« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 

Ministerul Public ref. posibilitatea instanței de judecată de a acorda părții reclamante, în lipsa unui capăt de cerere distinct, prețul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare în temeiul Legii nr. 112/1995
14.10.2014 | Andrei PAP

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

Ministerul Public a formulat un punct de vedere asupra problemei de drept care formează obiectul dosarului nr. 5/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul Competent să judece recursul în interesul legii privind posibilitatea instanței de judecată învestită cu soluționarea unei acțiuni pentru plata prețului de piață, întemeiată pe prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, de a acorda părții reclamante, în lipsa unui capăt de cerere distinct, prețul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Optica jurisprudenţială:

I. Într-o primă opinie, dându-se eficiență principiului disponibilității, în aplicarea art. 129 alin. (6) din Codul de procedură civilă anterior, s-a apreciat că, în situația în care reclamantul nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, care stabilește dreptul la restituirea prețului de piaţă, ci are dreptul la restituirea preţului actualizat, în condiţiile art. 50 alin. (2) din aceeaşi lege, însă prin acţiunea introductivă de instanţă nu a formulat şi un astfel de capăt de cerere, temeiul juridic indicat în cerere fiind, exclusiv, art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, se impune respingerea acţiunii.

În cadrul acestei opinii, în urma analizării evoluţiei reglementării în materie, se arată că, prin dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, (introdus prin art. I pct. 18 din Legea nr. 1/2009) s-a prevăzut un alt conţinut al obligaţiei de răspundere pentru evicţiune, în condiţiile legii speciale, care presupune verificarea altor condiţii pentru a se aprecia asupra temeiniciei pretenţiilor. În acest context, dreptul proprietarilor, ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive şi irevocabile, de a obține prețul de piață al imobilelor (introdus în cuprinsul Legii nr. 10/2001 prin art. I pct. 18 din Legea nr. 1/2009) constituie un drept nou, iar termenul de prescripție, pentru formularea acțiunii în justiție, în vederea recunoașterii dreptului, curge de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009. În schimb, în cazul acțiunilor prin care se solicită prețul actualizat, în condițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prescripția a început să curgă de la momentul evicțiunii, cel mai devreme în anul 2002.

Obiectul acțiunilor prin care se solicită, fie prețul actualizat, fie prețul de piaţă, este diferit, neexistând între acestea raportul de la parte la întreg în sensul că prețul actualizat, prevăzut de art. 50 alin (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, ar fi inclus în prețul de piaţă, prevăzut de art. 501 din același act normativ întrucât fiecare se determină pe baza unor criterii diferite.

De asemenea, şi cauza juridică este diferită întrucât, în primul caz, izvorul pretențiilor se află în deposedarea de bunul deținut în temeiul unui contract încheiat cu eludarea legii, deci temeiul deținerii bunului nu era unul legitim, în timp ce, în cea de-a doua situație, deposedarea se produce, deși partea deținea un titlu valabil. Deci, cauza juridică a acțiunii nu se află pur şi simplu în deposedare, fără să intereseze condițiile în care aceasta s-a produs.

În consecință, instanța, fiind ținută de limitele judecății, fixate de reclamant prin cererea de chemare în judecată prin care s-a pretins restituirea prețului de piață, nu poate, decât nesocotind principiul disponibilității şi obiectul învestirii sale, să acorde prețul actualizat, atunci când constată că nu sunt îndeplinite cerințele pentru obligarea la valoarea de piață a imobilului, sub motiv că ar acorda mai puțin decât s-a cerut sau că ar fi vorba despre o admitere în parte a acțiunii. S-a avut în vedere şi faptul că soluția contrară ar fi de natură să surprindă pe cealaltă parte din proces care şi-a făcut apărări raportat la obiectul cererii, acesta fiind, astfel, în imposibilitate de a se apăra cu privire la celelalte pretenții, vizând prețul actualizat, pe care instanța le-ar găsi întemeiate, direct în considerente, fără a face obiectul unor dezbateri judiciare şi în raport de care ar fi putut să invoce prescripția extinctivă.

În felul acesta, se poate ajunge la eludarea normelor referitoare la prescripția extinctivă pentru că dacă în raport cu pretenția vizând prețul de piață este posibil ca prescripția să nu fi fost împlinită, nu tot astfel se poate spune despre prețul actualizat, a cărui reglementare existentă, încă din anul 2002, a marcat începutul termenului de prescripție, cu mult mai înainte de a exista posibilitatea solicitării prețului de piață.

II. Într-o a doua opinie, în aplicarea art. 84 din vechiul Cod de procedură civilă şi a principului rolului activ al judecătorului, s-a apreciat că, în ipoteza în care reclamantul nu este îndreptățit la restituirea prețului de piață, ci doar la restituirea prețului actualizat, se impune admiterea în parte a pretențiilor, făcându-se din oficiu, de către instanța de judecată, aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Acțiunea nu poate fi respinsă întrucât s-ar îngreuna situația părții care nu ar mai putea solicita ulterior prețul actualizat, acțiunea fiind supusă unui termen de prescripție.

Se consideră că această soluție nu relevă o încălcare a principiului disponibilității, potrivit căruia reclamantul este cel care fixează limitele obiective ale judecării cauzei întrucât obiectul cererii, în sensul de pretenție concretă dedusă judecății, este reprezentat de acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra bunului imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995, nu de însăși restituirea prețului de piață al imobilului.

Indicarea, prin cererea de chemare în judecată, a prețului de piață al imobilului reflectă opțiunea reclamantului pentru o anumită modalitate de dezdăunare pentru pierderea dreptului de proprietate, interesând sub aspectul întinderii despăgubirii cuvenite reclamantului care este reglementată diferit prin art. 50 alin. (2) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată. Așadar, diferența dintre cele două ipoteze rezidă în cuantumul pretențiilor și nu privește pretenția în sine.

În aceste condiții, acordarea prețului actualizat, cu toate că reclamantul a solicitat prețul de piață, nu echivalează cu depășirea obiectului cererii deduse judecății (extra petita sau ultra petita), ci cu acordarea a mai puțin decât s-a cerut, respectiv despăgubiri într-un cuantum mai redus decât cel indicat, ca valoare a obiectului litigiului, ceea ce justifică admiterea în parte a pretențiilor.

Chiar dacă s-ar considera că obiectul cererii este reprezentat de restituirea prețului piață al imobilului, tot nu ar fi necesară o precizare expresă, în sensul solicitării, în subsidiar, a prețului din contract, actualizat, întrucât acesta reprezintă o parte din prețul de piață, nefiind necesară formularea unui capăt de cerere distinct.

S-a arătat şi că prin această soluție nu se aduce atingere principiului disponibilității întrucât instanța nu este ținută de temeiul juridic din cererea de chemare în judecată, potrivit art. 84 din fostul Cod de procedură civilă, iar în virtutea rolului activ consacrat de art. 129 alin. (4) din același Cod, instanța trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situației de fapt deduse judecății. Așadar, chiar dacă reclamantul a indicat un alt text de lege, ca temei al pretențiilor sale, prin aceasta nu este înlăturată aplicarea normelor legale incidente în cauză în raport de situația de fapt şi pretenția dedusă judecății, atâta timp cât cazurile şi condițiile dezdăunării sunt prevăzute de legiuitor, iar reclamantul nu poate primi mai mult decât este îndreptățit potrivit legii.

În final, se arată că această soluție asigură un remediu efectiv pentru valorificarea unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăților Fundamentale, întrucât, în oricare dintre ipotezele prevăzute de art. 50 alin. (2) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, cumpărătorul dintr-un contract desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă este îndreptățit la despăgubiri, soluția diferită, preconizată de legiuitor, vizând doar întinderea despăgubirilor. De vreme ce titularului dreptului de creanță îi este garantată, în mod neechivoc, obținerea a cel puțin prețului actualizat, pe care îl acoperă cererea în pretenții, dedusă judecății, acest drept, până la consacrarea sa pe cale judecătorească împotriva statului, constituie o „speranță legitimă”, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că o creanță suficient de certă pentru ca reclamantul să poată avea speranța legitimă că va obține în viitor un avantaj patrimonial poate să fie considerată un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Interesul patrimonial care aparține categoriei juridice a dreptului de creanță poate fi privit ca o valoare patrimonială susceptibilă de protecția normei europene numai în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară şi concordantă a instanțelor naționale. Or, jurisprudența instanțelor române este constantă sub aspectul acordării dreptului la despăgubiri în situația în care se constată incident art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ceea ce întărește aserțiunea că reclamantul dintr-o asemenea acțiune se poate prevala de o speranță legitimă.

În plus, respingerea acțiunii i-ar plasa pe reclamanți în afara termenului de prescripție, ceea ce i-ar împiedica să formuleze o acțiune separată pentru prețul actualizat, echivalând cu lipsa unui remediu efectiv pentru recuperarea creanței împotriva statului.

III. În alte cazuri, deși soluțiile s-au circumscris uneia sau alteia dintre orientările precedente, ele au fost nuanțate în raport de manifestarea de voință a reclamanților care au arătat că nu doresc prețul actualizat sau atunci când, din probele administrate, rezultă că prețul actualizat a fost deja plătit.

Procurorul General al României apreciază că a doua opinie este în litera şi spiritul legii.

:: Punctul de vedere al Ministerului Public

Andrei PAP

 
Secţiuni: Comunicate parchete, Jurisprudență, Procedură civilă | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD