BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Insolvenţă
DezbateriCărţiProfesionişti
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

(Ne)limitarea răspunderii consumatorilor în Franța, Finlanda și România

16.10.2014 | Gheorghe PIPEREA
Abonare newsletter

A se vedea si dezbaterea juridica din 29 septembrie 2014 Insolventa persoanei fizice, locul unde partenerul debitorului este inrudit cu creditorul.

In articolul precedent (Mos Goriot 2014), va citam din concluziile avocatului general la CJUE, din speta Deko Marty. Comparind realitatea cu generozitatea personajelor de roman, dl Colomer declara ca “generozitatea si sufletele nobile nu reprezinta moneda curenta sub domnia legilor pietei”.

Fara sa acuz aparentul cinism al declaratiei, remarc, totusi, ca alti oficiali ai Uniunii Europene, precum si ai CEDO de la Strasbourg au o parere mai nuantata. Financial Services Users Group, intr-un raport din 2013, bazat pe studiul celor de la London Economics, despre care am mai vorbit aici, spunea ca, in chestiunea supra-indatorarii si a insolvabilitatii simplilor particulari, elementul economic nu trebuie sa primeze elementului uman si suferintelor fiintelor umane afectate de supra-indatoare. In definitiv, un simplu particular nu este o corporatie pentru care salvarea de la pieire are doar ratiuni economice. In cazul simplilor particulari, sunt chestiuni sociale si familiale, precum si chestiuni de natura psihologica mult mai importante decit cele economice.

Supra-indatorarea poate fi o experienta traumatica pentru consumator. Oficial si aproape exclusiv, acesta poarta toata vina pentru situatia in care se afla. El este blamat, stigmatizat, facut responsabil pentru toate consecintele pe care le determina starea sa de supra-indatorare: creditorii nu isi mai pot obtine emolumentul (profitul) sau nu isi mai pot plati propriile datorii, familia datornicului nu mai are surse financiare suficiente pentru a-si sustine costurile propriului standard de viata, este aruncata in strada de creditori, etc. Dar nu intotdeauna consumatorul este singurul responsabil pentru starea sa de supra-indatorare. De fapt, cele mai multe situatii de acest gen sunt generate de conjuncturi si hazard, precum si de iresponsabilitatea imprumutatorilor. Omul secolului XXI consuma (uneori in exces) pentru ca este fie nevoit sa o faca, fie incurajat sa o faca.

De aceea, un regim legal aplicabil consumatorilor inocenti aflati in dificultate financiara tine chiar de drepturile fundamentale ale cetatenilor. Respectul acestor drepturi, demnitatea fiintei umane si echitatea, ca element intrinsec al legii, contractelor si hotaririlor judecatorilor, trebuie sa fie fundamentele acestui regim legal.

Nu este admisibil ca un consumator inocent sa fie evacuat din locuinta proprie fara a i se da posbilitatea de a se pune sub protectia unei instante independente. Nu este admisibil ca si dupa executarea silita a casei (ori a celorlalte bunuri de valoare mai mica, dar importante pentru subzistenta sa si a familiei sale) un consumator sa fie urmarit silit, la infinit. Si, in fine, nu sunt admisibile mijloacele violente, ne-oneste si rau conduse de colectare a creantelor, care ar putea degenera in hartuirea debitorului si a familiei sale sau in prejudicii fizice ori morale aduse debitorului si familiei sale. Creditorul trebuie sa accepte responsabilitatea unei creditari iresponsabile sau nepotrivite care a „ajutat” la crearea starii de supra-indatorare a debitorului. Acest creditor trebuie sa suporte o parte din riscul co-generat de el atunci cind a creat rating acolo unde nu era cazul.

Sa ne reamintim ca asa a fost cazul creditelor in franci elvetieni, o moneda exotica, fara circulatie efectiva in tari ca Romania. Aceste credite sunt interzise de Codul consumului din Franta. Incepind din 2013, aceasta tara a interzis creditele in monede non-euro, lasind aplicabile, totusi, doua exceptii: (i) in cazul in care imprumutatul ar realiza cea mai mare parte a veniturilor in acea moneda sau ar detine o proprietate in moneda imprumutului; (ii) in cazul in care chiar imprumutatorul/creditorul si-ar asuma riscul devalorizarii (?!!!). Chiar si in aceste cazuri, legiuitorul francez pune in sarcina creditorului obligatia de a-l informa in prealabil pe consumator asupra riscurilor fluctuatiei monedei de plata si asupra posibilitatii conversiei creditului in moneda nationala. In Romania anilor 2007-2008, un consumator care nu se califica pentru in credit in euro, intrucit nu intrunea conditia gradului maxim de indatorare, se califica pentru un credit in CHF, de aceeasi valoare reala; riscul acestui consumator, acelasi indiferent de moneda de plata, a fost evitat prin speculatia reglementarii si crearea unei bonitati artificiale; similar a fost cazul creditelor cu perioade de gratie de 1-4 ani, pentru care ratingul si gradul de indatoare nu se calculau in functie de totalul platilor pe care trebuia sa il faca debitorul – dobinzi, comisioane si rata din principal – ci doar in functie de dobinda si celelalte costuri platibile pe parioada de gratie; s-a vazut in practica rezultatul – cresterea exploziva a ratei creditelor neperformante, adica a debitorilor aflati in stare de supraindatorare. Iar in prezent acesti creditori sunt aparati la baioneta de BNR si de lobby-ul bancar, cu riscul anatemei si pierderii totale a increderii in intregul sistem bancar. Totul in defavoarea consumatorului rezident in Romania.

In practica relativ recenta a CEDO s-a decis ca legislatia protectiei debitorului in calitate de consumator este primordiala in ordinea de preferinta a normelor de protectie si garantare a dreptului de proprietate. O norma interna care ar inversa aceasta ordine de preferinta ar incalca CEDO. Aceasta este solutia pronuntata in speta Bäck vs. Finlanda (20/7/2004). Curtea de la Strasbourg arata ca privarea de proprietate suferita de reclamant poate fi considerata ca fiind justificata de un interes public/general in conditiile in care legea finlandeza a ajustarii datoriilor simplilor particulari (1993) urmarea, in mod evident, un interes social si economic legitim. Daca reglementarea interna a Frantei nu se poate exporta decit ca argumentatie in procesele pe tema inghetarii cursului leului fata de francul elvetian, decizia CEDO, chiar daca priveste in mod concret Finlanda, este aplicabila si in Romania, asa cum rezulta din art. 20 din Constitutie. Acesta este, de altfel, primul si cel mai important mijloc juridic prin care un consumator aflat in situatie de supra-indatorare sau de insolvabilitate se poate apara de principiul raspunderii nelimitate pentru datorii, reglementat de art. 2324 alin. 1 C. civ.: pentru contrarietate cu CEDO, norma noastra interna poate fi inlaturata de la aplicare. Daca un consumator roman se afla in situatia de a fi urmarit ad infinitum de banca, de fisc, de furnizorul de utilitati sau de colectorul de creanta si nu mai exista bunuri sau venituri care sa faca sustenabila o asemenea urmarire, el se poate apara de raspundere invocind speta Bäck vs. Finlanda si, deci, inlatura de la aplicare a art. 2324 alin. 1 C. civ. Cel mai simplu va fi sa formuleze, in acest sens, o opozitie sau un apel la hotarirea de incuviintare a executarii silite ori, post factum, o contestatie la executare.

Debitorul trebuie sa plateasca atit cit poate (cit mai mult, transparent si organizat, sub controlul unei autoritati independente), iar creditorii trebuie sa accepte ca, dupa finalizarea acestor eforturi si descarcarea de datorii a debitorului, sa isi marcheze pierderile, mai ales ca acest lucru ar reduce costurile cu privizioanele, cheltuielile cu onorariile si alte costuri legale ori logistice. Un debitor trecut prin purgatoriul supra-indatorarii, eliberat de datorii si de stigmatul falimentului, poate redeveni client al bancilor, consumator de marfuri, platitor de taxe si de utilitati, cetatean onest.

In alta ordine de idei, debitorul – consumator se poate libera si prin darea in plata.

Obligatia juridica (juris vinculum) se stinge prin plata, atunci cind prestatia datorata este executata de buna voie; plata (solutio) reprezinta executarea obiectului insusi al obligatiei, asa cum rezulta din art. 1469 C. civ. Prin plata, creditorul primeste de la debitor exact ceea ce se astepta sa primeasca. Cu acordul creditorului, debitorul se poate libera si daca executa alta prestatie, adica altceva decit partile au preconizat initial (art. 1492 C. civ). Darea in plata (datio in solutum) este o novatie prin schimbarea obiectului obligatiei, care nu mai este platita in natura, ci printr-un alt bun sau o alta prestatie echivalente, conform intelegerii partilor, pre-existenta sau survenita. Darea in plata (i) este o exceptie de la regula executarii in natura a obligatiei, (ii) presupune acordul creditoroului si (iii) determina stingerea acelei obligatii pentru care exista acordul creditorului.

Darea in plata are multiple aplicatii in materie de ipoteci (mobiliare sau imobiliare). Specialistilor le indic, spre analiza, art. 2325, art. 2435 si art. 2478 C. civ., precum si art. 630 C. proc. civ.

Pentru simplii particulari este mai important de stiut daca darea in plata poate fi o solutie de protectie. In prealabil, trebuie spus ca aceasta metoda este recomandata de expertii si oficialii CE.

Darea in plata poate fi impusa de judecator, chiar si in lipsa unei dispozitii legale exprese. Acest lucru este posibil, in virtutea dreptului judecatorului de a revizui un contract aflat in suferinta, pentru a-l reechilibra. Se poate ajunge la acest final:

(i) fie prin apelul la mecanismul adaptarii contractului pentru impreviziune (art. 1271 C. civ.);

(ii) fie prin apelul la echitate, ca mijloc de completare a contractului (art. 1272 C. civ.); echitatea la care se refera art. 1272 este fie o limita a efectelor contractului (principiul nelimitarii raspunderii din art. 2324 alin. 1 C. civ., preluat sau nu in contract, este un exces inechitabil de reglementare), fie o completare a acestor efecte, in vedere reechilibrarii contractului;

(iii) fie prin aplicarea regulilor referitoare la leziune, pentru disproportie vadita a prestatiilor partilor (art. 1221 C. civ.);

(iv) fie, in fine, prin eliminarea din contract a unor clauze abuzive (conform Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele profesionistilor cu consumatorii).

Restabilirea echilibrului contractual inseamna ca, in caz de criza a contractului, partile impart riscul, fie de comun acord, fie in urma unei decizii judecatoresti. Daca a ajuns sa fie executat, bunul care a ajuns la o valoare mult scazuta fata de valoare initiala nu va acoperi decit in parte creanta, iar debitorul care nu are alt bun urmaribil, in mod evident, nu va putea plati acest rest de creanta ramas neacoperit. Creditorul, care ar primi in plata bunul executat, ar putea marca mai rapid pierderea (pe care o va marca oricum, dar mult mai tirziu si cu mai multe costuri). Asadar, o datio in solutum ar salva atit situatia debitorului (care va „scapa” de raspunderea nelimitata, primind sansa unui nou si proaspat inceput, a unui fresh new start), cit si cash-flow-ul creditorului (care nu va mai trebui sa constituie provizioane si sa suporte costuri legale). Debitorul va partaja, astfel, riscul pierderii valorii proprietatii cu creditorul.

Datio in solutum poate fi utilizata nu doar ca o solutie pentru o singura datorie garantata cu ipoteca, ci si ca solutie a supra-indatorarii. Multiple datorii, cu sau fara ipoteci aferente, care nu mai pot fi platite, pot fi stinse prin datio in solutum, cu efectul corelativ al stingerii restului de creante ramase neacoperite. Un debitor care nu detine decit bunul afectat de garantia creditorului beneficiar al garantiei este, oricum, insolvabil. Si, de altfel, la origini, falimentul era o datio in solutum totala, debitorul falit abandonind in miinile creditorilor toate bunurile din patrimoniul sau. Ramine ca tribunalul, constatind insolvabilitatea debitorului, consecutiva executarii silite sau darii in plata a bunului afectat garantiei, sa dispuna si liberarea de datorii a debitorului, oferindu-i sansa unui nou inceput. Asadar, in cazul debitorilor insolvabili sau supra-indatorati care cer protectia tribunalului, datio in solutum este mai mult decit darea in plata clasica. Aceasta forma de datio in solutum, specifica situatiei in care debitorul nu mai poate sa isi efectueze platile, presupune ca debitorul se elibereaza de raspunderea nelimitata pentru aceste datorii, dind in plata si remitindu-i creditorului bunul ipotecat sau dat in gaj.

Iertarea de datorii prin datio in solutum, odata ridicata de la rangul de conventie la cel de procedura legala ce poate fi impusa de judecator, poate preveni executarea silita a bunurilor debitorilor, atita timp cit este fezabil si rezonabil, putind implica si moratorii, scheme de reesalonare, vinzarea bunului ipotecat chiar de catre debitor, etc. Un regim legal sau jurisprudential obligatoriu al iertarii de datorii ipotecare ar fi un motiv in plus pentru creditori sa fie mai atenti la risc, sa evalueze corect garantiile si sa nu se grabeasca cu executarea silita, mai ales ca e vorba de persoane fizice si gospodarii (households). In orice caz, trebuie tinut cont de faptul ca este vorba aici de un remediu, si nu de o regula. A exagera in acest tip de solutii ar inseamna sa fie facuta inutila ideea de asumare a unui risc si de responsabilitate pentru transformarea riscului in pierdere/prejudiciu. Iar aplicarea prea frecventa a datio in solutum ar insemna sa ne intoarcem la o economie de troc, care obstaculeaza circuitul „sanguin” al banilor. In situatia in care debitorul insolvabil sau supra-indatorat are mai mult de un bun ipotecat, de exemplu, o casa si un teren, el va putea beneficia de datio in solutum cu efect liberatoriu doar daca va abandona in miinile creditorilor toate aceste bunuri urmaribile. Altfel, solutia darii in plata ar deveni inechitabila si ar putea favoriza abuzurile. Chiar si in cazul in care bunul dat in plata pentru stergerea totala a datoriilor ar fi casa de locuit a debitorului si familiei sale, solutia ar trebui sa fie aceeasi intrucit este o solutie voluntara, acceptata de debitor. Este foarte probabil ca, inainte de a-si abadona prin dare in plata in miinile creditorului casa de locuit, debitorul isi va fi gasit o casa cu chirie sau o casa de locuit cu costuri mai usor sustenabile.

Consumatorul ar putea utiliza, pentru a se libera de datorii, si mecanismul prevazut de art. 1417 alin. 2 C. civ. pentru stabilirea starii de insolvabilitate.

Starea de insolvabilitate rezulta din “inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executarii silite, fata de valoarea totala a datoriilor exigibile” si poate fi stabilita de instanta care, in acest scop, „va tine seama de anumite imprejurari, precum disparitia debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declansarea impotriva sa a unei executari silite si altele asemenea”.

In economia textului art. 1417 C. civ, cererea de stabilire a starii de insolvabilitate poate fi adresata instantei numai de creditor, nu si de debitor si, in plus, este o vorba de o cerere menita a atrage sanctiunea decaderii din beneficiul termenului a debitorului care a disparut, a omis sa plateasca datorii scadente sau contra caruia s-a declansat executarea silita.

Personal consider ca si debitorul are dreptul sa ceara instantei stabilirea starii de insolvabilitate, in scopul de a obtine beneficiul stergerii datoriilor (care nu mai pot fi achitate din cauza starii de insolvabilitate) si reinsertia sa sociala. Efectele acestei stari se produc erga omnes, si nu doar fata de creditorul urmaritor.

Motivele acestei convingeri personale sunt expuse, pe scurt, in cele ce urmeaza, dar este necesara precizarea ca imposibilitatea fortuita de executare este, in conditiile art. 1634 C. civ., exoneratoare de raspundere. Daca obligatia nu mai poate fi executata din cauza unei forte majore, a unui caz fortuit sau a unor alte evenimente asimilate acestora, debitorul este liberat de datorie si de raspunderea pentru aceasta; daca imposibilitatea este doar temporara, executarea obligatiei este suspendata, pentru un termen rezonabil.

Insolvabilitatea, cu efectul sau practic automat de imposibilitate de plata, poate fi considerata o imposibilitate de executare. Daca insolvabilitatea este ea insasi cauzata de un eveniment fortuit (sau de un eveniment asimilat acestuia) sau daca ea nu rezulta din fapta debitorului, deci este fortuita si scuzabila sau inocenta, ci din fapta altora sau din conjuncturi economice si sociale nefavorabile, atunci insolvabilitatea este exoneratoare de raspundere, intrucit este un eveniment/caz fortuit sau un eveniment asimilat acestora. Falimentul angajatorului, concedierea neculpabila, boala sau infirmitatea care au ca efect disparitia sau diminuarea drastica a surselor de finantare a datoriilor simplului particular sunt evenimente fortuite care determina insolvabilitatea acestuia. Supra-indatorarea pasiva este, de asemenea, un eveniment asimilat cazului fortuit. Intrucit insolvabilitatea priveste intregul patrimoniu al debitorului si face inutila orice incercare de executare silita, inseamna ca ea este „opozabila” erga omnes, ducind la liberarea de toate datoriile care (oricum) nu mai pot fi achitate. Definitia normativa a insolvabilitatii, pe care ne-o ofera art. 1417 alin. 2 C. civ., face referire la executarea silita, cu toate ca insolvabilitatea este esentiala nu doar pentru a stabili daca debitorul poate fi sau nu supus unei executari silite, ci si pentru a decela posibilitatea sau imposibilitatea platii tuturor datoriilor, precum si pentru a marca riscul de pierdere al creditorilor. In lipsa unei definitii normative care sa aiba capacitatea de a acoperi toate fatetele fenomenului, definitia insolvabilitatii, in intelesul art. 1417 alin. 2 C. civ., poate fi extinsa si la scopul pronuntarii unei solutii de punere a debitorului sub protectia instantei, mai ales ca aceasta stare este evocata in tandem cu insolventa. Referirea la „bunurile care pot fi supuse executarii silite, in conditiile legii”, este chiar utila intrucit ni se indica limitele generale ale executarii silite: unele bunuri, cum sunt cele necesare supravietuirii debitorului si familiei sale, sunt insesizabile (ne-supuse executarii silite), iar altele nu pot fi executate decit de creditorii aferenti fractiunii de patrimoniu din care fac parte (bunurile comune ale sotilor, bunurile afectate unei profesii sau bunurile constituite in fiducie, spre exemplu). In fine, daca debitorul este insolvabil, adica bunurile sale urmaribile sunt insuficiente pentru plata intregului pasiv, inseamna ca o eventuala executare silita nu poate duce la realizarea creantei creditorului urmaritor si, deci, nu poate fi incuviintata intrucit nu se incadreaza in limitele art. 3713 din Codul de procedura civila de la 1865 si, respectiv, in limitele art. 629 C. proc. civ. Intr-o actiune in constatarea starii de insolvabilitate, formulata in baza art. 35 din actualul Cod de procedura civila, debitorul va solicita constatarea dreptului la exonerarea de raspundere pentru imposibilitatea fortuita de executare, prevazuta de art. 1634 C. civ., precum si scuzabilitatea starii in care se afla. Instanta va stabili insolvabilitatea si scuzabilitatea si va putea interzice orice alte executari silite ale debitorului insolvabil.

Liberarea de datorii se poate obtine si pe cale de contestatie la executare. Potrivit art. 3713 din Codul de procedura civila din 1865, reluat aproape integral in art. 629 alin. 1 din actualul Cod de procedura civila, veniturile si bunurile debitorului pot fi supuse executarii silite daca sunt urmaribile si numai „in masura necesara realizarii creantei”. Daca nu exista bunuri urmaribile, nu se poate incepe sau continua o executare silita. Or, insolvabilitatea inseamna lipsa bunurilor urmaribile suficiente pentru a acoperi toate datoriile. Daca executarea silita este inutila, intrucit nu poate duce la realizarea creantei, inseamna ca o cerere de incuviintare a executarii silite este neintemeiata; intr-adevar, executarea silita se deruleaza numai in masura realizarii creantei. Dezavantajul contestatiei la executare consta in faptul ca este punctuala, fiind ocazionata de fiecare executare silita in parte. De aceea, o constatare generica a insolvabilitatii, cu efectuarea unei formalitati suficient de vizibile incit sa poata ajunge la cunostinta creditorilor, ar putea ajuta la stoparea unor incuviintari inutile ale unor executari silite, care si asa covirsesc, in prezent, instantele.

Interesant este ca o procedura de stabilire a starii de insolvabilitate este reglementata in Codul de procedura fiscala (OG nr. 92/2003). Insolvabilitatea este, conform art. 176 alin. 1 din acest Cod, starea debitorului ale carui venituri sau bunuri urmaribile au o valoare mai mica decat obligatiile fiscale de plata sau care nu are venituri ori bunuri urmaribile. Se observa ca definitia din Codul de procedura fiscala este semnificativ diferita fata de definitia insolvabilitatii din Codul civil. Daca un debitor fiscal este declarat insolvabil, conform art. 176 alin. 2-5 din Codul de procedura fiscala, se procedeaza mai intii la scoaterea creantei din evidenta curenta si trecerea ei intr-o evidenta separata. Executarea silita se intrerupe, organele fiscale avind obligatia ca cel putin o data pe an sa efectueze o investigatie asupra starii acestor contribuabili, care nu constituie acte de executare silita, iar in cazurile in care se constata ca debitorii au dobandit venituri sau bunuri urmaribile, organele de executare vor lua masurile necesare de trecere din evidenta separata in evidenta curenta si de executare silita. Daca la sfarsitul perioadei de prescriptie nu se constata dobandirea unor bunuri sau venituri urmaribile, organele de executare vor proceda la scaderea creantelor fiscale din evidenta analitica pe platitor. Scaderea se face si in cursul perioadei de prescriptie in cazul debitorilor, persoane fizice, decedati sau disparuti, pentru care nu exista mostenitori care au acceptat succesiunea. Suntem, deci, in prezenta unei liberari de datorie fiscala care priveste toate datoriile la fisc ale contribuabilului. In mod evident, pentru aceleasi ratiuni, ar trebui aplicata, prin analogie, aceesi solutie si celorlalte datorii. Si aceasta insolvabilitate de factura speciala poate fi constatata, cu efect erga omnes, sau contestata intr-o executare silita, dupa disctinctiile si procedura de mai sus.

Gheorghe PIPEREA
Partener PIPEREA & ASOCIAȚII

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “(Ne)limitarea răspunderii consumatorilor în Franța, Finlanda și România”

  1. Radu RIZOIU spune:

    Domnule Profesor,

    Nu sunt un specialist si nu imi permit sa comentez fondul articolului, mai ales ca este vorba despre o chestiune de oportunitate care tine de analiza legiuitorului. De lege lata, insa, mi-as permite sa remarc faptul ca textele indicate de Dvs. in materia ipotecilor nu sustin in mod necesar argumentul. As zice ca textul (mult mai) relevant ar fi 2460 NCC (preluarea bunului in contul creantei care se soldeaza cu stingerea actiunii personale – celelalte cazuri fie neafectand actiunea personala, fie doar limitand-o la anumite bunuri).

    Ceea ce este esential insa in toate aceste cazuri este ca optiunea ii apartine exclusiv creditorului, debitorul putand doar sa coopereze in cazul restangerii despre care face vorbire 2325 NCC. Mai mult, in cazul in care creditorul ar dori sa apeleze la 2460 NCC, este posibil ca debitorul sau alte persoane sa se opuna si actiunea sa nu fie dusa la bun sfarsit…

    In definitiv, principiul este cel al fortei obligatorii a contractului (1270 NCC), iar creditorul deja si-a indeplinit obligatia sa esentiala, debitorul trebuind si el sa ofere contraprestatia. Daca acceptam sa il „iertam” pe debitor, nu facem altceva decat sa transferam pierderile catre creditor. Si ce credeti ca vor face creditorii (profesionisti) confruntati cu aceasta masura? Eu zic ca vor creste costul creditului pentru toti debitorii (inclusiv cei buni platnici). Din pacate, o economie de piata se autoregleaza si o face prin intermediul ajustarii preturilor.

    Deci: cui prodest o asemenea masura?

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week