Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Observații cu privire la uzanțe în procedura civilă
08.09.2014 | Mihail DINU


În topica normativă specifică Noului Cod de procedură civilă (NCPC), principiile fundamentale ale procesului civil ocupă un loc primordial nu numai sub aspectul așezării lor, ci și din prisma constituirii într-un veritabil îndreptar al activității judiciare. Având ca efigie dezideratul unui proces echitabil, desfășurat într-un termen optim și previzibil, principiile fundamentale se află la temelia tuturor instituțiilor de drept procesual civil analizate pe parcursul codificării.

În acest context, o importanță deosebită revine regulilor privind soluționarea cauzelor, legiuitorul instituind prin art. 5 alin. (3) NCPC o ierarhie a dispozițiilor substanțiale ce vor conduce la dezlegarea raporturilor juridice litigioase. Dintre acestea, ne propunem să prezentăm succint semnificația, rolul și importanța uzanțelor în procesul civil.

 I. Precizări liminare

Plecând de la dispozițiile art. 5 alin. (3) NCPC, remarcăm în primul rând formularea normativă. Înlăturându-se ierarhizarea clasică precedată de o premisă pozitivă de tipul „pricinile se soluționează în baza legii, a uzanțelor, etc.”, a fost preferată o premisă negativă prin care norma în vigoare arată că „în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității”.

Această formulare are sens doar încadrată în tabloul complet al articolului 5, care în primul alineat instituie îndatorirea[1] judecătorilor de a primi și de a soluționa orice cerere de competența instanțelor judecătorești. Explicitarea acestei dispoziții se face prin următoarele trei alineate ce înlătură eventualele motive de inobediență – nu constituie un motiv lipsa de reglementare, neclaritatea sau lacunele din lege [alin. (2)], deoarece dacă pricina nu poate fi soluționată în baza legii judecătorului îi este permisă raportarea la alte criterii [alin. (3)], totul pentru a particulariza elementele cauzei pe care o soluționează [alin. (4)].

Așadar, pentru a nu se face vinovat de denegare de dreptate, judecătorului îi sunt prezentate inclusiv alternativele pe care le are în situația ineficienței actelor normative față de particularitățile unei anumite cauze. Aceste alternative nu sunt expuse aleatoriu, ci dimpotrivă, enumerarea este atât ierarhizată, cât și exhaustivă.

Fiindu-i „negată denegarea de dreptate”, oricând legea nu reglementează, este neclară[2] sau incompletă, judecătorul trebuie să coboare pe linie ierarhică și să se aplece în primul rând asupra uzanțelor și abia ulterior asupra celorlalte criterii.

Dar ce înțelegem prin uzanțe în procesul civil?

 II. Definiția, caracteristicile și importanța uzanțelor în procesul civil

Uzanțele sunt izvoare ale dreptului civil, alături de lege și de principiile generale ale dreptului[3]. Menționarea lor în contextul procedurii civile nu este întâmplătoare, după cum nici poziția pe care o ocupă din punct de vedere ierarhic nu diferă de ierarhia dreptului substanțial, unde ca izvor de drept urmează imediat după lege, putând fi aplicate în situațiile neprevăzute prin acte normative sau în ipoteza situațiilor reglementate în care legea trimite expres către aplicarea lor.

Noul Cod de procedură civilă nu oferă o definiție a uzanțelor. O atare situație poate fi constatată cu privire la toate criteriile enumerate ierarhic în art. 5 alin. (3) NCPC, însă uzanțele se deosebesc prin caracterul abstract al noțiunii și prin ambiguitatea conținutului. Deci, cel puțin sub aceste două aspecte, se impune definirea noțiunii pe care o analizăm.

Pentru împlinirea acestui demers, trebuie să ne întoarcem din nou la dispozițiile Noului Cod civil. Prin art. 1 alin. (6) NCC, se arată că uzanțele, în expresiile codului civil, semnifică obiceiurile (cutuma) și uzurile profesionale. Art. 1 alin. (4) NCC adaugă acestei definiții condiția suplimentară privind acceptarea exclusiv a uzanțelor conforme ordinii publice și bunelor moravuri.

Drept consecință, putem defini uzanțele ca fiind obiceiuri (cutume) general acceptate de cei ce le aplică și uzuri profesionale dezvoltate în exercitarea unei profesii, nescrise sau grupate în culegeri elaborate de entitățile ori organismele autorizate în domeniu, care consacră practici conforme ordinii publice și bunelor moravuri[4].

Definiția propusă este întemeiată exclusiv pe coordonatele trasate de Noul Cod civil și expres precizate ca fiind proprii acestei codificări. De cealaltă parte, normele de procedură civilă nu precizează în ce măsură aproprie înțelesul uzanțelor ca izvoare de drept civil sau ca practici de procedură judiciară.

În doctrină au fost exprimate două opinii cu privire la această problemă. Într-o primă interpretare[5], se arată că art. 5 alin. (3) NCPC se referă la „uzanțele civile” și nu la „uzanțele procedurale”, care ar presupune doar ca exercițiu de imaginație absența unei reglementări normative. Dimpotrivă, într-o interpretare contrară[6], se apreciază că tocmai existența reglementării din codul civil demonstrează că dispozițiile procesual civile se referă la neclaritatea sau lipsurile legii procesuale.

Considerăm drept întemeiată cea dintâi soluție. Legiuitorul Noului Cod de procedură civilă nu s-a oprit asupra unei definiții a uzanțelor, deoarece nu are în vedere așa-zisele „uzanțe procedurale”, ci uzanțele ca izvor de drept civil. Așa cum nu definește legea sau principiile generale de drept, de asemenea izvoare ale dreptului civil ce sunt definite în alte contexte normative, codificarea procesual civilă consideră superfluă expresia identitară a uzanțelor.

În sprijinul acestui argument se află întregul postulat al art. 5 alin. (3) NCPC. Soluționarea cererilor nu are în vedere mijlocul procesual prin care se ajunge la un anumit rezultat, ci exclusiv rezultatul respectiv – altfel spus, dezlegarea raportului litigios în baza unor criterii obiective care, atunci când nu îmbracă forma normativă, se prezintă ca uzanțe, principii generale ale dreptului, cerințe ale echității.

Necesitatea de a exclude acest sens al uzanțelor procedurale rezultă și dintr-o analiză paralelă. Știut fiind faptul că în sistemul de drept autohton jurisprudența nu este izvor de drept[7], nu este exclusă suprapunerea uzanțelor create în procedura civilă cu însăși practica judiciară a instanțelor de judecată. Astfel, constrângerea de a căuta și de a găsi uzanțele procedurale poate conduce interpretul la o posibilă teorie a cutumelor cu privire la soluționarea unor anumite categorii de litigii sau la ideea uzurilor profesionale create de magistrați în exercitarea profesiei, prin care anumite incidente procedurale primesc anumite dezlegări statornicite ca urmare a unei practici îndelungate, complinitoare față de lacunele legii procesuale.

Însă, aceste potențiale soluții de identificare a uzanțelor procedurale nu sunt altceva decât referiri la jurisprudență. Invariabil, judecătorii își exprimă cutumele sau uzurile profesionale prin mijlocirea hotărârilor judecătorești. Identificarea și exhibarea lor ca uzanțe în înțelesul art. 5 alin. (3) NCPC ar echivala cu așezarea practicii judiciare ca izvor secundar de drept, imediat după lege, aspect contrar dreptului pozitiv autohton.

Iată, deci, un alt argument pentru care trebuie evitată echivalarea uzanțelor la care face trimitere art. 5 alin. (3) NCPC cu uzanțele procedurii civile. Însăși sintagma pe care o folosim în scop didactic este limitată, în construcția ei neregăsind decât manifestări episodice ale practicii judiciare, prea puțin semnificative pentru soluționarea litigiilor.

Se poate vorbi de uzanțe procedurale, exempli gratia, atunci când în unele instanțe de judecată, înainte de a începerea ședinței, grefierul întocmește lista cauzelor solicitate la amânare, predând-o ulterior președintelui completului. Este o practică statornicită doar în anumite instanțe, menită să eficientizeze deschiderea ședinței de judecată[8]. Nefiind prevăzută într-o normă procedurală, putem afirma fără a greși că ne aflăm în prezența unei uzanțe procedurale.

În aceeași categorie se înscrie și fixarea primului termen de judecată, odată cu comunicarea întâmpinării către reclamant. În drept, art. 201 alin. (3) NCPC dispune că primul termen de judecată se stabilește prin rezoluție în termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare – aceasta fiind supusă, de asemenea, unui termen de 10 zile de la comunicarea întâmpinării. Totuși, în absența unei norme sancționatorii pentru nedepunerea răspunsului la întâmpinare, anumite complete de judecată obișnuiesc să ignore împlinirea celor 10 zile și fixează, încă de la momentul comunicării întâmpinării, primul termen de judecată. Consecințele acestei practici sunt cel mult neutre. Chiar dacă nu este respectat ritmul stabilit de legiuitor, se evită aritmia procesuală. Fixarea primului termen echivalează cu celeritatea procedurii, iar împlinirea sau ignorarea obligației de a depune răspuns la întâmpinare nu afectează cu nimic termenul deja stabilit. Iată, din nou, o uzanță procedurală.

Corelativul acestei uzanțe este comunicarea răspunsului la întâmpinare către reclamant, înaintea primului termen de judecată, prin intermediul serviciilor poștale. Evident, art. 201 alin. (2) NCPC arată că pârâtul va lua cunoștință de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei. Prin urmare, intenția legiuitorului a fost de a excepta acest act de procedură de la obligația comunicării. Excesul de zel al anumitor instanțe ce comunică totuși răspunsul la întâmpinare, întemeindu-se probabil pe principiul dreptului la apărare sau al contradictorialității, este scuzabil atâta vreme cât ignorăm cheltuielile efectuate odată cu comunicarea. Această practică este, la rândul ei, o uzanță procedurală.

Exemplele pot continua. Însă, de fiecare dată, acestea se vor înscrie într-un tipar minimalist. Fie că ne aflăm în fața unor practici regionale sau în perspectiva unei generalizări, uzanțele procedurale sunt practici episodice în decursul unui proces civil, fără o înrâurire efectivă asupra soluționării cauzei în sensul arătat prin art. 5 alin. (3) NCPC.

Este clar că aplicarea unor cutume ce complinesc normele sau chiar a unora care le ocolesc în drumul lor către o finalitate, cel puțin la fel de legitimă, nu poate conduce la dezlegarea raportului litigios. Aceste uzanțe, procedurale prin manifestarea lor, pregătesc soluționarea cauzei termen cu termen, etapă cu etapă, fără a pătrunde însă în nucleul dur al procesului – raportul juridic litigios. Soluționarea acestuia nu se poate realiza decât prin raportare la criteriile art. 5 alin. (3) NCPC, în care uzanțele nu sunt procedurale, ci substanțiale.

Uzanțele, în înțeles substanțial, sunt menționate expres și în cuprinsul Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale. Particularitatea acestei mențiuni este definirea categoriei de „uzanțe cinstite”, descrisă prin art. 11 lit. c) ca fiind „ansamblul de practici sau reguli general recunoscute care se aplică în relaţiile comerciale dintre întreprinderi, în scopul prevenirii încălcării drepturilor legitime ale acestora”[9]. Aceeași sintagmă se regăsește și în art. 175 din Statutul profesiei de avocat, cu privire la obligația exercitării activităților avocațiale.

Aceste precizări, privite într-o optică argumentativă per a contrario, ridică problema existenței unor „uzanțe necinstite”, fericit explicate de legiuitorul Codului civil ca fiind uzanțele contrare ordinii publice și bunelor moravuri, excluse de plano din rangul de izvor de drept secundar.

Definiția din Legea nr. 11/1991 cuprinde și câteva dintre principalele atribute ale uzanțelor. Trebuie să ne referim, așadar, la autoritatea, caracterul compact și actualitatea uzanțelor.

Autoritatea este însăși forța cu care uzanțele se impun celor ce le aplică. Pentru ca o regulă să se impună altfel decât prin forța coercitivă a statului, este necesar ca promotorii și aplicanții acesteia să-i recunoască dispozițiile, întinderea și limitările.

Caracterul compact presupune referirea la uzanțe ca la un tot unitar susceptibil de aplicare într-o anumită materie, industrie sau domeniu. Nu putem să opunem unui subiect de drept uzanțele aplicate în alte industrii decât cea în care activează, după cum nu pot fi scindate uzanțele dintr-un anumit domeniu specific subiecților de drept cărora li se aplică.

În fine, actualitatea uzanțelor înseamnă ancorarea acestora în timpul prezent, respectiv permanenta raportare la dinamica raporturilor la care se referă. Deși uzanțele aproprie o temporizare necesară pentru a-și câștiga autoritatea, ele rămân tributare necesității de a răspunde prompt modificărilor socio-economice. Această caracteristică este totodată și o notă de superioritate în fața legii, a cărei expresii normative cunosc un proces îndelungat de elaborare, aprobare și aplicare, deseori decalat în fața dinamicii raporturilor reglementate.

Alături de aceste atribute, trebuie să subliniem și condiția esențială a conformității uzanțelor cu ordinea publică și bunele moravuri. Uzanțele „cinstite” la care se referă Legea nr. 11/1991 sunt cele ce recunosc legea drept principalul izvor de drept, construind noi ipoteze în siajul acesteia și rămânând în permanență articulate la preceptele moralei practice.

Pe scurt, aceste uzanțe se aplică în procesul civil pentru soluționarea unei cauze, atunci când legea nu prevede, este neclară sau incompletă. Bineînțeles, uzanțele procedurale la care ne-am referit exemplificat în cele ce preced pot fi sau nu incidente, dar ele singure nu au autoritatea de a conduce la dezlegarea raportului juridic litigios. Instanța, recurgând la uzanțe, va trebui să identifice caracteristicile acestora și, pornind pe linia firească a cercetării procesului, le va păstra drept repere față de care urmează a fi stabilit adevărul judiciar.

III. Concluzii

Am observat că dispozițiile art. 5 alin. (3) NCPC ridică doar în aparență o problemă de interpretare. Uzanțele, la fel ca și legea sau principiile generale ale dreptului, sunt criterii obiective pe care legiuitorul le pune la dispoziția instanței, ferind-o în orice situație de pericolul denegării de dreptate.

Uzanțele procedurale, de cealaltă parte, nu sunt antagonice celor substanțiale. Dimpotrivă, uzanțele procedurale se aplică deseori concomitent cu legea, uzanțele substanțiale sau principiile generale ale dreptului. Scopul lor este de a eficientiza sau de a completa normele procesuale, fără însă a da naștere unei proceduri paralele. Aplicarea episodică și minimalistă, așadar, nu aduce atingere importanței de care se bucură uzanțele ca izvor de drept civil, singurele repere autentice pe care instanța de judecată este obligată să le consulte imediat după ce observă absența legii.

Nu se impune, pe cale de consecință, o conciliere între uzanțele la care se referă art. 5 alin. (3) NCPC și uzanțele reglementate prin art. 1 alin. (1) și urm. NCC, aflându-ne în prezența aceleiași noțiuni, înțeleasă ca fiind izvor de drept civil și matcă a restabilirii ordinii de drept prin intermediul procesului civil.


[1] Termenul „îndatorire” nu este utilizat întâmplător. Deși, în multe ocazii, legiuitorul echivalează îndatorirea cu obligația, în anumite contexte cele două noțiuni comportă nuanțe diferite. În ambianța normei analizate, apreciem că îndatorirea judecătorului face trimitere atât la obligația sa căreia îi corespunde dreptul corelativ al părților de a le fi primite și soluționate cererile, cât și la apartenența la sistemul judiciar ce își asumă un angajament permanent, conform art. 126 alin. (1) din Constituția României, de a „realiza justiția”.
[2] Nereglementarea sau reglementarea incompletă nu necesită explicații. Totuși, „neclaritatea” legii nu constituie un motiv de a recurge de plano la celelalte criterii enumerate în art. 5 alin. (3) NCPC. Dimpotrivă, judecătorului îi revine inclusiv sarcina de a interpreta corect dispozițiile legale incidente, chiar dacă acestea sunt aparent neclare sau susceptibile de mai multe interpretări pe care părțile le vor specula în mod subiectiv. În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 207.
[3] În acest sens, art. 1 alin. (1)-(6) NCC. Pentru detalieri, a se vedea A. Săvescu, Despre forța juridică a uzanțelor în dreptul civil, articol publicat pe JURIDICE.ro.
[4] Dezvoltarea subiectului se regăsește la N. Popa, M.-C. Eremia, S. Cristea, Teoria Generală a Dreptului, ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2005, p. 166 – 170.
[5] I. Leș, Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole, Editura C. H. Beck, București, 2013, p. 7.
[6] G. Boroi (coordonator), Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole, vol. I, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 26.
[7] Art. 1 alin. (1) NCC enumeră izvoarele dreptului civil, la acestea adăugându-se și resursele externe reprezentate de dreptul european și tratatele internaționale privind drepturile omului. În acest sens, a se vedea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil – comentariu pe articole, Editura C. H. Beck, București, 2012, p. 2.
[8] Exemplul asupra căruia ne-am oprit, la fel ca și cele ce urmează acestuia, reprezintă constatări ale unor situații particulare pe care le-am întâlnit în activitatea avocațială. Deși nu sunt generalizate, aceste cazuri au o recurență ce ne îndreptățește să le integrăm în sfera uzanțelor procedurale manifestate în anumite coordonate spațio-temporale.
[9] Articolul 11 a fost introdus prin Legea nr. 298/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 313 din data de 12 iunie 2001.


avocat Mihail DINU

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate