Despre citarea unei traduceri deficitare în materia legii penale mai favorabile
15 octombrie 2014 | Mihaela MAZILU-BABEL
În paragraful nr. 39 din Decizia nr. 265/2014, Curtea Constituțională a României citează paragraful nr. 76 din hotărârea CEDO (Marea Cameră) Maktouf, așa cum a fost tradus, în mod neoficial, de către CSM România și IER.
Totuși, această traducere este una deficitară. Cu scopul de a demonstra empiric, redăm, în mod comparativ, paragraful 39 al deciziei CCR alături de versiunea oficială, în limba engleză, a paragrafului 76 din hotărârea Maktouf:
39. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o speţă relativ recentă, deşi nu a menţionat in terminis acest lucru, a statuat că respectarea dispoziţiilor art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impun, în cazul legilor penale succesive, alegerea globală a legii penale mai favorabile. Astfel, prin Hotărârea din 18 iulie 2013, pronunţată în Cauza Maktouf şi Damjanovic împotriva Bosniei şi Herţegovina, paragraful 70, Curtea de la Strasbourg, observând că ambele coduri penale ce s-au succedat din momentul comiterii faptelor şi până la judecarea definitivă (Codul penal din 1976 şi Codul penal din 2003) „prevăd game diferite de pedepse pentru crime de război”, a constatat că a existat „posibilitatea reală ca aplicarea retroactivă a Codului din 2003 să fi fost în detrimentul reclamanţilor în ceea ce priveşte impunerea pedepselor”, astfel că „nu se poate afirma că aceştia au beneficiat, în conformitate cu art. 7 din Convenţie, de garanţii efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe”. Prin urmare, instanţa europeană a hotărât, în unanimitate, că a fost încălcat art. 7 din Convenţie, precizând totodată că această hotărâre „trebuie înţeleasă ca indicând pur şi simplu faptul că, în ceea ce priveşte stabilirea pedepselor, reclamanţilor ar fi trebuit să li se aplice dispoziţiile codului din 1976 [în ansamblu, n.n.] şi nu faptul că ar fi trebuit să fie impuse pedepse mai blânde„. (Decizia nr. 265/2014)
Paragraful din Hotărârea Maktouf, așa cum a fost tradus în limba română, preluat și de CCR este următorul:
75. În consecinţă, Curtea consideră că a fost încălcat art. 7 din Convenţie în circumstanţele specifice prezentei cauze. Această concluzie trebuie să fie înţeleasă ca indicând pur şi simplu faptul că, în ceea ce priveşte stabilirea pedepselor, reclamanţilor ar fi trebuit să li se aplice dispoziţiile Codului din 1976şi nu faptul că ar fi trebuit să fie impuse pedepse mai blânde.
Totuși, în versiunea în limba engleză, sensul pare a fi altul, pe lângă faptul că numerotarea traducerii este deficitară (în versiunea oficială a hotărârii, numărul corect al paragrafului tradus fiind numărul 76 și nu 75):
Conclusion
76. Accordingly, the Court considers that there has been a violation of Article 7 of the Convention in the particular circumstances of the present case. This conclusion should not be taken to indicate that lower sentences ought to have been imposed, but simply that the sentencing provisions of the 1976 Code should have been applied in the applicants’ cases.
După cum se poate observa, în engleză, Curtea afirmă că concluzia potrivit căreia s-a constatat o încălcare a articolului 7 CEDO în circumstanțele specifice ale cauzei nu trebuie să fie interpretată ca indicând (judecătorului național chemat să individualizeze pedeapsa) că pedepse mai mici ar fi trebuit să le fie impuse, ci doar că dispozițiile care stabileau pedeapsa („sentencing provisions”) ale Codului din 1976 ar fi trebuit să fie aplicate în cazul reclamantului.
Ca atare, în traducerea în limba română, pe lângă faptul că s-a inversat negativul cu pozitivul, traducătorul a uitat să insereze și prenumele „le” în sintagma „și nu faptul că ar fi trebuit să fie impuse pedepse mai blânde” pentru a indica faptul că hotărârea CEDO privește doar pedepsele ce urmau a fi aplicare reclamanților, nefiind o hotărâre numită, în literatura de specialitate, universală.
Dacă acceptăm existența acestor două erori în traducere, atunci putem înțelege și de ce Curtea nu a ales totuși să introducă cerința aplicării globale a legii penale mai favorabile în considerentele hotărârii la care judecătorul citat și de către CCR a ales să facă o opinie separată, deși traducerea în română pare a susține, prin formularea generală și pozitivă, chiar opinia separată a judecătorului Pinto de Albuquerqu referitoare la aplicarea globală a legii penale mai favorabile.
În susținerea acestui punct de vedere stau și paragrafele 67-70:
67. În ceea ce priveşte prezenta cauză, Curtea observă că definiţia crimelor de război este aceeaşi la art. 142 alin. 1 din Codul penal din 1976, care era aplicabil la momentul săvârşirii infracţiunilor, şi la art. 173 alin. 1 din Codul penal din 2003, care a fost aplicat retroactiv în prezenta cauză (supra, pct. 26 şi 28). În plus, reclamanţii nu neagă faptul că actele lor constituiau infracţiuni definite cu suficientă accesibilitate şi previzibilitate la momentul săvârşirii acestora. Legalitatea verdictului de vinovăţie nu este aşadar în cauză aici.
68. Cu toate acestea, Curtea observă, de asemenea, că ambele coduri penale prevăd game diferite de pedepse pentru crimele de război.În temeiul Codului din 1976, crimele de război erau pedepsite cu închisoare de la cinci la cincisprezece anisau, pentru cazurile mai grave, era aplicată pedeapsa cu moartea (art. 142 alin. 1 coroborat cu art. 37 alin. 2 şi 38 alin. 1 din cod). Putea fi impusă şi o pedeapsă de douăzeci de ani de închisoare în locul pedepsei cu moartea (art. 38 alin. 2). Complicii la crimele de război, precum domnul Maktouf, trebuiau pedepsiţi ca şi cum ei înşişi ar fi fost autorii crimelor în cauză, dar pedeapsa lor putea fi, de asemenea, redusă la un an de închisoare (art. 42 coroborat cu art. 24 alin. 1 şi art. 43 alin. 1). În temeiul Codului din 2003, crimele de război sunt pedepsite cu închisoare de la zece la douăzeci de ani sau, pentru cazurile mai grave, cu închisoare de lungă durată de la douăzeci la patruzeci şi cinci de ani (art. 173 alin. 1 coroborat cu art. 42 alin. 1 şi 2). Complicii la crimele de război, precum domnul Maktouf, trebuie pedepsiţi ca şi cum ei înşişi ar fi fost autorii crimelor în cauză, dar pedeapsa lor poate fi redusă la cinci ani de închisoare (art. 49 coroborat cu art. 31 alin. 1 şi 50 alin. 1). Precizând că pedeapsa persoanei în cauză trebuia redusă la minimum posibil (supra, pct. 14), Curtea de Stat l-a condamnat pe domnul Maktouf la cinci ani de închisoare, pedeapsa minimă prevăzută de Codul din 2003. Dacă aceasta ar fi aplicat Codul din 1976, l-ar fi putut condamna la un an de închisoare. În ceea ce îl priveşte pe domnul Damjanović, acesta a fost condamnat la o pedeapsă de unsprezece ani de închisoare, puţin mai mare decât pedeapsa minimă de zece ani. Dacă ar fi aplicat Codul din 1976, Curtea de Stat ar fi putut să impună o pedeapsă de numai cinci ani.
69. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului conform căruia Codul din 2003 era mai favorabil reclamanţilor decât Codul din 1976 având în vedere că nu prevedea pedeapsa cu moartea, Curtea observă că doar cazurile cele mai grave de crime de război erau pasibile de pedeapsa cu moartea în temeiul Codului din 1976 (supra, pct. 26). Ţinând seama de faptul că niciunul dintre reclamanţi nu a fost găsit responsabil penal pentru vreun deces, infracţiunile pentru care au fost condamnaţi nu intrau, în mod evident, în această categorie. Într-adevăr, astfel cum a observat Curtea anterior, domnului Maktouf i s-a aplicat pedeapsa cea mai blândă posibilă în temeiul Codului din 2003 şi domnului Damjanović o pedeapsă doar puţin mai mare decât pedeapsa minimă prevăzută de acelaşi cod pentru crimele de război. În aceste condiţii, este deosebit de important să se stabilească în speţă care cod era mai favorabil în ceea ce priveşte pedeapsa minimă şi fără îndoială că era vorba despre cel din 1976. De altfel, o asemenea abordare a fost adoptată cel puţin de anumite camere de apel ale Curţii de Stat în cauze recente (supra, pct. 29).
70. Este adevărat că pedepsele impuse reclamanţilor în speţă intrau atât în sfera de aplicare a Codului penal din 1976, cât şi în cea a Codului penal din 2003. Prin urmare, nu se poate afirma cu certitudine că unuia sau altuia i s-ar fi aplicat o pedeapsă mai blândă în cazul în care ar fi fost aplicat vechiul cod în loc de cel nou (a se vedea, a contrario, Jamil împotriva Franţei, 8 iunie 1995, seria A nr. 317‑B, Gabarri Moreno împotriva Spaniei, nr. 68066/01, 22 iulie 2003, şi Scoppola, citată anterior). Totuşi, este crucial faptul că persoanele în cauză ar fi putut primi pedepse mai blânde în cazul în care li s-ar fi aplicat Codul din 1976. Astfel cum a evidenţiat Curtea la pct. 65 de mai sus, Curtea de Stat a precizat, atunci când a pronunţat pedeapsa domnului Maktouf, că această pedeapsă trebuia să fie redusă la nivelul minim stabilit de Codul din 2003. De asemenea, domnului Damjanović i s-a aplicat o pedeapsă apropiată de cea minimă. În plus, trebuie să se observe că, în abordarea adoptată în anumite cauze mai recente privind crime de război (supra, pct. 29), camerele de apel ale Curţii de Stat, considerând că era necesară aplicarea celor mai favorabile dispoziţii pentru stabilirea pedepselor, au ales să utilizeze Codul din 1976 mai degrabă decât Codul din 2003. Prin urmare, având în vedere că există posibilitatea reală ca aplicarea retroactivă a Codului din 2003 să fi fost în detrimentul reclamanţilor în ceea ce priveşte impunerea pedepselor, nu se poate afirma că aceştia au beneficiat, în conformitate cu art. 7 din Convenţie, de garanţii efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe. Curtea nu poate accepta teza Guvernului conform căreia, în cauza Karmo (decizia citată anterior), există elemente relevante pentru aprecierea prezentei cauze. Cele două cauze sunt foarte diferite una de cealaltă. În vreme ce reclamanţii în speţă au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea relativ scurte, reclamantul în cauza Karmo fusese condamnat la moarte. În această ultimă cauză, se punea problema stabilirii dacă transformarea acestei pedepse într-o pedeapsă cu închisoarea pe viaţă era contrară art. 7, în urma abolirii pedepsei cu moartea în 1998. Curtea a considerat că nu era cazul şi a respins capătul de cerere întemeiat pe art. 7 ca fiind în mod vădit nefondat. (s.n.-M.M.-B.)
În concluzie, susținem că în Maktouf, apărarea guvernului a fost chiar faptul că aplicarea globală din Codul din 2003 era mai favorabilă domnului Maktouf, pe când opinia Curții a fost că, raportat doar la dispozițiile privitoare la limitele pedepsei, dispozițiile Codului din 1976 ofereau oportunitatea unei pedepse mai blânde. De fapt, Curtea reproșează statului-pârât că a privat pe reclamant de oportunitate mai favorabilă conținută în dispozițiile din vechiul cod penal (sentencing provisions) ce stabileau limitele speciale ale pedepsei aplicabile pentru infracțiunea din speță, încălcând astfel articolul 7 CEDO. Or, o astfel de concluzie nu pare a fi reflectată în traducerea în limba română a paragrafului nr. 76 din hotărârea Curții, paragraf preluat și de Curtea Constituțională a României la punctul 39 din moment ce a determinat Curtea Constituțională să înțeleagă că articolul 7 ar impune o aplicare globală a legii penale mai favorabile. În plus, domeniul de aplicare a obligației impuse statelor membre sub articolul 7 CEDO privește doar necesitatea de a aplica, retroactiv, cea mai favorabilă pedeapsă (noțiunea de pedeapsă are un înțeles autonom la nivelul CEDO), și nu cel mai favorabil cod penal/cod de procedură penală (în aces sens, a se vedea și Hotărârea (MC) din data de 21 octombrie 2013, Rio Prada c. Spaniei, paragr. 81-90 dar și Harris, O’Boyle, Warbrick, Law of the European Convention on Human Rights, Oxford, 2014, p. 500 – „Article 7 applies only to the „penalty” imposed”).
Mihaela MAZILU-BABEL
Doctorand, Facultatea de Drept și Ştiințe Sociale, Universitatea din Craiova
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
