Are dreptul administratorul unei societăţi de a solicita şi obţine o finanţare fără a avea acordul AGA?

Motivele analizei

Descoperim cu surprindere în ultima perioadă că, în faţa provocărilor dificultăţilor financiare şi al unei nevoi de neînţeles a profesioniştilor din domenii pentru care raţionabilitatea şi cunoaşterea legii ar trebui să fie argumente de nezdrucinat, apare tot mai des tendinţa de a-şi acoperi deciziile prin “fabricarea” unor numeroase documente prin care să îşi transfere responsabilitatea profesională – altminteri ireputabilă – către diverşi terţi deveniţi titulari de drepturi sau, mai nimerit spus, “încărcaţi” astfel cu obligaţii pe care legiuitorul nu le-a avut în vedere nici măcar tangenţial în momentul edictării actelor normative ce le reglementează activitatea.

Pentru a fi pragmatici, ne vom limita discursul prezent la critica amalgamării şi identificării puterilor conferite organelor societare de către bănci sau notari nu din necunoaştere, ci tocmai din “descărcarea” de responsabilitate amintită mai sus. Vom prezenta astfel rolul fiecărui organ – administrator[1] şi adunare a deţinătorilor de participaţii – dar şi riscurile rezultate în urma acceptării ca, în mod arbitrar, dincolo de regulile prestabilite de lege ori actul constitutiv, să fie suprapuse drepturile acestora.

Analiza raporturilor dintre administratori şi societate

Articolul 70 din Legea societăţilor nr. 31/1990 instituie o normă principială privind competenţele administratorilor în cadrul persoanelor juridice reglementate de acest act normativ. Astfel, aceştia “pot face TOATE operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv”. Acestei condiţionări operative stabilite de actul constitutiv (şi, am spune noi, de către prevederile legale), art. 213 Cod civil instituie două coordonate pentru desfăşurarea activităţii administratorilor în funcţie de care se va aprecia modul în care şi-au îndeplinit funcţia:
1. vor acţiona strict în interesul societar;
2. cu prudenţa şi diligenţa unui bun proprietar.

Voinţa socială este adusă la îndeplinire prin actele şi faptele persoanelor învestite prin actul constitutiv. Iar a administra societatea înseamnă a îndeplini toate operaţiunile de gestiune necesare atingerii scopului social. Prin operaţiuni de gestiune se înţeleg actele juridice pe care le reclamă desfăşurarea activităţii societăţii şi, implicit, realizarea obiectului său de activitate, indiferent că sunt de conservare, de administrare sau de dispoziţie[2].

Din analiza acestui text legal şi din parcurgerea opiniilor doctrinare rezultă fără putinţă de tăgadă că, în principiu, administratorii societăţilor se bucură de o plenitudine de competenţă, având dreptul – dar şi obligaţia corelativă – de a efectua actele cerute pentru realizarea obiectului de activitate, în limitele, astfel cum am mai precizat, ale actului constitutiv. Putem considera astfel că puterile administratorilor au o dimensiune legală, incluzând o serie de atribuţii stabilite prin lege, atribuţii a căror îndeplinire constituie o obligaţie a administratorilor (spre exemplu, competenţele de bază ale consiliului de administraţie prevăzute de art. 142 alin. (2) din LS) şi o dimensiune convenţională, stabilită prin actul constitutiv, act care poate să le acorde administratorilor puteri depline sau, prin voinţa deţinătorilor de participaţii, să le restricţioneze[3].

Această prevedere principială este reluată la tratarea fiecărei forme de societate reglementată de către Legea nr. 31/1990. Astfel, potrivit art. 75, art. 90 şi 197, asociaţii reprezentând majoritatea capitalului societăţii în nume colectiv, societăţii în comandită simplă şi societăţii cu răspundere limitată vor putea fixa ori limita puterile administratorilor, iar dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, dacă actul constitutiv nu prevede altfel. Potrivit prevederilor art. 142 alin. (1), consiliul de administraţie al societăţii pe acţiuni şi al societăţii în comandită pe acţiuni este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege pentru adunarea generală a acţionarilor.

Până la urmă, este firesc a fi astfel, administratorii (cuvânt derivat din sintagma latină ad minister, adică aceia care se află în serviciul cuiva) – de multe ori numiţi chiar dintre deţinătorii de participaţii societare – sunt persoanele care trebuie să realizeze conducerea operativă a societăţii, adunarea generală fiind aceea chemată, doar din timp în timp sau în situaţii excepţionale, să analizeze la modul general rezultatele societăţii şi să se pronunţe asupra felului în care mandatarii săi s-au achitat de îndatoririle lor, acordându-le descărcare de gestiune ori decizând atragerea răspunderii acestora pentru fapte şi acte săvârşite în mod culpabil.

LS conţine o singură limitare a dreptului de decizie al administratorului – art. 153²². Astfel, consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va putea să încheie acte juridice în numele şi în contul societăţii, prin care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale a acţionarilor, dată în condiţiile art. 115.

De-a lungul timpului, natura raporturilor dintre administratori şi societate a evoluat, încă fiind subiect de analiză a literaturii juridice europene. Totuşi, Legea nr. 31/1990 stabileşte în mod neechivoc, în art. 72, că obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege. Avem de-a face, în primul rând, cu un mandat contractual, obligaţiile administratorului rezultând din atribuţiile conferite de actul constitutiv şi, eventual, hotărârea asociaţilor, iar, în subsidiar, de către textele legale incidente în virtutea interesului de ordine publică al reglementării juridice a societăţilor.

Trebuie observat, în mod imperativ, faptul că, dincolo de obligaţiile generale ale mandatului conţinute în Codul civil[4], LS aduce o noutate în abordarea clasică a atribuţiilor mandatarului. Ne referim aici la noţiunea “deciziei de afaceri” consacrată de art. 144¹, aplicabilă, pentru identitate de raţiune, tuturor formelor de societate. Astfel, este prezumat că şi-a exercitat mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator dacă, în momentul în care decide să ia sau să se abţină de la luarea unor măsuri privitoare la administrarea societăţii, este în mod rezonabil îndreptăţit să considere că acţionează în interesul societăţii pe baza unor informaţii adecvate.

Iată că, din lumina acestui text de lege, administratorul este cel îndreptăţit să hotărască când şi în ce mod să ia o anumită decizie privind realizarea obiectului de activitate al societăţii, pe baza unor informaţii pertinente la un anumit moment dat, fără să aştepte momentul aprobării de către adunarea generală, ştiut fiind că, în tumultul desfăşurării evenimentelor prezente, amânarea unei decizii chiar şi pentru câteva zile poate crea grave prejudicii societăţii. O dată desemnat mandatarul care va gestiona activitatea, este prezumat faptul că este considerat de către deţinătorii de participaţii un bun profesionist, persoana cea mai nimerită să conducă organizaţia, ferind-o de riscuri inutile şi, mai cu seamă, asigurând obţinerea unor rezultate financiare impuse anual de către proprietari.

Evident, administrarea fiecărei forme de societate prezintă caracteristici individuale. Nu dorim să ne referim aici la distincţia dintre modul de administrare al unei SRL sau al unei SA şi cu atât mai puţin la diferenţele dintre sistemul unitar şi cel dualist în cadrul celei din urmă. Ne interesează în demersul nostru doar “împărţirea” generală a atribuţiilor dintre deţinătorii de participaţii societare şi împuterniciţii acestora, reprezentanţii puterii “executive”.

Legiuitorul a stabilit în mod general, principial, că administratorii au toate puterile necesare pentru administrarea societăţii. După cum am arătat, răspunsul la întrebarea din titlul articolului nostru poate fi doar afirmativ având în vedere argumentele de mai sus. Pentru a verifica acest răspuns, credem de cuviinţă a fi necesară trecerea în revistă a atribuţiilor deţinătorilor de participaţii pentru ca nu cumva legea să le acorde puteri “suprapuse” ori condiţionate cu cele ale administratorilor.

Astfel, conform art. 111 din LS, adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului financiar. În afară de dezbaterea altor probleme înscrise la ordinea de zi, adunarea generală este obligată:
– să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza rapoartelor prezentate de consiliul de administraţie, respectiv de directorat şi de consiliul de supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar, şi să fixeze dividendul;
– să aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere şi cenzorii;
– în cazul societăţilor ale căror situaţii financiare sunt auditate, să numească sau să demită auditorul financiar şi să fixeze durata minimă a contractului de audit financiar;
– să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs membrilor consiliului de administraţie, respectiv membrilor consiliului de supraveghere, şi cenzorilor, dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv;
– să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie, respectiv a directoratului;
– să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate, pe exerciţiul financiar următor;
– să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau a mai multor unităţi ale societăţii.

Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este necesar a se lua o hotărâre pentru:
– schimbarea formei juridice a societăţii;
– mutarea sediului societăţii;
– schimbarea obiectului de activitate al societăţii;
– înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare: sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel;
– prelungirea duratei societăţii;
– majorarea capitalului social;
– reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni;
– fuziunea cu alte societăţi sau divizarea societăţii;
– dizolvarea anticipată a societăţii;
– conversia acţiunilor nominative în acţiuni la purtător sau a acţiunilor la purtător în acţiuni nominative;
– conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă;
– conversia unei categorii de obligaţiuni în altă categorie sau în acţiuni;
– emisiunea de obligaţiuni;
– oricare altă modificare a actului constitutiv sau oricare altă hotărâre pentru care este cerută aprobarea adunării generale extraordinare.

În cadrul societăţilor cu răspundere limitată, art. 194 din LS este cât se poate de concis, prevăzând doar că aceasta are următoarele obligaţii principale:
– să aprobe situaţia financiară anuală şi să stabilească repartizarea profitului net;
– să desemneze administratorii şi cenzorii, să îi revoce/demită şi să le dea descărcare de activitate, precum şi să decidă contractarea auditului financiar, atunci când acesta nu are caracter obligatoriu, potrivit legii;
– să decidă urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru daunele pricinuite societăţii, desemnând şi persoana însărcinată să o exercite;
– să modifice actul constitutiv.

Iată că, în urma interpretării per a contrario a atribuţiilor conferite adunării generale, rezultă că administratorii au dreptul de a decide contractarea unui împrumut necesar desfăşurării activităţii fără a fi necesar acordul adunării generale. Evident, aşa cum spuneam, nimic nu împiedică adunarea generală a deţinătorilor de participaţii să îşi augmenteze puterile în dauna atribuţiilor administratorilor dacă a setat astfel actul constitutiv.

Trebuie să mai adăugăm, în susţinerea concluziei de mai sus, faptul că în cadrul societăţilor pe acţiuni până şi dreptul la informare al asociaţilor este limitat de către prevederile art. 117² din LS.

Iar încuviinţarea expresă de către adunarea generală a unor acte ale consiliului de administraţie este limitată la câteva situaţii concrete de Legea nr. 31/1990, art. 153²² deja amintit, art. 44¹ privind dobândirea de către societate a unui bun de la un fondator sau acţionar, art. 150 alin. (1) privind dobândirea de bunuri către sau de la societate)[5].

Faptul că, dincolo de prevederile legii şi ale actului constitutiv, în practică se solicită pentru îndeplinirea unor atribuţii exclusive ale administratorului aprobarea adunării generale constituie un veritabil abuz de drept întrucât este posibil ca, datorită unor neînţelegeri între deţinătorii de participaţii, unii dintre aceştia să se opună adoptării deciziei şi astfel obiectul de activitate al societăţii să nu poată fi îndeplinit. Sau, situaţie des întâlnită în practică, nu se întruneşte cvorumul constitutiv şi hotărârea nu poate fi adoptată. Aceasta pentru a nu mai adăuga faptul că, până se întruneşte adunarea generală respectându-se timpii de convocare, adoptarea deciziei poate fi tardivă.

În practică, de cele mai multe ori, acordarea unei finanţări este condiţionată de acordarea unor garanţii de către societate. Dreptul administratorului de a decide încheierea unor contracte de ipotecă mobiliară sau imobiliară fără a avea aprobarea adunării generale este implicită, cu rezerva art. 153²² amintit, respectiv jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii.

Opinia practicii judiciare

Soluţiile de speţă vin să confirme concluzia noastră. Dintre multiplele soluţii amintim doar Decizia nr. 3551/2013 a ICCJ mai mult decât relevantă.

Astfel, instanţa supremă, învestită cu judecarea recursului împotriva hotărârii pronunţate de către Curtea de Apel Cluj, a considerat că, în materia reprezentării societăţii cu răspundere limitată, dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, dacă nu se prevede altfel prin actul constitutiv, ceea ce înseamnă că fiecare administrator exercită ambele categorii de atribuţii, de gestiune a patrimoniului şi de reprezentare, putând să încheie în numele societăţii orice acte juridice, în limitele legii, care să o angajeze în mod legal în raporturile cu terţii.

Astfel, în situatia încheierii unui contract de împrumut de către unul dintre administratorii cu puteri depline al societăţii atât în nume propriu, cât şi în numele acesteia, este corectă obligarea societăţii, în solidar cu administratorul, persoana fizică, la restituirea împrumutului.

[1] În analiza noastră vom folosi termenul generic de „administrator” pentru a desemna organul executiv al societăţii, indiferent de forma juridică a acesteia.
[2] St. D. Cărpenaru, Gh. Piperea, S. David, Legea societăţilor. Comentariu pe articole, Ediţia 5, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 249.
[3] Ioan Schiau, Titus Prescure, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990. Analize şi comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, 2007, p. 70.
[4] Asociaţilor în societatea simplă reglementată de către art. 1890 şi urm. din Codul civil li se permite să se implice în mod colectiv în activitatea societăţii. Acest drept rezultă din coproprietatea asociaţilor asupra bunurilor asocierii. Acesta este un element care distinge net societatea simplă de societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990.
[5] Pentru o prezentare exhaustivă a se vedea Cristian Duţescu, Drepturile acţionarilor, Ediţia 3, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 291 şi urm.

Roberto TURCHETTO
Adrian-Petru STEPAN
Boscolo&Partners Timişoara

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?