România la CEDO: cauza pendinte Asif. Lipsa contradictorialității, SRI și îndepărtarea unui cetățean străin
27 octombrie 2014 | Mihaela MAZILU-BABEL
SECȚIUNEA A TREIA
Cererea nr. 19943/13
Muhammad Naveed ASIF
împotriva României
depusă la 18 martie 2013 și comunicată la 30 septembrie 2014
1. Situația de fapt:
Reclamantul, domnul Muhammad Naveed Asif, este cetățean pakistanez care s-a născut în 1980 și care locuiește în Sargodha (Pakistan).
Circumstanțele cauzei, așa cum au fost prezentate de către solicitant, pot fi rezumate după cum urmează:
1.1. La 6 noiembrie 2010, reclamantul a intrat în România, cu o viză de student de 90 de zile. Deși trebuia să urmeze cursurile de la Universitatea de Medicină din Iași, acesta nu a participat la niciun curs. În februarie 2011, dreptul său de ședere a expirat.
La 15 martie 2011, reclamantul a fost identificat ca aflându-se în ședere ilegală în România, de către Oficiul Român pentru Imigrări (ORI) din Ialomița. În aceeași zi, ORI a emis o decizie prin care s-a ordonat solicitantului ca în 15 zile să părăsească teritoriul României.
La 17 martie 2011, reclamantul a depus la ORI o cerere de azil, argumentând că în Pakistan ar fi supus persecuției. În cuprinsul cererii de azil, reclamantul a declarat că este foarte familiarizat cu limba urdu, iar cunoștințele sale de limba engleză sunt satisfăcătoare.
Printr-o decizie din 9 mai 2011, ORI a respins cererea reclamantului, iar, în 5 aprilie 2012, instanța competentă a confirmat decizia ORI.
Între timp, în data de 28 martie 2012, reclamantul s-a însurat cu un cetățean român, iar la 8 mai 2012, reclamantul a depus la ORI o cerere de prelungire a dreptului de ședere, în calitatea sa de membru a unei familii a unui cetățean român. Data fixată de ORI pentru a se pronunța a fost cea de 8 august 2012.
1.2. Urmărirea penală
La 5 iulie 2012, Serviciul Român de Informații (SRI) a prezentat procurorilor de la Curtea de Apel București (parchetul), o propunere ca reclamantul să fie declarat „indezirabil” și să i se interzică astfel sejurul în România pentru o perioadă de zece ani, pe motiv că există probe serioase care indică desfășurarea de activități care pun în pericol securitatea națională. SRI și-a întemeiat cererea pe documentele și informațiile clasificate secret, la nivelul „foarte secret” (strict secret). SRI a exercitat activitatea în conformitate cu prevederile Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională (Legea nr. 51/1991).
În data 6 iulie 2012, procurorul a cerut Curții de Apel București (Curtea de Apel) să declare pe reclamant „indezirabil” pentru o perioadă de zece ani, din motive legate de securitatea națională. Parchetul și-a întemeiat cererea pe articolul 3 literele i) și l) din Legea nr. 51/1991, articolul 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului (Legea nr. 535/2004) și articolul 85 primul paragraf din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România (OUG nr. 194/2002). De asemenea, s-a solicitat ca persoana să fie plasată într-un centru pentru străini (plasarea în arest public) până la momentul efectiv al îndepărtării lui de pe teritoriul român. Acuzarea a susținut că din documentele puse la dispoziție de către SRI reiese că reclamantul era implicat în activități care aduc atingere securității naționale.
1.3. Procedura în fața Curții de Apel București
Documentele furnizate de către SRI au fost atașate la dosarul cauzei pentru ca instanța să aibă acces la ele. Reclamantul nu a avut acces la aceste documente, iar ORI a fost citată să se prezinte în procedură în calitate de apărător.
La 8 iulie 2012, o citație pentru a se prezenta la ședința din 9 iulie 2012 a fost comunicată reclamantului.
În cadrul ședinței din 9 iulie 2012, în fața Curții de Apel, un interpret de limba engleză și limba nepaleză a fost prezent. Reclamantul, prin intermediul interpretului, a menționat că nu a fost informat cu privire la scopul procedurii.
Curtea de Apel a ordonat să se pună la dispoziția reclamantului o copie a actului de sesizare emis de procuror. Reclamantul a solicitat amânarea cauzei pentru a-și putea angaja un avocat și pentru a putea depune înscrisuri la dosar.
Curtea de Apel, reținând caracterul urgent al procedurii, dar și faptul că actul de sesizare nu a fost comunicat acestuia, a conferit reclamantului două ore pentru a-și examina cazul. Reclamantul a declarat că, din cauza timpului scurt, nu își va putea găsi un avocat, și că nu are nevoie de două ore pentru a lua cunoștință de plângerea împotriva lui. Curtea de Apel a permis apoi interpretului să traducă actul de sesizare.
Reclamantul a depus la registru o copie a unui document temporar valid de identitate, dar și o copie care arăta cererea sa de a obține drept de ședere în calitatea sa de membru de familie al unui cetățean român. Reclamantul a susținut în fața Curții de Apel București că întoarcerea sa în Pakistan i-ar pune viața în pericol și că dorește să rămână în România aproape de soția sa.
Printr-o hotărâre din 9 iulie 2012, Curtea de Apel a admis cererea parchetului și a declarat reclamantul „indezirabil” pentru o perioadă de zece ani, ordonând plasarea lui într-un centru până la executarea deciziei de expulzare, fără ca plasamentul să poată depăși 18 luni.
Curtea de Apel a statuat că:
„Examinând informațiile furnizate de către SRI, secrete de stat clasificate la nivelul de „strict secret „, instanța constată că acestea dovedesc că cetățeanul străin desfășura activități menite să pună în pericol securitatea națională.”
Instanța a citat apoi textul articolelor 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991 și Legea nr. 44 din 2004. Ea a menționat de asemenea că reclamantul ar putea fi declarat indezirabil în ciuda cererii depuse la ORI pentru a i se acorda un permis de ședere în calitatea sa de membru de familie a unui cetățean român, având în vedere aplicarea în acest caz a legilor ce țin de securitatea națională și de obligațiile internaționale ale României de a refuza sejurul celor care finanțează, susțin, planifică și execută acte de terorism.
Curtea de Apel a mai stabilit că ingerința adusă vieții de familie a reclamantului este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim și este necesară într-o societate democratică. Instanța a mai menționat că drepturile procedurale ale reclamantului au fost respectate și că măsura de îndepărtare este justificată având în vedere „natura și gravitatea activității reclamantului”.
În aceeași zi, reclamantul a fost dus la centrul din Otopeni, iar în data de 23 iulie 2012, el a fost transferat la Pakistan.
1.4. Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție
Pe 24 iulie 2012, printr-un avocat, reclamantul a introdus apel la Înalta Curte de Casație și Justiție (Înalta Curte) împotriva hotărârii din 9 iulie 2012 al Curții de Apel.
Reclamantul a solicitat anularea măsurii de îndepărtare, dar și cea de plasare într-un centru și, în subsidiar, reducerea perioadei în care acesta nu mai putea intra pe teritoriul României. El a susținut că a fost chemat la ședința desfășurată în fața Curții de Apel cu o zi înainte de ședință, fiind pus în imposibilitatea de a-și pregăti apărare. De asemenea, reclamantul s-a plâns de refuzul Curții de Apel de a suspenda judecata, deși legea îi permitea. Acesta a mai susținut că interpretul nu știa limba lui maternă, și anume urdu, și că traducerea a fost furnizată în engleză. Reclamantul a mai arătat că punerea acestuia în imposibilitatea de a-și alege un avocat a dus la lipsa accesului la documentele strict secrete depuse la dosar, având în vedere că doar un avocat putea să solicite accesul la aceste documente, în urma unei proceduri specifice. S-a menționat că procedura în fața Curții de Apel nu a fost contradictorie și că dreptul său la apărare nu a fost respectat. În concluzie, reclamantul a menționat că nu a desfășurat nicio activitate de natură să pună în pericol securitatea națională a țării și că nu a fost condamnat penal pentru activități de terorism. S-a mai menționat că a locuit împreună cu soția sa și că a făcut mai multe solicitări către autoritățile române pentru a obține un permis de ședere, o astfel de cerere fiind încă pendinte în fața ORI.
Printr-o hotărâre definitivă din 19 septembrie 2012, Înalta Curte a respins recursul reclamantului. Aceasta a considerat că, în baza documentelor clasificate, hotărârea Curții de Apel București este fondată și că aceasta a examinat în mod corespunzător problemele legale de securitatea națională, iar măsurile dispuse sunt justificate având în vedere acuzațiile existente împotriva reclamantului.
2. Capete de cerere:
2.1. Invocând articolul 5 alin. (1) lit. f) din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că privarea de libertate s-a realizat în baza unei dispoziții care nu are calitatea de lege, în sensul Convenției. Mai exact, el consideră că legislația națională a fost imprevizibilă, neoferindu-i nivelul minim de protecție împotriva arbitrariului.
2.2. În temeiul articolului 5 § 4 din Convenție, el se plânge că dreptul intern nu prevede o cale de atac pentru a contesta plasarea în centru, separat de cea împotriva hotărârii de declarare drept persoană indezirabilă. El a adăugat că procedura prin care s-a pronunțat Curtea de Apel București nu are un caracter contradictoriu din cauza naturii secrete a informațiilor depuse la dosar și că, oricum, nu a putut fi reprezentat. Acesta indică faptul că accesul la informații clasificate nu este permis pentru cetățenii străini și că accesul unui avocat la aceste documente este condiționat de o decizie a Curții de Apel. Din această cauză, acesta s-a aflat în imposibilitatea de a contesta autenticitatea dovezilor împotriva lui.
2.3. Invocând articolul 8 din Convenție, el se plânge că supravegherea sa de către SRI și colectarea/stocarea de informații reprezintă o ingerință ilegală din perspectiva dreptului său la respectarea vieții private. În acest sens, reclamantul indică faptul că dreptul intern nu descrie circumstanțele în care SRI poate monitoriza persoane și aduna informații despre acestea, dar nici limita fixată în timp în ceea ce privește perioada în care informațiile colectate pot fi păstrate. În plus, decizia SRI de a monitoriza o persoană nu este supusă niciunui control judiciar.
2.4. În sfârșit, reclamantul susține că expulzarea sa de pe teritoriul României și interdicția de călătorie impusă îi încalcă dreptul la respectarea vieții de familie garantat de articolul 8 din Convenție. Acesta consideră că legislația internă nu era previzibilă și că ingerința a fost disproporționată și arbitrară în măsura în care nu a fost informat cu privire la presupusele fapte care ar justifica această măsura.
3. Întrebări adresate părților de către Secțiunea a treia CEDO:
1. Reclamantul a fost privat de libertate prin încălcarea articolului 5 alin. (1) lit. f) din Convenție? Privarea de libertatea a fost previzibilă, în sensul articolului 5 alin. (1) din Convenție?
2. Procedura prin care reclamantul a contestat legalitatea plasării sale în centru respectă cerințele prevăzute la articolul 5 alin. (4) din Convenție, în special cu privire la principiile contradictorialității și egalității de arme? (cf. cauzei A. și alții c. Regatului Unit nr. 3455/05, 19 februarie 2009 – disponibilă tradusă și în limba română)
Părțile sunt invitate să indice Curții maniera prin care un avocat poate obține un certificat ORNISS pentru a avea acces la informațiile clasificate, dar și durata unei astfel de proceduri.
3. A existat o ingerință asupra dreptului reclamantului la respectarea vieții sale private ca urmare a supravegherii sale de către Serviciul Român de Informații? Dacă este așa, această ingerință a fost prevăzută de lege și a fost necesară într-o societate democratică?
Părțile sunt invitate să prezinte cadrul juridic care reglementează activitatea SRI în acest domeniu, procedura urmată în acest caz, dar și acțiunile ce pot fi întreprinse în cursul unei astfel de proceduri.
4. A existat, ca urmare a expulzării reclamantului, o încălcare a dreptului la respectarea vieții sale de familie, din perspectiva articolului 8 din Convenție?
4. Dispozițiile CEDO invocate:
ARTICOLUL 5 (extras)
Dreptul la libertate şi la siguranţă
1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală. (traducerea este totuși, deficitară, de aceea, recomandăm consultarea în limba engleză a Convenției – n.n.)
ARTICOLUL 8
Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.
Mihaela MAZILU-BABEL
Doctorand, Facultatea de Drept și Ştiințe Sociale, Universitatea din Craiova
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
