Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Noi reglementări aduse răspunderii penale ale Preşedintelui României în Codul penal. Propuneri de lege ferenda
15.10.2014 | Cristian IONESCU

Secţiuni: Drept constitutional, Drept penal, RNSJ
JURIDICE - In Law We Trust

Noua propunere legislativă privind revizuirea Constituţiei, elaborată de Comisa parlamentară comună, constituită în acest scop, a deschis posibilitatea unor noi analize a textelor constituţionale, mai ales în contextul în care programul de guvernare al actualei legislaturi conţine ca un obiect major al revizuirii „recâştigarea încrederii cetăţenilor în instituţiile statului, prin garantarea unui comportament predictibil şi stabil al puterii instituţionalizate”.

Două idei se pot desprinde din enunţul citat:

a) Ca să recâştige încrederea cetăţenilor în instituţiile statului, este necesar să le acorzi acestora un rol mai activ în asigurarea funcţionalităţii democraţiei constituţionale. Am spus-o de mai multe ori: democraţia nu înseamnă numai exercitarea puterii de către popor şi pentru popor, democraţia înseamnă în egală măsură exercitarea puterii sub controlul poporului. Încrederea cetăţenilor în instituţiile statului poate fi recâştigată numai dacă acestea lucrează sub controlul celor care deţin cu adevărat puterea politică;

b) Constituţia din 1991, revizuită în 2003, nu a reuşit să creeze acel cadru politico-juridic care să stimuleze stabilitatea şi predictibilitatea puterii instituţionalizate. Să ne înţelegem: stabilitatea puterii instituţionalizate este bine conturată constituţional. Constituţia însă, nu poate şi nu trebuie să reglementeze „comportamentul predictibil” al autorităţilor de suveranitate naţională. Aceasta ţine de alţi factori, majoritatea de natură psiho-socială şi educaţională a celor care au căpătat mandatul să exercite puterea. Comportamentul extraconstituţional al acestora rezultă din nerespectarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia, respectarea Legii fundamentale, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. În acest context, intenţionăm, în cele ce urmează, să ne referim la problematica răspunderii juridice a Preşedintelui României, reglementată în art. 96 din Constituţie, mai ales în condiţiile în care noul Cod penal, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, prevede o nouă infracţiune, şi anume, „înalta trădare”, de care se pot face vinovaţi Preşedintele României sau oricare alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

Considerăm că noua reglementare penală aduce o soluţie conjuncturală problemei răspunderii juridice a Preşedintelui României pentru săvârşirea unei fapte considerate ca înaltă trădare. Este greu de presupus că un preşedinte de republică s-ar putea face vinovat de săvârşirea uneia dintre faptele incriminate în art. 394-397 NCP, situaţie în care procesul propriu-zis ar fi unul de durată, cu implicaţii extrem de grave asupra imaginii unei ţări. Considerăm că practic, prin noua reglementare penală, Preşedintele României este scos de sub incidenţa unei răspunderi juridice de nivel constituţional. Acesta este şi motivul pentru care, în finalul articolului nostru, propunem un nou text constituţional care ar aduce o soluţie clară şi rapidă pentru sancţionarea faptelor unui preşedinte de republică care s-ar situa în afara ordinii constituţionale.

I. Concepţia Adunării Constituante privind răspunderea juridică (penală) a Preşedintelui României

În Tezele privind proiectul de Constituţie a fost reglementată doar răspunderea politică a Preşedintelui României. Tezele au prevăzut că „în cazul săvârşirii unor fapte grave, prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie, cu avizul Consiliului Constituţional, prin votul comun al majorităţii absolute a membrilor Adunării Deputaţilor şi Senatului”. Discuţiile care s-au purtat în cadrul Adunării Constituante pe marginea acestui text s-au referit, în principal, la două probleme: caracterul avizului Consiliului Constituţional şi delegitimarea Parlamentului în cazul în care Preşedintele nu ar fi fost demis prin referendum de către popor. În privinţa avizului Consiliului Constituţional – care a fost gândit de Comisia pentru redactarea proiectului de Constituţie ca un aviz conform – Adunarea Constituantă a reformulat textul din teze referitor la solicitarea avizului, ca urmare a propunerilor de amendamente acceptate, prevăzând doar că înainte de dezbaterea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, Parlamentul va consulta Consiliul Constituţional pentru a afla constatările acestuia privind încălcarea de către Preşedinte a Constituţiei prin faptele sale grave comise.

Adunarea Constituantă a renunţat la caracterul conform al avizului Consiliului Constituţional, propus de Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituţie, în urma obiecţiilor aduse de unii membri ai Constituantei. Aceştia au susţinut că forul legislativ este suveran şi că, în această calitate, are puterea să decidă în numele poporului, fără a putea fi cenzurat de o altă autoritate publică. În felul acesta, voinţa suverană a Parlamentului de a-l suspenda pe preşedintele de republică în cazul în care acesta ar săvârşi fapte grave prin care ar încălca prevederile Constituţiei, nu ar fi împiedicată de nimeni. Avizul conform al Consiliului Constituţional a fost transformat într-un aviz consultativ. În privinţa delegitimării Parlamentului, în cazul în care poporul nu l-ar demite de Preşedinte, Adunarea Constituantă nu a adoptat nicio poziţie, deşi, în dezbateri s-a propus chiar dizolvarea acestuia într-o astfel de situaţie. În final, teza referitoare la suspendarea Preşedintelui României a fost adoptată cu singurul amendament, referitor la consultarea Consiliului Constituţional, ceea ce însemna opţiunea legislatorilor constituanţi pentru caracterul consultativ al avizului acestuia. Proiectul de constituţie a reglementat doar procedura suspendării din funcţie a Preşedintelui României, într-un text care este în vigoare şi în prezent, fără nicio altă referire la răspunderea juridică a Preşedintelui. De notat este şi faptul că nici tezele, nici proiectul de Constituţie, nu au reglementat problema imunităţii Preşedintelui României, limitându-se doar la stabilirea regimului de incompatibilitate a acestuia[1].

După elaborarea proiectului de Constituţie şi începerea dezbaterilor pe marginea acestuia, Comisiei pentru redactarea proiectului i s-au transmis unele amendamente care se refereau la imunitatea Preşedintelui României. În consecinţă, Comisia a propus Adunării să accepte introducerea în textul proiectului a unui amendament care prevedea că „Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile art. 69 se aplică în mod corespunzător”[2]. Art. 69 din proiectul de Constituţie reglementa imunitatea membrilor Parlamentului pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Prin urmare, Adunarea Constituantă a extins regimul imunităţii membrilor celor două Camere legislative la regimul de protecţie juridică a instituţiei preşedintelui de republică. Iniţial, amendamentul respectiv completa cu un alineat nou, art. 83 din proiect, care reglementa regimul incompatibilităţilor cu funcţia de Preşedinte al României. În acest context, Comisia a mai acceptat un amendament care a reglementat răspunderea juridică (penală) a Preşedintelui României. Noul alineat, propus ca alin. (3) la art. 83, avea următorul conţinut: „Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot dispune trimiterea în judecată a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin 2/3 din numărul senatorilor şi deputaţilor. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie. Preşedintele este demis de drept pe data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare”[3].

Textul amendamentului a ridicat obiecţia referitoare la fapta imputabilă Preşedintelui, „înalta trădare”, care nu avea o reglementare a conţinutului ei în legislaţia penală[4]. Codul penal în vigoare la acea dată reglementa doar infracţiunea de trădare de ţară în diferite forme de înfăptuire. O altă obiecţie adusă amendamentului propus de Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituţie se referea la lipsa de calitate a celor două Camere legislative de a dispune trimiterea în judecată a Preşedintelui României, procedură ce putea fi îndeplinită doar de un reprezentant al unui organ de urmărire penală[5]. S-a spus că Parlamentul nu face rechizitoriu, ci aprobă, poate să aprobe trimiterea în judecată”[6]. S-a propus, chiar, înlocuirea termenului de „înaltă trădare”, preluat din Constituţia Franţei din 1958, cu termenul de „infracţiuni deosebit de grave împotriva intereselor ţării”[7].

De remarcat este faptul că amendamentul propus de Comisie nici nu fusese distribuit membrilor Adunării Constituante pentru ca aceştia să-l dezbată în cunoştinţă de cauză, ceea ce însemna chiar o încălcare a procedurii potrivit căreia parlamentarilor trebuia să li se distribuie toate materialele care urmau să fie examinate în plenul Adunării Constituante. Textul amendamentului a fost retrimis la Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituţie, de unde a revenit în plenul Adunării Constituante pentru a fi votat în varianta propusă de aceasta, fără a i se schimba conţinutul. Astfel, amendamentul citat a intrat în cuprinsul art. 83 ca alin. (3) din proiectul de Constituţie având următorul conţinut: „Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie, în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare”.

Textul respectiv a fost reconfirmat după votarea Constituţiei, prin referendumul naţional organizat pentru aprobarea acesteia de către popor. Datorită rapidităţii includerii amendamentului respectiv în textul Legii fundamentale şi neexaminării sale în plenul Constituantei, nimeni din cadrul acesteia nu a remarcat că textul în cauză nu putea fi pus în aplicare, datorită lipsei de procedură referitoare la iniţiativa punerii sub acuzare şi la încălcarea chiar a dreptului la apărare al Preşedintelui României faţă de această acţiune. Textul aprobat de Adunarea Constituantă nu prevedea dreptul preşedintelui republicii de a da explicaţii privind acuzaţiile ce i-ar fi putut fi aduse, potrivit art. 84 alin. (3) din Constituţie.

Ulterior, prin Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr. 4 din 3 martie 1992, procedura de punere sub acuzare a fost completată, prevăzându-se, totodată, şi dreptul la apărare al Preşedintelui României. Procedura regulamentară stabilită printr-o hotărâre parlamentară avea, însă, caracter neconstituţional deoarece reglementa raporturi de natură constituţională prin norme juridice cu forţă juridică inferioară. De abia prin revizuirea Constituţiei din 2003 s-a corectat această eroare, procedura reglementată în Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului fiind preluată în art. 96 din Constituţie, în forma republicată după revizuire. Iniţial, Comisia pentru elaborarea propunerii de revizuire a Constituţiei a formulat ca amendament art. 951, astfel: „Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare”[8].

Textul propus a fost completat cu un amendament depus de senatorii Ion Predescu şi Mircea Ionescu Quintus care a prevăzut şi suspendarea de drept a Preşedintelui de la data punerii sub acuzare, până la data demiterii[9]. Grupul P. din Senat a depus un amendament cu un conţinut asemănător, dar care înlocuia fapta de „înaltă trădare” cu cea de „trădare” şi nu făcea nicio referire la judecarea propriu-zisă a Preşedintelui de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[10]. Amendamentul propus a fost respins de Comisia de elaborare a propunerii legislative de revizuire a Constituţiei. Textul final aşa cum a fost aprobat în urma revizuirii Constituţiei este în vigoare şi în prezent formând conţinutul art. 96 din Legea fundamentală. Cât priveşte concepţia legislatorilor constituanţi referitoare la răspunderea Preşedintelui României, astfel cum aceasta a fost concretizată în art. 95 şi 96 din Constituţie, coroborate cu art. 84 alin. (2) din Legea fundamentală referitor la imunitatea Preşedintelui, pot fi trase câteva concluzii, şi anume:

a) reglementarea imunităţii Preşedintelui României a fost iniţiată prin amendamente propuse şi acceptate ca atare de Comisia constituţională pentru elaborarea proiectului de Constituţie, ceea ce nu a permis o dezbatere parlamentară mai largă şi o analiză mai profundă asupra raportului între atribuţiile Preşedintelui, imunitatea de care beneficiază în exercitarea mandatului şi responsabilitatea sa faţă de naţiunea care l-a ales prin vot direct. Credem că nici în prezent nu este realizat un echilibru între atribuţiile şi responsabilităţile Preşedintelui României. În practică, Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, a influenţat procesul de guvernare la nivelul Parlamentului, precum şi la nivelul Guvernului în perioada 2004-2012, prin recomandări, orientări ş.a. susţinute public fără ca Preşedintelui să îi revină vreo responsabilitate în ceea ce priveşte acţiunile Parlamentului şi ale Guvernului, care au pus în practică recomandările primite din partea şefului statului. Prin această formă de interferenţă extraconstituţională între Preşedintele României, Parlament şi Guvern a fost deformat şi regimul politic consacrat în Constituţia din 1991. Curtea Constituţională a cauţionat implicarea Preşedintelui României în activitatea Parlamentului şi a Guvernului, decizând că intervenţiile sale s-au făcut prin exprimarea unor opinii politice, pentru care Preşedintele nu răspunde, iar dacă Parlamentul şi Guvernul s-au conformat, au acţionat potrivit propriilor reguli de funcţionare şi, ca atare, nu se poate pune problema responsabilităţii Preşedintelui republicii[11];

b) imunitatea Preşedintelui României s-a reglementat prin extinderea neinspirată a imunităţii parlamentare la instituţia Preşedintelui, ignorându-se că cele două tipuri de activităţi sunt total diferite. În privinţa imunităţii parlamentare, se consideră că reprezentanţii poporului – deputaţii şi senatorii – au un mandat din partea poporului, acţionează în numele poporului, şi nu în nume personal, reprezintă interesul şi voinţa unei comunităţi. De aceea parlamentarii sunt exoneraţi de răspundere juridică pentru opiniile politice şi pentru voturile exprimate.

În cazul Preşedintelui republicii, acesta nu are raporturi constituţionale de reprezentare cu poporul, deşi a fost ales prin vot universal direct. Corpul electoral l-a mandatat pe Preşedintele României să reprezinte statul român. Preşedintele se situează în slujba poporului prin atribuţiile sale prevăzute expres în Constituţie şi prin rolul său fixat în art. 80 din Constituţie. Sigur, Preşedintele trebuie să răspundă pentru modul în care îşi îndeplineşte atribuţiile, pentru greşelile pe care le-ar comite în realizarea rolului şi a funcţiilor sale constituţionale, iar răspunderea sa trebuie să fie eminamente politică. Considerăm că răspunderea juridică a Preşedintelui României ar trebui aplicată doar pentru săvârşirea unor infracţiuni – dacă ar fi cazul – prevăzute expres în legislaţia penală. Orice faptă comisă de Preşedinte în exercitarea mandatului şi în considerarea acestuia nu poate avea decât un conţinut politic. De aceea, răspunderea sa trebuie să fie politică. Organele de urmărire penală şi instanţa de judecată intervin numai în cazul săvârşirii unor fapte penale comise de Preşedinte, dar nu în această calitate;

c) imunitatea Preşedintelui României pentru opiniile sale politice îi conferă acestuia posibilitatea unui exces de putere sub paravanul imunităţii de tip parlamentar. Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, sesizată cu soluţionarea mai multor conflicte juridice de natură constituţională între Preşedinte şi Guvern, între Parlament şi Preşedintele României, rezultă cu prisosinţă că astfel de conflicte au fost determinate de afirmaţii, declaraţii, opinii, comentarii, luări de poziţie ale Preşedintelui României în legătură cu personalităţi politice, demnitari, partide politice, autorităţi publice. În legătură cu aceştia, Curtea Constituţională a decis că sunt opinii politice pentru care Preşedintele României nu poate fi făcut responsabil, potrivit art. 84 din Constituţie;

d) responsabilitatea Preşedintelui României prevăzută în art. 95 şi 96 din Constituţie şi reglementată în cele două moduri – responsabilitatea politică (art. 95) şi responsabilitatea penală (art. 96) – este redactată imprecis şi incomplet. Lipsa de calificare concretă a faptelor pentru care Preşedintele poate fi suspendat din funcţie de către Parlament, obligă Curtea Constituţională să aprecieze nu gravitatea faptelor şi vinovăţia sau gradul de vinovăţie al Preşedintelui României, ci numai dacă faptele ce i se impută Preşedintelui încalcă sau nu Constituţia. Dacă avizul Curţii ar fi conform – cum ar trebui să fie – posibilitatea Parlamentului de a acţiona discreţionar ar fi anulată. În condiţiile în care de lege lata, avizul Curţii este doar consultativ, chiar solicitarea acestuia este inutilă. În plus, ştiind că avizul său nu are valoare juridică, Curtea este tentată să se poziţioneze fie de partea uneia dintre autorităţi – Preşedinte sau Parlament – fie să opteze pentru o neutralitate şi echidistanţă, „pronunţând o decizie vulnerabilă şi pentru Parlament, şi pentru Preşedinte, dar şi pentru Curtea Constituţională”;

e) termenul de „punere sub acuzare” utilizat în 96 alin. (2) din Constituţie nu ar trebui să aibă o semnificaţie juridică, iar competenţa de a judeca faptele de înaltă trădare săvârşite de Preşedinte, recunoscută Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este improprie unui organism aparţinând puterii judecătoreşti. Înalta trădare este în esenţa sa o „infracţiune politică”, iar acest tip de faptă anticonstituţională nu trebuie să cadă sub incidenţa unei instanţe de drept comun. În cazul judecării Preşedintelui României pentru săvârşirea unei fapte de înaltă trădare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este convertită, în fapt, într-o instanţă extraordinară, ori Constituţia prevede în art. 126 alin. (5) că în România „este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare”;

f) răspunderea penală a Preşedintelui, aşa cum este reglementată în art. 96 din Constituţie este o derogare de la teoria constituţională clasică şi de la principiile răspunderii penale. Răspunderea juridică (penală) a şefilor de stat şi a altor înalţi demnitari ai statului este o excepţie de la principiul răspunderii politice a acestora şi se întâlneşte frecvent în cazul loviturilor de stat, puciurilor, revoltelor sociale de amploare ş.a. Exemplele sunt prea bine cunoscute pentru a mai fi necesar să fie comentate;

g) judecarea Preşedintelui României pentru înaltă trădare în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie presupune parcurgerea tuturor fazelor procedurale de urmărire penală şi de judecare propriu-zisă şi epuizare a tuturor căilor legale de apărare a Preşedintelui. Întreaga procedură poate dura mulţi ani, perioadă în care statul român va fi reprezentat de un preşedinte interimar având atribuţii limitate. Iată de ce credem că se impune cu necesitate revizuirea art. 96 din Constituţie.

II. Conţinutul faptei de înaltă trădare prevăzută în art. 96 din Constituţie

Termenul de „înaltă trădare” a fost preluat din Constituţia Franţei, care nu conţinea nicio precizare referitoare la conţinutul unei astfel de fapte. Legislaţia penală utilizează în mod obişnuit noţiunea de trădare, ca o faptă penală de drept comun de o gravitate extremă. Răspunderea preşedintelui de republică este în general o răspundere de natură politică, care poate avea, în funcţie de împrejurări determinate, şi consecinţe juridice directe. În cazul răspunderii reglementate în art. 96 din Constituţie este clar că este vorba de o răspundere de natură penală, deşi Legea fundamentală nu are căderea de a reglementa o astfel de faptă întrucât obiectul ei de reglementare îl constituie raporturile fundamentale de putere (raporturi politice prin definiţie). Tocmai de aceea, competenţa ce revine Parlamentului în această privinţă, de a hotărî numai punerea sub acuzare a Preşedintelui, dacă se consideră că faptele săvârşite de acesta depăşesc gravitatea faptelor prin care acesta ar încălca prevederile constituţionale este limitată la aspectele politice ale învinuirii aduse Preşedintelui. Camerele nu au nicio calificare de specialitate pentru a aprecia din punct de vedere judiciar temeinicia dovezilor aduse împotriva Preşedintelui şi gradul de vinovăţie a acestuia. Aprecierea parlamentarilor privind faptele imputate Preşedintelui României este exclusiv politică. Tocmai de aceea, Preşedintele beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, dar totuşi, va fi suspendat din funcţie deoarece asupra sa stăruie acuzaţia de a fi săvârşit o faptă extrem de gravă faţă de îndatoririle sale de şef al statului şi jurământul pe care l-a prestat în faţa Parlamentului.

Caracterul politic al răspunderii Preşedintelui trebuia să fie un indiciu pentru legislatorii constituanţi pentru a nu include un element de natură penală, întemeiat şi constrâns de o seamă de principii de drept material şi de procedură, într-o ordine juridică constituţională. În condiţiile în care în momentul adoptării Constituţiei, Codul penal nu conţinea infracţiunea de înaltă trădare, era ilegitim să-l acuzi pe Preşedintele României de săvârşirea unei fapte care nu exista ca atare. Pe de altă parte, nici suprema instanţă nu putea fi temeinic sesizată de către organul de urmărire penală, şi nici nu putea judeca pe Preşedinte pentru o faptă al cărui conţinut nu era normativizat. Camerele legislative nu aveau, aşa cum am mai spus, abilitarea constituţională să definească elementele constitutive ale unei astfel de fapte, mai ales că dacă ar fi făcut astfel într-o hotărâre ar fi obligat instanţa supremă să accepte calificarea penală a unei fapte de către un act normativ cu o forţă juridică inferioară legii.

Principiul separaţiei puterilor împiedică Parlamentul să facă judecăţi de valoare asupra calificării unei fapte ca întrunind elementele constitutive ale unei infracţiuni şi să dozeze gradul de vinovăţie al făptuitorului. Parlamentul este un organism politic în care interesele partizane ale partidelor parlamentare se soluţionează prin negocieri sau, în ultimă instanţă, prin vot. De vreme ce chiar Constituţia recunoaşte dreptul unei minorităţi parlamentare suficient de reprezentative să propună punerea sub acuzare a Preşedintelui României şi unei majorităţi absolute să decidă, este clar că votul final valorează el însuşi ca un indiciu pentru organul de urmărire penală referitor la fapta imputată Preşedintelui şi la vinovăţia acestuia. Organul de urmărire penală nu poate să ignore hotărârea Parlamentului de punere sub acuzare a Preşedintelui României. În fond, Constituţia acordă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să soluţioneze această cauză.

Un element de noutate în privinţa aplicării art. 96 din Constituţie îl constituie Legea nr. 286/2009[12] (Codul penal al României), intrată în vigoare la 1 februarie 2014, care reglementează în art. 398 infracţiunea de înaltă trădare ca o formă agravantă a unor fapte penale determinate, dacă sunt săvârşite de către Preşedintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Cât priveşte faptele penale care cad sub incidenţa art. 398 C. pen., acestea sunt trădarea (art. 394), trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat (art. 395), trădarea prin ajutarea inamicului (art. 396) şi acţiuni împotriva ordinii constituţionale.

Nu putem însă să nu observăm că prin calificarea unor fapte penale de drept comun ca devenind infracţiuni de înaltă trădare, dacă sunt săvârşite de Preşedintele României sau de membri ai Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, se diminuează rangul constituţional al motivului pentru care Preşedintele României ar putea fi pus sub acuzare. Fapta de care ar fi vinovat Preşedintele şi pentru care ar urma să răspundă juridic potrivit art. 96 din Constituţie nu trebuie să părăsească zona constituţională. Sigur, Preşedintele nu poate răspunde penal pentru o faptă de natură politică. Răspunderea sa este antrenată de încălcarea unor atribuţii ce îi revin în această calitate, de nesocotirea sau încălcarea valorilor naţionale fundamentale, a intereselor naţionale perene ale poporului român, pentru încălcarea gravă a jurământului prestat în faţa Parlamentului, pentru atitudine ostilă democraţiei constituţionale. Generic este vorba de fapte mai grave decât cele care cad sub incidenţa art. 95 din Constituţie care îl fac nedemn în cel mai înalt şi grav mod pe preşedinte cu mandatul primit de la popor. Toate aceste fapte şi altele de aceeaşi natură şi de aceeaşi gravitate îl fac pe Preşedinte nedemn în raport cu rolul său constituţional şi incompatibil cu funcţiile ce i le-a conferit Constituţia.

În opinia noastră, termenul de „înaltă trădare” de provenienţă franceză are doar aparent o nuanţă penală. Aceasta a fost reacţia unanimă a doctrinei de specialitate din ţara noastră şi cred că a fost o eroare de apreciere. Considerăm că ar trebui să reflectăm la calificarea unei astfel de fapte. Penalul nu are ce căuta în sfera politicului. Dacă un demnitar săvârşeşte infracţiuni de drept comun, exersându-şi sau folosindu-se de atribuţiile sale de demnitate publică, este cu totul altceva. Demnitarul respectiv va comite o faptă penală şi va avea calitatea de infractor de drept comun, supunându-se rigorilor legale incidente. Acest lucru este valabil şi pentru persoana care execută mandatul de Preşedinte al României. Chiar şi în sistemul constituţional francez pus în vigoare în 1958, Înalta Curte de Justiţie competentă să-l judece pe Preşedintele Republicii în cazul săvârşirii de către acesta a unei fapte de înaltă trădare ar fi exercitat o „justiţie politică”, contestabilă în chiar substanţa şi în legitimitatea principală a competenţei sale de judecată. Această Înaltă Curte de Justiţie era compusă dintr-un număr par de deputaţi şi senatori aleşi de Adunările reprezentative ai căror membri erau aceştia. La ultima revizuire constituţională, art. 68 din Constituţia Franţei a fost modificat, în sensul eliminării termenului de „înaltă trădare”, şi înlocuirii sale cu „fapte grave” care îl fac pe Preşedintele Republicii nedemn, incompatibil, pe motive de moralitate politică şi civică cu înaltul său mandat. În dreptul constituţional francez, ideea de înaltă trădare o regăsim în art. 68 alin. (2) din Constituţia din 1848, conform căruia toate măsurile prin care Preşedintele republicii dizolvă Adunarea Naţională, prorogă sau împiedică exercitarea mandatului acesteia, constituie o faptă de înaltă trădare. Se observă că legiuitorul constituant francez din 1848 a calificat anumite măsuri sau acte la care dacă Preşedintele Republicii ar recurge, s-ar face vinovat de înaltă trădare. Culpabilitatea Preşedintelui, în concepţia constituantului francez, era legată de acte pe care Preşedintele Republicii le-ar fi luat în timpul şi în legătură cu mandatul său, dar depăşindu-se atribuţiile constituţionale în raporturile sale cu Adunarea Naţională. Judecarea Preşedintelui se făcea de Înalta Curte de Justiţie. Constituţia din 1852 nu a mai prevăzut această procedură, Preşedintele republicii fiind responsabil în faţa poporului francez. Legea constituţională din 25 februarie 1875 referitoare la organizarea puterilor publice a prevăzut în art. 6 alin. (2) că Preşedintele republicii nu este responsabil decât în caz de înaltă trădare. Legea nu preciza, însă, conţinutul termenului de înaltă trădare. Art. 107 din Constituţia adoptată în 1946 a preluat textul Constituţiei din 1875 referitor la punerea sub acuzare pentru înaltă trădare. Constituţia din 1946 a prevăzut că Preşedintele republicii este pus sub acuzare de Adunarea Naţională şi trimis în faţa Înaltei Curţi de Justiţie.

III. Propuneri de lege ferenda

Faţă de cele arătate, propunem ca art. 95 alin. (1) şi (2) din textul actual al Constituţie să se modifice şi să aibă următorul cuprins:

Art. 95
„În cazul săvârşirii unor fapte grave care îl fac nedemn de mandatul încredinţat de popor, Preşedintele României poate fi demis din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Propunerea de demitere din funcţie poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor sau de 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază procedura de demitere trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul propunerii de demitere. Propunerea se aduce de îndată la cunoştinţa Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută”.

Cele două proceduri de suspendare din funcţie a Preşedintelui României finalizate, precum şi iniţiativa de suspendare din anul 1994, au dovedit că procedura ca atare este greoaie şi că, de altfel, Preşedintele se află practic în afara oricărei forme de răspundere pentru modul în care îşi exercită mandatul. În cazul acceptării modificării alin. (1) şi (2) ale art. 95, alin. (3) al acestuia ar urma să fie abrogat, ca de altfel şi art. 96, care reglementează punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare şi judecarea acestuia de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Acceptarea acestei modificări a art. 95 din Constituţie creează şi responsabilizarea politică reală a Preşedintelui României faţă de întreaga naţiune. Corpul electoral prin reprezentanţii săi legitimi din Parlament îl poate sancţiona drastic pe un preşedinte de republică care s-ar situa în afara ordinii constituţionale şi ar abuza de prerogativele sale. Mai mult, cetăţenii pot declanşa ei înşişi procedura de demitere, urmând ca asupra iniţiativei lor să decidă cu o majoritate calificată membrii Parlamentului. Această majoritate este greu de obţinut fără acceptul unei părţi din opoziţie, ceea ce îl situează pe preşedintele republicii la adăpost faţă de intenţia nejustificată, chiar şi a unei majorităţi absolute, în al demite.


[1] Proiectul a prevăzut în art. 83 că Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nicio altă funcţie publică sau privată. Tezele au prevăzut doar incompatibilitatea Preşedintelui cu statutul de membru al unui partid sau al unei formaţiuni politice.
[2] Geneza Constituţiei. 1991. Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1998, p. 726.
[3] Idem.
[4] Idem, p. 727.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] C. Ionescu, Constituţia României. Legea de revizuire comentată şi adnotată cu dezbateri parlamentare, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 164. A se vedea şi M. Constantinescu, M. Amzulescu, Cum s-a revizuit Constituţia României. Procesul de revizuire a Constituţiei din 1991, Ed. Pământul, Bucureşti, 2005, p. 89.
[9] C. Ionescu, op. cit., p. 164.
[10] Ibidem. A se vedea şi M. Constantinescu, M. Amzulescu, op. cit., p. 296.
[11] A se vedea, în acest sens, de pildă, DCC nr. 435/26.05.2006 (M. Of. nr. 576/07.07.2006).
[12] M. Of. nr. 510/24.07.2009.


Prof. univ. dr. Cristian IONESCU
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative
Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti

* Prezentul studiu a fost publicat în nr. 4/2014 al revistei Curierul Judiciar

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti