Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept constituţional
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti

Câteva consideraţii pe marginea art. 2 alin. (1) din Constituţie
29.10.2014 | Cristian IONESCU

Secţiuni: Drept constitutional, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

Formal, suntem în dezbatere publică a propunerii de revizuire a Constituţiei. De aceea, mi-am propus, în cele ce urmează, să fac câteva comentarii asupra art. 2 alin. (1) din Legea fundamentală. Textul acesta face parte dintr-o lucrare mai amplă consacrată comentării întregii Constituţii, lucrare aflată în stadiu de redactare.

1. Poporul român – titularul legitim al puterii politice

Unul dintre principiile fundamentale ale democraţiei constituţionale moderne conferă poporului calitatea de titular legitim şi natural al puterii politice. În conformitate cu acest principiu, toate constituţiile constată şi consacră în texte normative această calitate a poporului.

Chiar şi în formele de guvernământ monarhice se consideră că sursa puterii politice suverane nu mai este monarhul, ci comunitatea cetăţenilor, monarhul fiind doar o instituţie politică ca oricare alta, cu funcţii sociale care decurg nu din voinţa acestuia, ci tot din voinţa naţiunii consfinţită în norme juridice de nivel constituţional. Constituţia Japoniei prevede, de pildă, în art. 1 că „Împăratul este simbolul statului japonez şi al unităţii poporului japonez, iar acest statut se bazează pe voinţa unanimă a poporului japonez, care este deţinătorul suveranităţii”. Art. 31 din Constituţia României din 1866 prevedea că „toate puterile statului emană de la naţiune…”, texte similare putând fi citite şi în constituţiile din 1923 şi 1938. Se poate remarca cu uşurinţă formula identică din cele trei constituţii monarhice, referitoare la izvorul puterii statului: puterea de stat „emană de la naţiune/popor”.

Cu atât mai mult, în formele de guvernământ republicane, sediul puterii politice suverane, ca de altfel şi al puterii de comandă exercitată în mod suveran de către organele statului rezidă în popor. Constituţia din 1948 prevedea, în acest sens, în art. 3 că „În Republica Populară Română întreaga putere de stat emană de la popor şi aparţine poporului”.

Observăm că între constituţiile monarhice şi Constituţia socialistă din 1948 există o similitudine de concepţie asupra faptului că puterea emană de la popor. Nu există o explicaţie clară asupra acestei similitudini de apreciere, dar Constituantul din 1948 socotea încă poporul nu numai ca depozitar şi gestionar al puterii, dar şi ca izvor al acesteia.

Constituţiile din 1952 şi 1965 prevedeau în texte asemănătoare că puterea aparţine poporului. Evident, era vorba de puterea politică suverană. Chiar şi la o examinare sumară, se poate observa că Legile fundamentale din 1952 şi 1965 au preluat din Constituţia adoptată în 1948 doar teza potrivit căreia „puterea aparţine poporului”, ignorând prima teză care punea accentul pe sursa puterii: poporul. În constituţiile din 1952 şi 1965 puterea nu mai emana din popor, ci doar aparţinea poporului. Nu era vorba de o simplă schimbare de nuanţă, ci de o schimbare de substanţă: din 1952 poporul era doar o categorie sociologică, nu o entitate politică. Constituantul din 1952 şi 1965 absolutiza, în schimb, din punct de vedere constituţional, rolul conducător în societate al partidului comunist. În realitate, puterea izvora din voinţa politică a partidului comunist, acesta fiind cu adevărat izvorul puterii suverane a statului român şi nu poporul care deţinea formal puterea, fără, însă, să o şi stăpânească şi să o poată exercita în propriul interes şi beneficiu.

Constituţia din 1952 a inaugurat concepţia potrivit căreia un partid – partidul comunist în speţă – este purtător de voinţă politică, deşi, în realitate, o astfel de organizaţie nu poate avea decât interese politice. Voinţă politică nu pot avea decât corpurile rezultate din votul universal, nu şi acele organisme care se formează din iniţiativa unor particulari animaţi de anumite aspiraţii sociale şi chiar politice. Constituantul din 1952 a comprimat într-o singură categorie două concepte distincte: interese politice şi voinţă politică. Într-o societate care desfiinţase pluralismul politic şi ideologic şi afirmase primatul proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie faţă de mica producţie de mărfuri şi de proprietatea particular-capitalistă, în paralel cu formarea unei alianţe sociale noi (între clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare) ca bază a puterii populare, nu mai puteau exista interese economice, sociale şi politice diferite, rămânând să se afirme printr-o voinţă politică unică interesele partidului comunist. Într-o astfel de societate, puterea nu mai putea să emane de la popor, ci doar să fie deţinută de popor, potrivit voinţei şi din dispoziţia partidului comunist. Adunarea Constituantă din 1952 formată din reprezentanţi ai noii alianţe sociale, care constituia baza puterii în republica populară, a adoptat un text care nu mai făcea apel la popor ca izvor al puterii politice.

Constituţiile din 1948 şi 1952 făcuseră un schimb de roluri constituţionale: partidul comunist lua locul poporului ca izvor natural şi sursă a puterii politice suverane, dar îi lăsa manipulativ iluzia puterii într-un joc al guvernării în care partidul comunist devenise „forţa politică conducătoare a întregii societăţi”.

Formula va fi preluată nefericit în Constituţia din 1991, care prevede în art. 2 alin. (1) că „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum”. Curios, Adunarea Constituantă din 1991 preia formula consacrată în art. 2 din Constituţia din 1965 şi prevede că puterea aparţine poporului. Apartenenţa puterii la poporul român apare, din textul constituţional citat, din voinţa Adunării Constituante. Aceasta este, însă, o putere instituită, este adevărat, din voinţa electorală a comunităţii cetăţenilor cu drept de vot. Dar este vorba de o „putere făcută şi nu născută”. Să ne înţelegem asupra unui lucru esenţial. Era datoria Adunării Constituante să arate nu numai cui aparţine puterea, ci şi sursa acesteia, mai ales în condiţiile trecerii României de la un regim politic în care puterea de guvernare aparţinuse partidului unic, la un regim bazat pe pluralism şi pe principiile statului de drept.

Nu întâmplător am făcut aceste comparaţii paralele între texte similare ca formulare, dar atât de deosebite din punct de vedere ideologic. Cititorul neavizat al dispoziţiilor constituţionale citate ar putea cădea în capcana unui formalism constituţional, considerând că nu ar exista nicio deosebire între dispoziţiile respective, de vreme ce toate ar prevedea că izvorul puterii îl constituie naţiunea/poporul, indiferent de natura ideologică şi funcţional-operaţională a regimului politic. În realitate, însă, formula potrivit căreia „puterea aparţine poporului sau este deţinută de popor” poate fi lipsită de conţinut real atât în regimurile autoritare sau represive, cât şi în regimurile politice democratice în care aparatul de stat se bazează pe clientelism electoral. În ultimă instanţă, acesta susţine puterea de guvernare şi rămâne principalul beneficiar material al acesteia, poporul ocupând doar rolul de paravan electoral.

Aserţiunea potrivit căreia sursa organică şi naturală a puterii politice rezidă în popor poate spune şi mult şi puţin, după cum o contextualizăm la viaţa socială concretă. Poporul este sursa puterii în sensul că acesta are aptitudinea, capacitatea şi hotărârea de a exprima o voinţă politică al cărui scop esenţial este instituirea sistemului de conducere a comunităţii de indivizi/cetăţeni. Cu alte cuvinte, toate organismele care exercită prerogative de comandă socială se formează ca rezultat al voinţei politice şi al desemnării acestora, în principal, prin proceduri elective la care este chemat să participe întregul corp electoral. Întregul sistem politic al unui stat este organizat, funcţionează potrivit voinţei politice generale a poporului. Aceasta este o normă politică fundamentală. Depinde de modul în care poporul îşi exercită cu adevărat prerogativele puterii sale suverane, ca regimul politic să fie unul autentic democratic sau nu. Această condiţie pune în evidenţă o latură a democraţiei mai puţin analizată în doctrina constituţională. Este vorba de modalităţile reale de control cetăţenesc asupra modului în care guvernanţii exercită puterea de stat: în interesul cetăţenilor sau al lor personal. În fond, democraţia se defineşte nu numai ca fiind guvernarea poporului de către popor şi pentru popor, ci şi sub controlul poporului.

Este esenţial ca atunci când analizăm conceptul de democraţie să nu ignorăm „controlul poporului” asupra modului în care acesta este guvernat. În orice ecuaţie a puterii important este cine o exercită şi pentru cine o exercită. Iată două necunoscute în această ecuaţie, singurul element real rămânând faptul că „puterea emană de la popor”. Dacă poporul nu-l controlează pe guvernant, este foarte posibil ca acesta să-şi exercite atributele de putere împotriva poporului. Din factor constitutiv al puterii, poporul poate deveni astfel o ţintă a puterii, guvernantul obţinând şi exercitând o putere reală asupra lui. Nu vi se pare cunoscută o asemenea posibilitate?

Am făcut aceste precizări pentru a atrage atenţia cetăţeanului-alegător că trebuie să privească cu circumspecţie toate textele constituţionale care atribuie poporului calitatea de „titular legitim al puterii politice”.

Să încercăm să răspundem la o întrebare: de ce este necesar ca Adunările Constituante să proclame de la cine emană puterea suverană şi cui aparţine de drept aceasta? Dacă nu ştim sau nu înţelegem corect răspunsul la această întrebare, nu vom putea să desluşim scopul şi resorturile guvernării şi nu vom putea face cu adevărat diferenţa între guvernarea despotică şi guvernarea autentic democratică, care poziţionează în centrul său individul-cetăţean.

Punem întrebarea ce putere sau câtă putere politică poate să aparţină poporului român, dacă condiţiile exprimării prin vot a puterii acestuia sunt stabilite de membrii Parlamentului, legaţi mai mult de partidele care i-au susţinut în alegeri, decât de alegătorii care s-au prezentat la vot. Dezbaterile parlamentare pe marginea Legii nr. 35/2008, în baza căreia s-au organizat alegerile parlamentare din 2008 şi 2012, pot să fie un răspuns la această întrebare. Dacă textul constituţional se mulţumeşte să afirme că puterea aparţine poporului sau că este deţinută de popor, înseamnă că Parlamentul prin legi speciale poate să reglementeze modul de exercitare a puterii respective, potrivit voinţei partidelor parlamentare. Dacă Constituţia ar constata şi, în consecinţă, ar proclama că poporul este izvorul puterii suverane, Parlamentul s-ar simţi obligat să reglementeze mai clar şi răspunderea guvernantului faţă de popor pentru modul în care exercită atribuţii de comandă socială în numele acestuia.

Dacă ar fi să transpunem din planul astronomiei poziţia Soarelui şi cea a planetei Pământ la raporturile poporului cu guvernarea, am spune că poporul/naţiune joacă rolul Soarelui. În jurul său se roteşte sistemul de guvernare, poporul fiind chiar centrul galaxiei puterii. Nu ne putem imagina o guvernare democratică dacă aceasta nu ar izvorî din consimţământul şi puterea de comandă a poporului/naţiunii. Poporul deţine şi exercită puterea nu pentru că i-o recunoaşte o Adunare Constituantă – controlată în ultimă instanţă de interesele partidelor politice ai căror membrii o compun – ci pentru că de la el izvorăşte puterea. Este acesta un adevăr pe care îl regăsim în art. 3 din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului din 1789, potrivit căreia „Naţiunea este sursa esenţială a principiului oricărei suveranităţi. Nicio grupare, niciun individ nu pot exercita vreo autoritate care să nu emane de la ea”. Anterior revoluţiei franceze din 1789, Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite din 4 iulie 1776 prevedea că „Oamenii instituie Guverne, care îşi derivă dreptele lor puteri din consimţământul celor guvernaţi”. Tot astfel, în Declaraţia drepturilor statului Virginia din iunie 1776 se prevede că „întreaga autoritate aparţine poporului şi, drept urmare, emană de la el”. Texte similare regăsim şi în declaraţiile constituţionale adoptate în 1776 de celelalte foste colonii britanice din America de Nord.

Iată, prin urmare, sursa ideologică primară a principiului constituţional înscris în art. 2 din Constituţia României aflată în vigoare, chiar dacă textul nu prevede expres că puterea emană de la naţiune. Era esenţial pentru Adunarea Constituantă să prevadă că sursa puterii politice suverane rezidă exclusiv în voinţa poporului român. În felul acesta Adunarea Constituantă:
a) ar fi enunţat caracterul autentic democratic al regimului politic;
b) ar fi consacrat principiul legitimităţii constituirii şi funcţionării întregului aparat de stat;
c) ar fi instituit responsabilitatea instituţiilor politice în faţa poporului/naţiunii de la care a primit învestitura puterii de comandă;
d) ar fi proclamat dreptul poporului/naţiunii de a revoca mandatul celor care nu au guvernat potrivit voinţei sale;
e) ar fi consacrat principiul puterilor limitate ale instituţiilor politice întrucât competenţele acestora sunt limitativ şi expres prevăzute în Constituţie prin voinţa poporului;
d) ar fi creat cadrul formal de garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;
e) ar fi pus bazele raporturilor între stat şi cetăţean, dar nu a unor raporturi de egalitate ci, dimpotrivă, a unor raporturi în care comunitatea cetăţenilor este cea care fixează funcţiile şi puterile statului şi în care acesta exercită legitim o forţă de represiune şi constrângere socială, al cărui unic scop este prezervarea şi garantarea egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor fără nicio discriminare şi a unei libertăţi individuale care respectă libertatea tuturor celorlalţi;
f) ar fi creat un spaţiu larg de acţiune pentru societatea civilă, ale cărei componente – organizaţii nonguvernamentale, asociaţii, presă, biserică şi nu în ultimul rând partidele şi sindicatele – au posibilitatea de a promova un set divers de interese civice şi individuale, inclusiv de a influenţa deciziile de guvernare care o privesc.

Întrucât Adunarea Constituantă din 1991 a făcut totuşi o operă de autentică democraţie cu respectarea clară a principiilor democraţiei constituţionale şi ale statului de drept, considerăm, convenţional, că toate aceste cerinţe menţionate mai sus sunt realizate.

Potrivit voinţei Adunării Constituante, sursa puterii statului român este puterea suverană a naţiunii, concept în care includem toţi cetăţenii români. Ceea ce face statul român cu această putere, care îi este delegată nu în substanţa ei, ci în prerogative limitate şi vremelnice, pentru a fi exercitată, este o altă problemă pe care nu o analizăm aici. Trebuie precizat, însă, că statul nu va putea guverna decât în interesul general al întregii comunităţi de cetăţeni. Este măiestria guvernanţilor şi capacitatea lor politică şi organizatorică de a identifica interesele generale ale naţiunii şi de a lua decizii în conformitate cu acestea. Aici se vădeşte utilitatea şi funcţionalitatea pluralismului politic şi ideologic ale forţelor politice de a-şi disputa competiţional puterea în beneficiul cetăţenilor.

Recunoaşterea poporului ca sursă originară şi organică a puterii politice (a suveranităţii naţionale) face ca rolul politic al acestuia să se afirme în parametri legaţi de guvernare. Poporul nu mai este doar producător de avuţie naţională, ci şi factor constitutiv al organizării politice a societăţii, ceea ce înseamnă practic stabilirea criteriilor de înfiinţare şi funcţionare a instituţiilor politice şi a modalităţilor de control al acestora, exercitat de către popor. Dacă poporul în întregul său este sursa puterii politice, ale cărei prerogative se transmit periodic de corpul electoral statului, ce devine astfel depozitar al voinţei unitare a comunităţii cetăţenilor, este esenţial ca statul suveran să acţioneze în numele şi beneficiul acesteia, fără a privilegia unele segmente ale naţiunii în detrimentul altora. Tocmai de aceea, naţiunea îşi rezervă dreptul de a fixa prin constituţie regulile după care se exercită această suveranitate[1]. Iată cum suveranitatea puterii politice devine o sursă a puterii suverane a statului, între cele două tipuri de putere existând o strânsă complementaritate.

Poporul/naţiunea se raportează în permanenţă la aceste forţe politice, în sensul că, acceptându-le programele politice, le legitimează prin vot. Pluralismului politic îi corespunde, în acest fel, un pluralism al opiniilor şi opţiunilor electorale ale diferitelor segmente ale poporului. Prin urmare, puterea politică deţinută primar şi natural de popor/naţiune, deşi este unică şi indivizibilă, se exercită prin proceduri identice în funcţie de opţiunile electorale ale unei fracţiuni convenţionale şi imaginare de putere politică suverană.

Din calitatea poporului de izvor, precum şi de deţinător legitim al puterii politice mai decurge o consecinţă extrem de importantă: dreptul poporului/naţiunii de a-şi determina de sine-stătător soarta, fără amestecul niciunui alt popor. De regulă, dreptul poporului de a-şi stabili în mod liber soarta cuprinde aspecte care ţin îndeosebi de dreptul internaţional public şi care sunt legate de alte drepturi recunoscute în documente internaţionale. Când vorbim de acest drept din punct de vedere al dreptului constituţional, ne referim, în primul rând, la dreptul poporului de a-şi forma o reţea funcţională de exercitare a puterii de stat şi de a opta pentru un anumit regim politic, pentru o anumită formă de guvernare şi structură de stat. Potrivit aceluiaşi drept, este legitimă aspiraţia unei naţiuni de a se constitui într-un stat suveran, de a se elibera sau desprinde din corsetul politic al altei comunităţi statele pentru a-şi forma un stat propriu. Titularul acestui drept este exclusiv poporul sau naţiunea. Nu au vocaţia să beneficieze de dreptul la autodeterminare minorităţile naţionale. Dreptul la autodeterminare este prevăzut în numeroase documente de drept internaţional. Printre acestea, Declaraţia Adunării generale a ONU adoptată în 1976 prevede că „Toate popoarele au dreptul de a-şi hotărî statutul lor politic în deplină libertate şi fără amestec din afară şi de a realiza dezvoltarea lor economică, socială şi culturală şi orice stat are obligaţia de a respecta acest drept conform prevederilor sale”.

Chiar dacă Constituţia nu ar fi prevăzut în prima teza a art. 2 alin. (1) că poporul român este titularul legitim al suveranităţii naţionale, o astfel de calitate nu ar fi putut fi contestată de nimeni. Norma juridică înscrisă în textul constituţional menţionat consfinţeşte şi consacră ca atare o realitate de netăgăduit. Art. 2 alin. (1) din Constituţie nu dă naştere unei noi realităţi care ar urma să cadă sub incidenţa unei reglementări juridice, ci constată o realitate deja existentă. Nimeni nu se mai îndoieşte că într-un stat de drept poporul nu ar fi titular legitim al puterii politice suverane. Exemple în acest sens sunt numeroase şi nu insistăm aici asupra lor.

2. Puterea politică este o putere suverană

Conceptul de suveranitate îl raportăm aici la două elemente constitutive ale statului: populaţia şi puterea suverană. Spunem, astfel, că suveranitatea rezidă în naţiune/popor şi aparţine acesteia, fiind exercitată ca putere politică. Raportată la puterea de stat, suveranitatea conferă acestuia supremaţia pe plan intern şi independenţa în raporturile cu alte state. Dacă rămânem la analiza raporturilor între suveranitate şi populaţie, avem în vedere, dintr-o perspectivă teoretică, categoria de popor sau de naţiune deoarece populaţia unui stat cuprinde şi străini. Cum categoria sociologică de străini este conjuncturală, rămâne în ecuaţie elementul stabil: poporul sau, după caz, naţiunea.

În esenţa sa, puterea politică nu poate fi decât o putere suverană, aceasta însemnând că voinţa politică a naţiunii nu poate fi înfrântă sau îngrădită de nicio altă comunitate umană organizată politic în stat şi nici măcar de statul de care naţiunea respectivă este legată prin raporturi de cetăţenie. Supremaţia puterii politice deţinute originar de naţiune conferă acesteia dreptul de a se organiza politic pe un anumit teritoriu. La rândul său, statul astfel organizat va fi suveran, dar această suveranitate nu poate fi opusă suveranităţii puterii politice. Aceasta deoarece suveranitatea statului se formează prin delegarea de prerogative de comandă politică de către naţiune unui ansamblu de organisme de putere create prin voinţa naţiunii. Cele două tipuri de suveranitate nu se află în raporturi de conflictualitate, ci de complementaritate. Statul va avea o putere politică limitată şi revocabilă şi pe care o va exercita în mod legitim. Pe de altă parte, naţiunea nu poate interveni oricând şi oricum în modul de exercitare a puterii suverane a statului, acesta bucurându-se de o anumită autonomie organizatorică şi funcţională faţă de naţiune, pe parcursul mandatelor primite de diferite autorităţi statale.

Organizarea politică de sine stătătoare a naţiunii începe cu adoptarea constituţiei, care va cuprinde în esenţă principiile fundamentale ale viitoarei organizări statale, inclusiv drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Să înţelegem de aici că suveranitatea puterii politice deţinută de naţiune se exercită organizat, raţional, potrivit constituţiei. Naţiunea nu poate face ea însăşi orice deoarece o astfel de autonomie discreţionară generează haos social, conflicte între indivizi, fiecare dintre membrii comunităţii organizate politic având interese proprii, în funcţie de care va acţiona şi reacţiona conflictual. Societatea, statul învestit de naţiune cu putere şi autoritate de comandă, nu va permite excesul de putere al naţiunii sau al unor segmente ale acesteia împotriva altora.

Puterea politică nu este o categorie filosofică abstractă, ci, dimpotrivă, o categorie sociologică pe deplin funcţională. Ea presupune egalitatea deplină în drepturi a fiecărui cetăţean, libertatea şi solidaritatea civică. Aceste valori, alături de altele, precum nediscriminarea, dreptatea socială şi pluralismul ideologic formează baza axiologică a puterii politice suverane. Puterea politică suverană devine omogenă în sensul că în ea se regăseşte într-o proporţie egală fiecare cetăţean, fără ca vreunul dintre cei care compun comunitatea socială ca atare să poată revendica o cotă de putere suverană mai mare decât cea deţinută de altcineva. Fiecare dintre membrii comunităţii deţine imaginar şi exercită o fărâmă egală de putere suverană, ieşind astfel din mediul său privat în spaţiul public. Din unirea tuturor voinţelor (politice) individuale pe fondul unor interese comune se formează voinţa colectivă a naţiunii, fără ca aceasta să fie suma aritmetică a voinţelor (politice) individuale. Vom spune astfel, de pildă, că suveranitatea naţională exprimată de corpul electoral prin vot universal pentru alegerea deputaţilor şi senatorilor va fi convertită într-un mediu instituţional nou în „suveranitatea Parlamentului”, ca reprezentant suprem al poporului român. Iată de ce şi exprimarea dreptului de vot trebuie să fie obligatorie pentru ca, astfel, fiecare individ să capete în aceleaşi condiţii dreptul de a participa direct şi nemijlocit la exercitarea puterii politice. Interesele comune ale naţiunii se forjează printr-un act de putere suverană în voinţă generală a acesteia, legea fiind principalul instrument al acestei voinţe. Esenţa acestei teorii este simplă: naţiunea ca sursă a puterii politice suverane şi, totodată, ca deţinătoare legitimă a acesteia se situează la originea formării statului, care la rândul său va beneficia de suveranitatea conferită tot de naţiune.

Statul suveran este dator să exercite pe teritoriul său şi faţă de întreaga po­pulaţie prerogativele sale de putere suverană pentru a menţine ordinea, a apăra comunitatea respectivă faţă de agresiuni, etc. O autoritate publică este suverană atunci când nu este supusă niciunei alte autorităţi, nici în cadrul intern al statului, nici pe plan extern. Nicio altă entitate nu o poate controla. Altfel spus, în interiorul frontierelor sale, statul exercită o putere exclu­sivă; deţine puterea de a controla, comanda şi de a sancţiona în mod suveran. Într-un stat suveran nu există o putere de acelaşi tip care să-i restrângă autoritatea şi să-i impună o altă ordine juridică. În condiţiile în care puterea suverană a poporului este instituţionalizată, con­vertită în instituţii politice formate din reprezentanţi ai poporului desemnaţi prin alegeri libere, democratice, nu se mai poate susţine aserţiunea că statul serveşte o anumită clasă socială în detrimentul alteia. Votul universal face să se estom­peze până la dispariţie caracterul de clasă al statului, acesta fiind constituit din autorităţi publice rezultate prin exprimarea electorală a voinţei suverane a poporului. Indiscutabil, statul rămâne un instrument de ordonare a relaţiilor din societate, de conducere generală şi guvernare, de dominaţie, dar nu în interesul unui individ real sau al unui grup politic sau social determinat, ci în interesul poporului, înţeles ca totalitate de indivizi.

Unul din atributele esenţiale ale suveranităţii statului îl constituie dreptul său inalie­nabil de a reglementa, în mod liber şi fără nicio intervenţie din partea altui stat, organizarea şi funcţionarea sistemului politic, raporturile societate – stat – cetă­ţean, raporturile personale şi patrimoniale între indivizi, etc. prin intermediul nor­me­lor juridice. Transpunând în norme de drept obiectivele cele mai importante ale dezvoltării social-economice şi politice, statul instituie, în virtutea suveranităţii sale, o ordine juridică menită să-i ocrotească şi să-i consolideze valorile funda­mentale pe care se întemeiază şi pe care este interesat să le promoveze şi să le apere, precum şi relaţiile sociale corespunzătoare acestor valori. Reglarea normativă şi optimizarea relaţiilor sociale prin intermediul normelor de drept, instituirea unei ordini juridice stricte reprezintă, astfel, unele dintre ca­rac­teristicile definitorii ale suveranităţii puterii de stat, singurele îndrituite să îm­brace în haină normativă voinţa poporului şi să-i confere acesteia, la nevoie prin forţa de constrângere a statului, autoritate şi obligativitate generală.

Din perspectivă istorică, se poate spune că suveranitatea puterii de stat ca fenomen social-politic, ca realizare a vieţii şi practicii social-economice a apărut cu mult înainte de cristalizarea sa ca noţiune teoretică, în urma unei profunde ne­ce­sităţi istorice, reflectând caracteristicile fundamentale ale statului: autoritate su­premă exercitată pe un anumit teritoriu, dreptul de a se organiza de sine stă­tă­tor – economic, social, politic, militar, administrativ – de a elabora şi impune la nevoie prin forţa sa de constrângere legi, norme obligatorii pentru întreaga so­cietate. Aceas­ta şi explică de ce puterea suverană, în concepţia marilor gânditori din perioada de formare şi cristalizare a relaţiilor de producţie şi sociale burgheze (când s-a fun­damentat teoretic şi practic conceptul de suveranitate) J. Bodin, H. Grotius, Th. Hobbes şi, mai târziu, Machiavelli, Spinoza ş.a., este in­se­para­bil legată de drept, de stabilizarea unei ordini juridice ferme. Aceşti gânditori au înţeles un fapt fundamental şi anume că prin intermediul dreptului, puterea de stat se impune întregii societăţi ca putere suverană. Prin secolul al XVI-lea s-a afirmat un puternic curent ideologic care susţinea caracterul contractual al statului şi, implicit, al puterii. De origine calvinistă, acest cuvânt s-a dezvoltat în mediul conflictului religios între catolicism şi mişcările protestante. Reprezentanţii acestui curent denumiţi monarhomahi condamnau puterea absolută a Regelui şi susţineau, în schimb, cerinţa afirmării consimţământului poporului faţă de anumite decizii ale Coroanei, precum şi rezistenţa poporului la tiranie[2]. În secolul următor, Hobbes reia teza naturii contractuale a statului în lucrarea Leviathan, apărută în 1651, în care susţine că înainte de apariţia puterii politice, oamenii trăiau într-o stare naturală caracterizată prin anarhie, dezordine şi în care fiecare individ putea să se considere un „liber arbitru”. Pentru a pune capăt acestei stări conflictuale, oamenii au încheiat între ei un contract prin care s-a instituit statul – garant al ordinii sociale[3]. Mai târziu, Locke va susţine şi el natura contractuală a statului, rezultat din voinţa indivizilor de a întemeia o viaţă colectivă, o comunitate în care oamenii să poată dispune de ei înşişi aşa cum doresc şi fără a depinde de voinţa altora[4]. Teoria contractuală va fi preluată şi dezvoltată prin noi argumente de Rousseau, filozof care provenea din mediul calvinist şi burghez al Genevei. În lucrarea care l-a făcut celebru, el a afirmat că problema fundamentală, a cărei soluţie este contractul social, constă în a găsi o formă de asociaţie care să apere şi să protejeze cu toată forţa comună persoana şi bunurile fiecărui asociat şi în cadrul căreia fiecare dintre ei, unindu-se cu toţii, să nu asculte totuşi decât de el însuşi şi să rămână tot atât de liber ca şi mai înainte[5]. În concepţia lui Rousseau pactul social dă corpului politic o putere absolută asupra membrilor săi, care, dirijată de către voinţa generală, poartă denumirea de suveranitate.

Sunt puţini analişti care analizează toate consecinţele contractului social. Acesta este în realitate plin de pericole, chiar pentru societatea civilă. Dacă în starea naturală omul deţinea o libertate absolută, cu înclinaţii instinctive pentru luptă şi supravieţuire, pentru a-şi impune altora propriile principii şi interese, nevoi, pactul social aplatizează individualităţile, le uniformizează printr-o limitare egalitară. Apare astfel pericolul ca omul să se dezintereseze chiar de nevoile sale şi să opteze pentru conformizare, aplicând cu supuşenie decizia statală, chiar şi când aceasta este excesivă. Excesul de statalitate este unul dintre pericolele pactului social. Iată motivul pentru care cetăţeanul trebuie să aibă acces real la procesul de luare a deciziilor. Religia catolică, deşi propovăduie supunerea, o limitează. Dimpotrivă, teoria calvinistă a contractului social susţine că „păcatul de căpetenie al omului este că face lucrurile după capul său. Tot binele de care este capabilă omenirea stă în supunere”[6].


[1] G. Alexianu, Curs de drept constituţional, vol. 1, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1930, p. 77.
[2] A se vedea, pentru detalii, J. Touchard, Histoire des ideés politiques, vol. I, PUF, Paris, 1978, p. 278-282.
[3] B. Chantebout, Droit constitutionnel et science politique, Arman Colin, Paris, 1993, p. 15.
[4] „Pentru a înţelege dreptul puterii politice şi a-l deduce din originea sa trebuie să luăm în considerare starea în care se află oamenii în mod natural, o stare perfectă de libertate de a-şi hotărî acţiunile şi de a dispune de posesiunile şi persoanele lor aşa cum găsesc potrivit, în limitele legii naturale, fără a cere permisiunea şi fără a depinde de voinţa altui om” (J. Locke, Al doilea tratat despre cârmuire, Ed. Nemira, Bucureşti, 1999, p. 52).
[5] J. J. Rousseau, Contractul social, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 99.
[6] J. S. Mill, Despre libertate, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 80.


Prof. univ. dr. Cristian IONESCU
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti

Cuvinte cheie: , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti