« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
3 comentarii

Poate o instanță să înlăture condiţia „evocării fondului” în cazul revizuirii?
18.09.2014 | Dragoș BOGDAN, Dragoş BOGDAN, Cosmin PINTILIE

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

O recentă decizie a Curţii Constituţionale (nr. 254/2014), rezumată pe JURIDICE.ro[1], readuce în discuţie condiţia evocării fondului pentru admiterea unei cereri de revizuire. Având în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale (I), vom examina dacă poziţia doctrinei în sensul înlăturării de către instanță a acestei condiţii pentru unele cazuri de revizuire (II) poate fi susţinută prin mecanisme legislative şi constituţionale adecvate (III).

Problema vizează atât procesele pornite sub imperiul vechiului Cod de Procedură civilă (VCPC) cât şi cele guvernate de Noul Cod de Procedură civilă (NCPC). Este adevărat că legiuitorul a înlăturat expres prin art. 509 alin. 2 NCPC[2], pentru anumite cazuri, condiţia evocării fondului; este însă posibil ca instanţele sau doctrina să dorească extinderea acestei excluderi şi la alte cazuri, neprevăzute expres în art. 509 alin. 2[3]; în această situaţie, problema existenţei unor mecanisme legislative şi constituţionale adecvate care să le permită acest lucru îşi păstrează întreaga actualitate.

I) Jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale

Decizia nr. 254/2014 a Curții Constituționale arată că:
„(…) 16. Prin dispozițiile art. 322 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, legiuitorul a impus o condiție ce trebuie îndeplinită pentru a putea promova calea extraordinară de atac a revizuirii. Astfel, revizuirea unei hotărâri date de o instanță de recurs se poate cere atunci când aceasta evocă fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reținută în faza de judecată anterioară, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze, urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecații decât cea dată până la acel moment. Hotărârile instanțelor de recurs care evocă fondul sunt acelea prin care instanțele admit recursul și, rejudecând cauza dedusă judecății, modifică în tot sau în parte hotărârea recurată, nefăcând astfel obiectul cererii de revizuire deciziile prin care recursul a fost respins. (…)
Din această perspectivă, Curtea constată că dispozițiile criticate nu aduc atingere accesului liber la justiție consacrat de prevederile constituționale ale art. 21, întrucât, așa cum a statuat în jurisprudența sa, reglementarea de către legiuitor, în limitele stabilite de Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept nu constituie o restrângere a exercițiului acestora. (…)”

Această decizie nu face altceva decât să confirme o practică anterioară constantă în care CCR a respins cu motivări asemănătoare excepţii de neconstituţionalitate ce vizau condiţia evocării fondului din fostul art. 322 (pentru a enumera doar câteva decizii ale CCR: nr. 3/2011[4], nr. 122/2008, nr. 258/2008, nr. 1532/2009, nr. 548/2010, nr. 437/2011, nr. 1163/2011).

Este adevărat că, prin Decizia nr. 233/2011, CCR a îndepărtat condiţia evocării fondului în cazul în care există o hotărâre a CEDO de încălcare a Convenţiei (art. 322 pct. 9)[5] dar, din cauză că hotărârea dată în recurs în cauza respectivă nu evoca fondul, nu se putea admite în principiu revizuirea, deşi reclamanţii din cazul respectiv câştigaseră la CEDO. Considerentele CCR din acest caz vizează însă o situaţie neobişnuită în care, din pricina condiţiei „evocării fondului”, România nu era în măsură să îşi respecte obligaţiile asumate pe planul dreptului internaţional public şi al dreptului intern, contrar prevederilor art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 alin. (1) din Constituţie, ceea ce conducea la nerespectarea principiului supremaţiei Constituţiei şi a principiului legalităţii. Aceste considerente nu se pot regăsi ca atare, prin definiţie, la celelalte cazuri de revizuire, astfel încât Decizia nr. 233/2011 nu poate fi folosită ca precedent pentru a înlătura condiţia evocării fondului şi în alte cazuri. De aceea rămâne o soluţie excepţională pentru o situaţie excepţională şi nu credem că este de natură să schimbe câtuşi de puţin jurisprudenţa constantă a CCR. De altfel, pentru restul cazurilor de revizuire, aceasta şi-a păstrat jurisprudenţa anterioară şi după Decizia nr. 233/2011.

II) Evocarea fondului: doctrină şi jurisprudenţă

O parte a doctrinei a admis de mai multă vreme existența unor excepții de la condiția ca hotărârea de recurs atacată cu cerere de revizuire să evoce fondul[6]. Pentru motivele prevăzute de art. 322 pct. 4 (însă numai pentru ipoteza condamnării judecătorului), pct. 7 (dacă există hotărâri judecătorești definitive potrivnice în una și aceeași cauză) și pct. 8 (dacă partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată) autorii respectivi au considerat că pot fi revizuite toate hotărârile pronunțate de instanțele de recurs, chiar dacă prin ele nu se evocă fondul. Această opinie a şi fost implementată în NCPC.

Am încercat să vedem cum a fost reflectată această opinie în jurisprudenţa ÎCCJ. După o cercetare destul de aprofundată, dar fără pretenţii că ar fi exhaustivă (pe site-ul ÎCCJ, în diverse culegeri, tratate, etc.), am identificat o singură hotărâre a ÎCCJ în care se aplică această idee, înlăturându-se condiţia evocării fondului pentru cazul de la art. 322 pct. 8 (CSJ, s. com., dec. nr. 754/2001[7]). Desigur, nu excludem – de fapt, plecăm chiar de la premisa – că există astfel de hotărâri, chiar dacă nu am reuşit noi să le identificăm în cercetarea întreprinsă pentru redactarea prezentului material.

Pe de altă parte, am identificat numeroase decizii ale ÎCCJ în care, pentru fiecare din cazurile de la art. 322 – inclusiv cele propuse anterior în doctrină pentru îndepărtarea de la aplicare – este verificată (aplicată) condiţia evocării fondului cu consecinţa respingerii revizuirii: nr. 191/2014, nr. 190/2014, nr. 5760/2011, nr. 1646/2011, nr. 1276/2013[8], nr. 190/2014, nr. 1000/2010, nr. 10314/2005, nr. 2870/2013, nr. 2688/2013, nr. 1646/2011, nr. 5112/2013[9], nr. 190/2014, nr. 4210/2011, nr. 1276/2013, nr. 2678/2011[10], nr. 2417/ 2009, nr. 5793/2013, nr. 295/2014[11], nr. 86/2012, nr. 2028/2013, nr. 2970/2011, nr. 1276/2013[12], nr. 2103/2010, nr. 4275/2009, nr. 2573/2010, nr. 1276/2013[13], nr. 1012/2013, nr. 2294/2013, nr. 384/2013, nr. 1276/2013, nr. 2297/2013[14], nr. 342/2013[15]. Jurisprudenţa prin care ÎCCJ aplică această condiţie a evocării fondului este aşadar destul de consistentă chiar şi pentru cazurile indicate anterior în doctrină ca fiind posibili candidaţi serioşi pentru înlăturarea condiţiei.

De altfel, aceasta este poziţia ÎCCJ şi în punctul de vedere trimis Curții Constituționale în cauza în care s-a pronunţat decizia CCR nr. 254/2014 (care viza art. 322 pct. 7, menţionat anterior de doctrină): „Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția I civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. (…) textul de lege cu privire la care s-a invocat neconstituționalitatea se referă la hotărâri pronunțate în recurs, prin care se evocă fondul, aceasta din urmă fiind o condiție de admisibilitate a cererii de revizuire. Condiția evocării fondului este cuprinsă în oricare dintre situațiile strict reglementate de art. 322 pct. 1-9 din Codul de Procedură civilă. Interesul legat de stabilitatea hotărârilor judecătorești definitive, precum și a raporturilor juridice la care acestea se referă, impune ca legea să stabilească riguros și limitativ cazurile și motivele pentru care se poate exercita calea de atac a revizuirii (…)”.

III) Poate un judecător să înlăture condiţia evocării fondului?

Este posibil ca, în unele cazuri, condiţia evocării fondului să pară unei instanţe ca fiind o condiţie injustă, inechitabilă, pentru că împiedică admiterea în principiu a revizuirii, deşi restul condiţiilor par a fi îndeplinite; spre exemplu, un martor din procesul respectiv este condamnat pentru o infracţiune referitoare la pricină, dar recursul a fost respins astfel încât nu evocă fondul. În aceste condiţii se pune întrebarea dacă instanţa respectivă ar putea să înlăture condiţia evocării fondului şi să admită în principiu revizuirea.

În dezlegarea problemei trebuie să pornim de la premisa de bază conform căreia funcţionarea statului se întemeiază pe principiul separaţiei şi echilibrului puterilor[16]. Făcând aplicarea acestui principiu, jurisprudenţa CCR este constantă în sensul că: „Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a ţării”, astfel încât modificarea, completarea ori abrogarea normelor juridice constituie atribuţii exclusive ale acestuia”[17]. De aceea, oricât de inechitabilă, injustă, desuetă, etc. ar putea fi o normă juridică, sistemul nostru de drept nu conferă decât Parlamentului posibilitatea de a o modifica, adapta[18].

Conform art. 124 alin. (1) din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Aceasta înseamnă că organele care înfăptuiesc justiţia trebuie să respecte legea, fie că avem în vedere legile de drept material sau cele de drept procesual, care reglementează organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora, regulile de judecată şi executare[19].

Cu privire la limitele puterii judecătoreşti, s-a pronunţat fără echivoc CCR în decizia nr. 1325/2008: „Instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a institui, modifica sau abroga norme juridice, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia (…) adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective”. Similar, în decizia nr. 799/2011, CCR a reţinut că: „(…) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora. (…)”

Cum se aplică toate acestea în materia revizuirii – adică în materia căilor de atac? Art. 129 din Constituţie prevede că „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. În jurisprudenţa sa, CCR a dedus din art. 129 din Constituţie că „reglementarea căilor de atac este de competenţa exclusivă a legiuitorului„[20].

Rezultă că o instanţă judecătorească, inclusiv ÎCCJ, nu poate, fără a-şi încălca propria competenţă constituţională (cum spune CCR), să înlăture pur şi simplu condiţia evocării fondului, oricât de inechitabilă şi injustă i s-ar părea în situaţia dată. Singura instituţie care ar putea cenzura această condiţie ar fi Curtea Constituţională – dar numai prin raportare la o posibilă încălcare a normelor constituţionale; nici măcar CCR nu ar putea invoca echitatea, în abstract, fără a o lega de un articol din Constituţie, ca motiv pentru a declara o normă ca fiind neconstituţională. Oricum, aşa cum am arătat anterior, în acest moment nu pare să existe un asemenea „pericol”, jurisprudenţa CCR fiind constantă în sensul că această condiţie a evocării fondului respectă Constituţia.

Singurul mod în care o instanţă ar putea înlătura condiţia legală a „evocării fondului” fără a-şi depăşi competenţa constituţională (competenţa generală a instanţelor) ar fi aplicarea unui mecanism constituţional care i-ar permite să facă acest lucru. Astfel, conform art. 20 alin. (2) din Constituţie, „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

Ar putea invoca instanţa o neconcordanţă între condiţia evocării fondului şi accesul la justiţie protejat de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru ca, aplicând cu prioritate articolul 6, să înlăture de la aplicare acea parte a normei interne care, în opinia sa, încalcă Convenţia (condiţia evocării fondului)?

Răspunsul este unul categoric negativ: o jurisprudenţă constantă a CEDO arată că cererile de redeschidere a unui proces încheiat printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat (căi extraordinare de atac, revizuiri) nu intră în sfera de aplicare a articolului 6[21]. Tot conform unei jurisprudenţe constante, articolul 6 nici măcar nu garantează dreptul la redeschiderea unui proces[22]. Altfel spus, Convenţia nu oferă nicio formă de protecţie procedurală pentru cei care introduc o cerere de revizuire: nici drept la apărare, nici drept de acces la justiţie, nici egalitatea armelor, etc. De aceea instanţa nu ar putea să încerce să „îmbrace” inechitatea sau injusteţea care ar putea părea că există într-o cauză sub forma unei încălcări a articolului 6 din CEDO pentru a îndepărta condiţia evocării fondului.

Din cele de mai sus rezultă concluzia că nu există un mecanism legal şi/sau constituţional care să îi permită instanţei să înlăture condiţia evocării fondului şi să admită în principiu o revizuire a unei hotărâri care nu evocă fondul fără să îşi depăşească limitele competenţei sale Constituţionale. Mijlocul juridic pe care îl are la îndemână partea interesată este invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale care impun această condiţie, prin motivarea acestei excepţii urmând să se încerce schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale.


[1] „Excepție de neconstituționalitate respinsă privind revizuirea unei hotărâri judecătorești rămase definitive”, Anda Laura Tănase.
[2] „(2) Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul”.
[3] Spre exemplu, înlăturarea condiţiei evocării fondului nu doar pentru situaţia când un judecător a fost condamnat definitiv ci şi pentru că un înscris are un conţinut nereal, fără neapărat să fi fost declarat fals.
[4] „(…) revizuirea este o cale extraordinară de atac promovată pentru a îndrepta erorile de fapt (…) Interesul legat de stabilitatea hotărârilor judecătoreşti definitive, precum şi a raporturilor juridice care au fost supuse controlului instanţelor prin hotărârile respective a impus ca legea să stabilească riguros şi limitativ cazurile şi motivele pentru care se poate exercita această cale de atac, precum şi modul în care ele pot fi probate”.
[5] Art. 322 alin. 9 C. proc. civ: „dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate”.
[6] A se vedea, spre exemplu, Boroi G., Rădescu D., Codul de procedură civilă – comentat și adnotat, Editura ALL, București, 1996, p. 562; Deleanu, I., Tratat de procedură civilă, vol. II, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2005, pag. 256.
[7] C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 754/2001 citată în Boroi G., Spineanu-Matei O., Codul de procedura civilă adnotat, ediţia a doua, Hamangiu, 2007, p. 717 şi următoarele.
[8] Toate pentru art. 322 pct. 1.
[9] Toate pentru art. 322 pct. 2.
[10] Toate pentru art. 322 pct. 3.
[11] Toate pentru art. 322 pct. 4.
[12] Toate pentru art. 322 pct. 5.
[13] Toate pentru art. 322 pct. 6.
[14] Toate pentru art. 322 pct. 7.
[15] Pentru art. 322 pct. 8 (complet de 5 judecători).
[16] Art. 1 alin. (4) din Constituţie.
[17] Curtea Constituţională – Decizie nr. 403/2004 din 7 octombrie 2004.
[18] Pentru un caz interesant, a se vedea decizia CCR nr. 681/2011.
[19] Viorel M. Ciobanu în Muraru I., Tănăsescu E. S., Constituția României – comentarii pe articole, p. 1218.
[20] Decizia nr. 460/2004. Ideea este reluată în decizia nr. 320/2004 şi în decizia nr.876/2010: „(…) procedura de judecată şi exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti sunt stabilite numai prin lege. (…) legiuitorul are libertatea de a stabili condiţiile în care părţile pot exercita căile de atac (…)”.
[21] Rudan v. Croatia (dec) 45943/99, 13 septembrie 2001; Fischer v Asutria (dec.) 27569/02, 6 mai 2003, Petersen v. Denmark (dec.) 28288/95, 16 aprilie 1998; Markin v. Rusia (dec.), 59502/00, 16 septembrie 2004; Pronina v. Russia (dec.), 65167/01, 30 iunie 2005; Marian Niţă c. Roumanie (dec.), 28162/05, 7 decembrie 2010; Baka c. Roumanie (dec.), 30400/02, 16 iulie 2009. În acelaşi sens a se vedea, spre exemplu, White & Ovey, „The European Convention on Human Rights”, fifth edition, Oxford, pag. 247; Harris, O’Boyle & Warbick, „Law of the European Convention on Human Rights”, second edition, Oxford, pag. 234.
[22] Sablon c. Belgique, no 36445/97, § 86, 10 aprilie 2001, Steck Risch et autres c. Liechtenstein (dec.), no 29061/08, 11 mai 2010; Hurter c. Suisse, (dec.), no 48111/07, 15 mai 2012; Ostace c. Roumanie, 12547/06, 25 februarie 2014.


Avocat Dragoş BOGDAN
Avocat Cosmin PINTILIE
STOICA & Asociații

 
Secţiuni: Drept constitutional, Dreptul Uniunii Europene, Procedură civilă, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “Poate o instanță să înlăture condiţia „evocării fondului” în cazul revizuirii?”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Cine verifica o instanta care se pronunta in revizuire, daca a depasit sau nu limitele sale constitutionale?

    • Dragos Bogdan spune:

      Excelentă întrebare. Cred, în primul rând, că judecătorii investiți cu cererea de revizuire trebuie să verifice respectarea propriei competenţe constituţionale. Deşi am auzit de multe ori la colegi avocaţi, pusă pe un ton amar, întrebarea referitoare la cine ii mai verifică pe ultimii judecători (cu substratul că oricum aceştia fac ce doresc), cred că trebuie să dăm mult mai mult credit judecătorilor de ultimă instanţă.

      În al doilea rând, mi se că sistemul judiciar oferă mai multe căi prin care hotărârea din revizuire să fie supusă controlului unei alte instanţe, interne sau internaţionale. Efectivitatea acestor căi diferă, dar la un brainstorming rapid am identificat trei posibilităţi (măcar teoretice).

      Mai intâi, se poate introduce o contestaţie în anulare împotriva hotărârii pronunţate după admiterea revizuirii pentru depăşirea competenţei instanţelor (art. 317 alin. 1 pct. 2 din VCPciv; asemănător, art. 509, alin. 2, pct. 1 NCPCiv.). Este calea cea mai directă şi nu văd de ce instanţa investită cu contestaţia în anulare nu ar putea cenzura exact nerespectarea competenţei generale a instanţelor (competenţa constituţională).

      Apoi, desfiinţarea hotărârii irevocabile (definitive) ca urmare a admiterii revizuirii prin îndepărtarea condiţiei evocării fondului conduce la probleme majore din perspectiva securităţii raporturilor juridice conform jurisprudenţei clare, constante şi extrem de voluminoase a CEDO; după obţinerea hotărârii favorabile de la CEDO se poate introduce o revizuire. Deşi şansele de câştig la CEDO cu un asemenea caz ar fi foarte mari, efectivitatea demersului este ştirbită de durata procedurilor.

      În sfârşit – o menţionez doar ca idee de brainstorming, fără să fi reflectat serios asupra ei, de aceea vă rog să o luaţi ca atare – m-aş gândi la o formă de conflict constituţional între Parlament sau chiar Curtea Constituţională şi instanţă (practic, ultimul judecător îşi arogă dreptul de a declara caducă o lege într-un caz dat, fără un mecanism constituţional care să îi permită acest lucru şi în ciuda faptului că instanţa constituţională, într-o practică constantă, are un punct de vedere contrar iar Parlamentul a menţinut condiţia prin NCPCiv.) La o primă vedere pare lipsit de efectivitate (un prim contraargument ar fi faptul că hotărârea instanţei nu produce, în principiu, efecte erga omnes), dar totuşi nu as exclude în totalitate posibilitatea.

      • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

        Mulțumesc pentru răspuns iar cu permisiunea dumneavoastră, voi oferi si eu un posibil contra-răspuns.

        1.1 Dispozițiile din Constituție, în România, nu au, în principiu, efect direct. Tocmai de aceea nici nu există, precum în Germania, posibilitatea de a contesta ulterior, printr-o acțiune la Curtea Constituțională, o hotărâre pronunțată în ultimă instanță. De aceea, dacă nu identificăm o dispoziție legală din Codul de procedură civilă care să confere direct sau indirect competanța unui judecător ce analizează o contestație în anulare la o hotărâre pronunțată în revizuire, de a anula hotărârea doar pentru că judecătorul a depășit limitele constituționale ale competenței sale – dispoziție pe care (eventual) să o interpretăm în lumina anumitor dispoziții din Constituție (interpretarea conformă fiind diferită de efectul direct), atunci judecătorul unei astfel de soluții propuse de dumneavoastră încalcă, după a mea părere, chiar articolul 6 CEDO (acolo unde ne aflăm în domeniul său de aplicare). Dacă nu încalcă articolul 6 CEDO pentru că suntem într-o cauză de administrativ-pur, atunci instanța contestației în anulare ar putea proceda precum propuneți dumneavoastră, din moment ce nimeni nu o mai poate controla ulterior – cu excepția situației când deși suntem în administrativ-pur avem „bad luck”, si ne aflăm totuși în domeniul dreptului UE deoarece atunci apare articolul 47 din Carta DFUE care oprește o astfel de acțiune a instanței de a anula o hotatare pronunțată în revizuire și care evocă fondul, din aceleași motive pentru care și articolul 6 CEDO ar opri o astfel de aplicare a Constituției – deoarece, printre altele, se încalcă principiul previzibilității normelor/competențelor).

        1.2 Uitându-mă la articolul 503 alin. (2) pct. 1, observ că acesta trimite la o situație de necompetență absolută dar doar dacă instanța ar fi omis să se pronunțe cu privire la o astfel de excepție invocată în fața ei. Or, în situația noastră, presupun că instanța se pronunță cu privire la pretinsa excepție (invocată de un avocat care probabil a citit articolul apărut pe JURIDICE.ro 😀 ) că ar fi necompetentă absolut să evoce fondul într-o cauză aflată în revizuire. Pronunțându-se, automat nu se mai poate contesta în anulare, ulterior. (așa interpretez eu acel „și” din articolul 503 alin. (2) pct. 1 NCPciv)

        2. În ceea ce privește pretinsul conflict dintre Parlament și instanță sau Curtea Constituțională și instanță, cred că într-adevăr, pare lipsit de efectivitate o astfel de acțiune, dar ar merita analizat.

        Pentru toate cele spuse mai sus, consider că un mecanism eficient lipsește cu desăvârșire raportat la posibilitatea de a opri o instanță să evoce fondul într-o hotărâre dată în revizuire, dacă astfel ar încălca limitele sale constituționale. Consider, de asemenea, că este vremea pentru a se oferi un acces direct la instanța de contencios constituțional din România, cu scopul de a contesta tocmai astfel de hotărâri și pentru a evita încălcarea articolului 6 CEDO, one way or another.

        Onorată să putem dialoga,

        MMB

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD