« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
3 comentarii

Noi realităţi procesuale în procedura de judecată. Unele modificări ale NCPC aduse prin intermediul Legii nr. 138/2014
20.10.2014 | Liviu-Alexandru VIOREL, Liviu-Alexandru VIOREL, Georgeana VIOREL

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

A se vedea și dezbaterea juridică din 20 octombrie 2014: Modificarea schimbării: legea de modificare a NCPC.

I. Consideraţii generale

La aproape 1 an şi 8 luni de la momentul la care a început să se aplice NCPC, a venit vremea bilanţului, astfel că s-a resimţit nevoia unei prime intervenţii legislative semnificative de natură a acoperi unele lacune semnalate în practică.

Drept urmare, a fost adoptată Legea nr. 138/15.10.2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe („Legea nr. 138/2014”), recent promulgată de preşedintele ţării prin Decretul nr. 633/14.10.2014 şi publicată în M. Of. nr. 753 din 16 octombrie 2014.

Cele mai multe dintre modificările operate privesc partea execuţională. Există însă şi modificări substanţiale care au survenit în cadrul procedurii de judecată.

Totuşi, expunerea de motive se referă în exclusivitate la modificările din cadrul procedurii de executare silită. Este adevărat că modificările din materia executării silite sunt de amploare şi într-o proporţie covârşitoare în raport cu cele din materia procedurii de judecată, însă această abundenţă nu explică de ce expunerea de motive ignoră toate celelalte modificări. Chiar dacă modificările din cadrul procedurii de judecată sunt reduse din punct de vedere numeric, nu li se poate nega importanţa; într-adevăr, ele sunt menite – astfel cum, de altfel, vom arăta în analiza noastră centrată asupra unora dintre ele – să acopere unele importante lacune.

Este necesară o analiză a modificările aduse prin Legea nr. 138/2014 din perspectiva corelării lor cu dispoziţiile procesuale existente aflate în proximitatea celor dintâi pentru a putea evalua, de o manieră cât mai fidelă, redimensionările astfel survenite.

II. Modificări în materia art. 200 NCPC

1. Considerații generale relative la procedura de verificare şi regularizare a cererii

Odată cu intrarea în vigoare a NCPC, a fost reglementată procedura de verificare şi regularizare a cererii de chemare în judecată care prefaţează desfăşurarea propriu-zisă a procesului civil. Legiuitorul a ataşat, în premieră, în această fază incipientă a procesului civil, sancţiunea anulării cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea obligaţiilor relative la completarea ori modificarea acesteia (comunicate de instanţă, în prealabil, reclamantului).

Această procedură a adus cu sine nemărginite teme de reflecţie, fiind în continuare un subiect „de sezon”, „la modă”, încă actual și efervescent. Odată cu introducerea termenului de recomandare furnizat de sistemul ECRIS, procedura de verificare şi regularizare a căpătat o proeminenţă aparte care a alimentat şi continuă să alimentează, probabil, cele mai multe dintre polemicile pe marginea unei dispoziţii înscrise în NCPC, aspect relevat, de altfel, şi de numărul impresionant de studii cantonate în această zonă.

De cele mai multe ori însă, din nefericire, opiniile exprimate nu au fost însoțite de argumente juridice solide, ci de tendințe sfioase de flexibilizare a procedurii întemeiate pe echitate, izvor subsidiar de drept.

Tendinţele de direcţionare a jurisprudenţei, fie în sensul flexibilizării procedurii de regularizare atunci când textele nu o îngăduie, fie în sensul unei rigidităţi excesive a unor judecători care solicită reclamanţilor să depună la dosarul cauzei înscrisuri pe care aceştia nu le deţin, pentru a le anula cererea, nu-şi au locul aici. Ca orice extreme și aceste tendinţe trebuie privite cu moderaţie.

Finalitatea procedurii de regularizare este aceea a „filtrării” cererilor de chemare în judecată în sensul păstrării exclusiv a celor care, trecând de o asemenea cenzură, îndeplinesc toate cerinţele prevăzute de lege.

Privită din perspectiva finalităţii procedurii este limpede că legiuitorul a urmărit, ca prin intermediul acesteia, să creeze un mecanism destinat să salvgardeze cel dintâi act de procedură inform[1] în jurul căreia va (putea) gravita, ulterior, întreg procesul. De aceea, s-a prevăzut posibilitatea corectării omisiunilor şi/sau a completării actului de procedură potrivit cerinţelor menţionate de instanţă. Numai dacă în termenul acordat ele nu sunt complinite se anulează actul de procedură. Se poate observa faptul că, în această materie, legiuitorul s-a abătut – cu inteligenţă – de la principiul nemo censetur ignorare legem, reclamantului conferindu-i-se un beneficiu rareori luat în calcul: cererea sa nu este anulată, ab initio, ci numai dacă, ulterior stabilirii obligaţiei respective în sarcina sa, acesta nu şi-o îndeplineşte. Câtă vreme reclamantul este îndrumat să corijeze, să completeze, nu se poate vorbi despre un „formalism excesiv” ci, mai degrabă, despre făgaşul firesc al procedurii. Cererea se va anula, întotdeauna condiţionat de pasivitatea manifestată de reclamant.

2. Modificările aduse procedurii de regularizare a cererii

Dispozițiile art. 200 NCPC referitoare la verificarea și regularizarea cererii de chemare în judecată au fost, de asemenea, modificate și completate. Chiar dacă acestea nu sunt unele substanțiale, sunt totuşi necesare unele nuanţări.

Astfel cum vom vedea, amendarea dispoziţiilor art. 200 NCPC a fost justificată (i) atât de necesitatea de a clarifica înţelesul normei, (ii) cât şi pentru a corela aceste prevederi cu alte dispoziţii din NCPC.

3. Instanţa are obligaţia să verifice dacă cererea este de competenţa sa

3.1 Problema de drept şi soluţia în reglementarea iniţială a NCPC

În raport de forma iniţială a NCPC s-a pus problema dacă instanţa, sesizând că nu este competentă să soluţioneze cauza, trebuie să procedeze la verificarea şi regularizarea cererii sau poate proceda la analizarea competenţei.

Într-o orientare doctrinară[2] majoritară s-a susţinut că, într-un asemenea caz, judecătorul învestit aleatoriu cu respectiva cerere nu putea analiza, la acest moment, problema competenţei, ci trebuia să procedeze la verificarea şi regularizarea cererii de chemare în judecată, sau, dacă cererea nu prezenta lipsuri, la finalizarea etapei scrise (comunicarea cererii de chemare în judecată, comunicarea întâmpinării, stabilirea primului termen de judecată, etc.).

În sprijinul acestei opinii au fost aduse mai multe argumente:

a) Întrucât prevederile art. 200 NCPC nu distingeau în privinţa parcurgerii procedurii de verificare şi regularizare a cererii (de către o instanţă competentă ori necompetentă), chiar dacă era neîndoielnic faptul că cererea nu este de competenţa instanţei, aceasta trebuia să ducă la bun sfârşit această procedură, declinarea putându-se dispune numai după acordarea primului termen de judecată[3].

b) Verificarea competenţei generale, materiale şi teritoriale se face de către instanţă abia la cel dintâi termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe potrivit dispoziţiile art. 131 alin. (1) NCPC[4] (nemodificate de Legea nr. 138/2014), astfel că, până la acest moment, nu se putea pune problema analizării competenţei.

c) Nu s-ar putea invoca cu succes nulitatea încheierii prin care s-ar anula cererea pentru necompetenţă, câtă vreme motivele cererii de reexaminare a încheierii de anulare sunt limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 200 alin. (6) NCPC, iar între acestea nu se regăseşte un motiv întemeiat pe necompetenţa judecătorului care a procedat la regularizarea cererii[5].

d) Soluţia este impusă de următoarea succesiune de evenimente[6]: (i) cererea nu poate fi comunicată pârâtului câtă vreme lipsurile nu sunt complinite; (ii) numai pârâtul poate să invoce excepţia de necompetenţă teritorială de ordine privată şi numai prin intermediul întâmpinării, ori, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată la care părţile sunt citate în faţa primei instanţe; (iii) numai la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa instanţei se poate invoca necompetenţa de ordine publică de către părţi ori de către judecător.

e) Competenţa trebuia stabilită în condiţii de deplină contradictorialitate, în raport de dispoziţiile art. 14 alin. (5) NCPC, fiind necesar ca excepția invocată să fie pusă, prealabilmente, în discuția părților.

Potrivit acestei concepţii, în raport de „tăcerea” legii (cu privire la acest aspect) şi indiferent de cauza acesteia (deci chiar și în cazul competenței de ordine publică, care poate fi invocată din oficiu de către instanță), necompetenţa nu putea fi adusă în discuţie în procedura de verificare şi regularizare a cererii.

3.2 Reglementarea actuală. Modificări aduse prin Legea nr. 138/2014

Potrivit dispozițiilor art. 200 alin. (1) NCPC, în forma actuală: „completul căruia i se repartizează aleatoriu cauza verifică de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competența sa și dacă îndeplinește cerințele prevăzute la art. 194-197”.

3.3 Conţinutul obligaţiei instanţei

Obligația de a verifica, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată îndeplinește cerințele prevăzute la art. 194-197 NCPC exista și anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 138/2014; ceea ce apare cu titlu de noutate este sarcina care incumbă judecătorului cauzei de a analiza, ab initio, în procedura de verificare a cererii, și dacă cererea este de competența sa.

Cum va proceda judecătorul învestit în mod aleatoriu cu soluționarea judecării cauzei dacă acesta constată că nu este competent? Alin. (11) al art. 200 NCPC (nou introdus) prevede că, în ipoteza în care cauza nu este de competența completului căruia i s-a repartizat dosarul, acesta dispune, prin încheiere dată fără citarea părților, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secției specializate competente din cadrul instanței sesizate.

Este practic o veritabilă excepţie de la dispoziţiţiile art. 131 NCPC care prevăd că verificarea competenţei se realizează la cel dintâi termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

După cum rezultă şi din modul de redactare a textului, problema competenţei se ridică în cadrul fazei de verificare a cererii, iar nu în cadrul fazei de regularizare. Mai mult decât atât, judecătorul verifică mai întâi dacă cererea este de competenţa sa şi, numai după aceea, dacă îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197 NCPC. Prin instituirea acestei priorităţi, s-a urmărit ca instanţa să nu urmeze procedura de regularizare pentru o cerere pentru care nu are specializarea necesară.

3.4 Aria de aplicare a articolului

Întrucât alin. (1) al art. 200 NCPC face referire, în mod generic, la „competență”, fără a indica felul acesteia, se pune problema ariei de aplicabilitate a articolului analizat.

Răspunsul la această problemă este dat chiar de dispoziția care îi urmează prevederii anterior menţionate i.e. art. 200 alin. (11) NCPC nou introdus care se referă la trimiterea dosarului completului specializat competent sau după caz secției specializate din cadrul instanței sesizate. Din analiza acestor prevederi rezultă că textul are în vedere numai necompetenţa, care privește strict specializarea completului de judecată sau, după caz, a secției din cadrul aceleiaşi instanţe. Competența se va verifica și dosarul se va trimite exclusiv în ipoteza în care, instanţa constatând că cererea a fost în mod greşit înregistrată pe rolul unui complet sau, după caz, unei secţii nespecializate, ea este de competența unui complet specializat (e.g. dacă în cadrul judecătoriei cererea este repartizată unui complet având specializarea civil, deși este o cauză de competența unui complet având specializarea fond funciar sau minori și familie, iar în cadrul instanţei există asemenea complete specializate) sau a unei secții specializate (de exemplu, în cadrul tribunalului, dacă dosarul este repartizat aleatoriu unui complet din cadrul secției civile, deși este de competența secției de contencios administrativ și fiscal, iar în cadrul instanţei există asemenea secţii specializate).

Din corelarea prevederilor alin. (1) cu cele ale alin. (11) ale art. 200 NCPC şi având în vedere distincţia cu care operează dispoziţiile art. 200 alin. (11) NCPC, în această fază incipientă a procesului, este cât se poate de limpede că judecătorul nu poate analiza competența generală, materială sau teritorială. În sprijinul acestei interpretări poate fi adus chiar un argument de text: dispoziţia se referă la completul specializat sau secţia specializată „din cadrul instanței sesizate„[7]. Faptul că „dispoziţiile privitoare la necompetenţă […] se aplică prin asemănare” nu poate conduce la concluzia că este avută în vedere şi competenţa teritorială, materială ori generală, pentru că această prevedere trebuie corelată cu dispoziţiile tezei întâi a alin. (11) ale art. 200 NCPC unde legiuitorul a prevăzut, în mod limitativ, soluţiile pe care judecătorul le poate pronunţa în această fază incipientă a procesului civil i.e. „trimiterea dosarului completului specializat competent, sau, după caz, secţiei specializate competente din cadrul instanţei sesizate”. Niciuna dintre acestea nu vizează competenţa generală, materială ori teritorială.

Astfel fiind, în cazul necompetenței generale, materiale și teritoriale exclusive se va proceda, întocmai ca până la momentul la care au intervenit modificările examinate, în sensul că excepția de necompetență – generală, materială sau teritorială – va putea fi soluţionată numai după epuizarea, dacă este cazul, a etapei scrise.

3.5 Justificarea instituirii diferenţierii între diferitele tipuri de necompetenţă

Astfel cum deja am văzut, legiuitorul face diferenţieri între diferitele tipuri de necompetenţă. Acestea pot fi justificate de faptul că necompetența avută în vedere de dispoziţiile art. 200 alin. (11) NCPC poate fi determinată chiar de la primirea cererii de chemare în judecată, în timp ce, în cazul celorlalte tipuri de necompetență, de multe ori, sunt necesare verificări suplimentare şi/sau lămuririle părţilor.

Totuşi, unele rezerve pot fi exprimate în ceea ce priveşte necompetenţa materială, lipsa de specializare a judecătorului necompetent să soluţioneze cauza, dar competent să parcurgă procedura de verificare şi de regularizare a cererii ridicând unele probleme. În acest caz, este dificil pentru judecător să verifice unele dintre elementele prevăzute de lege – şi ne referim aici îndeosebi la cele proprii „specializării” instanţei care ar fi competentă din punct de vedere material (cum ar fi calificarea corectă a cererii în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru). Desigur că, în măsura în care ar intui că ar putea fi vorba despre o necompetenţă materială ori teritorială exclusivă, este recomandabil ca judecătorul să procedeze la regularizarea cererii de chemare în judecată încă de la primirea acesteia, fără a mai aştepta împlinirea termenului de recomandare, însă acest lucru nu este, de cele mai multe ori posibil.

Probabil că, tot din considerente legate de factorul timp, legiuitorul a avut în vedere numai problemele relative la competenţă care se pot rezolva intern, la nivelul aceleiaşi instanţe, trimiteri care, cel puţin din punct de vedere teoretic, ar trebui să fie de durată mai redusă, excluzând celelalte tipuri de competenţă care ar fi presupus ca dosarul să se „plimbe” între instanţe.

De asemenea, în cazul în care se pune problema declinării către un organ cu activitate jurisdicţională ori al respingerii cererii ca inadmisibile ori ca nefiind de competenţa instanţelor române, fiind în discuţie aspecte extrem de importante, acestea nu puteau fi tranşate printr-o încheiere dată fără citarea părţilor şi în lipsa dezbaterilor contradictorii ale părţilor.

3.6 Măsura se dispune prin încheiere, iar nu prin rezoluţie

Textul nu lasă loc de interpretări în privinţa actului de dezînvestire: în cazul expres prevăzut, completul învestit aleatoriu cu soluționarea cauzei dispune, prin încheiere dată fără citarea părților, trimiterea dosarului. Este deci, cât se poate de limpede faptul că măsura nu se poate dispune prin rezoluţie.

Textul însă nu prevede dacă se va stabili termen de judecată în acest sens. Chiar dacă premisa este că nu a fost încă acordat primul termen de judecată, instanța va stabili totuşi un termen în camera de consiliu, urmând ca, fără citarea părților, să pronunțe încheierea de dezînvestire prin care transmite dosarul. Probabil că legiuitorul a optat pentru varianta ca măsura să nu se dispună prin rezoluţie din cel puţin două motive: (i) este necesară o încheiere de dezînvestire pentru ca dosarul să nu mai figureze în sistem informatic pe rolul completului iniţial învestit şi (ii) instanţa care ar fi competentă să soluţioneze un eventual conflict de competenţă să poată decide în raport de motivele astfel reţinute (prin rezoluţie nu se pot dezvolta motivele reţinute).

3.7 Măsura se dispune prin invocarea excepţiei de necompetenţă?

Încheierea nu poate cuprinde numai mențiunea de trimitere a dosarului, fără a arăta și ca urmare a cărui incident procedural se procedează la dezînvestirea completului respectiv.

Chiar dacă textul face referire la „trimitere” iar nu la o declinare şi chiar dacă excepţia nu poate fi pusă în dezbaterea părţilor (legiuitorul sacrificând contradictorialitatea în favoarea celerităţii), considerăm totuşi că trimiterea dosarului se face în urma invocării excepţiei de necompetenţă, pentru următoarele motive:

a) Câtă vreme nu se prevede expres că această trimitere se realizează pe cale administrativă, astfel cum, de altfel, a procedat legiuitorul atunci când a urmărit ca trimiterea să nu se facă invocând excepţia de necompetenţă (în acest sens facem referire la cazul înscris în art. XXIII alin. (4) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă), înseamnă că se va urma procedura de drept comun.

b) Teza finală a alin. (11) al art. 200 NCPC face referire la „aplicarea prin asemănare a dispoziţiilor privitoare la necompetenţă”, ceea ce implică faptul că, în această materie, sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 129 şi urm. NCPC care se referă la mijlocul de invocare a necompetenţei i.e. excepţia de necompetenţă. Există însă unele derogări de la dreptul comun în privinţa soluţionării excepţiei i.e. aceasta se soluţionează înainte de primul termen la care părţile sunt legal citate, părţile nu se citează, în principiu, necunoscând că există un proces, pârâtul nu poate invoca excepţia.

c) Se derogă de la regulile de drept comun în privinţa momentului procesual neobişnuit în care intervine i.e. în procedura de verificare a cererii, nu şi în privinţa mijlocului de invocare (i.e. excepţia).

Încheierea prin care instanţa a dispus trimiterea dosarului către un complet specializat sau către o secţie specializată din cadrul aceleiaşi instanţei se comunică părţilor, în considerarea dispoziţiilor art. 427 alin. (1) NCPC.

3.8 Suprimarea contradictorialităţii

Dacă anterior acestor modificări excepția corespunzătoare nu se putea pune în discuţia părţilor mai devreme de primul termen de judecată la care părţile erau legal citate, deci înainte de epuizarea cu succes a etapei scrise, în lumina modificărilor recente, necompetența vizată de dispoziţiile art. 200 alin. (11) NCPC „iese” de sub guvernământul contradictorialității. Deși invocarea excepției din oficiu și pronunțarea asupra acesteia în faza de verificare a cererii se realizează fără a asculta punctul de vedere al părților litigante, ea are menirea de a imprima celeritate procesului civil, câştigându-se astfel timp preţios.

Se instituie, aşadar, o derogare de la dispoziţiile art. 14 NCPC, asupra excepţiei părţile neputându-şi exprima punctul de vedere în condiţii de contradictorialitate.

3.9 Ivirea conflictului de competenţă

Astfel cum am văzut, alin. (11) al art. 200 NCPC prevede că dispozițiile privitoare la necompetență și conflictele de competență se aplică prin asemănare.

Deşi este mai greu de conceput, totuşi, nu poate fi exclusă ipoteza în care completul specializat sau judecătorul din cadrul secției specializate căruia i se trimite dosarul să considere, la rândul său, că respectiva cerere nu este de competența sa. În acest caz, se poate trimite dosarul completului specializat competent ori, după caz, secției specializate pe care o consideră competentă, din cadrul aceleiaşi instanţe. În măsura în care, ca urmare a acestui raţionament, are loc o retrimitere către completul specializat iniţial ori, după caz, către secţia specializată iniţială, se va ivi conflictul negativ de competență, care se va soluționa conform dispoziţiilor art. 135-136 NCPC care, potrivit textului de lege, se aplică prin asemănare.

4. Menţinerea sintagmei improprii a verificării „de îndată” a cererii de chemare în judecată

În urma modificării textului de lege, s-a menţinut în sarcina completului căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza obligația de a verifica, „de îndată”, dacă cererea îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197 NCPC. Această sintagmă a ridicat unele probleme în doctrină şi în practica judiciară subsecvente intrării în vigoare a NCPC, în sensul că, din modul în care este formulat textul de lege, ar rezulta că la momentul înregistrării dosarului şi a repartizării către un anumit complet, judecătorul procedează la verificarea şi regularizarea cererii de chemare în judecată. În practică, sintagma „de îndată” a primit însă o accepţiune diferită de cea din limbajul comun, corespunzând unui univers temporal care urmează datei recomandate a dosarului.

Conform Hotărârii nr. 161/13.02.2013 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, în concret, dosarul va fi alocat unui complet şi se va fixa data pentru verificarea cererii de chemare în judecată (denumită în sistemul ECRIS „dată recomandată”), dosarele repartizate aleatoriu fiind transmise completului corespunzător pentru îndeplinirea, începând cu această dată recomandată, a procedurilor premergătoare fixării primului termen de judecată. De asemenea, prin aceeaşi hotărâre, dispoziţiile NCPC privind verificarea, de îndată, au fost interpretate în sensul verificării de către judecător a cererii de chemare în judecată de îndată, în raport de data stabilită de programul ECRIS.

Faţă de tăcerea textului din NCPC, dar în lumina Hotărârii nr. 714/27.06.2013 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, această dată recomandată continuă să aibă natura unui termen exclusiv administrativ cu caracter orientativ („dată de recomandare”), iar nu un termen procedural legal, judecătoresc sau convenţional.

În practică, acest „de îndată” poate echivala, în anumite cazuri, cu intervale de timp de peste un an (!), având în vedere că data recomandată stabilită de programul ECRIS poate varia, în funcţie de punctajul (complexitatea) dosarelor înregistrate pe fiecare complet, de la câteva zile la un an (aceste variaţii fiind de altfel constatate la instanţele mari în perioada imediat următoare a intrării în vigoare a NCPC). Existenţa acestei fluctuaţii temporale inacceptabil de mari între completuri continuă să creează diferenţieri între termenele de recomandare corespunzătoare cauzelor justiţiabililor. Dacă în cazul unora, regularizarea începe la numai câteva zile de la înregistrare, în cazul altora, regularizarea începe la mai bine de un an. Se păstrează, aşadar, o sintagmă de cele mai multe ori incorectă.

Cu prilejul modificării dispoziţiilor art. 200 alin. (1) NCPC, ar fi fost necesar să se nuanţeze înţelesul sintagmei „de îndată”, în sensul de a se arăta că verificarea se face în preajma datei recomandate (stabilită de programul ECRIS). De asemenea, ar fi fost util să se rezolve problema variaţiilor menţionate.

5. Modificarea art. 200 alin. (2) NCPC

Alin. (2) al art. 200 NCPC a fost modificat în sensul că s-a prevăzut expres că reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu menţiunea că în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii, când cererea nu îndeplineşte „cerinţele prevăzute la art. 194-197 NCPC”.

În forma anterioară a articolului referirea era la „aceste cerinţe”, adică cele indicate la alin. (1) ale aceluiaşi articol („cerinţele prevăzute la art. 194-197”); din coroborarea celor două alineate succesive era cât se poate de limpede că referirea viza chiar cerinţele de la art. 194-197 NCPC. De aceea, modificarea ar putea apărea ca fiind mai degrabă una superfluă (nefiind necesară reluarea menţionării art. 194-197 NCPC şi în alin. (2) al articolului analizat).

În realitate, astfel cum vom vedea în continuare, necesitatea limpezirii textului a fost dictată de dezideratul unificării practicii. Modificarea trebuie privită în contextul în care, în doctrina şi în practica aferente formei nemodificate a NCPC au existat opinii în sensul că cererea de chemare în judecată s-ar anula pentru lipsa elementelor de la art. 194-197 NCPC, numai dacă s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel[8].

Legiuitorul nu a urmărit, însă, o asemenea flexibilitate din partea judecătorului. De aceea, opinia anterior menţionată a fost, în mod eficient combătută în doctrina[9] anterioară modificării NCPC, arătându-se că: (i) finalitatea procedurii de regularizare i.e. aceea de a nu ajunge în etapa cerecetării procesului cereri informe care ar putea genera amânări ale judecăţii (n.n. L.-A. Viorel, G. Viorel sintagma „procedură de regularizare” are o conotaţie pozitivă, încurajând ideea de „corijare” şi/sau „modificare”), (ii) în etapa regularizării judecătorul verifică dacă menţiunea se încadrează între cele prevăzute la art. 194-197, dacă este obligatorie pentru reclamant şi dacă nu este exceptată de la aplicarea sancţiunii anulării, (iii) în etapa regularizării nu există nulităţi condiţionate ori necondiţionate de vătămare, menţiuni esenţiale şi neesenţiale, această din urmă distincţie dedusă din indicarea explicită a unora dintre ele în art. 196 alin. (1) NCPC fiind relevantă numai dacă s-a stabilit termen de judecată.

În lumina acestor explicaţii este cât se poate de limpede că operarea modificării s-a făcut exclusiv pentru a sublinia faptul că „aceste cerinţe” se referă tocmai la „cerinţele prevăzute la art. 194-197”. Este şi mai clar acum, după modificarea NCPC, faptul că anularea cererii în procedura de regularizare pentru neîndeplinirea obligaţiilor privind completarea sau modificarea cererii, cu privire la cerinţele prevăzute la art. 194-197 NCPC, atrage nulitatea cererii independent de existenţa unei vătămări.

6. Înlăturarea procedurii de verificare şi regularizare a cererii de chemare în judecată în anumite materii

Astfel cum vom vedea în continuare, aplicarea dispoziţiilor art. 200 NCPC continuă să rămână regula şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014.

Pe cale de excepţie, în unele cazuri, dispoziţiile relative la verificarea şi regularizarea anumitor cereri devin inaplicabile. Ca orice excepţie şi acestea sunt de strictă interpretare şi aplicare. Într-adevăr, Legea nr. 138/2014 a eliminat, în unele materii, procedura de verificare şi regularizare a cererii de chemare în judecată conform art. 200 NCPC, uneori de o manieră explicită (6.1), alteori în mod implicit (6.2).

6.1 Eliminarea procedurii de verificare şi regularizare a contestaţiei la executare

Conform dispoziţiilor art. 716 alin. (1) NCPC modificat prin Legea nr. 138/2014, dispoziţiile art. 200 NCPC nu se aplică în ceea ce priveşte contestaţia la executare.

Astfel, în ipoteza contestaţiei la executare, s-a indicat expres, chiar în NCPC, că procedura verificării şi regularizării cererii de chemare în judecată este exclusă de la aplicare.

Deşi raţiunea eliminării procedurii de verificare şi regularizare a cererii de chemare în judecată în cazul contestaţiilor la executare este dictată de necesitatea soluţionării de urgenţă a cauzei, textul face referire numai la inaplicabilitatea prevederilor art. 200 NCPC, iar nu şi la inaplicabilitatea etapei consecutive (aceasta regăsindu-se în art. 201 NCPC). În aceste condiţii, dispoziţiile art. 201 NCPC rămân aplicabile, astfel că judecătorul nu va stabili direct termen de judecată, ci va proceda la realizarea comunicărilor către părţi.

Astfel stând lucrurile, în cauzele având ca obiect contestaţie la executare se vor aplica regulile privind judecata în primă instanţă, statornicite în Cartea a II-a, Titlul I NCPC. La primirea cererii, judecătorul nu va mai proceda la verificarea cererii şi la regularizarea acesteia, ci va comunica cererea pârâtului, chiar dacă prezintă lipsuri, conform dispoziţiilor art. 201 NCPC, în vederea depunerii întâmpinării.

Fiind vorba de o procedură urgentă vor fi însă aplicabile dispoziţiile art. 201 alin. (5) NCPC, în sensul că instanţa va putea diminua termenele de depunere a întâmpinării şi respectiv de depunere a răspunsului la întâmpinare. Aşadar, pârâtul nu va mai avea la dispoziţie 25 de zile pentru depunerea întâmpinării, ci un termen mai scurt, iar reclamantul nu va mai avea la dispoziţie 10 zile pentru depunerea răspunsului la întâmpinare.

6.2 Înlăturarea procedurii de verificare şi regularizare a altor cereri de chemare în judecată

Dacă în cazul contestaţiei la executare legiuitorul a fost mai pragmatic – şi, de ce nu, mai constructiv – prevăzând, de o manieră explicită, că aceste cereri nu sunt supuse dispoziţiilor art. 200 NCPC, în alte materii, legiuitorul a preferat să înlăture implicit aplicabilitatea acestei proceduri din faza scrisă, prin referirea generică făcută în cuprinsul dispoziţiilor art. 121 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (act normativ ce a fost modificat, la rândul său, prin Legea nr. 138/2014) la incidentele procedurale şi la procedurile speciale care nu sunt compatibile cu prevederile art. 200 NCPC, desigur dacă prin lege nu se prevede altfel[11].

Astfel cum deja am arătat, prevederile art. 200 NCPC fac referire strict la etapa verificării şi regularizării cererii de chemare în judecată. Nu credem că există proceduri speciale incompatibile în sine cu procedura de verificare şi regularizare a cererii de chemare în judecată, pentru că, până la urmă, orice cerere poate fi verificată şi regularizată. În schimb, există proceduri speciale incompatibile cu procedura ulterioară verificării şi regularizării cererii (prevăzute de dispoziţiile art. 201 NCPC, respectiv comunicarea întâmpinarii, comunicarea răspunsului întâmpinare), în cadrul etapei scrise. Avem în vedere procedura specială a ordonanţei de plată, caz în care se va stabili direct termen de judecată, prin derogare de la prevederile art. 201 NCPC. Argumente în favoarea acestei soluţii se regăsesc chiar în reglementarea specifică a acestei proceduri speciale (art. 1.018 alin. (3) NCPC potrivit căruia debitorul este obligat să depună întâmpinare cu cel puţin 3 zile înaintea termenului stabilit pentru judecată).

Legiuitorul este mistic în sensul că îi conferă judecătorului, finalmente, responsabilitatea de a aprecia asupra compatibilităţii procedurilor speciale cu dispoziţiile art. 200 NCPC, modificare care ne aşteptăm să genereze o practică neunitară la nivelul instanţelor de judecată, tocmai pentru că această „compatibilitate” cu procedura prevăzută de art. 200 NCPC va fi în mod diferit percepută de judecători.

În această ordine de idei, ni se pare că textul este impropriu redactat, criteriul compatibilităţii fiind unul extrem de general. El pare să vizeze specificul procedurii speciale. Scopul iniţial urmărit pare să fie altul i.e. conferirea unei pârghii pentru judecător, în acele cauze urgente de a acorda grabnic primul termen de judecată, fără a mai proceda la verificarea şi regularizarea cererii. În lipsa unei derogări exprese în acest sens, este însă foarte clar că procedurile speciale vor urma etapa comunicărilor (cererii de chemare în judecată, întâmpinării şi respectiv a răspunsului la întâmpinare). Desigur, vor face excepţie acele proceduri speciale care sunt incompatibile cu prevederile art. 201 NCPC.

III. Procedura sesizării ÎCCJ în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu mai este scutită de la plata taxei judiciare de timbru

1. Reglementarea iniţială din NCPC

Dispoziţiile art. 520 alin. (13) din NCPC (abrogate prin Legea nr. 138/2014) prevedeau scutirea procedurii pronunţării hotărârii prealabile de la plata taxei judiciare şi a „timbrului judiciar”.

2. Abrogarea acestei dispoziţii

Continuând tendinţa de reducere simţitoare a cazurilor de scutire de la plata taxei (exemplul elocvent fiind taxarea plângerilor contravenţionale, soluţie introdusă prin OUG nr. 80/2013), legiuitorul a mai eliminat un caz de scutire de la plata taxei judiciare de timbru.

Astfel, prin intermediul dispoziţiilor art. I pct. 12 din Legea nr. 138/2014, prevederile alin. (3) ale art. 520 NCPC au fost abrogate.

3. Consecinţele abrogării. Timbrarea cu 20 lei

Este pentru întâia dată, de la reglementarea acestui mecanism, când se instituie implicit – prin abrogarea explicită a scutirii – o taxă judiciară de timbru pentru soluţionarea acestei cereri.

Astfel cum vom vedea, sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 din OUG nr. 80/2013 care prevăd aplicarea unei taxe judiciare de timbru fixe de numai 20 lei, în considerarea următoarelor motive:

a) Nu (mai) există o dispoziţie expresă care să prevadă scutirea de la plata taxei. Astfel cum deja am văzut, dispoziţia care proclama scutirea de la plata taxei a fost înlăturată din NCPC, iar o altă asemenea dispoziţie nu mai există în legislaţie.

b) Nu există o prevedere expresă care să stabilească o taxă strict pentru cererea de sesizare a instanţei supreme. Abrogarea dispoziţiei care proclama scutirea de la plata taxei judiciare de timbru nu a fost însoţită de o soluţie să-i zicem constructivă i.e. reglementarea explicită a unei taxe pentru formularea acestei cereri, ceea ce înseamnă că se vor aplica regulile de taxare din dreptul comun. Intenţia legiuitorului în sensul abrogării trebuie cuplată cu ideea că acesta a urmărit ca cererea să fie taxabilă prin prisma aplicării regulilor generale din materia taxelor judiciare de timbru.

c) Cererea are un neîndoielnic caracter neevaluabil în bani. Fiind în discuţie lămurirea unei chestiuni de drept, nu se poate susţine că prin intermediul unei asemenea cereri s-ar tinde la valorificarea unui drept patrimonial; dimpotrivă, cererea este neevaluabilă în bani, scutirea de la plată a fost abrogată, astfel că devin aplicabile dispoziţiilor art. 27 din Ordonanţă. În consecinţă, cererea va fi timbrată cu o taxă fixă de 20 lei.

Abrogarea dispoziţiei din NCPC are menirea de a mai rezolva două probleme relativ minore în sensul că:
(i) Se elimină astfel caracterul desuet al dispoziţiei aborgate în ceea ce priveşte „scutirea de timbru judiciar” (inadvertenţă ce fusese anterior semnalată, de altfel, şi în literatura juridică on-line[11]) şi

(ii) Se mai face un mic pas către uniformizare din perspectiva taxelor judiciare de timbru, în sensul înlăturării unei taxe judiciare prevăzute de către un alt act normativ decât OUG nr. 80/2013.

4. Justificarea timbrării

Părţile ar trebui să fie încurajate să formuleze astfel de cereri (i) pe de o parte pentru că admiterea acestora este o chestiune de interes general – de această dezlegare nu se va prevala numai instanţa care a formulat sesizarea ci şi celelalte instanţe, de la momentul publicării deciziei în Monitorul Oficial – (ii) iar pe de altă parte, pentru că prin formularea acestor cereri se urmăreşte un progres, un reviriment jurisprudenţial – prin prisma rolului dezlegării de „antidot” constructiv împotriva intepretărilor neunitare din practică.

Cu toate acestea, legiuitorul a înţeles să stabilească, de o manieră implicită, o taxă judiciară de timbru. Raţiunile sunt totuşi consistente:

a) Cuantumul taxei nu este intimidant, dimpotrivă, este unul modic, rezonabil;

b) Raţiunea legiuitorului a fost aceea ca volumul de activitatea al instanţei supreme în asemenea cauze să îşi găsească un echivalent, realmente simbolic, în încasările statului;

c) Într-o mai mică măsură, legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea taxei să filtreze eventuale cereri de asemenea natură care ar avea efect pur temporizator, şicanatoriu în virtutea faptului că, judecata procesului s-ar suspenda până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

IV. Contestarea notelor grefierului

A. Consideraţii generale

Legiuitorul a reglementat un mănunchi consistent de drepturi procesuale în favoarea participanţilor la proces, intim legate de consemnările grefierului şi de înregistrarea şedinţei de judecată: se reglementează expres drepturi, se instituie reguli, se statornicesc termene de exercitare cărora li se asociază implicit sancţiuni, se prevede chiar o procedură de contestare. Astfel cum vom vedea, numai unele dintre aceste drepturi sunt noi, restul fiind numai reiterate.

Se urmăreşte (i) atât o responsabilizare suplimentară a grefierului – care, cunoscând că activitatea sa este supusă nu numai verificărilor instanţei ci şi ale participanţilor la proces va fi încurajat să consemneze corect şi întocmai – (ii) cât şi o creştere a transparenţei actului de justiţie.

În acest moment sunt reglementate următoarele drepturi: 1) dreptul de a solicita grefierului să lectureze notele, 2) dreptul de a obţine câte o copie de pe notele grefierului, 3) dreptul de a contesta notele grefierului, 4) dreptul de a obţine o copie electronică a înregistrării, 5) dreptul instanţelor de control judiciar de a solicita înregistrările şedinţelor de judecată.

Deşi ne aşteptăm ca multe dintre luările de poziţie ale participanţilor la proces în legătură cu aceste drepturi să nu fie exercitate în scopul în care au fost reglementate – ci, mai degrabă, în scop şicanatoriu ori dilatoriu – trebuie să recunoaştem faptul că reglementarea este binevenită pentru că acoperă o zonă „tulbure”, insuficient reglementată anterior.

B) Analiza drepturilor propriu-zise

1. Dreptul de a solicita grefierului să lectureze notele

a) Consideraţii generale

Dreptul de a cere citirea notelor grefierului era reglementat nu numai în versiunea nemodificată a NCPC, ci şi în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată („Legea nr. 304/2004”).

Sunt necesare două nuanţări:

(i) Dispoziţiile art. 231 alin. (1) teza a II-a NCPC nu se referă la citirea copiei notelor obţinute conform alin. (2) al aceluiaşi articol ci, chiar la note;

(ii) Ceea ce se vizează este nu dreptul participanţilor la proces (astfel cum vom vedea, referirea din text la „părţi” trebuie înţeleasă ca fiind făcută la „participaţii la procesul civil”) de a citi, ele însele, notele grefierului, ci dreptul celor dintâi de a solicita grefierului să citească.  Credem că aceasta este interpretarea optimă, formularea inexactă fiind perpetuată mecanic din Legea nr. 304/2004. Soluţia este firească în condiţiile în care grefierul este cel mai în măsură să citească ceea ce tocmai acesta a scris.

Deşi textul nu prevede expres, este cât se poate de limpede că solicitarea de a se citi notele trebuie să vizeze un unic scop i.e. verificarea concordanţei acestora cu realitatea pentru ca, ulterior, dacă este cazul, să se procedeze la corectarea eventualelor erori ori omisiuni.

b) Până când se poate solicita grefierului să citească notele?

Textul nu reglementează expres momentul până la care pot fi citite notele grefierului. Această operaţiune poate fi efectuată chiar şi la termenul următor, nefiind limitată în timp de momentul terminării şedinţei când participanţii la proces pot obţine o copie a notelor grefierului. Într-adevăr, facultatea recunoscută participantului la proces de a obţine o copie a notelor grefierului reprezintă un drept distinct de cel al lecturării notelor; desigur, acest drept nu ar putea fi intervertit într-o obligaţie procesuală, fiind numai o alternativă pentru participant.

c) Cine poate cere citirea notelor?

Se pune problema persoanelor îndreptăţite să solicite grefierului să lectureze notele.

Textul se referă „sec” numai la „părţi”. În opinia noastră, însă, inserarea acestui termen este nepotrivită, fiind rezultatul unei necorelări a prevederilor nou introduse cu alin. (1) al art. 231 NCPC preexistent. Cel mai probabil legiuitorul a avut în vedere orice participant la proces pentru că, atâta vreme cât – astfel cum vom vedea – o copie de pe note poate fi obţinută de orice participant iar notele pot fi criticate, de asemenea, de către orice participant, ar fi un nonsens ca cea dintâi operaţiune aflată într-o succesiune firească – i.e. solicitarea adresată grefierului să lectureze notele – să fie permisă exclusiv părţilor (!); or, qui potest maius, potest et minus. Apoi acest drept nu ar putea fi condiţionat de calitatea de parte, de vreme ce îi priveşte, în acelaşi timp şi în egală măsură, şi pe ceilalţi participanţi la procesul civil.

Astfel stând lucrurile, termenul de „părţi” inserat în teza a II-a a alin. (1) a art. 231 NCPC trebuie interpretat în sens larg.

d) Corectarea notelor

În măsura în care se vor identifica inexactităţi în cuprinsul notelor, se va putea solicita instanţei să dispună corijarea acestora şi, dacă este cazul, completarea acestora.

2. Dreptul de a obţine câte o copie de pe notele grefierului

a) Condiţia formulării unei cereri în acest sens

Se reglementează expres şi în NCPC dreptul părţilor de a obţine o copie de pe notele grefierului, condiţionat de formularea unei cereri în acest sens (anterior acest drept era prevăzut întocmai în Legea nr. 304/2004, reglementare care continuă să fie aplicabilă); se dă astfel eficienţă principiului disponibilităţii părţii; conferirea acestui drept oricărui participant la procesul civil, în absenţa unei cereri exprese, ar fi îngreunat peste măsură activitatea grefierului.

b) Titularii cererii

Textul este cât se poate de limpede şi de cuprinzător, referindu-se expres la „participanţii la proces”; aceasta înseamnă că nu numai părţile pot face o asemenea solicitare ci şi alţi participanţi la procesul civil; fiecare dintre aceştia poate obţine, la cerere, câte o copie.

c) Nu este necesar a se motiva cererea

Dispoziţiile din dreptul comun cu privire la cereri – şi avem în vedere prevederile art. 148 alin. (1) teza I NCPC prevăd că, orice cerere adresată instanţelor trebuie să cuprindă, „[…] dacă este cazul, motivele cererii […]”. Dispoziţiile art. 231 alin. (2) NCPC nu impun părţii obligaţia de a face dovada unor motive întemeiate pentru a i se elibera o copie de pe notele grefierului, astfel că ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus; astfel stând lucrurile, credem că o simplă solicitare adresată instanţei, chiar nemotivată, este suficientă pentru ca partea să obţină copia de pe notele grefierului. Cu toate acestea, nu putem exclude posibilitatea ca unele instanţe să elibereze copii numai în baza unor cereri motivate.

d) Plata copiilor

Textul nu indică expres că plata s-ar face pe cheltuiala solicitantului astfel cum s-a prevăzut într-un caz similar, respectiv în cazul în care participantul la proces solicită să i se pună la dispoziţie o copie electronică a înregistrării conform alin. (5) al art. 231 NCPC. Totuşi, absenţa unei dispoziţii exprese în acest sens nu poate conduce la ideea că aceste copii se vor efectua din oficiu; dimpotrivă, pentru identitate de raţiune cu dispoziţiile art. 231 alin. (5) NCPC, solicitantul va fi obligat să achita contravaloarea acestor copii.

e) Momentul la care vor efectua copiile

Textul prevede că solicitantul va primi copiile „după terminarea şedinţei de judecată”. Deşi ar putea fi calificată drept redundantă, credem că precizarea prezintă utilitate practică pentru că este susceptibilă să preîntâmpine eventuale cereri abuzive şi nerezonabile ale participanţilor la proces care ar solicita copii în cursul judecăţii. Pe de altă parte, obligarea participanţilor la proces să aştepte sfârşitul şedinţei poate reprezenta un veritabil test de rezistenţă în contextul în care aceasta s-ar putea prelungi.

3. Dreptul de a contesta notele grefierului

a) Consideraţii generale

Este reglementat nu numai dreptul de a obţine o copie de pe notele grefierului, ci şi dreptul de a citi şi critica aceste note, solicitând verificarea acestora şi, dacă este cazul, completarea ori rectificarea acestora, în baza înregistrării şedinţei de judecată.

Întocmai ca în cazul solicitării de copii de pe note şi posibilitatea contestării aparţinei oricărui participant la proces.

b) Termenul de contestare

Se prevede expres un orizont de timp înăuntrul căruia notele grefierului pot fi contestate i.e. cel mai târziu la termenul următor.

Stabilirea unui termen scurt de contestare a notelor grefierului a avut în vedere necesitatea asigurării cursivităţii procesului; era necesar ca asemenea aspecte importante pentru participanţii la proces, dar relative în ansamblul procesului, să fie depăşite şi limpezite cât mai grabnic.

Orizontul temporal în care notele grefierului pot fi contestate are următoarele caracteristici:
(i) Este un termen maxim („cel mai târziu”); limita sa de sus este determinată de un moment procesual i.e. termenul următor;
(ii) Are caracter legal, fiind reglementat de lege, iar nu stabilit de judecător;
(iii) Este un termen imperativ pentru că în interiorul său trebuie contestate notele grefierului;
(iv) Are caracter absolut pentru că nerespectarea termenului afectează eficacitatea contestării;
(v) Este un termen de decădere. În privinţa acestei din urmă calificări se impun unele detalieri. Sancţiunea decăderii nu este expres prevăzută, însă, astfel cum s-a arătat în doctrina mai veche[12], acest tip de sancţiune este „subînţeleasă ca o sancţiune virtual conţinută în regula care fixează termenul”. Condiţiile de aplicare a sancţiunii sunt următoarele: a) există, astfel cum deja am văzut, un termen legal, imperativ, absolut, (ii) participantul la proces nu a contestat notele grefierului până la termenul următor şi (iii) nu există o derogare expresă de la sancţiunea decăderii. Aplicarea sancţiunii decăderii implică pierderea dreptului de a mai putea contesta notele grefierului.

c) Obiectul contestaţiei

Pentru a putea identifica ce anume poate fi contestat trebuie mai întâi identificat ce anume trebuie să consemneze grefierul în caietul său.

Lămuritoare sub acest aspect sunt dispoziţiile art. 104 alin. (15) din Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti adoptat prin Hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 („ROI”), conform cărora: „în cursul şedinţei de judecată grefierul va consemna în caietul de note: numărul dosarului, poziţia acestuia pe lista de şedinţă, susţinerile orale din timpul şedinţei, depunerile de cereri şi acte în condiţiile alin. (14), măsurile dispuse de instanţă, precum şi toate celelalte aspecte din desfăşurarea procesului”.

Sunt susceptibile a fi contestate oricare dintre aceste consemnări ale grefierului.

d) Forma contestaţiei

În absenţa unei derogări de la forma pe care trebuie să o îmbrace „contestarea notelor” se va aplica dreptul comun; este, aşadar necesară forma scrisă. Prin intermediul unei asemenea cereri se va solicita instanţei, după caz, rectificarea, completarea notelor ori rectificarea unor consemnări şi completarea altora.

e) Verificarea și, eventual, completarea ori rectificarea notelor

Responsabil cu verificarea şi supravegherea modului de înregistrare a şedinţelor de judecată prin mijloace tehnice audio sau video şi cu ţinerea evidenţei acestor înregistrări este, potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. q) şi r) din ROI, grefierul şef de secţie, aspect care poate prezenta relevanţă în ceea ce priveşte înregistrările mai vechi (suportul înregistrării se va păstra în arhiva instanţei vreme de 3 ani).

„Verificarea” la care se referă dispoziţiile art. 231 alin. (4) NCPC este distinctă de verificarea conţinutului notelor la care se referă dispoziţiile art. 104 alin. (16) ROI; potrivit acestor din urmă prevederi: „Notele vor fi vizate de preşedintele completului de judecată, care în prealabil va verifica conţinutul acestora şi va urmări ataşarea listei de şedinţă la caietul de note”. Se poate observa că există două tipuri de verificări, una realizată de judecător din oficiu (la care face referire ROI) şi una ulterioară, care se efectuează la cerere; aceasta din urmă se declanşează ca urmare a contestării notelor şi care are mai degrabă rolul unei noi verificări punctuale, limitate la nemulţumirile participantului la proces înscrise în sesizarea acestuia.

Verificarea se realizează prin compararea nemulţumirilor participantului la proces cu privire la reţinerile din caietul grefierului, cu înregistrarea audio, aptă să redea, în mod fidel, cele petrecute la termenul de judecată. Dacă în urma acestei comparaţii există discrepanţe, se va proceda la ajustarea notelor, conform înregistrării, după cum urmează:

(i) Se vor rectifica unele note, îndreptându-se, în acest mod, consemnările inexacte ale grefierului.

(ii) Se vor completa notele, corijându-se astfel omisiunile de consemnare ale grefierului.

(iii) Se vor rectifica unele note şi completa altele, caz în care unele note vor fi îndreptate iar altele întregite.

4. Dreptul de a obţine o copie electronică a înregistrării

Reglementarea iniţială a dispoziţiilor art. 23 alin. (2) NCPC era în sensul că: „Instanţa va înregistra şedinţele de judecată. Înregistrarea va putea fi ulterior transcrisă la cererea părţii interesate, în condiţiile legii. Transcrierile înregistrate vor fi semnate de preşedinte şi de grefier şi vor avea puterea doveditoare a încheierilor de şedinţă”.

Chiar dacă această reglementare avea în vedere numai transcrierea înregistrărilor iar nu şi punerea la dispoziţie a unei copii electronice a înregistrării şedinţei de judecată, în ceea ce priveşte cauza respectivă, în practică, instanţele eliberau asemenea copii.

S-a resimţit nevoia de a se urma linia de gândire a NCPC francez[13], în sensul de a se reglementa expres în NCPC român posibilitatea solicitării remiterii, pe cheltuială proprie, a unui exemplar ori a unei copii a înregistrării.

Transcrierea reprezintă – astfel cum în mod judicios s-a arătat[14] – „o transpunere fidelă pe suport de hârtie a înregistrării”; se poate astfel observa că transcrierea înregistrării reprezenta o activitate suplimentară şi birocratică pentru grefier. De aceea, s-a optat pentru reglementarea variantei brute în schimbul celei „prelucrate”, care atrage cu sine o importantă economie de timp.

Desigur, eliberarea copiei se va realiza contra cost, condiţionat de formularea unei cereri în acest sens şi va privi exclusiv procesul respectiv.

Textul se referă, din nou, la „părţi” iar nu la „participanţi la proces”, însă, considerăm că legiuitorul i-a avut în vedere şi pe ceilalţi participanţi la proces, textul fiind susceptibil de o interpretare lato sensu pentru că: a) nu ar fi raţional ca participanţii la proces să poată primi o copie a notelor grefierului, nu însă şi înregistrarea şedinţei (!); b) s-ar crea o discriminare nejustificată între participanţii la proces şi părţile litigante din perspectiva posibilităţii obţinerii copiei înregistrării. Nu credem că ar putea fi avută în vedere intenţia legiuitorului de a preîntâmpina un eventual abuz al unor participanţi la proces de rea-credinţă care ar formula o cerere de intervenţie exclusiv pentru a obţine o înregistrare a şedinţei.

5. Dreptul instanţelor de control judiciar de a solicita înregistrările şedinţelor de judecată

Nu numai participanţii la proces pot dobândi dreptul de a solicita înregistrarea şedinţelor de judecată, ci şi instanţele de control judiciar. Acestea pot avea nelămuriri, astfel că vor putea solicita înregistrările şedinţelor de judecată.

Este limpede că dispoziţia este extrem de utilă putând conduce la clarificarea unor aspecte relative la (i) corecta aplicare de către instanţa a cărei hotărâre se atacă a dispoziţiilor art. 231 alin. (3) NCPC ori cu privire la (ii) verificarea înregistrărilor de la termenul de judecată la care instanţa a rămas în pronunţare.

V. Curgerea unui nou termen în cazul recalificării căii de atac

1. Planul analizei

Dispoziţiile nou introduse ale art. 457 alin. (4) NCPC, vecine cu cele ale art. 457 alin. (3) NCPC vizează ipoteze similare, aflându-se într-o legătură strânsă. De aceea, în cele ce urmează vom încerca să analizăm domeniului lor de aplicare prin prisma corelaţiei acestora.

2. Ipoteze care nu se subsumau dispoziţiilor art. 457 alin. (3) NCPC

Dispoziţiile alin. (3) ale art. 457 NCPC, de inspiraţie franceză[15], preexistente modificărilor examinate în prezentul material, vizează ipoteza în care instanţa respinge ca inadmisbilă calea de atac formulată de parte în virtutea inexactităţii menţiunii din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac; în acest caz, hotărârea se va comunica părţilor, urmând a curge, de la acest moment, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege.

Dispoziţiile nu tocmai obişnuite ale articolului menţionat nu acopereau însă două cazuri relativ frecvente în practica judiciară:

(i) Situaţia în care nu se indica o cale de atac, în dispozitivul hotărârii, indiferent care ar fi motivul (e.g. judecătorul nu cunoaşte care ar fi calea de atac prevăzută de lege şi nu o indică, omite să o menţioneze, etc.).

(ii) Ipoteza în care, ca urmare a recalificării căii de atac, se „reducea”, de o manieră inevitabilă, durata termenului de declarare sau, după caz, de motivare a căii de atac. Astfel fiind, formularea căii de atac cu depăşirea termenului ori cu neobservarea momentului de la care acesta curge nu „salva” partea de la cumplita sancţiune ataşată nerespectării cerinţelor de ordin formal, prin aplicarea acestor dispoziţii. Un exemplu edificator în acest sens era cel în care întreaga procedură urmată în faţa primei instanţe era guvernată de NCPC şi, consecutiv, şi calea de atac era întemeiată pe prevederile acestui act nomativ, prin raportare la termenul prevăzut de acelaşi act normativ; în măsura în care se proceda la recalificarea din apel întemeiat pe dispoziţiile NCPC în recurs conform Codului de procedură civilă de la 1865 sau invers – ipoteză mai frecventă în practică şi care decurge din generalizarea apelului – din recurs întemeiat pe NCPC în apel conform Codului de procedură civilă de la 1865, se putea pune problema tardivităţii formulării căii de atac; în ambele ipoteze, premisa era aceea a formulării căii de atac în cea de-a doua parte a termenului de 30 de zile prevăzut de NCPC, cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de Codul de procedură de la 1865 pentru calea de atac recalificată.

(iii) Ipotezele în care, în considerarea menţiunii inexacte din dispozitivul hotărârii cu privire la termen ori la momentul de la care curge termenul de formulare a căii de atac, aceasta a fost declarată sau, după caz, motivată, cu depăşirea termenului prevăzut de lege ori partea a formulat calea de atac considerând că termenul începe să curgă de la un moment ulterior celui prevăzut de lege.

Numitorul comun al acestor ipoteze este faptul că se formulează calea de atac în alte ipoteze decât cele în care, în cuprinsul dispozitivului hotărârii atacate s-a prevăzut o cale de atac greşită. Astfel cum vom vedea, numai primele două cazuri au fost acoperite de legiuitor prin soluţia nou introdusă în alin. (4) la art. 457 NCPC nu şi cea din urmă.

3. Analiza mecanismului reglementat de dispoziţiile alin. (4) ale art. 457 NCPC

3.1 Reglementare

Conform dispoziţiilor nou introduse ale art. 457 alin. (4) NCPC: „Atunci când instanţa dispune recalificarea căii de atac, de la data pronunţării încheierii, pentru părţile prezente, sau, de la data comunicării încheierii, pentru părţile care au lipsit, va curge un nou termen pentru declararea sau, după caz, motivarea căii de atac prevăzute de lege”.

3.2 Conţinutul reglementării

Timpul scurs de la momentul intrării în vigoare a NCPC ne-a demonstrat că dispoziţiile art. 457 alin. (3) NCPC erau neîndestulătoare, astfel că era necesară o completare de natură a acoperi lacunele asupra cărora ne-am oprit. Astfel cum vom vedea, adăugirea nu a avut însă menirea corijării tuturor acestor neajunsuri.

Astfel cum în mod judicios s-a arătat în doctrină[16], soluţia din art. 457 alin. (3) NCPC antamează principiul imposibilităţii sancţionării părţii care declară calea greşit indicată de instanţă. Această tehnică, ce urmăreşte să nu priveze intimatul de un drept al său, se aplică şi în materia nou introdusului alin. (4) al art. 457 NCPC, însă el cunoaşte unele inflexiuni.

Amendamentul nou introdus conferă celui care a formulat calea de atac greşită un veritabil remediu, un beneficiu nesperat, dar de cele mai multe ori meritat, în condiţiile unei tradiţionale impredictibilităţi normative. Ineditul soluţiei constă nu în posibilitatea reconsiderării căii de atac de către instanţă – situaţie frecvent întâlnită în practica Codului de procedură civilă de la 1865 – ci în aceea că, după pronunţare, sau, după caz, după comunicarea încheierii prin care se procedează la recalificarea căii de atac curge un nou termen pentru declararea sau, după caz, motivarea căii de atac prevăzute de lege.

Modificarea legislativă are un rol crucial pentru că elimină încordarea in crescendo a celui care a formulat calea de atac şi care decurge din recalificarea acesteia, printr-o soluţie surprinzătoare. I se conferă totuşi acestuia un generos moment de respiro pentru a declara calea de atac prevăzută de lege – astfel cum aceasta a fost recalificată de instanţă – sau, după caz, de a motiva în consecinţă. În acest mod, legiuitorul a urmărit să preîntâmpine o invalidare, pentru motive pur formale, a unei întregi proceduri desfăşurate în faţa unei instanţe, oferind astfel, o soluţie salvatoare pentru cel care a formulat calea de atac greşită.

Dar, astfel cum s-a arătat, o eronată recalificare a căii de atac din apel în recurs ar lipsi partea de un grad de jurisdicţie[17], prejudiciind justiţiabilul prin privarea sa de posibilitatea unei noi judecăţi a fondului[18]. Cunoscând faptul că o soluţie eronată de recalificare a căii de atac poate antrena o deposedare de drept – o realitate incontestabilă – judecătorii trebuie să decidă cu moderaţie în acest sens.

3.3 Termenul iniţial se întrerupe?

Principala problemă care se ridică este măsura în care curgerea unui nou termen poate fi subsumată unei întreruperi a termenului iniţial de declarare ori, după caz, de motivare a căii de atac.

Nu credem că poate fi vorba despre o întrerupere a termenului câtă vreme:

a) Noul termen nu are, în mod necesar, aceeaşi durată cu cel iniţial. Deşi cele două termene ar putea avea aceeaşi durată, există ipoteze în care întinderea acestora este diferită. De altfel, existenţa unui termen diferit de declarare, sau, după caz de motivare între calea de atac formulată şi cea recalificată a fost unul dintre considerentele pentru care a fost introdusă dispoziţia aici examinată. În sprijinul acestei opţiuni poate fi adus chiar şi un argument de text: prevederea se referă la un „nou” termen, dar care ar putea fi chiar un „alt” termen.

b) Pentru a fi în prezenţa unei întreruperi a termenului, cauza de întrerupere trebuie să survină în interiorul termenului[19]. Chiar dacă din perspectivă teoretică nu ar putea fi exclusă ipoteza în care termenul nu s-ar împlini înainte ca instanţa să recalifice calea de atac, este limpede că, din punct de vedere practic, o asemenea situaţie este greu de conceput; tocmai de aceea, recalificarea nu ar putea fi plasată în cursul termenului, pentru a putea fi echivalată cu o cauză de întrerupere a termenului.

c) Intenţia legiuitorului nu a fost aceea a atribuirii unei atare calificări. Dacă legiuitorul ar fi urmărit să instituie un nou caz de întrerupere a termenului, atunci ar fi indicat aceasta, cu certitudine şi în mod explicit.

Mecanismul recalificării căii de atac are, în acest caz, efectul unei – astfel spunând – „repuneri în termensui generis de factură legală prin care sunt salvagardate drepturile părţii care altminteri ar fi, ab initio, nesocotite. Construcţia normativă a fost creată pornind de la raţiunile prevederilor alin. (3) al aceluiaşi articol, sens în care, un nou termen de declarare, sau, după caz, de motivare a căii de atac prevăzute de lege va începe să curgă, fie de la data pronunţării (pentru părţile prezente), fie de la data comunicării (pentru părţile care au lipsit). Acest nou termen va putea avea, astfel cum deja am văzut, o durată distinctă de cea a căii de atac greşit exercitate.

3.4 Domeniul de aplicare

3.4.1 Ipoteze cărora se aplică dispoziţiile nou introduse ale art. 457 alin. (4) NCPC

În doctrină[20] s-a arătat că mecanismul de la art. 457 alin. (3) NCPC se aplică exclusiv în ipoteza în care instanţa a fost învestită cu soluţionarea unui apel sau a unui recurs pentru că textul vizează hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar, o asemenea cenzură fiind realizabilă exclusiv prin intermediul căilor de atac de reformare.

Având în vedere (şi) această explicaţie înseamnă că mecanismul recalificării căii de atac împreună cu efectul curgerii unui nou termen ar trebui să se aplice ipotezelor[21] în care instanţa este sesizată cu o cale de atac care nu a fost exercitată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac:
(i) fie pentru că nu a fost indicată în dispozitiv vreo cale de atac;
(ii) fie pentru că în dispozitiv este indicată calea de atac prevăzută de lege dar partea a formulat o altă cale de atac.

3.4.2 Ce probleme au rămas nerezolvate prin reglementarea alin. (4) al art. 457 NCPC?

Completarea dispoziţiilor art. 457 NCPC cu alin. (4) nu a soluţionat însă chestiunile relative la neregulile privitoare la termenul corespunzător căii de atac legal exercitate de parte. Astfel fiind, deşi însoţeşte îndeaproape calea de atac, este posibil ca durata şi momentul de la care începe să curgă termenul să nu se afle în proximitatea recalificării căii de atac. Într-adevăr, premisa textului de lege este aceea a necesităţii recalificării căii de atac. Este însă posibil să nu fie necesară o recalificare a căii de atac, însă să se invalideze calea de atac exercitată pe motivul formulării acesteia cu depăşirea termenului prevăzut de lege.

Bunăoară, nu pot fi excluse ipotezele în care, deşi judecătorul menţionează calea de atac corectă în dispozitivul hotărârii, indică, în mod greşit durata sau momentul de la care curge termenul de exercitare, ori pur şi simplu, nu menţionează durata termenului. În aceste cazuri, calea de atac nu este formulată „în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac” şi nici nu se pune problema incidenţei dispoziţiei nou introduse relative la recalificarea căii de atac (tocmai pentru că premisa este cea a formulării căii de atac prevăzute de lege). În aceste cazuri, este posibil ca partea să formuleze calea de atac într-un termen mai generos decât cel care ar fi prevăzut de lege, fie pentru că se întemeiază (cu bună-credinţă sau, dimpotrivă, cu rea-credinţă pe menţiunea din dispozitivul hotărârii), fie pentru că apreciază că ar fi aplicabil un alt termen decât cel prevăzut de lege şi, ca atare, să i se respingă calea de atac ca tardiv formulată. Un exemplu în acest sens este exercitarea apelului împotriva hotărârii date asupra contestaţiei la executare în termenul de exercitare a căii de atac de drept comun de 30 de zile greşit indicat de judecător în dispozitivul hotărârii, după expirarea termenului de 10 zile (desigur, cu excepţia situaţiei în care s-ar prevde altfel) menţionat de dispoziţiilor speciale din materia executării silite.

Omisiunea legiuitorului în sensul de a tranşa aceste situaţii adânceşte nemulţumirile justiţiabililor şi încurajează o conduită procesuală de tip „prădător” a intimaţilor din calea de atac.

În acest context, în literatura de specialitate[22] s-a optat pentru o interpretare mai largă în sensul că, în raport de scopul urmărit de legiuitor i.e. preîntâmpinarea prejudicierii părţii, prevederile art. 457 alin. (3) NCPC ar fi aplicabile şi în ipoteza în care menţiunea inexactă din dispozitiv ar privi un element al căii de atac (e.g. termenul, instanţa la care se depune).

Deşi dezirabilă, nu credem că interpretarea propusă ar putea fi urmată în practică din mai multe considerente:
(i) Redactarea precisă a textului nu permite o interpretare extensivă, referirea vizând exclusiv „calea de atac” nu şi alte aspecte chiar dacă ar fi strâns legate de aceasta,
(ii) Dacă legiuitorul ar fi urmărit ca dispoziţia să se aplice extensiv ar fi prevăzut expres că se referă şi la termen („în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac şi cu privire la termen”); textul nu face însă o asemenea referire,
(iii) Dispoziţia este amplasată, din punct de vedere topografic în capitolul I – „Dispoziţiile generale” ale Titlului II dedicat „Căilor de atac”, aspect care subliniază intenţia legiuitorului.

Astfel stând lucrurile, pentru aceleaşi raţiuni ale edictării art. 457 alin. (3) NCPC – i.e. aceea ca partea care se întemeiază pe hotărârea judecătorească să nu fie prejudiciată[23] prin intermediul unei soluţii judiciare greşite înscrise într-un act oficial – considerăm că dispoziţiile alin. (3) ale art. 457 NCPC ar trebui completate, de lege ferenda, în sensul că ar trebui considerată în termen calea de atac atât (i) în cazul în care partea se prevalează de termenul de formulare şi/sau momentul de la care curge calea de atac greşit indicat(e) de judecător cât şi (ii) în cazul în care instanţa omite să menţioneze un asemenea termen în dispozitivul hotărârii.

Fireşte că textul nu ar urma să fie aplicabil în măsura în care, deşi termenul indicat de judecător era cel prevăzut de lege, partea a formulat calea de atac cu depăşirea acestuia, apreciind – chiar cu bună-credinţă – că este aplicabil un alt termen, având o durată superioară, întrucât:
(i) Drepturile părţii pot fi salvagardate numai în ipoteza în care s-ar întemeia pe menţiunea greşită din dispozitiv;
(ii) Dacă partea ar formula calea de atac în termenul indicat de judecător nu ar putea fi privată de dreptul său, astfel că, din punct de vedere prudenţial, aşteptările sale ar trebui raportate la dispozitivul hotărârii, iar nu la ceea ce aceasta ar considera legitim şi
(iii) Dacă am accepta că şi în acest caz ar trebui să se considere calea de atac ca fiind formulată în termen, atunci s-ar deschide calea unor abuzuri fără precedent, prin punerea unui mijloc dilatoriu la dispoziţia părţii interesate.

Până la momentul unei eventuale modificări pe această linie de gândire, partea trebuie să conştientizeze că, în principiu, în ipotezele avute în vedere, numai o calificare greşită a căii de atac, în condiţiile nou introdusului alin. (4) al art. 457 NCPC, ar putea exclude discuţiile pe marginea sancţiunii tardivităţii ori, după caz, al anulării (tocmai pentru că impune cu sine curgerea unui nou termen). Câtă vreme beneficiul noului termen este conferit exclusiv în ipoteza în care calea de atac a fost greşit calificată, din punct de vedere prudenţial, este recomandabil ca partea sa fie conştientă de riscul neformulării în termen a căii de atac nerecalificabile, astfel că, în cazul în care anticipează că ar putea apărea discuţii pe marginea acestui aspect, ar trebui să formuleze calea de atac în termenul având o durată mai scurtă, dintre mai multe termene având durate diferite şi aflate într-un potenţial „conflict”.

4. Respingerea căii de atac ca inadmisibilă sau recalificarea căii de atac?

4.1 Punerea problemei

Pe fondul amendamentului relativ la recalificarea căii de atac se pune problema identificării motivului pentru care, în acest moment, sunt reglementate două soluţii distincte care urmăresc salvagardarea drepturilor părţii care a formulat o cale de atac greşită, pe de o parte, respingerea căii de atac neprevăzute de lege ca inadmisibilă, iar, pe de alta, recalificarea căii de atac.

4.2 Este o opţiune a judecătorului

S-ar putea susţine – nu fără argumente – că intenţia legiuitorului a fost aceea de a introduce o alternativă la dispoziţiile alin. (3) ale art. 457 NCPC; altfel spus, judecătorul ar putea opta între soluţia respingerii căii de atac ca inadmisibilă şi pentru soluţia recalificării căii de atac.

În sprijinul acestei interpretări s-ar putea aduce şi argumentul modului de redactare al celor două alineate succesive ale art. 457 NCPC care prevăd posibilitatea respingerii căii de atac ca inadmisibilă şi posibilitatea recalificării.

Avantajul acestui mod de interpretare este acela că instanţa ar putea proceda la recalificarea căii de atac şi în ipoteza prevăzută la alin. (3) al art. 457 NCPC.

4.3 Fiecare procedură vizează o situaţie deosebită

În realitatea, însă, ni se pare mai plauzibilă interpretarea conform căreia, fiecare dintre cele două soluţii legislative deosebite, fiind plasate în alineate succesive, vizează ipoteze distincte, având o sferă de aplicare diferită.

Dacă în cazul respingerii ca inadmisibilă premisa este aceea a formulării greşite a căii de atac în considerarea menţiunii inexacte a căii de atac din cuprinsul hotărârii atacate, recalificarea căii de atac vizează celelalte ipoteze în care se formulează calea de atac greşită.

Acesta este modul optim de interpretare pentru că, în măsura în care ar am accepta că ar putea fi recalificată calea de atac de reformare greşit formulată în considerarea menţiunii inexacte a căii de atac din cuprinsul hotărârii, dispoziţiile art. 457 alin. (3) NCPC – care vizează chiar această situaţie – ar fi vidate de conţinut; or, o dispoziţie trebuie interpretată în sensul în care ar produce efecte, iar nu în sensul în care nu ar produce efecte (!). Iar dacă legiuitorul ar fi urmărit să generalizeze recalificarea căii de atac – aspect, care de altfel ar fi fost lăudabil – ar fi putut abroga dispoziţiile alin. (3) al art. 457 NCPC. Păstrând această din urmă dispoziţie, acesta a urmărit ca textul să producă efecte juridice în situaţiile la care se referă, pentru celelalte ipoteze nereglementate urmând a se aplica dispoziţiile relative la recalificarea căii de atac, desigur în condiţiile acolo prevăzute.

5. Generalizarea soluţiei recalificării căii de atac

În opinia noastră, soluţia recalificării căii de atac gândită la nivel sectorial ar trebui extinsă în detrimentul soluţiei comunicării hotărârii de respingere ca inadmisibilă a căii de atac cu consecinţa curgerii unui nou termen. Această năzuinţă a noastră ar suplini unele carenţe din practică.

Teza noastră se sprijină pe mai multe considerente:

a) S-ar imprima celeritate procesului civil

Aplicarea soluţiei recalificării căii de atac şi ipotezei vizate de alin. (3) al art. 457 NCPC (respingerea căii de atac formulată în considerarea menţiunii inexacte din dispozitiv privind calea de atac ca inadmisibilă) ar fi avut menirea de a imprima celeritate procesului civil; s-ar elimina astfel „timpii morţi” dintr-o cale de atac al cărui deznodământ poate fi cu uşurinţă întrezărit.

O soluţie unică, standard, precum cea nou introdusă ar fi aptă să scurteze durata procesului (una dintre constantele NCPC); s-ar pronunţa o încheiere prin intermediul căreia s-ar dispune recalificarea căii de atac la chiar primul termen de judecată acordat.

Dacă părţile litigante ori, după caz, reprezentanţii acestora se înfăţişează la judecată, atunci termenul de declarare, ori, după caz, de motivare a căii de atac recalificată va curge chiar de la momentul pronunţării încheierii de recalificare, caz în care, faţă de mecanismul prevăzut la alin. (3) al art. 257 NCPC s-ar economisi timp preţios. Într-adevăr, în cel dintâi caz, părţile ar trebui să aştepte, în mod necesar, comunicarea hotărârii de declarare a inadmisibilităţii căii de atac pentru a formula calea de atac prevăzută de lege, în vreme ce, în cel de-al doilea caz este suficient ca acestea să cunoască faptul că trebuie să declare, ori, după caz, să motiveze, calea de atac recalificată de instanţă pentru a proceda în acest mod.

Dacă părţile absentează de la şedinţa de judecată la care s-a dispus recalificarea, atunci termenul va curge de la momentul comunicării încheierii iar dacă unele sunt prezente iar altele absente, pentru primele va curge termenul de la pronunţare iar pentru celelalte de la comunicare. Acest regim juridic diferenţiat rezultă din redactarea limpede a textului.

Este însă just ca termenul să curgă pentru unele părţi litigante de la pronunţare iar pentru alţii de la comunicare? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Câtă vreme – astfel cum deja am văzut – ceea ce prezintă relevanţă pentru parte este momentul la care află, în mod oficial, că s-a recalificat calea de atac, fiind lipsite de însemnătate motivele care au stat la baza recalificării, distincţia prevăzută de textul de lege este cât se poate de raţională.

b) Parcurgerea unei proceduri formaliste cu un deznodământ prognozabil este de prisos

Utilizându-se procedura nou introdusă s-ar preîntâmpina pronunţarea unei soluţii de respingere ca inadmisibilă a căii de atac formulate în considerarea soluţiei din dispozitiv. Deşi această din urmă soluţie este neîndoielnic benefică pentru parte, ea este contraproductivă în condiţiile în care s-ar putea apela la un mecanism mult mai flexibil, adaptat unei asemenea ipoteze, cum este cel al recalificării căii de atac.

Soluţia recalificării căii de atac a urmărit întotdeauna să atenueze formalismul excesiv al procedurii, prin punerea în valoare a rolului activ al instanţei. Valorificarea iniţiativei judecătorilor în acest caz are drept scop flexibilizarea procedurii în detrimentul aplicării unui mecanism să-i zicem rigid, mecanic şi „rudimentar” precum cel al respingerii ca inadmisibilă a căii de atac prevăzut la alin. (3) al art. 457 NCPC.

Judecata ar fi întârziată în mod nejustificat prin interpunerea unei proceduri judiciare ea însăşi formalistă, fără rost şi al cărui deznodământ este cât se poate de predictibil (cel puţin pentru instanţă). Concluziile părţilor asupra inadmisibilităţii căii de atac, o eventuală amânare a pronunţării, redactarea şi comunicarea hotărârii sunt tot atâtea formalităţi care ar putea lipsi dacă s-ar generaliza instituţia recalificării căii de atac, mecanism juridic mai pragmatic, mai suplu, mai eficient şi mai puţin costisitor.

În acest context, care este sensul obligării părţilor să parcurgă procedura prevăzută de dispoziţiile art. 457 alin. (3) NCPC?

VI. Concluzii

Am analizat unele dintre cele mai însemnate modificări şi completări aduse prin Legea nr. 138/2014 cu privire la procedura de judecată, încercând să identificăm dispoziţiile care ar putea genera o înţelegere diferită şi deci o practică neunitară.

Demersul legiuitorului dă consistenţă preocupărilor de perfecţionare a legislaţiei procesual civile şi de continuă adaptare la realităţile practice. Se fac progrese notabile în direcţia corijării a posteriori a unei legislaţii relativ imprevizibile. Astfel cum am văzut, efectul nu este însă unul deplin, ci numai parţial, astfel că de lege ferenda se pot realiza paşi importanţi în sensul ameliorării formalismului unor proceduri.

De asemenea, se modernizează regulile din materia notelor grefierului şi a înregistrării şedinţei de judecată, efectuându-se paşi importanţi în sensul creşterii transparenţei actului de justiţie.

Deşi ar fi putut să tranşeze problematica procedurilor speciale cărora nu li se aplică dispoziţiile art. 200 NCPC de o manieră care să înlăture dubiul, legiuitorul nu şi-a asumat această responsabilitate, preferând să o lase pe seama doctrinei şi a jurisprudenţei. Desigur că, din punctul nostru de vedere, ar fi fost preferabilă o modificare legislativă care să confere claritate textului de lege şi care să fie apt să preîntâmpine adâncirea confuziilor, în sensul că se impunea menţionarea expresă – astfel cum, de altfel, s-a procedat în cazul contestaţiei la executare – a acelor proceduri speciale în care dispoziţiile art. 200 nu sunt aplicabile, dublată, eventual, de un criteriu clar, lipsit de echivoc în raport de care să se poată stabili că nu se mai procedează la verificarea şi regularizarea cererii (e.g. inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 200 tuturor acelor proceduri calificate de lege drept urgente).

Desigur că toate aceste dispoziţii noi, nerodate vor ridica şi alte probleme de interpretare decât cele pe care le-am întrevăzut noi la acest moment incipient al intrării lor în vigoare.

Înainte de toate însă este necesară o perioadă de acomodare cu reglementarea recent modificată şi completată în ansamblul ei din perspectiva corelării şi armonizării noilor dispoziţii cu cele preexistente. Rămâne ca practica să releve noile probleme de interpretare ce vor rezulta din aplicarea acestor dispoziţii iar doctrina să le clarifice.


[1] L.-A. Viorel, G. Viorel, Noul Cod de procedură civilă. Vol. 1: Fundamentele: art. 1-248: comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, 2012, pct. 4, p. 506.
[2] D. N. Theohari, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, A. L. Constanda et. alții, Noul Cod de procedură civilă: comentariu pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, pct. 3, p. 483; M. Tăbârcă, Drept procesual civi, vol. II: Procedura contecioasă în fața primei instanțe. Procedura necontencioasă judiciară. Proceduri speciale conform noului Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013, nota de subsol nr. 73, p. 50.
[3] M. Tăbârcă, op. cit., p. 50.
[4] D. N. Theohari, op. cit., pct. 3, p. 483.
[5] Idem.
[6] M. Tăbârcă, op. cit., p. 50.
[7] Bunăoară, în ipoteza în care unui judecător care funcționează la judecătorie i se repartizează o cauză care ar fi de competența unei secții specializate a tribunalului (e.g. secția de contencios administrativ şi fiscal sau de litigii de muncă și asigurări sociale), dispoziţiile în discuţie nu sunt aplicabile (întrucât, deși cererea este de competența unei secții specializate, această secţie nu se regăseşte în cadrul instanţei sesizate), fiind vorba, înainte de toate, despre o necompetenţă de ordin material.
[8] Opinia a fost exprimată cu prilejul Minutei întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţii secţiilor civile de la nivelul curţilor de apel, Craiova, 20-21 martie 2014, publicată pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii în data de 7 aprilie 2014.
[9] V. M. Ciobanu, T. C. Briciu, Câteva reflecţii cu privire la soluţiile din doctrină şi jurisprudenţă privind unele probleme ivite în aplicarea NCPC, publicat în data de 5 iunie 2014, disponibil pe site-ul JURIDICE.ro, accesat în data de 19 octombrie 2014.
[10] Această din urmă dispoziţie nou introdus exclude aplicarea raţionamentului potrivit căruia, atunci când legiuitorul a urmărit să excludă de la aplicare dispoziţiile art. 200 NCPC a prevăzut-o expres.
[11] M. Dinu, Cinci motive ce impun modificarea NCPC, disponibil pe JURIDICE.ro, publicat în data de 3 februarie 2014, accesat în data de 5 octombrie 2014.
[12] Gr. Porumb, Codul de procedură civil comentat şi adnotat, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 217
[13] Conform art. 174 NCPC francez: „Le juge peut faire établir un enregistrement sonore, visuel ou audiovisuel de tout ou partie des opérations d’instruction auxquelles il procède. L’enregistrement est conservé au secrétariat de la juridiction. Chaque partie peut demander qu’il lui en soit remis, à ses frais, un exemplaire, une copie ou une transcription.
[14] M. Tăbârcă, op. cit., p. 225.
[15] Conform dispoziţiilor art. 536 NCPC francez: „La qualification inexacte d’un jugement par les juges qui l’ont rendu est sans effet sur le droit d’exercer un recours. Si le recours est déclaré irrecevable en raison d’une telle inexactitude, la décision d’irrecevabilité est notifiée par le greffe à toutes les parties à l’instance du jugement. Cette notification fait courir à nouveau le délai prévu pour l’exercice du recours approprié”.
[16] G. C. Frenţiu, Câteva aspecte de procedură privind judecata, vonform noului Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 11/2013, p. 45.
[17] ÎCCJ, secţia I. civ., dec. n. 6882/2011, trimisă în rezumat de M. Tăbârcă, în RRDJ nr. 5/2011, p. 46.
[18] C. Roşu, A. Fanu-Moca, Recalificarea unei căi de atac, în Dreptul nr. 6/2008, p. 207. Pentru detalii cu privire la admisibilitatea recursului formulat împotriva unei hotărâri date în recurs ca urmare a recalificării apelului în recurs a se vedea: ÎCCJ, secţia I. civ., dec. n. 6882/2011, trimisă în rezumat de M. Tăbârcă, în RRDJ nr. 5/2011, p. 46; C. Roşu, A. Fanu-Moca, op. cit., p. 207.
[19] Cl. C. Dinu, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă: comentat şi adnotat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pct. 4, p. 521.
[20] V. M. Ciobanu, în V. M. Ciobanu, M. N. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă: comentat şi adnotat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pct. 2, p. 1036.
[21] Se subsumează dispoziţiilor alin. (4) ale art. 457 NCPC şi ipoteza sesizării instanţei cu o altă cale de atac decât apelul sau recursul (e.g. contestaţie în anulare sau cu o revizuire) căi de atac exercitate în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac; chiar dacă ipoteza este puţin probabilă câtă vreme, în dispozitiv nu sunt indicate, ca regulă, căile extraordinare de atac, ea nu poate fi totuşi exclusă.
[22] A. Tabacu, Cale de atac. Recalificare în temeiul art. 457 NCPC. Respingere ca inadmisibilă, în RRDJ nr. 4/2014, p. 16.
[23] V. M. Ciobanu, în V. M. Ciobanu, M. N. Nicolae (coord.) op. cit., pct. 2, p. 1.036.


Drd. Liviu-Alexandru VIOREL
Facultatea de Drept – Universitatea Bucureşti

Drd. Georgeana VIOREL
Facultatea de Drept – Universitatea Bucureşti

* This work was supported by the strategic grant POSDRU/159/1.5/S/133255, Project ID 133255 (2014), co-financed by the European Social Fund within the Sectorial Operational Program Human Resources Development 2007-2013

Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Secţiuni: Procedură civilă, RNSJ | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “Noi realităţi procesuale în procedura de judecată. Unele modificări ale NCPC aduse prin intermediul Legii nr. 138/2014”

  1. Ioan PITICAR spune:

    IN SFARSIT!

    MINUNATA INREGISTRARE AUDIO CU MIJLOACE TEHNICE, INTRA IN FUNCTIUNE DUPA 7 ANI DE PRESIUNI SI DE EFORTURI!
    De acum reesponsabilizarea judecatorilor – mai ales a completelor de control judiciar – este una maximizata.
    Iar persiflarea consumatorilor de servicii de justitie, de catre unii „magistrati” va fi estompata.
    Tocmai pentru ca inregistararea audio bruta a sedintei de judecata va deveni o arma redutabila, de aceea s-a hotarat incasarea de bani.
    Poate ca totusi infrastructura pentru asigurarea caracterului autentic al inregistrarii in timp real (forma bruta), sa includa semnatura electronica legala (l.455/2001) pentru securizarea inregistrarii pe suportul electronic utilizat (CD, DVD, Blue-Ray). Nu este inca foarte clar cine pune la dispozitiei suportul electronic…
    Chiar incepe sa bata vantul schimbarii. Si vor mai fi si altele…

  2. Cecilia JABRE spune:

    In care sfarsit? Sedintele de judecata se inregistreaza la Tribunalul Bucuresti de 2 ani, s-a invechit deja vantul schimbarii.
    Dar credeti ca ii da cuiva prin cap sa le foloseasca???
    Nici vorba! Un martor cinstit, aflat in raporturi se subordonare si deci si obiectiv, va face intotdeauna senzatie chiar daca povesteste lucruri care nu sunt pe inregistrare, iar concluzia tehnica- de mare exceptie prin acuratete- va fi: „Nu totul apare pe inregistrare!” (? De ce, nu se stie, dar este deja o axioma ca unele lucruri apar pe inregistrare, iar altele, de imediat dupa, de imediat aproape sau dintre, nu mai apar, dar fara indoiala ca s-au spus, daca asa zice unul sau altul).

    Cand a fost incidentul acela cu o doamna judecator care a scos din sala o doamna avocat, a vuit presa si toti erau plini de pareri, scrisori deschise, proteste si articole. Ma intreb, cati dintre cei care erau atat de inversunati, intr-un sens si in celalalt, s-au obosit sa se uite pe transcriptul inregistrarii sa vada ce s-a intamplat cu adevarat, inainte de a se arunca cu vitejie in lupta?

  3. Voicu CRIȘIU spune:

    Carpeli la o lege data cu un scop ilicit (si imoral). Incet, incet, sa va ajunge tot la forma anterioara a codului de procedura civila (cu imbunatatirile necesare-CEDO si evolutia societatii etc). Legea e facuta azi de parlamentari infractori si diversi neaveniti de prin minister…numai in interese oculte. Costurile le suportam noi…

    Trecand la altceva:
    Nimeni nu si-a imaginat speculatiile si abuzurile la care dau liber disp. art.457 (modificarile -alin.4).
    Avem urmatoarea ipoteza:
    Un parat (dar nu e exclus nici pt reclamant etc) pierde un proces si nu declara calea de atac in termenul legal (ca e de 10, 15, sau 30 de zile nu mai conteaza)!
    Dupa 3 luni, 7 luni, un an, partea respectiva declara intentionat o cale de atac gresita, stiind ca va fi recalificata de catre instanta si va avea un alt termen de declarare a caii legale de atac.
    Odata repus in termen, motiveaza calea de atac corecta, DAR declarata CU MULT PESTE TERMENUL INITIAL, si astfel ajunge la judecata caii de atac si dupa 2 ani.
    Va veti intreba de ce ar proceda asa?!
    Pentru ca stie ca nu are sanse de castig, dar urmareste sa tergiverseze obtinerea unei hotarari definitive si executorii (de exemplu) si sa tergiverseze executarea silita…
    ( mai mor martori, experti, dispar sau apar acte noi, se schimba judecatori etc.)

    IDEEA e ca se poate obtine judecarea unei cai de atac, dupa ce hotararea a ramas definitiva prin neapelare si a inceput executarea silita (alt exemplu), prin mecanismul anterior mentionat (declararea unei cai de atac gresite, recalificare, repunere in termen si judecarea caii de atac, cu solutii imprevizibile!).

    Unde e stabilitatea raporturilor juridice in acest caz?
    Trebuie sa existe un mecanism care sa impiedice aceste abuzuri si repunerea in termen in orice situatie si indiferent de cat timp a trecut de la momentul la care se putea declara calea de atac legala.
    Alt exemplu, este al suspendarii executarii silite, dispusa intr-o contestatie pana la judecarea definitiva a contestatiei la executare. Odata obtinuta suspendarea, contestatia poate fi tergiversata prin acest mecanism, oricand, pana la finalizarea executarii.
    Concret, se declara o cale de atac gresita si, odata repus in termen, se va judeca apelul, consecinta fiind a ”prelungirii” suspendarii acordate de catre instanta pana la judecarea definitiva a contestatiei…(prezinta executorului un certificat din care rezulta ca are apel pe rol la contestatie, deci nu e definitiv solutionata contestatia si opereaza suspendarea). Mai vinde imobile daca poti…
    Cred ca trebuie ca, in aceste situatii, instanta sa se pronunte cu prioritate pe termenul in care a fost declarata calea de atac gresita si sa o respinga ca tardiva, daca nu se incadreaza in niciunul din termenele prevazute de lege, fara a mai opera, oricum si oricad, o repunere in termen dupa recalificare.
    Pentru ca instantele, azi, desi este invocata tardivitatea in fata instantei investita cu calea de atac gresita, nu se pronunta cu prioritate pe tardivitate, ci mai intai (re)califica si apoi comunica incheierea, urmand ca exceptia tardivitatii invocata prin intampinare sa fie solutionata de instanta competenta sa solutioneze calea de atac corect calificata. Insa, prin repunerea in termen, exceptia tardivitatii caii de atac initial declarate RAMANE FARA OBIECT, ca doar a fost repus in termen prin disp. alin.4…
    ABSURD! ILOGIC. INECHITABIL.
    Azi aceste bug-uri nu au niciun remediu…
    Poate are cineva un raspuns!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD