Magistraţi vs. avocaţi. Războiul rece din justiţie
16 septembrie 2014 | Cosmin Flavius COSTAȘ
Începând din 15 septembrie 2014, timp de o săptămână, colegii mei din Baroul Cluj protestează civilizat şi respectuos, cu banderole albe, în semn de solidaritate cu o distinsă colegă împiedicată să-şi exercite profesia şi evacuată din sala de judecată de o domnişoară judecător. E poate primul episod vizibil, mediatizat, dintr-un război rece care se poartă în justiţie, între magistraţi şi avocaţi. În acest context, cred că s-ar impune câteva observaţii asupra cauzelor acestui război rece.
Într-un veritabil stat de drept, magistraţii (voi include sub această cupolă şi procurorii, deşi domniile lor sunt, cel puţin în România, doar funcţionari publici) şi avocaţii nu se află pe poziţii antagonice. Aceasta deoarece justiţia nu se poate înfăptui şi administra fără magistraţi sau fără avocaţi. Prin urmare, în matricea ideală, magistraţii şi avocaţii colaborează pentru buna administrare a justiţiei şi în scopul înfăptuirii justiţiei şi aflării adevărului, fără a face unii sau alţii rabat de la principiile în baza cărora sunt organizate cele două profesii juridice. Cu alte cuvinte, avocaţii recunosc magistraţilor rolul de arbitri ai disputelor juridice şi calitatea de profesionişti bine pregătiţi, experimentaţi, responsabili şi cu un ascendent moral suficient pentru a tranşa dreptul. În egală măsură, magistraţii îi tratează cu respectul cuvenit pe cei mai importanţi auxiliari ai justiţiei, ascultă şi valorizează argumentele acestora şi se sfătuiesc cu avocaţii în chestiunile care ţin de organizarea procedurii judiciare. În esenţă, pe această matrice funcţionează sistemele judiciare din nordul Europei sau cele nord-americane. Iar rezultatele sunt în mod evident excelente: spre pildă, statele nordice au cele mai reduse durate pentru procesele civile şi penale şi cele mai puţine hotărâri de condamnare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În România începutului de mileniu III, cea mai importantă cauză a războiului rece dintre magistraţi şi avocaţi porneşte de la un antagonism insuflat în timpul pregătirii de la Institutul Naţional al Magistraturii. Facultăţile de Drept nu pregătesc separat viitorii magistraţi şi viitorii avocaţi şi nici nu îi învaţă pe viitorii avocaţi să-i urască pe viitorii magistraţi sau pe viitorii magistraţi să nu-i salute pe viitorii avocaţi. Etica faliei eterne dintre magistraţi şi avocaţi este creată, justificată filosofic şi inoculată la Institutul Naţional al Magistraturii. De acolo ne sunt trimişi înapoi la Cluj auditorii de justiţie sau judecătorii stagiari care fie nu-şi salută profesorii sau colegii pe stradă, fie îi salută cu jumătate de gură, iar în următoarea milisecundă iuţesc pasul, ca să nu fie suprinşi de Big Brother în compania duşmanului perpetuu, avocatul. Nici n-ar avea cum să fie altfel atâta timp cât, în speţele predate, culmea ironiei, chiar la materia „Etică”, răspunsul corect e acela potrivit căruia magistratul trebuie să evite avocatul cu care se întâlneşte întâmplător la un restaurant sau să-i restituie lucrarea ştiinţifică pe care avocatul i-a trimis-o cadou magistratului, cu o dedicaţie, pentru a nu crea suspiciuni. Din păcate, tinerii magistraţi sunt învăţaţi că aşa e bine şi că patria le va fi recunoscătoare doar dacă se comportă aşa. Iar cei mai tineri, mai neexperimentaţi, mai docili sau mai slabi de înger se comportă exact aşa.
În ceea ce mă priveşte, am rezervele mele şi cu privire la calitatea educaţiei pe care viitorii magistraţi o primesc la Institutul Naţional al Magistraturii, cel puţin în unele domenii. Urmând matricea Drept Civil – Drept Penal, cursurile omit faptul că în prezent numărul litigiilor „clasice” e de maxim 25% din totalul litigiilor şi că dreptul administrativ, protecţia drepturilor consumatorilor, dreptul fiscal, dreptul contravenţional, dreptul asigurărilor sociale, procedura fiscală ar trebui să fie studiate aprofundat şi să fie incluse în bagajul de cunoştinţe al unui viitor magistrat. Cel puţin din informaţiile pe care le primim, dreptul european şi dreptul european al drepturilor omului par a fi văzute, cel puţin de auditori, ca o corvoadă inutilă, din moment ce ei judecă în România. Şi, fără supărare, e rolul Institutului Naţional al Magistraturii să explice studenţilor faptul că obligaţia de a respecta dreptul european sau dreptul european al drepturilor omului revine şi judecătorilor şi procurorilor, respectiv că în multe cazuri judecătorul naţional este primul judecător european. În fine, unele dintre rezervele mele privesc şi capacitatea unor magistraţi dintre cei care funcţionează ca formatori de a-i învăţa pe tinerii aspiranţi la poziţia de magistrat lucrurile de care au cu adevărat nevoie. Vorbesc aici în special de capacitatea de a înţelege că în drept soluţiile juridice nu pot fi pronunţate doar prin raportare la litera legii, cu ignorarea marilor principii de drept, naţional şi european. Un sistem educaţional în care magistraţii îi pregătesc pe magistraţi are toate şansele de a eşua, dacă n-a făcut-o deja.
Dintr-o educaţie insuficientă a unui tânar fără nicio experienţă profesională – pentru că matricea auditorului de justiţie e cea a unui tânar de 23-25 ani, absolvent de Facultate sau eventual de vreun program de masterat – se naşte o altă cauză a războiului rece. Ideal, judecătorul trebuie să fie atât bine educat, cât şi cu o experienţă profesională în domeniul justiţiei. Justiţia nu poate fi nici administrată şi nici înfăptuită pe baza unor modele teoretice, iar experienţa aşa numitelor „stagii” pe care viitorii magistraţi le fac la instanţe sau la cabinetele de avocaţi e insuficientă. Spre pildă, din puţinele experienţe cu auditorii de justiţie trimişi în practică la cabinetele de avocaţi, concluzia e aceea că oamenii privesc stagiul ca o vacanţă şi nu ca pe o perioadă de pregătire intensă, care să-i ajute să înţeleagă modul în care funcţionează o altă profesie juridică. Prin urmare, un tânăr fără vreo secundă de experienţă profesională şi cu o experienţă de viaţă redusă e trimis direct în „arenă” să împartă, solomonic, dreptatea. Oare degeaba se solicită în unele sisteme de drept o experienţă de 10-15 ani ca avocat înainte de a fi considerat suficient de înţelept pentru a decide asupra vieţii unor oameni? Poate oare un judecător, după cei doi ani la Institut, să soluţioneze corect un litigiu fiscal sau ar avea nevoie, aşa cum se întâmplă în Germania, de o experienţă profesională de minim 5 ani ca funcţionar fiscal? Părerea mea este că în mod evident nu. Doar că nici Institutul Naţional al Magistraturii şi nici magistraţii nu înţeleg acest lucru. Iar în sala de judecată, de la prima şedinţă, mulţi dintre ei se cred Dumnezei fără a fi. De aici şi până la scoaterea avocaţilor cu jandarmii din sală nu mai este decât un foarte mic pas.
Departe de mine gândul de a scrie un articol critic la adresa tinerilor magistraţi. Şi printre ei, ca şi printre magistraţii mai înaintaţi în vârstă, sunt veritabili profesionişti şi oameni de caracter. Din păcate însă, nu sunt nici majoritari şi nici plasaţi în cele mai bune poziţii pentru a putea decide să schimbe, în mai bine, sistemul judiciar şi în primul rând propriul lor sistem.
Antagonismul dintre avocaţi şi magistraţi provine şi dintr-o perpetuă lipsă de comunicare. Pe modelul creat şi predicat la Institutul Naţional al Magistraturii, magistraţii sunt realmente prizonieri într-un „turn de fildeş” şi au puţine legături cu lumea exterioară. Mare parte dintre magistraţi n-au habar de problemele reale de la arhivă sau registratură, nu au dificultăţi în a studia dosarul cauzei şi nici nu aşteaptă zile în şir să obţină copii din dosarul cauzei. La Parchet e şi mai simplu, acolo procurorilor li se duce întotdeauna dosarul, pentru că domniile lor nu se amestecă nicidecum cu plebea la arhivă pentru studiu şi apoi cu dosarul în braţe la biroul de copii xerox. Magistraţii participă rar la evenimente ştiinţifice în care să-şi expună opiniile asupra unor probleme juridice şi evită orice întâlniri cu avocaţii. Empatia e deci imposibilă. Din turn, orice sesizare a unui avocat se vede drept o tentativă de a da cu pietre în turnul de fildeş, condamnabilă şi sancţionabilă cu prima ocazie. Pe uşile magistraţilor scrie „Intrarea persoanelor străine interzisă”, iar avocaţii sunt desigur persoane străine şi interzise. Iar comunicarea între barouri şi instanţe este mai degrabă o rara avis.
Poate cel mai deranjant lucru, din perspectiva avocaţilor, este atitudinea de superioritate a magistraţilor faţă de celelalte profesii juridice. De mai multe ori, în ultimele zile, s-a vorbit despre faptul că judecătorii se cred Dumnezei. Iar unii dintre ei chiar cred faptul că sunt cei mai importanţi după Dumnezeu, dacă Dumnezeu există. Superioritatea vine din credinţa, insuflată la Bucureşti, că magistraţii sunt un corp de elită, anume selectat, în baza unui examen dificil pe care nu l-ar fi promovat vreodată vreun avocat. Statul îl pregăteşte pe acest magistrat, îi inoculează ideile potrivite, îi înlătură orice capacitate de a alege şi de a decide altfel decât l-a învăţat sistemul, astfel încât, la momentul semnării decretului prezidenţial de numire în funcţie, el este în mod veritabil cel puţin „unsul lui Dumnezeu”. Nu ştiu sincer cum s-ar putea vindeca această formă gravă de dedublare a personalităţii. Poate după modelul roman, acela de a plasa un funcţionar în dreapta magistratului, pentru a-i şopti mereu la ureche Sic transit gloria mundi… E cert însă faptul că ea este dăunătoare şi că, în lipsa unei schimbări de atitudine din partea magistraţilor, în fiecare sală de judecată va exista mereu un fitil aprins.
Am păstrat pentru final discuţia despre frustrările şi abuzurile magistraţilor, pentru că ea e mai amplă. Frustrările magistraţilor au în principal două componente: volumul mare de muncă şi salariile prea mici prin raportare la volumul de muncă. Un observator neutru ar spune că aceste probleme nu-i privesc pe avocaţi întrucât salariile nu sunt fixate de avocaţi (care, dimpotrivă, finanţează din impozitul pe venit bugetul de salarii al Ministerului Justiţiei), iar cauzele nu le sunt repartizate magistraţilor de avocaţi. Alt observator ar spune că argumentul nu e valid, în condiţiile în care în Europa salariile judecătorilor sunt în medie de două ori mai mari decât salariul mediu, iar în România de patru ori mai mari decât salariul mediu. Ca să nu mai vorbim de faptul că avocaţii nu se opun nici construirii de noi instanţe, nici amenajării unor noi săli de judecată, nici selectării unui număr mai mare de avocaţi sau de grefieri. La Cluj, de pildă, fiecare avocat (inclusiv cei cu sedii secundare) achită lunar 10 RON pentru a plăti personalul, angajat de Baroul Cluj, care scanează actele din dosare şi le pune la dispoziţia justiţiabililor şi avocaţilor online. Din perspectiva magistraţilor însă, „Viaţa-i nedreaptă” (moto-ul neoficial al auditorilor de justiţie), iar avocaţii sunt vinovaţi pentru nefericirea lor. Iar de aici începe seria abuzurilor:
– Judecătorii reduc „onorariile avocaţilor” (în fapt, cuantumul cheltuielilor de judecată suportate şi solicitate de client), fie fără motivare, fie cu motivarea că avocatul n-a muncit suficient. În privinţa procurorilor e mai simplu, domniile lor nici măcar nu le analizează. Raportarea se face desigur in abstracto, din turnul de fildeş, fără administrarea vreunei probe şi fără o argumentaţie coerentă. Iar logica e simplă şi mi-a fost mărturisită de mai mulţi magistraţi: Cum să-i dau avocatului un onorariu de 3.000 RON, când eu câştig 10 RON pentru fiecare dosar? sau Nu-i de ajuns că i-am dat NUP sau l-am achitat, mai vrea şi cheltuieli de judecată în procesul penal? Aşa cum am spus-o şi în alte rânduri, această practică e o mizerie juridică şi o proiecţie a unui tip de frustrare care poate fi stăvilită doar prin tratament de specialitate, semnul unui „Eu sunt Dumnezeu” în sala de judecată patologic şi periculos, din păcate. Desigur, niciun judecător nu a reflectat vreodată, subsecvent reducerii onorariului, la următoarea problemă de drept fiscal: Societatea X a achitat unui avocat un onorariu de 1.000 RON plus TVA şi a înregistrat cheltuiala ca integral deductibilă. La finalul procesului, se constată că judecătorul a redus onorariul la suma globală de 300 RON. În urma executării hotărârii şi a încasării de către societate doar a sumei de 300 RON, determinaţi: (a) Componenţa sumei globale de 300 RON – valoare servicii şi TVA – şi modul de înregistrare în decontul de TVA; (b) Caracterul – deductibil sau nedeductibil fiscal – al cheltuielii iniţiale; (c) Persoana/persoanele responsabile pentru efectuarea unor cheltuieli nedeductibile. Oare chiar se rezolvă problema salariilor judecătorilor – desigur, a celor dublate de sporuri, cum ar fi cel de solicitare neuropsihică – prin reducerea onorariilor avocaţilor?
– Judecătorii/procurorii fac tot posibilul să temporizeze procesul. În penal, nu e o noutate faptul că urmărirea penală poate dura oricât (cel puţin sub imperiul vechiului Cod de Procedură Penală). Iar în civil, graţie activităţii laborioase a Consiliului Superior al Magistraturii, procedura de regularizare începe când vrea, are timp şi chef judecătorul, iar nu când spune Noul Cod de Procedură Civilă. Mai recent, abuzul e mai subtil şi constă în anularea, vădit nejustificată, a cererilor de chemare în judecată, pe motive hilare: neindicarea contului bancar al organului fiscal; neindicarea valorii obiectului cererii cu privire la o cerere neevaluabilă în bani, de competenţa exclusivă a unei instanţe, etc. Pentru magistraţi, toate termenele sunt de recomandare, iar pentru avocaţi toate termenele sunt de decădere. Dacă te plângi de durata procedurii, în arhitectura sinistră a Noului Cod de Procedură Civilă, contestaţia ţi-o judecă tot judecătorul căruia i te-ai plâns că nu ţi-a motivat hotărârea de 8 luni ş.a.m.d.
Cele două tipuri de abuz nu sunt singurele. Ele sunt variate în toate procesele şi în toate fazele proceselor. Abuzul e instituţionalizat, patronat de conducerile instanţelor şi binecuvântat de Consiliul Superior al Magistraturii, iar avocaţii sunt primii lezaţi de acest comportament. Poate doar exemplificativ pot fi avute în vedere câteva componente distincte:
– Magistraţii au un sistem de evaluare al performanţelor proprii opac, specific unei caste, iar la evaluare toată lumea ia nota 10. Într-adevăr, din sistem n-a plecat niciodată vreun magistrat pentru slabe performanţe profesionale. Rezultatul e propriu doar zeilor imposibil de izgonit din Olimp, iar nu muritorilor, în cazul cărora, cel puţin de dragul statisticii, există un caz sau două cazuri de persoane care nu pot ţine pasul cu dezvoltarea societăţii. Iar noi, avocaţii, trebuie să acceptăm în sala de judecată persoane inapte să administreze sau să înfăptuiască justiţia, pentru simplul fapt că ei sunt independenţi şi inamovibili.
– Sub oblăduirea sindicală a Consiliului Superior al Magistraturii, evaluările conduitei judecătorilor şi sancţiunile corespunzătoare sunt rare. Din lectura unei hotărâri a unei comisii disciplinare reiese că un judecător a fost exclus din profesie doar după ce s-a constatat că a amânat de 50 ori pronunţarea într-o cauză. E probabil matricea pe care o au în vedere comisiile disciplinare. Consiliul în sine e preocupat să apere reputaţia profesională a membrilor castei sau se compromite în diverse jocuri politice, în loc să gestioneze problemele reale ale sistemului. Iar intervenţiile brutale, cu consecinţe semnificative în ceea ce priveşte activitatea avocaţilor – cazul Programului privind volumul optim de activitate al instanţelor – sunt realmente dezgustătoare din punct de vedere juridic.
– Din nefericire, reacţia şefilor instanţelor nu există. Deunăzi, am sesizat conducerii unei instanţe faptul că un judecător refuză să aplice cu prioritate dreptul european. Răspunsul: e irelevant ce susţineţi dvs., sesizarea priveşte doar două cauze, noi am soluţionat 13.000 cauze anul trecut şi o să soluţionăm tot atâtea şi în acest an. Curat european, desigur.
– „Frăţia inelelor” dintre magistraţi şi Statul Român este în continuare de notorietate. Spre pildă, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a Civilă şi de Contencios Administrativ şi Fiscal reduce onorariile avocaţilor în cauzele având ca obiect taxe de înmatriculare, pentru a reduce expunerea Statului (a.k.a. entitatea care plăteşte salariile magistraţilor). Cu alte cuvinte, deşi într-o logică a lucrurilor încălcarea repetată a dreptului european ar trebui să atragă consecinţe mai severe pentru stat (ex. obligarea la plata integrală a cheltuielilor de judecată, în toate procesele), la Cluj este o circumstanţă atenuantă a răspunderii Statului o asemenea conduită. De aici şi până la replica unei judecătoare de Tribunal – Cum să-ţi dau eu dreptate într-un litigiu împotriva Statului? – nu-i lung drumul.
– Sistemul judiciar nu asigură o pregătire profesională continuă, de calitate, pentru toţi magistraţii. Iar marea majoritate a magistraţilor nu sunt interesaţi de o pregătire suplimentară. Mi-amintesc faptul că în urmă cu un an, la începutul cursului meu de Contencios Fiscal, am transmis prin e-mail o invitaţie de a participa la acest curs vice-preşedintelui Tribunalulul Cluj şi preşedintelui Judecătoriei Cluj-Napoca. Doamna vice-preşedinte a Tribunalului mi-a răspuns, elegant, că instanţa nu agrează participarea la asemenea programe. Domnul preşedinte al Judecătoriei – instanţa la care avocaţii sunt daţi afară cu jandarmii – nu mi-a răspuns niciodată…
– În procesele penale, simbioza dintre judecători şi procurori – plastic redată prin butada „Judecătorul şi procurorul dorm în acelaşi pat” – e vădită, supărătoare, anti-convenţională şi dăunătoare ideii de justiţie înseşi. Procurorul ştie exact ce să-i solicite judecătorului, iar judecătorul dă exact ceea ce solicită procurorul. Avocatul este, în opinia multor magistraţi, o simplă piesă de mobilier tolerată în sala de judecată.
– Justiţia nu funcţionează, bune perioade de timp, din cauza magistraţilor. În 2009, magistraţii n-au protestat cu banderole albe. Ca la piaţă, au închis galantarul timp de o lună. În acest interval, avocaţii au fost nevoiţi să-şi calmeze clienţii, să accepte umilinţa de a merge în fiecare zi într-o sală de judecată doar pentru a fi daţi afară pe motiv că magistraţii protestează, de a tempera plângerile clienţilor şi de a-şi asuma inerentele pierderi de venituri. Cu alte cuvinte, dacă un avocat lipseşte un termen de la cauză riscă cel puţin o amendă, iar dacă un magistrat nu lucrează o lună e admirabil şi primeşte şi salariul integral. Ca efect al desuetei „vacanţe judecătoreşti”, din 1 iulie şi până prin 15 septembrie sistemul e paralizat, iar din 15 decembrie până în 15 ianuarie e plecat la schi. Faxul funcţionează, la instanţe (pentru că parchetele în general nu au fax), între 9 şi 12, iar funcţionarii aflaţi sub oblăduirea magistraţilor şi a Consiliului Superior al Magistraturii/Ministerului Justiţiei sunt extrem de ocupaţi inclusiv în timpul programului de lucru specific femeilor însărcinate, de 2-3 ore pe zi.
– Avocaţii sunt permanent jigniți atunci când magistraţii transmit, inclusiv presei, faptul că există „chichiţe avocăţeşti” care împiedică buna desfăşurare a procesului. Sub această calificare abjectă prezintă cei mai mulţi dintre magistraţi toate incidentele procedurale invocate, legitim, în apărarea clienţilor. Astfel, dacă într-un litigiu fiscal avocatul invocă faptul că n-au fost respectate mai multe reguli procedurale atunci când s-a efectuat inspecţia fiscală, argumentele sunt respinse de pe scaun, cu motivarea că aşa se încearcă evitarea judecării fondului. Într-un proces penal, orice încercare de valorizare a drepturilor persoanei acuzate sau a terţilor introduşi aiurea în proces (de pildă a celor vizaţi de măsurile asigurătorii) e privită drept o tentativă de a amâna soluţionarea unui proces în care echipa de magistraţi (judecător + procuror) a hotărât deja ce soluţie va adopta înainte de citirea rechizitoriului. Într-o societate sănătoasă la cap, avocatul care nu exercită efectiv drepturile clientului său ar fi exclus din proces. În România, un avocat care valorifică toate faţetele dreptului la apărare este inamicul personal al judecătorului.
Ar mai fi poate multe de spus. Despre corupţia din rândul magistraţilor, de pildă, care spulberă mitul INM-istic potrivit căruia avocaţii se dedau doar la fapte de corupţie. Sau despre necesitatea diversificării sancţiunilor disciplinare ale magistraţilor. Nu cred că un magistrat învaţă ceva din faptul că i s-a aplicat sancţiunea disciplinară a mutării timp de 3 luni la o altă instanţă de acelaşi grad. Ar învaţa însă mult mai multe dacă timp de două luni de vară ar urma programul unui practician la cabinetul unui avocat: trezirea la 6 dimineaţa ca să prindă un loc la coadă de la Judecătorie; îmbrânceli cu jandarmii care te dau afară la „fără 10” pentru că sigur nu mai ajungi la ghişeu în timpul programului; o coadă la poştă pentru trimis corespondenţa; redactarea unui recurs după-amiaza; îndosarierea corespondenţei primite înainte de plecare, etc. Totul pentru salariul minim pe economie, fără spor de solicitare neuropsihică.
În acest moment, punţile de comunicare dintre avocaţi şi magistraţi sunt puţine. Majoritatea au fost distruse în timp, într-o veritabilă tactică de otrăvire a fântânilor şi pârjolire a câmpiilor, de care nu sunt responsabili avocaţii. Eu personal şi cred că şi ceilalţi colegi avocaţi avem toată disponibilitatea să le refacem, cel puţin din respect pentru clienţii noştri, pentru ideea de justiţie şi pentru colegii magistraţi care ne salută sau care, atunci când noi stingem lumina la birou, o au încă aprinsă pe a lor. Banderolele albe pe care le vor afişa colegii mei nu sunt un alt stindard din acelaşi război rece, ci o avertizare serioasă şi o invitaţie la respect şi la dialog. De aici încolo, cel puţin pentru următoarea mişcare, mingea este în terenul magistraţilor şi a celor pe care domniile lor fie i-au ales, fie îi tolerează în funcţiile de reprezentare. Nu de alta dar, vorba lui Gandhi: nu poţi să dai mâna cu cineva care ţine pumnii strânşi.
avocat Cosmin Flavius COSTAŞ
Facultatea de Drept, UBB Cluj-Napoca
COSTAŞ, NEGRU & ASOCIAȚII
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
