Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Câteva observații privind Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe

22.10.2014 | Sonia FLOREA

A se vedea și dezbaterea juridică din 20 octombrie 2014: Modificarea schimbării: legea de modificare a NCPC.

În raport de modificările și completările aduse de Legea nr. 138/2014, prezentul studiu își propune să reia discuțiile pe marginea interpretării dispozițiilor art. 200 NCPC privind condițiile pronunțării sancțiunii anulării cererilor de chemare în judecată și să analizeze problema aplicabilității procedurii de verificare și de regularizarea a cererii de chemare în judecată în procedurile speciale privind ordonanța președințială și ordonanța de plată.

I. Privitor la cerințele pe care completul căruia i s-a repartizat cauza aleatoriu le verifică în procedura de verificare și de regularizare a cererii de chemare în judecată, art. I pct. 6 din Legea nr. 138/2014 prevede: ”La articolul 200, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins: (2) Când cererea nu îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancţiune obligaţia de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 202 alin. (3).”

”Modificarea” legislativă nu clarifică aspectele esențiale care au provocat interpretări diferite ale acestui text de lege, respectiv:
1. dacă instanța este obligată să pronunțe sancțiunea anulării cererii indiferent care dintre cerințele prevăzute la art. 194-197 nu sunt respectate, fără a putea aprecia cu privire la caracterul esențial sau neesențial al acestora pentru stabilirea precisă a limitelor judecății, cu alte cuvinte, indiferent dacă lipsesc cerințele esențiale ale cererii de chemare în judecată, enumerate în cuprinsul art. 196 alin. (1) NCPC, sau alte cerințe, neesențiale, și care atrag incidența altor sancțiuni procedurale decât nulitatea cererii de chemare în judecată, cum este cazul neindicării probelor;
2. dacă sancțiunea nulității aplicate în temeiul art. 200 alin. (2) și (3) NCPC este o instituție procedurală distinctă de instituția procedurală a nulității actelor de procedură, reglementată în cuprinsul NCPC exclusiv prin dispozițiile art. 174-179 NCPC, astfel încât aplicarea sancțiunii nulității se va face fără a fi necesară corelarea cu normele generale din materia nulității actului de procedură, chiar și în cazul în care o altă reglementare a sancțiunii nulității prevăzute la art. 200 alin. (2) și (3) NCPC nu există.

Cu privire la prima problemă: dacă instanța va pronunța sancțiunea nulității cererii de chemare în judecată indiferent dacă lipsesc cerințele esențiale ale cererii de chemare în judecată, enumerate în cuprinsul art. 196 alin. (1) NCPC, sau alte cerințe, neesențiale pentru stabilirea precisă a limitelor judecății și care atrag incidența altor sancțiuni procedurale decât nulitatea cererii de chemare în judecată, cum este cazul neindicării probelor.

Răspunsul pozitiv la această întrebare echivalează cu instituirea unei veritabile tiranii a formelor procedurale, nejustificată de argumente juridice.

Considerăm utilă reamintirea opiniei profesorului E. Herovanu cu privire la formele de procedură: ”Forma fiind creată pentru utilitate practică, ea nu trebuie să devină niciodată o piedică în cunoașterea adevărului. Altfel, ea s-ar întoarce împotriva scopului pentru care e destinată. Căci, aproape pretutindeni și aici cu deosebire, forma e mijloc și nu scop”[1].

”Legiuitorul distinge două categorii de forme: unele indispensabile și altele numai necesare. Formele necesare nu atrag anularea actului, decât sub condiția unui prejudiciu real decurgând direct din încălcarea legii. Dacă acest prejudiciu se poate repara, fie prin formalități suplimentare, fie altfel, judecătorul va ordona completarea actului, menținându-l. Dacă, dimpotrivă, repararea actului e cu neputință, judecătorul va pronunța anularea lui”[2].

Scopul instituirii procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată nu este anularea unui număr cât mai mare de cereri, cu încălcarea normelor fundamentale ce reglementează instituția nulității actelor de procedură sub aspectul îndreptării neregularităților actului de procedură, ci vizează formarea dosarului pentru stabilirea precisă a cadrului obiectiv și subiectiv al litigiului și fixarea eficientă a primului termen de judecată.

Dacă o cerere de chemare în judecată cuprinde elementele esențiale precizate de art. 196 alin. (1), acest scop poate fi atins.

Deoarece se ignoră scopul reglementării procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată, sunt numeroase cazurile în care, deși o cerere de chemare în judecată cuprindea elementele enumerate în art. 196 alin. (1) NCPC, s-au aplicat ad litteram prevederile art. 194 NCPC, printr-un procedeu de tip copy-paste, cu consecința aplicării mecanice a sancțiunii nulității cererii de chemare în judecată, cu refuzul – imposibil de justificat – de a corobora normele generale din materia nulității actului de procedură civilă (art. 174-179 NCPC) cu dispozițiile art. 200 alin. (2) și (3) NCPC, care instituie sancțiunea nulității cererii de chemare în judecată.

Soluția adoptată în prezent de practica judiciară nu este argumentată juridic și nu poate convinge, în condițiile în care astfel sunt denaturate nulitatea și decăderea – instituții fundamentale ale dreptului procesual civil.

Anularea cererilor de chemare în judecată care întrunesc condițiile esențiale pentru stabilirea limitelor procesului civil are ca rezultat îngreunarea exercitării dreptului de acces la un tribunal, reglementat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Pretextele sub care instanțele au anulat cereri de chemare în judecată nu corespund reglementărilor dreptului pozitiv.

Un prim pretext este evitarea comunicării către partea adversă a unor cereri informe, cu cheltuielile aferente angajării unui avocat.

Sub acest aspect, se prezumă incorect vătămarea pârâtului și se denaturează mecanismul invocării excepțiilor relative. Este ignorat principiul disponibilității, care permite pârâtului să invoce sau nu excepția relativă. Este ignorat și dreptul acestuia de a solicita obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Al doilea pretext este evitarea introducerii în circuitul procesual al instanţelor a unor cereri neregulat întocmite, indiferent dacă acestea cuprind elementele esențiale pentru stabilirea cadrului procesual, prevăzute la art. 196 alin. (1) NCPC.

În opinia noastră, dacă o cerere de chemare în judecată cuprinde elementele esențiale enumerate în art. 196 alin. (1) NCPC este imposibil de identificat un interes public care să fie apt a justifica anularea cererii de chemare în judecată.

Este relevantă și opinia profesorului E. Herovanu, în sensul că: ”Judecătorul e păzitorul formelor. El nu poate îngădui ca diversele pretenții ce-i sunt adresate să fie puse în valoare altfel decât în condițiile formale pe care le fixează dreptul pozitiv.

Dar tot el e organul chemat să hotărască asupra fondului material supus cercetării sale. Ca atare, nu poate admite nici ca formele să compromită fondul cauzei la care se aplică. În tot ce decide cu privire la lucrurile de tehnică și de ordine, judecătorul nu trebuie să piardă nici un moment din vedere obiectivul esențial al activității sale: dezlegarea problemei juridice care i-a fost pusă și stăruința sa de a ajunge la acest sfârșit”[3].

Al treilea pretext este soluționarea litigiilor într-un termen optim și previzibil, cu evitarea amânărilor repetate în scopul regularizării cererii de chemare în judecată, ulterior citării pârâtului și stabilirii primului termen de judecată.

În realitate, reglementările NCPC incidente cu privire la excepțiile procesuale nu permit ca, ulterior stabilirii primului termen de judecată, procesul să fie amânat în mod repetat.

Soluția care reiese din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 237 NCPC și ale art. 245-248 NCPC ar fi eventuala anulare a cererii de chemare în judecată la primul termen sau judecarea în continuare a cauzei, în condițiile respectării instituției decăderii reclamantului care nu a propus probe prin cererea de chemare în judecată din dreptul de a mai îndeplini acest act de procedură civilă (art. 254 alin. (1) NCPC) și a respectării dreptului de dispoziție a pârâtului, care poate decide dacă invocă sau nu excepții procesuale relative (art. 247, art. 248 NCPC).

Soluția are meritul de a asigura un timp suficient reclamantului pentru a putea complini lipsurile cererii de chemare în judecată (de multe ori termenul de 10 zile este insuficient pentru atingerea acestui scop) și de a nu permite anularea abuzivă a unor cereri a căror lipsuri au fost complinite după trecerea termenului de 10 zile, dar înainte ca instanța să pronunțe sancțiunea nulității cererii de chemare în judecată.

Menționăm că prevederile privind anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a decăderii din dreptul de a efectua regularizarea în termenul de 10 zile (art. 177 alin. (2) NCPC) nu sunt aplicabile deoarece sancțiunea decăderii nu produce efecte de drept, ci trebuie pronunțată de către instanța de judecată.

Afirmația potrivit căreia anularea cererii de chemare în judecată care cuprinde elementele esențiale prevăzute la art. 196 alin. (1) NCPC ar asigura soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil ignoră că, în realitate, sunt menținute în timp situațiile litigioase și este îngreunat accesul reclamantului la justiție, care va fi obligat să suporte din nou taxa judiciară de timbru.

Și sub acest aspect, opiniile profesorului E. Herovanu sunt semnificative: ”formele trebuie să fie simple, adică reduse la strictul necesar, util, la ceea ce impune rațiunea, experiența, necesitatea și simțul practic. Ori de câte ori, din exces de prevedere sau dintr-un spirit de protecție exagerat sau din alte scrupule mai mult sau mai puțin fondate, legiuitorul înmulțește, îngreunează și complică formele de judecată și de executare, supunându-le unor sancțiuni prea aspre, el pune cu aceasta în primejdie înseși interesele pe care vrea să le ocrotească”[4].

”Simplitatea formelor înseamnă celeritate, deci economie de timp și siguranță; formele trebuie să fie cât mai puțin costisitoare. Justiția este o necesitate socială fundamentală și permanentă. Pentru aceasta, nu numai că accesul tribunalelor nu trebuie împiedicat prin forme greoaie și prin taxe oneroase, dar dimpotrivă, el trebuie înlesnit prin toate mijoacele. A împuțina procesele prin taxe mari e a lăsa drepturile în incertitudine și nesiguranță, e a încuraja abuzul și nedreptatea. A împuțina procesele, pentru a lovi cu această măsură pe reclamanții de rea-credință, e a pedepsi pe toți nevinovații și pe toți asupriții, adică a deturna justiția de la rolul și menirea ei”[5].

Toate aceste pretexte care au permis anularea nejustificată a cererilor de chemare în judecată care cuprind elementele esențiale prevăzute la art. 196 alin. (1) NCPC și care au anexată dovada plății taxei judiciare de timbru nu au corespondență în reglementările NCPC.

Cu privire la a doua problemă ridicată de această reglementare: dacă aplicarea sancțiunii nulității prevăzute la art. 200 alin. (2) se va face fără a fi necesară corelarea cu normele generale din materia nulității actului de procedură, cuprinse în art. 174-179 NCPC, chiar și în cazul în care o altă reglementare a sancțiunii nulității prevăzute la art. 200 alin. (2) și (3) NCPC nu există.

Considerăm greșită concepția potrivit căreia, deși art. 200 alin. (2) și (3) NCPC instituie sancțiunea nulității, fără o reglementare distinctă față de normele generale cuprinse în art. 174-179 NCPC aplicabile nulității tuturor actelor de procedură civilă, art. 200 alin. (2) și (3) NCPC nu se coroborează cu art. 174-179 NCPC.

Concepția este greșită deoarece în cuprinsul aceleiași legi, aceiași termeni tehnico-juridici nu pot avea decât același conținut normativ, astfel cum impun dispozițiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative[6], potrivit cărora: ”În limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni”.

Normele juridice care guvernează sancțiunea anulării cererii de chemare în judecată nu pot fi decât aceleași norme juridice care guvernează nulitatea actelor de procedură, respectiv dispozițiile art. 174-179 NCPC.

Este de presupus că legiuitorul a considerat că nu este necesar să revină în cadrul reglementării procedurii de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată asupra reglementării instituției nulității prin dispozițiile art. 174-179 NCPC.

Apreciem că greșelile de interpretare și de aplicare a prevederilor art. 200 NCPC nu se datorează reglementărilor NCPC, ci altor reglementări care au legătură cu cele ale NCPC, dar care contravin vădit dispozițiilor cuprinse în NCPC.

Este de remarcat discrepanța dintre conținutul reglementărilor NCPC și prevederile tezelor prealabile ale proiectului Noului Cod de procedură civilă, aprobate prin HG nr. 1527/2007[7], care ar fi putut servi ca instrument pentru o eventuală interpretare teleologică a reglementărilor privind regularizarea cererii de chemare în judecată.

Deosebirea esențială constă în aceea că NCPC nu a avut în vedere reglementarea sancțiunii procedurale constând în anularea cererii de chemare în judecată, aplicabilă deoarece în lipsa tuturor elementelor reglementate prin art. 194-197 NCPC cererea de chemare în judecată nu este aptă să declanșeze procesul civil.

Conform dispozițiilor art. 192 alin. (2) NCPC: ”Procesul începe prin înregistrarea cererii la instanță, în condițiile legii”, iar conform dispozițiilor art. 199 NCPC: ”(1) Cererea de chemare în judecată […] se înregistrează și primește dată certă prin aplicarea ștampilei de intrare. (2) După înregistrare, cererea şi înscrisurile care o însoţesc, la care sunt ataşate, când este cazul, dovezile privind modul în care acestea au fost transmise către instanţă, se predau preşedintelui instanţei sau persoanei desemnate de acesta, care va lua de îndată măsuri în vederea stabilirii în mod aleatoriu a completului de judecată, potrivit legii”.

Așadar, reținem că, potrivit normelor NCPC, procesul civil începe prin înregistrarea cererii la instanță și primirea datei certe, ca urmare a aplicării ștampilei de intrare. Începutul procesului civil nu este condiționat de parcurgerea cu succes a procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată. Începutul procesului civil nu este în niciun fel marcată sau condiționată de fixarea primului termen de chemare în judecată.

În mod vădit, contrar conținutului normelor NCPC, este prezentată problema începutului procesului civil în cuprinsul prevederilor HG nr. 1527/2007, potrivit cărora:
i) Declanşarea propriu-zisă a procesului civil este marcată prin fixarea primului termen de judecată. Primul termen de judecată este momentul de referinţă în declanşarea procesului civil.

Deoarece hotărârea pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Noului Cod de procedură civilă prevede o soluție contrară dispozițiilor exprese ale art. 192 și 199 NCPC, aceasta este inaptă să reflecte concepția generală a NCPC.

ii) Fixarea primului termen de chemare în judecată este condiţionată de existenţa unei cereri de chemare în judecată care îndeplineşte toate condiţiile de formă şi de fond prevăzute de lege.

Înainte de a se stabili primul termen de judecată, cererea de chemare în judecată este supusă unui control „administrativ” al completului, aleatoriu stabilit, şi unei proceduri de completare şi corectare a lipsurilor cererii, în interiorul unui termen stabilit de instanţă.

Această fază premergătoare, presupunând corespondenţa scrisă numai cu autorul cererii de chemare în judecată se va finaliza:
– fie prin conformarea la cerinţele stabilite, conform legii, de instanţă şi fixarea primului termen de judecată, cu citarea pârâtului,
– fie, în cazul în care obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite – prin anularea cererii, printr-o încheiere dată în camera de consiliu. Desigur, în acest caz, ca o garanţie a respectării legii, reclamantul va avea la îndemână posibilitatea de a solicita reexaminarea încheierii de anulare. În acest fel ”se va evita comunicarea către partea adversă a unor cereri informe, cu cheltuielile aferente angajării unui avocat, precum şi introducerea în circuitul procesual al instanţelor a unor asemenea cereri”.

Aceste prevederi exced reglementării adoptate prin art. 200 NCPC, care nu face referire la un control „administrativ” și nici nu reglementează o ”fază premergătoare”, astfel încât cele două noțiuni tehnico-juridice sunt lipsite de orice conținut normativ.

Condiția sesizării instanței numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile este reglementată în NCPC exclusiv prin dispozițiile art. 193 NCPC, inaplicabil în procedura regularizării cererii de chemare în judecată.

Spre deosebire de cuprinsul art. 200 alin. (3) NCPC, tezele prealabile ale proiectului Noului Cod de procedură civilă nu utilizează noțiunea tehnico-juridică de ”cerere anulabilă”, ci pe aceea de ”cerere informă” al cărei înțeles tehnico-juridic este imposibil de stabilit deoarece noțiunea nu este utilizată în cuprinsul NCPC.

Din cauză că NCPC nu a adoptat niciuna din noțiunile tehnico-juridice ”originale” despre care se face vorbire în Hotărârea pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Noului Cod de procedură civilă, acestea nu constituie un instrument util pentru interpretarea normelor NCPC potrivit metodei de interpretare teleologică, din contră, fac imposibilă interpretarea unui conținut normativ contrar.

II. Reglementări contrare celor cuprinse în NCPC sunt și cele privind verificarea cererii de chemare în judecată și regularizarea acesteia, prevăzute în Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, Secțiunea a II1-a – ”Dispoziţii referitoare la activitatea premergătoare şedinţei de judecată şi de rezolvare a lucrărilor cu caracter administrativ desfăşurate în procesele începute după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, cu modificările şi completările ulterioare”.

Art. 1034 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești prevede: ”După îndeplinirea procedurilor premergătoare prevăzute de lege, dacă constată îndeplinite condiţiile pentru stabilirea primului termen de judecată, completul de judecată fixează primul termen de judecată, dispunând citarea părţilor şi, după caz, alte măsuri pentru pregătirea judecăţii, în condiţiile legii. Dosarul se predă de îndată grefierului de şedinţă care, în aceeaşi zi, introduce termenul în aplicaţia ECRIS”.

Reglementările adoptate prin Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești exced prevederilor NCPC, prin aceea că reglementează o așa-numită ”activitate premergătoare şedinţei de judecată şi de rezolvare a lucrărilor cu caracter administrativ”, care este străină de dispozițiile art. 193 alin. (1) privitoare la procedura prealabilă sesizării instanței și ale art. 200 NCPC privitoare la verificarea, regularizarea și anularea cererii de chemare în judecată în condițiile legii, adică în condițiile art. 174-179 NCPC care conțin o reglementare unitară a instituției nulității actelor de procedură.

În raport de argumentele dezvoltate supra, decizia Curții Constituționale care, în motivarea soluției de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 NCPC statuează că ”Procedura prevăzută de dispozițiile legale criticate reprezintă opțiunea legiuitorului și are drept scop remedierea unor lipsuri ale acțiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 din Codul de procedură civilă. Legiuitorul a dorit disciplinarea părților dintr-un proces și, în acest fel, respectarea principiului celerității și a dreptului la un proces echitabil”, ignoră conținutul normelor pozitive adoptate prin NCPC și încalcă dispozițiile art. 174-179 NCPC, care constituie o reglementare unică a instituției nulității actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 254 NCPC care instituie sancțiunea decăderii din dreptul de a propune probe.

III. Cu privire la ipotezele în care intră în conflict interese abstracte de ordine publică, precum disciplinarea părților dintr-un proces, și interese concrete de ordine privată privind îndreptarea neregularităților cererii de chemare în judecată și soluționarea în fond a acesteia, profesorul E. Herovanu a scris cu multă înțelepciune: ”luate în ele însele, în totalitatea lor și în ordinea în care trebuie să se desfășoare, ca sistem organic, ca disciplină, formele de procedură au menirea, pe de o parte, de a reglementa funcțiunea jurisdicțională și, pe de alta, de a constitui un regim egal în fixarea mijloacelor de recunoaștere și de realizare a drepturilor. Ele urmăresc deci un interes general sau public de ordine, de securitate, de echilibru. Raportate însă la activitatea pe care o ordonează, adică luată in concreto, fiecare formă îndeosebi asigură un interes privat determinat, de protecție, de apărare. Când echilibrul dintre aceste două interese, adeseori opuse, nu se poate realiza de fapt, datoria judecătorului este de a căuta soluția potrivită cu circumstanțele momentului. Evident, el va trebui să acorde prioritate unuia dintre cele două interese rivale.

Dar, ori de câte ori o dispoziție expresă a legii nu-i ridică în mod hotărât și precis libertatea de apreciere și de alegere, el va trebui să dea prioritate interesului privat, care formează realitatea imediată, concretă și demnă de solicitudinea sa, iar nu interesului public, care, în substanță, rămâne o entitate ideală, o abstracțiune, și care, în orice caz, înglobează în sine și interesul privat”.

Pentru toate aceste argumente, opinăm că răspunsul la prima problemă analizată este acela că instanța va pronunța sancțiunea nulității cererii de chemare în judecată numai dacă lipsesc cerințele esențiale ale cererii de chemare în judecată, enumerate în cuprinsul art. 196 alin. (1) NCPC, precum și dacă nu sunt îndeplinite cerințe extrinseci cererii de chemare în judecată, precum timbrarea cererii.

Pentru neîndeplinirea altor cerințe se vor aplica sancțiunile expres reglementate de NCPC, precum decăderea din dreptul de a propune probe.

Răspunsul la a doua problemă analizată este acela că aplicarea sancțiunii nulității prevăzute la art. 200 alin. (2) și (3) NCPC se va face numai cu condiția corelării cu normele generale din materia nulității actului de procedură, cuprinse în art. 174-179 NCPC. Nu există niciun argument juridic pentru ca această interpretare coroborată să nu se facă, în raport de dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar și deoarece art. 200 nu instituie norme distincte în privința instituției juridice a nulității.

Privitor la aplicabilitatea dispozițiilor art. 200 NCPC în procedurile speciale reglementate în Cartea VI-a NCPC, art. VII din Legea nr. 138/2014 prevede că în Legea nr. 76/2012 se introduce art. 121, potrivit căruia: ”Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile art. 200 din Codul de procedură civilă privind verificarea cererii şi regularizarea acesteia nu se aplică în cazul incidentelor procedurale şi nici în procedurile speciale care nu sunt compatibile cu aceste dispoziţii.”

Cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 200 și ale art. 201 NCPC în procedura ordonanței președințiale

Spre deosebire de reglementarea prevederilor art. 915 NCPC privind cererea de divorț, a prevederilor art. 936 NCPC privind cererea de punere sub interdicție judecătorească a unei persoane și ale art. 980 privind cuprinsul cererii de partaj judiciar, art. 996 NCPC nu precizează dacă cererea de ordonanță președințială are cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Legiuitorul nu precizează nici dacă în privința cererii de ordonanță președințială este aplicabilă procedura regularizării incidentă în cazul cererii de chemare în judecată.

Dacă cuprinsul cererii de ordonanță președințială este cel reglementat prin art. 194 NCPC, devin incidente prevederile art. 194-197, ale art. 200 și ale art. 201 NCPC.

Opinăm că prevederile art. 200 NCPC sunt aplicabile, în condițiile în care dispozițiile art. 200 alin. (2) și (3) sunt coroborate cu cele ale art. 174-179 NCPC care instituie regimul juridic al instituției nulității actelor de procedură civilă.

Dispozițiile art. 201 NCPC sunt aplicabile, în condițiile în care, potrivit art. 201 alin. (5), judecătorul procedează la reducerea termenelor, în funcție de circumstanțele cauzei, pentru a asigura îndeplinirea cerinței speciale de admisibilitate a cererii de ordonanță președințială privitoare la urgență (existența unui caz grabnic) care impune ordonarea măsurii provizorii.

În susținerea acestei interpretări sunt dispozițiile art. 1000 NCPC, potrivit cărora reclamantul are dreptul de a solicita „transformarea” cererii supusă reglementării prin norme speciale de procedură într-o cerere de chemare în judecată supusă dreptului comun, ceea ce presupune că cererea de ordonanță președințială îndeplinește încă de la data sesizării instanței cerințele formale privitoare la cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Condiția urgenței cu care se impun a fi luate măsuri vremelnice este compatibilă cu prevederile art. 200 alin. (2) NCPC, în condițiile în care judecătorul micșorează termenul de 10 zile pentru regularizarea cererii de ordonanță președințială, precum termenul de soluționare a unei eventuale cereri de reexaminare.

În măsura compatibilității cu regimul juridic aplicabil cererii de ordonanță președințială, aplicarea art. 201 alin. (5) NCPC permite judecătorului să micșoreze termenele pentru comunicarea întâmpinării de către pârât, depunerea răspunsului la întâmpinare de către reclamant și pentru stabilirea primului termen de judecată.

Dacă art. 201 alin. (1) impune, în toate cazurile, comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât și citarea acestuia, având în vedere că art. 998 alin. (1) NCPC prevede că în procedura ordonanței președințiale întâmpinarea nu este obligatorie și că art. 998 alin. (2) prevede posibilitatea ca ordonanța să fie soluționată și fără citarea părțior și chiar în aceeași zi, în caz de urgență deosebită, stabilirea primului termen de judecată a cererii de ordonanță președințială se poate face cu înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 201 NCPC.

Cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 200 și ale art. 201 NCPC în procedura ordonanței de plată

Caracterul contencios al procedurii ordonanței de plată[8] determină completarea dispozițiilor speciale de procedură cu dispozițiile generale din materia cererii de chemare în judecată, cuprinse în art. 196-201 NCPC.

Art. 200 alin. (2) și (3) este interpretat și aplicat în mod corect prin coroborare cu prevederile art. 196 alin. (1) și cu cele ale art. 174-179 NCPC care instituie regimul juridic unic și unitar al instituției nulității actelor de procedură civilă.

Dispozițiile art. 201 NCPC sunt incidente în procedura ordonanței de plată, în măsura compatibilității cu reglementările speciale.

Pentru fixarea primului termen de judecată sunt aplicabile dispozițiile privitoare la pricinile urgente.

Spre deosebire de soluția reglementată prin art. 201 alin. (1) NCPC, termenul pentru depunerea întâmpinării se calculează de la termenul de judecată (art. 1018 alin. (3) prevede că debitorul este obligat să depună întâmpinare cu cel puţin 3 zile înaintea termenului de judecată).

Față de soluția adoptată prin art. 201 alin. (2) NCPC, în procedura cererii de ordonanță de plată întâmpinarea nu se comunică reclamantului, care va lua cunoştinţă de cuprinsul acesteia de la dosarul cauzei (art. 1018 alin. (4) NCPC).

Dacă pârâtul debitor nu depune întâmpinare și nu contestă creanța, întreaga durată a procedurii de soluționare a cererii de ordonanță de plată este stabilită de legiuitor la 45 de zile de la data introducerii cererii (art. 1022 alin. (1) NCPC).

Termenul nu ia în calcul durata necesară pentru comunicarea actelor de procedură şi întârzierea cauzată de creditor, inclusiv ca urmare a modificării sau completării cererii.


[1] E. Herovanu, Principiile procedurei judiciare, Institutul de arte grafice Lupta N. Stroilă, București, 1932, p. 95.
[2] Idem, p. 87.
[3] Idem, p. 33.
[4] Idem, p. 16.
[5] Idem, p. 17.
[6] Republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.
[7] Publicată în M. Of. nr. 889 din 27 decembrie 2007.
[8] Cu privire la caracterul contencios sau necontencios al procedurii ordonanței de plată, a se vedea I. Leș, NCPC, 2013, p. 1302 și p. 1305.


Dr. Sonia FLOREA
Avocat
SCPA Florea Gheorghe și Asociații


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Oana Ispas


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan