Principalele excepţii procesuale în materia cererilor având ca obiect restituirea taxelor speciale necesare înmatriculării autoturismelor (de primă înmatriculare/taxă pe poluare/taxă pe emisii poluante) şi a dobânzilor aferente

Am identificat în practica instanţelor judecătoreşti o serie de interpretări diferite în materia aşa numitelor „taxe speciale” necesare în vederea înmatriculării autoturismelor, care au generat probleme de drept interesante din punct de vedere teoretic – cât priveşte modalitatea aplicării legii interne prin raportare la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dar şi relevante din punct de vedere practic – faţă de numărul foarte mare al cererilor în materie.

Trebuie menţionat, din capul locului, că domeniul tratat mai jos vizează numai acele taxe enumerate în titlu, iar nu şi timbrul de mediu, asupra căruia în prezent există o practică unitară în sensul respingerii cererilor de restituire a acestuia; în plus, o asemenea taxă specială este de dată recentă, neintrând la acest moment în sfera de acţiune a prescripţiei extinctive sau a altor excepţii procesuale.

Astfel, principalele probleme dezbătute în practică au fost acelea generate de prescripţia extinctivă şi de autoritatea de lucru judecat, cu atât mai mult cu cât a fost pronunţat un recurs în interesul legii şi au fost soluţionate mai multe cauze CJUE, cu efecte directe în materie.

Referitor la excepţia prescripţiei extinctive va trebuie să facem o precizare premergătoare în ceea ce priveşte pronunţarea unui recurs în interesul legii din anul în curs.

Astfel, prin Decizia nr. 1/2014, ÎCCJ a admis recursurile în interesul legii declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, statuând că: “În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201, art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil şi ale art. 6 alin. (4), art. 2512, art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011”.

Articolul 2512 NCC statuează în trei alineate următoarele: „Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă. Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu. Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale”.

Prin urmare, în cazul în care datoriile de natură fiscală la care ne referim, taxele speciale pentru înmatriculare, au fost achitate înaintea datei de 1 octombrie 2011, atunci, în materia prescripţiei, se aplică Decretul lege cu numărul 167/1958, iar nu NCC, ceea ce înseamnă că instanţa poate invoca din oficiu prescripţia extinctivă. În realitate, în această categorie pot intra doar taxele de primă înmatriculare, precum şi o mare parte a taxelor de poluare.

Pentru acele taxe achitate ulterior intrării în vigoare a NCC, respectiv 1 octombrie 2011, sunt aplicabile prevederile articolului 2512 NCC, potrivit cărora instanţa nu poate invoca din oficiu excepţia prescripţiei extinctive. În această categorie intră doar o parte a taxelor de poluare şi cele de emisii poluante. Trebuie să facem precizarea că în situaţia acestora se aplică nu numai prevederile articolului 2512 din NCC, dar şi alte dispoziţii ale acestuia, după cum urmează exemplificativ: prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă şi numai prin întâmpinarea pârâtului sau cel mai târziu la primul termen de judecată cu părţile legal citate (în paranteză ne expunem părerea că în cazul rejudecării după casare, dacă în prima etapă procesuală nu a fost invocată de către pârât excepţia prescripţiei extinctive, se poate invoca prescripţia în faţa instanţei de trimitere. Celelalte păreri sunt fie în sensul imposibilităţii invocării, necircumstanţiat, fie în sensul invocării după circumstanţe, respectiv dacă s-a casat pentru lipsa de procedură cu pârâtul se poate invoca, dacă s-a casat pentru necercetarea fondului nu se mai poate invoca); cazurile de întrerupere a prescripţiei sunt prevăzute de articolul 2537 NCC.

În materia prescripţiei extinctive există, în practica judiciară, două probleme de interpretare, respectiv una care priveşte restituirea taxelor, iar cealaltă care priveşte restituirea dobânzilor.

Prescripţia extinctivă în situaţia cererii de restituire a unei taxe speciale se pune în prezent numai în cazul în care se solicită restituirea taxei de primă înmatriculare. Această taxă a fost datorată începând cu anul 2007, conform dispoziţiilor Legii nr. 343/2006. Dispoziţia legală a modificat Codul fiscal, introducând, după articolul 214, capitolul 21 denumit „taxe speciale pentru autoturisme şi autovehicule”. Acestea sunt datorate începând cu data de 1 ianuarie 2007, dată de la care sunt aplicabile prevederile acestui capitol, conform articolului 5 din Legea nr. 343/2006.

Prin urmare, se poate considera prescris dreptul la acţiune în restituirea unei asemenea taxe dacă atât cererea de restituire adresată organului fiscal, cât şi cererea de chemare în judecată vizând restituirea taxei au fost formulate în anul 2014?

Mai întâi, va trebui să expunem cadrul legislativ intern care reglementează prescripţia extinctivă, şi mai apoi va trebui să coroborăm acestuia şi jurisprudenţa CJUE, care este fără dubiu parte a ordinii de drept interne a fiecărui stat membru al Uniunii Europene.

Astfel, în această materie specială – de drept fiscal, prescripţia este reglementată de dispoziţiile articolului 135 din Codul de procedură fiscală, după cum urmează: „Dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire.”

După cum s-a arătat mai sus, în conformitate cu RIL-ul nr. 1/2014, întrucât este vorba de o prescripţie începută înainte de 1 octombrie 2011, ea poate fi opusă de cealaltă parte sau poate fi invocată din oficiu de instanţă. Enumerăm mai jos cele trei interpretări ale practicii în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă:

A. În practica judiciară a existat o primă interpretare, conform căreia în situaţia în care taxa specială este achitată în anul 2007, iar cererea de restituire se formulează în anul 2014, dreptul la restituire este evident prescris întrucât, în urma aplicării legislaţiei speciale fiscale în materia prescripţiei mai sus indicată – articolul 135 C. proc. fiscală, termenul de prescripţie este unul de 5 ani și se calculează de la data de 1 ianuarie a anului următor, adică de la 1 ianuarie 2008, astfel încât acesta se împlineşte la data de 1 ianuarie 2013. Aceeaşi este şi situaţia unei taxe speciale achitată în anul 2008 (fie taxă de primă înmatriculare, fie taxă poluare – reglementată de OUG nr. 50/2008), pentru care termenul de prescripţie fiscală începe a curge din data de 1 ianuarie 2009 – data de 1 ianuarie a anului următor achitării taxei, iar ultima zi în care se poate solicita restituirea taxei este data de 31 decembrie 2013 deoarece în data de 1 ianuarie 2014 s-a împlinit termenul de prescripţie de 5 ani. La fel pentru o taxă specială – taxă de poluare reglementată de OUG nr. 50/2008 achitată în anul 2009, data până la care se poate solicita restituirea în cadrul termenului de prescripţie este data de 31 decembrie 2014.

B. În altă interpretare, se apreciază că există un caz de întrerupere a termenului de prescripţie, şi anume acela reglementat de articolul 16 alineatul 1 litera a) al Decretului Lege nr. 167/1958, aplicabil până în data de 1 ianuarie 2011, respectiv recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia. Se interpretează că persoana juridică în favoarea căreia curge prescripţia este statul român, iar acesta a recunoscut dreptul la restituire prin OUG nr. 50/2008, de vreme ce a abrogat prevederile anterioare care reglementau taxa de primă înmatriculare. Se susţine că prin abrogarea art. 214 indice 1 C. proc. fiscală, ca urmare a publicării în Monitorul Oficial a OUG nr. 50/2008, s-a recunoscut că taxa de prima înmatricularea fost reglementată şi percepută cu încălcarea dreptului comunitar, stabilindu-se şi o procedură de restituire parţială. În esenţă, în această interpretare se susţine că în urma pronunţării hotărârii din cauza Francovich, Curtea Europeană de Justiţie a statuat în mod clar că revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru să desemneze instanţele competente şi să prevadă căile procedurale de a acţiona în justiție destinate să asigure protejarea deplină a drepturilor de care se bucură justițiabilii în virtutea dreptului comunitar. Răspunderea care îi revine statului de a repara consecințele prejudiciului cauzat de încălcarea dreptului comunitar se antrenează în cadrul dreptului național. Astfel, instanţele naţionale apreciază în funcție de fiecare caz dacă reclamanții au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul pe care pretind că l-au suferit, ca urmare a unei încălcări a dreptului comunitar de către un stat membru, și, dacă este cazul, determină nivelul acestor despăgubiri. În această privință, Curtea a amintit cele două principii clasice pe care trebuie să le respecte condițiile prevăzute de legislația internă, și anume faptul că acestea nu pot fi mai puțin favorabile decât cele care privesc acțiuni interne similare (principiul echivalenței) și că nu pot fi concepute astfel încât să facă practic imposibil sau excesiv de dificil să se obțină reparația (principiul efectivității). Dreptul comunitar impune o reparație efectivă și nu permite nicio cerință suplimentară a legislației statului membru, care ar face extrem de dificilă obținerea de daune-interese sau de alte despăgubiri. În privinţa termenului de prescripţie, nu există o reglementare comunitară expresă, fiind responsabilitatea statelor membre de a aplica proceduri interne similare. În speţă, prin procedură similară internă se aplică dispoziţiile articolului 135 din C. proc. fiscală. Problema este însă cea a momentului când se naşte dreptul la restituire. În stabilirea acestui moment, trebuie să se aibă în vedere principiile de drept comunitar, ce se aplică cu prioritate în ordinea internă, şi, în concret, principiul efectivităţii. Interpretarea şi aplicarea acestui principiu va avea în vedere şi recomandările Comisiei Europene formulate în cadrul unui Studiu privind elaborarea unei Cărţi albe a acţiunilor în despăgubiri rezultate din încălcarea dreptului comunitar, pentru acoperirea prejudiciilor suferite de persoanele private. Concluziile Comisiei Europene sunt în sensul că reglementarea unui asemenea termen are meritul de a conferi o anumită securitate juridică. Totuşi, acesta poate deveni şi un obstacol considerabil în recuperarea tuturor pagubelor suferite. Referitor la termenul de prescripţie, sunt foarte importante durata acestuia, momentul de la care începe să curgă, precum şi posibilitatea suspendării. Principiul efectivităţii presupune stabilirea termenului de prescripţie astfel încât să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea, de către victimele încălcării, a dreptului la reparaţie pentru prejudiciile suferite. În cazul acţiunilor independente (en. „stand-alone”), Comisia a propus ca termenele de prescripţie să nu înceapă să curgă înainte de momentul la care persoana prejudiciată, ca urmare a încălcării, este în mod rezonabil prezumată că are cunoştinţă de acest fapt, precum şi de prejudiciul care i-a fost creat. În cazul unei încălcării continue sau repetate, Comisia a propus ca termenele de prescripţie să nu înceapă să curgă înainte de data la care încetează încălcarea. Din coroborarea acestor consideraţii, se remarcă că se impune aprecierea potrivit căreia momentul la care se naşte dreptul de a cere restituirea să nu fie anterior recunoaşterii încălcării dreptului comunitar chiar de către statul membru prin însăşi adoptarea OUG nr. 50/2008. În concluzie, în considerarea dispoziţiilor articolului 135 C. proc. fiscală, termenul de prescripţie va începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care se naşte dreptul de restituire, adică de la 1 ianuarie 2009. Considerarea naşterii dreptului la restituire la data achitării taxei ar fi de natură a impune o obligaţie excesivă, împovărătoare contribuabilului obligat în temeiul legii unui stat membru la plata acesteia şi de natură a aduce atingere principiului efectivităţii. Concomitent, se apreciază în raport de perioada redusă, între data achitării şi data adoptării OUG nr. 50 /2008 prin care s-a statuat asupra încălcării dreptului comunitar, că nu există iminenţa pericolului de a fi afectată ordinea şi stabilitatea juridică, în sensul că nu se poate reţine o stare prelungită de pasivitate a contribuabilului între momentul plăţii şi momentul de la care se apreciază naşterea dreptului de a solicita restituirea.

Apreciez că nu se poate îmbrăţişa acest punct de vedere pentru două principale considerente, după cum urmează:
1. Nu există un fundament juridic clar, respectiv un temei de drept care să susţină cele reţinute. Recomandările Comisiei Europene formulate în cadrul unui Studiu privind elaborarea unei Cărţi albe a acţiunilor în despăgubiri rezultate din încălcarea dreptului comunitar, la care se face trimitere expresă în această interpretare, nu constituie în mod evident un izvor de drept. Numai normele de drept comunitar, în principal regulamentul şi parţial directiva, precum şi jurisprudenţa CJUE, pot constitui izvor de drept pentru instanţele naţionale. Conform dispoziţiilor articolului 4 din NCPC, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor. Ori un asemenea studiu nu poate constitui o normă de drept comunitar.

2. Ceea ce este însă şi mai important, în privinţa acestui punct de vedere, este faptul că Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu numărul 50/2008 nu poate fi echivalată cu o recunoaştere a dreptului de a solicita restituirea taxei speciale de înmatriculare. În primul rând, cazurile de întrerupere a prescripţiei extinctive sunt unele de strictă interpretare, neputând fi extinse la alte situaţii decât cele din textul de lege sau interpretate extensiv. Aşa fiind, recunoaşterea debitorului trebuie să fie una expresă, evidentă şi neechivocă. Ori nici o prevedere a acestui act normativ al OUG nr. 50/2008 nu lasă a se înţelege existenţa unui drept la restituirea taxei speciale de primă înmatriculare, anterioare taxei introduse prin respectiva ordonanţă. Mai mult, în expunerea de motive a acestui act normativ nu se face nici o referire la recunoaşterea dreptului de restituire a taxei de primă înmatriculare. Singura referire din preambulul textului de lege este cea care se referă la normele de drept comunitar aplicabile: „ţinând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene”, însă aceasta nu se poate interpreta în sensul că s-ar recunoaşte dreptul la restituirea taxelor speciale de înmatriculare, de vreme ce argumentul este folosit tocmai pentru a justifica introducerea unei asemenea taxe. Prin OUG nr. 50/2008 se introduce o taxă specială ce se va achita în vederea înmatriculării, şi anume taxa de poluare, astfel încât nu se poate susţine, din punct de vedere juridic, că acest text echivalează cu o recunoaştere a dreptului de restituire a precedentei taxe speciale. În fine, urmărind raţiunea acestei interpretări, s-ar putea ajunge la situaţia absurdă în care cererea de restituire a unei taxe de poluare achitată în anul 2008 s-ar prescrie de abia la data de 1 ianuarie 2018 deoarece, similar OUG nr. 50/2008 care instituia taxa de poluare, a fost emisă Legea nr. 9/2012, care instituie taxa de emisii poluante. Ori, dacă se convine că prin OUG nr. 50/2008 statul recunoaşte dreptul de restituire a taxei speciale anterioare, aşa cum se reţine mai sus, trebuie să se convină şi că prin Legea cu numărul 9/2012 statul recunoaşte dreptul de restituire a taxei de poluare – taxa anterioară, existând aceleaşi raţiuni, întărite de studiul privind elaborarea unei cărţi albe la care se face trimitere. Prin urmare, ca efect al aprecierii întreruperii dreptului de prescripţie prin Legea cu numărul 9/2012, în cererea de restituire a unei taxe de poluare achitată în anul 2008 va curge un nou termen de 5 ani de prescripţie de la data de 1 ianuarie a anului următor apariţiei cazului de întrerupere – Legea nr. 9/2012, adică un termen de 5 ani socotit de la 1 ianuarie 2013, ceea ce semnifică că prescripţia va interveni începând cu data de 1 ianuarie 2018 într-o cerere de restituire a unei taxe de poluare achitată, de exemplu, în data de 11 octombrie 2008.

C. Cea de-a treia interpretare, în ceea ce priveşte termenul de prescripţie în cererile de restituire a taxelor speciale de înmatriculare, se întemeiază strict pe dispoziţiile de drept intern în materia prescripţiei, în ceea ce priveşte momentul de la care se naşte dreptul la acţiune. În ambele ipoteze, respectiv atât cea a Decretului Lege nr. 167/1958 – articolul 7 alineatul 1, cât şi a NCC – articolul 2523, prescripţia începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune. Ori, în domeniul acestor taxe speciale de înmatriculare se poate interpreta că dreptul la acţiune al particularilor s-a născut numai după momentul în care CJUE s-a pronunţat asupra unor cauze în materie, reprezentative fiind cauzele Tatu, Nisipeanu şi Irimie (aceasta din urmă în materia dobânzilor), deoarece dreptul intern nu permitea dreptul la acţiune în sens material. Este real că particularii se puteau adresa instanţelor lor naţionale în virtutea dreptului intern, dar aceasta ca un simplu efect al liberului acces la justiţie, care permite oricărui cetăţean să sesizeze instanţa cu o pretenţie concretă. Însă, numai după pronunţarea cauzelor CJUE, dreptul la acţiune a devenit unul efectiv, câtă vreme numai în urma unor asemenea cauze instanţele naţionale au procedat la analiza conformităţii reglementărilor interne cu acele tratatelor UE prin raportare la jurisprudenţa CJUE inexistentă anterior. Din acest punct de vedere se interpretează că prescripţia dreptului la acţiune în cauzele în care se solicită restituirea taxelor de poluare este supusă aceluiaşi termen de 5 ani prevăzut de articolul 135 din C. proc. fiscală, care începe a curge însă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut dreptul la acţiune, adică de la data de 1 ianuarie 2012; dreptul la acţiune efectiv, în ceea ce priveşte taxele de poluare, s-a născut numai la data de 7 aprilie 2011, respectiv 7 iulie 2011, momentele la care au fost pronunţate cauzele Tatu şi Nisipeanu. Aceasta ar părea să fie şi interpretarea apropiată de spiritul cărţii albe a acţiunilor în despăgubiri la care se face trimitere în cuprinsul celei de-a doua interpretări, însă ea poate fi susţinută de dispoziţiile de drept intern care reglementează naşterea dreptului la acţiune, definind că această naştere a dreptului particularilor de a acţiona a avut loc numai când izvoarele de drept – cel mai important fiind jurisprudenţa CJUE – au permis să se invoce restituirea unei taxe percepută de statul român cu încălcarea tratatelor UE. A interpreta că dreptul la acţiune era născut şi anterior, deoarece nimic nu interzicea ca particularul să solicite restituirea taxelor speciale, înseamnă a se recunoaşte un ipotetic drept de acces la justiţie, golit de conţinut, şi, mai mult, înseamnă a nu recunoaşte rolul de izvor de drept al jurisprudenţei CJUE. Aşa cum se va arăta în momentul în care ne vom referi asupra autorităţii de lucru judecat, dreptul la acţiune în urma pronunţării cauzelor CJUE este altul decât dreptul la acţiune anterior deoarece izvoarele de drept sunt total diferite: anterior pronunţării cauzelor CJUE, izvorul de drept este reprezentat numai de norma internă care instituie taxa, iar în urma cauzelor CJUE, izvor de drept este în principal jurisprudenţa CJUE.

Întrucât este vorba de cauze juridice diferite, putem vorbi de acţiuni în justiţie distincte, adică de drept la acţiune distinct, nou faţă de acela avut la îndemână anterior cauzelor CJUE, pentru care termenul de prescripţie va fi unul nou, de 5 ani de la data pronunţării acestor cauze CJUE. În acest fel, cauzele CJUE şi jurisprudenţa CJUE ar putea fi valorificate pentru că în situaţia în care, într-un exemplu redus la absurd, s-ar pronunţa o hotărâre CJUE în anul 2019 prin care s-ar aprecia că o reglementare internă a unui stat membru UE de introducere a unei taxe fiscale ar fi contrară TFUE, iar taxa ar fi fost achitată în anul 2012, persoana vătămată nu ar mai putea solicita restituirea acestei taxe după ce se pronunţă CJUE pentru că acţiunea sa ar fi prescrisă. În acelaşi timp, dacă respectiva persoană ar fi solicitat această taxă în instanţele naţionale în anul 2015, acţiunea sa i s-ar fi respins în virtutea dreptului intern ca neîntemeiată. Ca atare, persoana vătămată este pusă în postura în care, oricare ar fi demersul său, fie de a acţiona înaintea pronunţării unei cauze CJUE, fie de a acţiona ulterior pronunţării, nu îşi va putea valorifica dreptul său substanţial, deşi acesta există.

Al doilea caz în care se poate pune în discuţie modul de aplicare al prevederilor care reglementează prescripţia extinctivă în materie fiscală este reprezentat de acela al cererilor de restituire a dobânzilor aşa numitelor „taxe speciale” necesare în vederea înmatriculării autoturismelor.

În ceea ce priveşte data de la care se poate acorda dobânda prin raportare la termenul de prescripţie, acţionează două dispoziţii legale care sunt nu neapărat contrare, ci incompatibile. Pe de o parte, curge un termen de prescripţie pentru fiecare restituire în parte, în cazul unor prestaţii succesive, atât în temeiul NCC – articolul 2526, cât şi ale Decretului nr. 167/1958 – articolul 12: „În cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită.” Pe de altă parte, dispoziţiile articolului 135 din Codul de procedură fiscală, mai sus citate, statuează că termenul de prescripţie se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept. Conform regulilor din materie fiscală, termenul de început al calcului prescripţiei este data de 1 ianuarie a următorului an, motiv pentru care cererea în restituirea dobânzii nu apare ca fiind prescrisă în situaţia în care se solicită dobândă pentru anul anterior aceluia în care este cuprinsă data de 1 ianuarie în exemplul concret. În situaţia în care o parte a debitului solicitat este în afara termenului de prescripţie, cum ar fi cazul unei acţiuni introduse în anul 2014 pentru restituirea dobânzii unei taxe de poluare achitată în anul 2008, să spunem 26 noiembrie 2008, acţiunea nu se poate respinge ca prescrisă în totalitate. Textele de mai sus trebuie coroborate astfel încât ambele să producă efecte – adică atât în ceea ce priveşte calculul pentru fiecare lună a prestaţiilor succesive, şi, în acelaşi timp, art. 135 C. proc. fiscală să nu fie înlăturat. În situaţia în care se apreciază că acţiunea este prescrisă în totalitate, atunci în fapt se refuză aplicarea acestui text de lege – articolul 135 C. proc. fiscală; de asemenea, dacă se apreciază că este prescrisă pentru ultimii 5 ani calculaţi lună de lună, fără a se ţine seama de data de 1 ianuarie a anului următor naşterii dreptului, atunci din nou se refuză aplicarea acestui text de lege, articolul 135, pentru că se efectuează un calcul lună de lună, iar nu pornind de la data de 1 ianuarie a anului următor.

Cu alte cuvinte, instanţele vor trebui să dea eficienţă juridică ambelor texte legale, adică atât aceluia care statuează că în cazul prestaţiilor efective va opera o prescripţie deosebită pentru fiecare dintre acestea – articolul 2526 NCC şi articolul 12 al Decretului nr. 167/1958, cât şi textului special care impune calculul prescripţiei extinctive începând cu data de 1 ianuarie a anului următor plăţii debitului, articolul 135, iar acest lucru se poate face numai socotind care este anul a cărui dată de 1 ianuarie se poate include în termenul de prescripţie de 5 ani anteriori introducerii acţiunii.

De exemplu, pentru acţiunile introduse în anul 2014 privind restituirea dobânzilor unor taxe achitate în anul 2009 sau în anii anteriori, instanţele vor putea acorda dobânzile legale pentru ultimii cinci ani de zile, adică cele ulterioare datei de 1 ianuarie 2009, indiferent de data din anul 2014 în care este introdusă acţiunea. Concret, dacă taxa fiscală este achitată în 15 aprilie 2009, iar cererea de restituire a dobânzii aferente este introdusă în data de 15 decembrie 2014, acţiunea nu se va respinge ca prescrisă întrucât de la data plăţii şi până la restituire au trecut mai mult de 5 ani socotiţi lună de lună şi nici nu se va admite parţial prescripţia pentru perioada 15 aprilie 2009 – 15 decembrie 2014. În acest caz este relevant faptul că termenul de 5 ani se socoteşte de la data de 1 ianuarie a anului următor. Continuând exemplul, dacă taxa fiscală ar fi achitată în anul 2008, iar acţiunea de restituire a dobânzii este introdusă oricând în anul 2014, aceasta nu se va respinge ca prescrisă în totalitate, ci se va admite parţial excepţia prescripţiei numai pentru perioada aferentă anului 2008 (de exemplu între 1 septembrie 2008 – data plăţii şi 31 decembrie 2008) şi se va admite cererea de restituire a dobânzii începând cu data de 1 ianuarie 2009.

La fel, pentru acţiunile introduse în anul 2015, instanţele vor putea acorda dobânzile legale pentru ultimii cinci ani de zile, adică cele ulterioare datei de 1 ianuarie 2010, indiferent de data din anul 2015 în care este introdusă acţiunea. Concret, dacă taxa fiscală este achitată în 1 februarie 2010, iar cererea de restituire a dobânzii aferente este introdusă în data de 1 decembrie 2015, acţiunea nu se va respinge ca prescrisă, nici măcar în parte. Dacă taxa fiscală ar fi achitată în anul 2008, iar acţiunea de restituire a dobânzii este introdusă oricând în anul 2015, să presupunem, aceasta nu se va respinge ca prescrisă în totalitate, ci se va admite prescripţia parţial numai pentru perioada aferentă anilor 2008 şi 2009 (de exemplu între 1 septembrie 2008 – data plăţii şi 31 decembrie 2009) şi se va admite cererea de restituire a dobânzii începând cu data de 1 ianuarie 2010.

Ceea ce trebuie subliniat în această materie a cererii de restituire a dobânzii este faptul că situaţia premisă, fără de care nu se poate discuta asupra soluţiei de admitere a cererii, este aceea că anterior acestei cereri trebuie să existe o hotărâre de restituire a taxei speciale.

Luând în calcul premisa esenţială de mai sus – prevalenţa hotărârii de restituire a taxei, se mai impune a discuta o ultimă situaţie ce merită atenţie, şi anume cazul de întrerupere a prescripţiei indicat de ambele dispoziţii legale ce reglementează prescripţia, respectiv articolul 2537 punctul 2 NCC şi articolul 16 alineatul 1 litera b) din decretul cu numărul 167/1958, şi ne referim tocmai la introducerea unei cereri de chemare în judecată.

Astfel, dacă reclamantul a achitat taxa specială în data de 3 martie 2008 şi a solicitat în decursul anului 2010 restituirea acestei taxe, nu şi a dobânzii, iar instanţele judecătoreşti au pronunţat o hotărâre irevocabilă de admitere a cererii de restituire a taxei în data de 01 ianuarie 2011, care va fi soluţia ce urmează a se pronunţa pe o cerere de restituire a dobânzii aferentă taxei formulată de reclamant în data de 10 iunie 2014? Poate fi considerată aceasta prescrisă întrucât au trecut 5 ani atât de la data plăţii, cât şi de la data de 1 ianuarie a anului următor plăţii, iar reclamantul nu a solicitat anterior decât plata taxei, nu şi a dobânzii? Apreciez că la soluţionarea acestei probleme trebuie avute în vedere două aspecte: în primul rând, atât timp cât în situaţia existenţei unui drept de creanţă, se pot solicita dobânzi oricând ulterior, în limita termenului de prescripţie general de 3 ani sau special de 5 ani în cazul nostru, acţiunea nu poate fi respinsă în totalitate, aşa cum s-a arătat mai sus, urmând ca la considerarea termenului de la care se va calcula termenul de prescripţie să fie avute în vedere cele învederate, adică să fie acordată dobânda pe ultimii 5 ani. În al doilea rând, acţiunea de restituire a taxei are drept efect întreruperea prescripţiei dobânzii? În sensul întreruperii acestei prescripţii redau mai jos considerentele unei decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – decizia cu numărul nr. 745 din 8 februarie 2005, Secţia comercială:

„Recursul este fondat.

Conform art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, „odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii”.

Aplicând acest principiu la cazul de faţă, înseamnă că odată cu dreptul la acţiune privind plata preţului se stinge şi dreptul la acţiune referitor la dobânzi.

Interpretând în mod logic textul de lege, prin extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de aceasta, se reţine că întrerupându-se prescripţia pentru dreptul la acţiune de a pretinde preţul, se întrerupe şi prescripţia dreptului la acţiune pentru dobânzi.

Aşadar, prin recunoaşterea pârâtei că datorează reclamantei preţul, s-a întrerupt cursul prescripţiei şi cu privire la dreptul de a pretinde dobânzi.

Instanţa de fond şi instanţa de apel nu au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă şi ca atare au pronunţat hotărâri nelegale.

În consecinţă, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul a fost admis şi decizia atacată modificată, în sensul admiterii apelului şi anulării sentinţei apelate.

Totodată, evocându-se fondul, cauza a fost trimisă instanţei de apel pentru soluţionarea apelului.”

Efectul aplicării acestei interpretări ar fi acela că la termenul de prescripţie special de 5 ani s-ar mai adăuga un nou termen de aceeaşi durată, calculat de la data soluţionării cererii de restituire a taxei de poluare. Observăm că instanţa supremă a avut în vedere ca teză a speţei soluţionate cazul de întrerupere reprezentat de recunoaştere, iar nu de formulare a unei cereri de chemare în judecată, care să privească fondul, motiv pentru care apreciem că o cerere de restituire a taxei fiscale nu produce vreun efect de întrerupere a termenului de prescripţie în cererea de obligare la plata dobânzilor aferente. În cazul de speţă, reclamantul a acţionat numai în sensul în care a solicitat restituirea debitului principal, taxa fiscală, şi nu a acţionat din punct de vedere juridic în niciun fel în vederea restituirii dobânzilor, iar cazul de recunoaştere a debitului nu poate fi asimilat celui al introducerii unei acţiuni. Ca atare, în accepţiunea jurisprudenţei instanţei supreme, numai dacă se recunoaşte datoria se întrerupe prescripţia şi pentru restituirea dobânzilor, iar nu şi atunci când se solicită prin acţiune datoria.

În fine, ca ultim aspect jurisprudenţial în ceea ce priveşte cererile de restituire a taxelor speciale sau a dobânzilor aferente, prin prisma termenului de prescripţie, va trebui să convenim că acest termen de prescripţie se va întrerupe numai prin acţiunea adresată instanţei, iar nu prin cererea pe care particularul o adresează organului fiscal ca etapă contencioasă prealabilă – în acest sens articolul 16 alineatul 1 litera b) din Decretul nr.167/1958 şi articolul 2537 punctul 2 din NCC, ambele texte de lege făcând trimitere expresă la cererea de chemare în judecată. O altă interpretare ar conduce la situaţia în care se va socoti întrerupt termenul de prescripţie prin cererea de restituire adresată organului fiscal şi neurmată de acţionarea în faţa instanţei.

Mai trebuie remarcat, din punct de vedere doctrinar, faptul că s-a reţinut următorul aspect: plata cu întârziere a debitului principal nu valorează recunoaştere a penalităţilor aferente acestuia, pentru a opera efectul întreruptiv al cursului prescripţiei dreptului de a solicita penalităţile (Noul Cod de Procedură Civilă, Comentariu pe articole, Gabriel Boroi şi colectiv, Editura Hamangiu, 2013, volumul 2, pagina 609).

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa are a verifica îndeplinirea tuturor cerinţelor articolului 431 NCPC, respectiv cele ale articolului 1201 Cod civil 1864. În analizarea elementelor necesare identificării efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, adică a acelui efect care impune ca a doua cerere având o triplă identitate cu prima să nu mai poată fi primită de instanţe, se vor avea în vedere toate izvoarele de drept care pot constitui cauza juridică a acţiunii, inclusiv cele de dată recentă, şi ne referim la cauza Irimie C-565/11 pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în data de 18 aprilie 2013. Discuţia vizează dobânda taxelor speciale, pentru că va apărea în practică cu preponderenţă în ceea ce le priveşte, însă este valabilă şi în privinţa restituirii taxelor speciale, jurisprudenţa CJUE ca izvor de drept în privinţa acestora fiind reprezentată de cauzele Tatu şi Nisipeanu, C 402/09 şi C 263/10.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), în temeiul art. 267 (ex-art. 234) lit. b) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), are ca atribuţie și interpretarea dreptului Uniunii Europene. În scopul evitării apariţiei în diferite state membre a unor jurisprudenţe divergente sau contrare dreptului Uniunii Europene, judecătorul naţional – indiferent de gradul de jurisdicţie – sesizează CJUE ori de câte ori, în soluţionarea unui litigiu, apare o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene. Sesizarea CJUE se face prin intermediul procedurii hotărârii preliminare, care are sensul de acţiune în interpretare. Hotărârea CJUE este obligatorie pentru instanţe, deci și pentru instanţele române. Jurisprudenţa CJUE este izvor de drept. (G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală – conform Noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 8).

Pornind de la premisele legale de mai sus, jurisprudenţa CJUE este izvor de drept, şi având în vedere că ulterior pronunţării primei instanţe asupra dobânzii taxei speciale a fost soluţionată cauza Irimie C-565/11 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în data de 18 aprilie 2013, nu se mai poate reţine autoritatea de lucru judecat deoarece pentru existenţa autorităţii de lucru judecat trebuie îndeplinite cele trei condiţii, iar în cazul despre care vorbim nu se îndeplineşte condiţia de a exista aceeaşi cauză juridică. În noile cereri de restituire a dobânzii taxelor speciale, cauza juridică este reprezentată de restituirea/dreptul la restituire în condiţiile legislaţiei fiscale interpretate prin considerentele cauzei Irimie/jurisprudenţa dreptului comunitar, pe când în vechile cereri de restituire cauza juridică era reprezentată de restituirea/dreptul la restituire statuate numai de dreptul intern. Faptul că ulterior s-a constatat neconformitatea dreptului intern cu articolul 110 TFUE, aşa cum reţine cauza Irimie, nu poate rămâne fără consecinţe juridice.

Ori, consecinţa juridică imediată este că instanţele nu vor mai aplica dispoziţiile dreptului intern, şi anume articolul 124 Cod procedură fiscală, care nu permitea acordarea dobânzii din data plăţii, ci izvorul de drept reprezentat de jurisprudenţa CJUE Irimie, care statuează dreptul la dobânzi încă din ziua achitării creanţei fiscale nedatorate, fiind evident faptul că motivele în drept ale celor două cereri sunt diferite, astfel încât în cea de-a doua cerere avem o altă cauză juridică, motiv pentru care nu sunt întrunite elementele de existenţă ale excepţiei autorităţii de lucru judecat, şi aceasta în oricare dintre următoarele împrejurări de fapt:
a) nu a fost solicitată dobânda prin cererea anterioară cauzei Irimie;
b) a fost solicitată dobânda anterior cauzei Irimie, iar instanţele naţionale au respins cererea de restituire deoarece nu fusese formulată şi o cerere în faţa organului fiscal;
c) a fost solicitată dobânda atât în faţa instanţelor, cât şi în faţa organului fiscal, dar instanţele au respins cererea.

Prin urmare, ar trebui respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat ca neîntemeiată.

Dorinel ZOICAN
judecător, Tribunalul Mehedinţi

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?