BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Dreptul muncii
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
SAVESCU & ASOCIATII
 
Print Friendly, PDF & Email

Ion Traian Ștefănescu: Uniunea Europeană trebuie să se ocupe şi de latura socială
20.09.2014 | Alina MATEI


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

Alina Matei: Mulţumesc, domnule profesor Ion Traian Ştefănescu, că aţi acceptat să acordaţi un interviu pentru utilizatorii JURIDICE. ro. O să începem cu autonomia Dreptului muncii. Autor important, domnul profesor Marian Nicolae, a scris în ”Noul Cod civil, Ediţie critică”, în 2012, că Dreptul muncii derogă de la Dreptul civil, fiind un drept special şi excepţional (de protecţie). La scurt timp, aţi publicat un articol în revista Dreptul nr. 12/2012 (pag. 113-135), opinie susţinută şi în recentul şi impunătorul ”Tratat teoretic şi practic de drept al muncii” (pag. 46-50), apărut la Editura Universul Juridic în acest an, în care argumentați că Dreptul muncii este o ramură de drept autonomă a sistemului de drept intern. Cât de autonom este Dreptul muncii astăzi? S-a rezolvat controversa? 

Ion Traian Ștefănescu: Opinia prestigiosului autor – care există şi în doctrina străină – nu poate fi acceptată. Prin toate instituţiile sale, Dreptul muncii este o ramură autonomă de drept, componentă a Dreptului privat. Nu voi relua argumentele pe care le-am formulat anterior, inclusiv în tratatul meu. Mă rezum să evidenţiez că, în timp ce Codul comercial şi Codul familiei au fost abrogate – reglementarea raporturilor juridice din fiecare dintre domeniile în cauză fiind încorporate în Codul civil –, nu s-a petrecut acelaşi lucru cu Codul muncii. Şi, strict ştiinţific, nici nu ar fi fost posibil. Dreptul (legislaţia) muncii a izvorât din Dreptul civil dar, în timp, a evoluat spre o ramură autonomă. Accentuez: autonomă, nu independentă, ceea ce înseamnă că Dreptul civil, ramura centrală a Dreptului privat, constituie şi pentru Dreptul muncii, dreptul comun. „Joacă” în acest caz, următoarele norme legale: „Prezentul Cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale” (art. 2 alin. 2 Cod civil) şi „Dispoziţiile prezentului Cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă… cu dispoziţiile legislaţiei civile” (art. 278 alin. 1 Codul muncii). În sfârşit, menţionez că o astfel de viziune doctrinară este prezentă şi în multe alte state din Europa (fie că au Cod al muncii, fie o lege specială în materie de muncă, fie că prin Codul civil se reglementează şi contractul individual de muncă).

Alina Matei: În ceea ce priveşte obiectul Dreptului muncii, care raporturi juridice intră în sfera de reglementare a acestei ramuri? Ce absoarbe Dreptul muncii?

Ion Traian Ștefănescu: Din acest punct de vedere, există opinii divergente între specialiştii Dreptului muncii şi cei care se ocupă de Dreptul administrativ. Cărei ramuri îi aparţin raporturile de funcţie publică? Dreptului muncii sau Dreptului administrativ? Eu sunt de părere că raportul de funcţie publică este o specie a raportului de muncă, izvorât tot dintr-un contract, dar de Drept administrativ (neputându-se concepe că persoana devine funcţionar public exclusiv prin actul de numire în funcţia publică, fără acordul său). „Joacă” şi aici următoarele norme legale: „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice” (art. 117 din Legea nr. 188/1999 referitoare la Statutul funcţionarului public) şi, respectiv, „Prevederile prezentului Cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective” (art. 278 alin. 2 Codul muncii). Cele două texte legale de mai sus, decurg conceptual din cuprinsul art. 76 alin. 3 din Constituţie care se referă distinct – nu laolaltă – la statutul funcţionarilor publici (la lit. j) şi la regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială (lit. p). În atari condiţii – ţinând seama de normele constituţionale şi de celelalte norme legale – raporturile juridice în care se află funcţionarii publici nu pot să fie reglementate, ca sediu al materiei, decât de Dreptul administrativ. Altfel spus, nu pot face parte din Dreptul muncii o categorie de raporturi juridice (ale funcţionarilor publici) cărora, în realitate, normele acestei ramuri de drept li se aplică numai cu titlu de drept comun. Este adevărat că, în ultimii ani, se remarcă tendinţa legiuitorului de a reglementa problematica salariaţilor şi a funcţionarilor publici prin acte normative unice. Este o realitate normativă care nu poate fi ignorată. Se conturează, treptat, o viitoare ramură – cea a Dreptului muncii – cu o componentă de Drept privat (o subramură) şi de Drept public (altă subramură). Numai că, deocamdată, normele constituţionale şi celelalte norme imperative exprese nu permit să se considere că ar exista deja această unică ramură de drept.

În termeni similari, pe un plan mai larg, se pune şi problema încorporării tuturor raporturilor de muncă (funcţionari publici, magistraţi, demnitari) în Dreptul muncii. Se află în discuţie încorporarea în această ramură de drept şi a altor raporturi care presupun prestarea unei munci. Dar, Codul muncii – care ar fi absurd să se considere că nu constituie pilonul central al Dreptului muncii – se aplică exclusiv acelor raporturi juridice întemeiate pe contractul individual de muncă (art. 2). Toate celelalte raporturi juridice de muncă sunt excluse din câmpul său. Şi, atunci, decurge concluzia, în lumina reglementărilor în vigoare, că nu pot să facă parte din Dreptul muncii decât raporturile de muncă ale salariaţilor (şi cele ale cooperatorilor care încheie o convenţie individuală de muncă – art. 33 alin. 3 din Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei).

Resimt nevoia unei sublinieri esenţiale: preocupările doctrinarilor români se integrează dezbaterilor existente şi în alte ţări, pe terenul dreptului comparat. Ele nu sunt nejustificate. Dar, cu o precizare cardinală: în România, Constituţia şi celelalte reglementări în materia raporturilor de muncă nu permit – fără viitore modificări legislative – o extindere a obiectului Dreptului muncii. Aşadar, în plan strict teoretic, se poate susţine acest lucru, dar fără o bază reprezentată de normele constituţionale şi de celelalte norme legale.

Alina Matei: Spre deosebire de concedierea colectivă, reglementată de Uniunea Europeană prin Directiva nr. 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, concedierea individuală a salariaţilor nu s-a aflat printre preocupările Uniunii, aşa cum spuneţi în ”Tratatul teoretic şi practic de drept al muncii” (pag. 455). De ce? De ce această politică socială a Uniunii?

Ion Traian Ștefănescu: Un răspuns tranşant mi se pare că este cel mai indicat. Din ce în ce mai elocvent apare cu claritate că lipsa de preocupare a Uniunii Europene pentru reglementarea concedierii individuale, cu toate că este competentă în această materie, sau lipsa de plano a competenţei sale în domeniile salarizării, organizării sindicale şi patronale, grevei şi lock-out-ului sunt inadmisibile. Este adevărat că, la crearea sa, în anul 1956, organizaţia de atunci nu avea ca obiectiv direct problematica socială. Dar, în ultimele decenii, sub presiunea realităţilor, s-a înţeles că Uniunea Europeană trebuie să se ocupe şi de latura socială a vieţii de zi cu zi a oamenilor. Or, în aceste condiţii, a rămâne, în continuare, nereglementate aspecte esenţiale ale raporturilor de muncă, apare ca o rămânere în urmă greu de acceptat. Nu este vorba, aşadar, numai de concedierea individuală, ci şi de celelalte instituţii care se impun a fi încorporate, prin modificarea actelor constitutive, în competenţa Uniunii Europene.

În opinia mea, se observă că ele au fost lăsate în afara sferei de competenţă de teama posibilelor convulsii sociale (lipsa de competenţă exclude orice implicare a Uniunii Europene în ipoteza apariţiei unor astfel de convulsii). Este indiscutabil, însă, că tocmai acestea se impun a fi evitate prin edictarea de norme europene adecvate şi, ca urmare, prin asigurarea reală a păcii sociale.

Alina Matei: Pot sindicatele să-şi manifeste şi să-şi exercite rolul prevăzut de Constituţie, acela de a contribui la apărarea şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor? Sunt ele o forţă sau, dimpotrivă, au o poziţie şchioapă? Iar dacă au o poziţie şubredă, care este cauza? Ar trebui acţionat? Dacă da, cum?

Ion Traian Ștefănescu: Teoretic, da. Numai că nu constituie un secret faptul că normele constituţionale nu sunt suficiente întotdeauna pentru exercitarea efectivă a unor drepturi, în cazul de faţă a dreptului sindicatelor de a apăra interesele membrilor lor. Pe lângă anumite aspecte pozitive, Legea nr. 62/2011 a dialogului social a reprezentat, din nefericire, un moment de involuţie în organizarea şi activitatea mişcării sindicale. Sfera persoanelor care se pot sindicaliza este, în continuare, restrânsă; cerinţele pentru constituirea unui sindicat sunt circumscrise doar la cadrul unei unităţi (cum pot constitui un sindicat salariaţii casnici?); reprezentativitatea sindicatelor la nivel de unitate este, în fond, prohibitivă, exprimă o viziune monolitică (o unitate – un singur sindicat reprezentativ); sunt neclare normele referitoare la protecţia liderilor sindicali; s-a renunţat la contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional; deliberat, greva a fost reglementată la fel ca în perioada anterioară (neputându-se declanşa decât pe fondul unei negocieri colective eşuate, iar nu şi dacă angajatorul încalcă un contract/acord colectiv de muncă). Se adaugă minusurile din organizarea sindicală ca atare, lipsa, ca regulă, a unor lideri proeminenţi cu o solidă osatură intelectuală şi morală, penuria resurselor financiare, distrugerea avutului sindical existent până în 1989 (bazele de odihnă şi tratament, lăcaşurile sindicale de cultură, terenurile de sport ş.a.). Mijloacele de acţiune sindicală, consacrate constituţional, sunt utilizate din ce în ce mai rar. Aşadar, sindicatele au o poziţie şchioapă, care nu le permite să se deplaseze în direcţia înfăptuirii competenţelor legale cu forţă elocventă. Realitatea este că, pentru o deplasare eficientă pe făgaşul apărării drepturilor salariaţilor, au nevoie de cârje. Şi, deocamdată, nu se întrevede un orizont cert al îmbunătăţirii activităţii sindicale, nici din interiorul acesteia, nici din partea factorilor statali. Măsurile restrictive au fost luate acum câţiva ani de un guvern de dreapta. Aţi văzut cumva la guvernul actual o preocupare de a reda instituţional, prin reglementări legale, forţa atât de necesară sindicatelor?

Nu pot să nu observ că un relativ declin al mişcării sindicale este prezent şi în alte state, ca şi la scară europeană şi internaţională. Sper, totuşi, că nu este o chestiune de durată; înseşi forţele intrinseci mişcării sindicale, adică membrii de sindicat, vor fi în măsură să revigoreze activitatea organizaţiilor sindicale.

Alina Matei: Care este tonusul Dreptului muncii în România? Cum se prezintă Dreptul muncii în prima parte a secolului XXI? Este acesta în concordanţă cu Dreptul Uniunii Europene?

Ion Traian Ștefănescu: Incontestabil, da. Dreptul român al muncii este, în linii generale, în concordanţă cu normele europene şi nu numai. El respectă şi normele Organizaţiei Internaţionale a Muncii (O.I.M.) ratificate de România. Sunt, totuşi, necesare câteva observaţii: analiza şi, eventual, ratificarea unor convenţii ale O.I.M. au stagnat şi stagnează. Dincolo de acest aspect, cu toate că modificările aduse legislaţiei muncii sunt relativ recente (din 2011), este evidentă cerinţa de a se introduce instituţii noi, de a le regândi pe altele, de a aduce precizări impuse de practica socială. Concomitent, este necesar „a se importa” anumite reglementări din alte state, transpunându-le prin prisma experienţei naţionale în materia legislaţiei muncii. Cred că a venit vremea să fie constituit un colectiv de specialişti, format din doctrinari şi practicieni de primă dimensiune, din reprezentanţi ai organizaţiilor sindicale şi patronale sub coordonarea ministerului de resort. Fundamental este să nu se procedeze ca în anul 2011, respectiv să se ignore opinia specialiştilor reali, iar nu a celor inventaţi, a liderilor competenţi din organizaţiile sindicale şi patronale.

Orientarea de fond trebuie să fie, în continuare, proprie unui stat social: să se asigure protecţia salariaţilor şi, în genere, a celor care prestează o muncă în condiţii de dependenţă, avându-se în vedere, concomitent, şi interesele din economia privată, ca şi cele ale celorlalţi angajatori. Cu toate că viaţa merge înainte, nimic nu s-a schimbat fundamental pentru ca Dreptul muncii să fie altceva decât, cu precădere, un drept de protecţie a celor care prestează munca.

Alina Matei: Ştiu că aţi desfăşurat de-a lungul anilor nu numai activitate didactică. V-a fost folositoare prestarea unei alte munci concomitent cu activitatea la catedră?

Ion Traian Ștefănescu: Răspunsul este afirmativ fără nicio rezervă. Până în 1989 am deţinut răspunderi ca ministru, am exercitat funcţii de primă dimensiune în judeţele Prahova, Sălaj şi Dolj, m-am ocupat câţiva ani, după 1990, de problematica juridică dintr-un minister. Întemeindu-mă pe experienţa mea, evidenţiez că înţelegerea, explicarea şi aplicarea normelor de Drept al muncii (şi de drept în general) sunt influenţate, în mare măsură, de contactul direct cu viaţa, cu structurile şi cu personalul aflate în subordinea ta. De altfel, se resimte în preocupările ştiinţifice ale celor care desfăşoară exclusiv o muncă ex catedra, o tentă teoretizantă, insuficient legată de cerinţele practicii. Îmi permit să sugerez celor care sunt numai în învăţământ să se ancoreze, în diverse modalităţi, în miezul realităţilor, să se amplaseze deliberat în ipostaze directe de muncă cu oamenii.

După cum se poate remarca, în pofida practicii la modă de a trece sub tăcere, în anumite cazuri, activitatea desfăşurată până în 1989, eu am prezentat-o ca atare, integral. Mă bazez pe faptul că, chiar dacă orânduirea socială de atunci, din diverse raţiuni, este posibil să nu fie agreată, un autentic intelectual – pregătit profesional, cu experienţă de viaţă şi cultură adecvată – îi judecă pe cei care au profesat în acea orânduire în concordanţă cu faptele lor, cu modul de a fi, cu raporturile pe care le-au avut cu cei din jur, cu măsura în care s-au conformat cu stricteţe normelor legale. Altfel spus, orice categorisire globală – a persoanelor sau a fenomenelor sociale – nu corespunde adevăratelor rigori ştiinţifice care trebuie să fie prezente în analiza perioadelor istorice, oricare ar fi ele.

Alina Matei: Mulţumesc pentru că aţi stat de vorbă cu mine.

Ion Traian Ștefănescu: Şi eu vă mulţumesc. Nu formal, ci cu sinceritate. Adaug că preţuiesc activitatea echipei JURIDICE. ro şi îi doresc noi succese în viitor.

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate