Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Procedură civilă
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
12 comentarii

Managementul defectuos al împărţirii dreptăţii. Judecătorul român, independent sau dependent de lege? Ep. 1
31.10.2014 | Adrian-Relu TĂNASE

Secţiuni: Dreptul familiei, Dreptul Uniunii Europene, Procedură civilă, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

Rezumat: Potrivit art. 124 alin. 3 din Constituţia României, judecătorii sunt independenţi si se supun numai legii. Luaţi “pe nepregătite” de reforma noilor, dar şi a vechilor coduri, unii dintre judecători au o manieră originală de interpretare şi aplicare a legii, care excede uneori cadrului legal existent. Principiul nimeni nu e mai presus de lege, principiu “dinamic şi evolutiv” s-a metamorfozat în conştiinţa unora dintre judecători în nimeni nu e mai presus de lege, cu excepţia noastră. Vom porni un “serial” bazat pe cazuri reale la finalul căruia dorim să demonstrăm că iura nu ştie întotdeauna curia.

I. Aspecte de ordin introductiv cu privire la independenţa magistratului în România

Într-o opinie de autoritate[1], s-a afirmat, cu temei, în doctrină că „în art. 124 alin. 3 din Constituţie se stabilesc două cerinţe, care, de fapt, sunt principii constituţionale: independenţa judecătorului şi supunerea judecătorului numai legii. Cât priveşte prima cerinţă, independenţa judecătorului, în statul de drept, judecătorul are un rol hotărâtor deoarece statul de asemenea tip nu poate funcţiona cu adevărat decât sub controlul unui judecător, ceea ce implică faptul ca el să-şi poată impune puterea de control în raport nu numai cu cetăţenii, ci şi cu puterea legislativă şi cea executivă.

Indepenendenţa funcţională presupune, pe de o parte, ca organele care judecă să fie adecvate, adică să nu aparţină executivului sau legislativului. Pe de altă parte este de reţinut că independenţa judecătorului trebuie să existe şi faţă de conducătorul instanţei, de colegi şi în raport cu instanţele superioare, care nu pot interveni cu directive în activitatea de judecată.

Independenţa personală, care vine să întărească independenţa funcţională, vizează statutul care trebuie să i se asigure prin lege judecătorului. În principal, criteriile de apreciere a independenţei judecătorului sunt: modul de recrutare a judecătorilor, durata numirii, inamovibilitatea, colegialitatea, fixarea salariului judecătorului prin lege, libertatea de expresie a judecătorului şi a dreptului lor de a forma organizaţii profesionale, menite să apere interesele lor profesionale, incompatibilităţile şi interdicţiile, pregătirea continuă, repartizarea aleatorie a dosarelor, motivarea hotărârilor, răspunderea hotărârilor.” S-a mai afirmat, pertinent, de către distinsul domn profesor citat, că „este necesar ca judecătorul să cultive şi o independenţă interioară faţă de propriile sale porniri, pasiuni, afinităţi ideologice care i-ar putea impieta decizia. În Raportul Singvi (pct. 6) se subliniază că judecătorii trebuie să aibă calităţile de conştiinţă, de echilibru, curaj, obiectivitate, înţelegere, omenie şi erudiţie pentru că acestea sunt premisele unui proces drept şi ale unei hotărâri demne de încredere”[2].

Potrivit art. 5 alin. 2 şi 3 din NCPC, „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.
(3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii”.

S-a susţinut, cu privire la principiul legat de supunerea judecătorului numai legii, că “judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speţa concretă, dar se pune problema dacă el o aplică automat. O atare concepţie este, în general, abandonată deoarece judecătorul este chemat să interpreteze norma juridică, să desprindă sensul exact al textului legal. În activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între litera şi spiritul legii, între exigenţele literale şi implicaţiile scopului urmărit de legiuitor. Deşi judecătorii pot interpreta legea, independenţa lor nu trebuie să degenereze în guvernarea de către judecători, prin substituirea lor Parlamentului”[3].

II. Judecătorul român, prins între iura novit curia şi nemo censetur ignorare legem

Romanii au spus, în urmă cu mai mult de 2000 de ani, iura novit curia, respectiv curtea cunoaşte dreptul. Potrivit doctrinei[4], “locuţiunea provine din adagiul nemo censetur ignorare legem. Or, dacă nimeni nu se poate scuza că nu cunoaşte dreptul, a fortiori nu s-ar putea scuza instanţa, organ chemat să rostească dreptul în numele legii. Hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă motivele de fapt si de drept pe care se întemeiază soluţia (art. 425 alin. 1 lit. b din NCPC).

Admiterea sau respingerea unei acţiuni într-un proces nu e o chestiune aleatorie, bazată pe arbitrariu, pe deplina “independenţă de lege” a unui judecător, pe cheful, dispoziţia sau disponibilitatea sa de a se apleca asupra unui caz sau a altuia, ci presupune ştiinţă, rigoare, cunoaştere, studiu intens, pregătire continuă, spirit viu. “A judeca” nu are de-a face cu unele cutume încetăţenite pe la noi, de tipul: ”mi se pare”, “s-ar putea”, “dacă nu are cine se plânge după judecată, se poate admite” sau “las’ că merge şi aşa” (ne-am obişnuit cu ea, vorba cântecului). A împărţi dreptatea e un act de mare responsabilitate şi hotărârea judecătorească pronunţată rămâne “cartea de vizită” a unui judecător. Citind o singură hotărâre judecătorească, îţi poţi da uşor seama dacă judecătorul respectiv e o persoană logică, pertinentă, articulată, cunoaşte legea, principiile fundamentale de drept ori de interpretare juridică ori dacă e doar un diletant care lasă “pe umerii grefierului” greutatea motivării în trei rânduri a oricărui dosar, oricât de spinoasă ar fi speţa dedusă judecăţii.

Am admirat sincer şi voi continua să o fac, cu orice prilej, judecătorii de vocaţie, cei care au accesat sistemul pe uşa din faţă, adică absolvind INM-ul, fără a corupe sistemul, prin propriile forţe, care renunţă la o parte din viaţa privată pentru a motiva corespunzător (prea) multele dosare aflate pe rol, care studiază, se instruiesc permanent, sunt receptivi, logici, coerenţi, cultivaţi, oneşti în a aplica legea fără părtinire ori subiectivism, chiar dacă o oarecare doză de subiectivism este inerentă oricărei fiinţe umane. Cu acest tip de judecător, cred cu tărie că România poate evolua ca societate foarte mult şi că abuzurile autorităţilor, atunci când se comit, pot fi “ţinute sub control”. Din păcate, prezentul studiu, bazat, din nou, pe o speţă reală, scoate la lumină opusul acestui magistrat, adică judecătorul ignorant şi amator. Ignorant, pentru că, aşa cum se spune în popor: “nu ştia bărbatul ce ştia tot satul”, adică „nu a aflat magistratul ce ştia tot juristul” şi nu numai, şi amator pentru că, deşi are peste 15 ani vechime în câmpul muncii, nu a aflat încă care îi sunt “limitele puterii judecătoreşti” pentru că nu a mai pus de prea mult timp mâna pe o carte de drept.

III. Când judecăm “fără judecată”. Sau când mai judecăm, cu mult talent dar fără rost, încă o dată.

La data de 10 iunie 2009, Judecătoria B. (Braşov, Bârlad, Bacău, poate chiar Buhuşi, după caz…) a pronunţat în dosarul civil nr. 4739/200/2009 (dosar real) sentinţa civilă nr. 4107, într-un dosar având ca obiect „reluare nume purtat anterior căsătoriei”. De la bun început, această sentinţă mi-a atras atenţia, referindu-se la materia dreptului familiei, asupra căreia m-am aplecat în mod deosebit. Văzând obiectul acţiunii formulate, “reluare nume purtat anterior căsătoriei”, mi-a venit în minte chestiunea legată de numele după divorţ al foştilor soţi şi dacă acesta ar putea forma obiectul unui proces separat. Mi-am amintit instantaneu că opinia majoritară din doctrină şi din practica judiciară înclină în sensul inadmisibilităţii unei asemenea acţiuni. Astfel, potrivit practicii judiciare majoritare[5], “problema numelui fiecărui soţ se rezolvă prin hotărârea de desfacere a căsătoriei, iar nu în baza unei cereri ulterioare a unuia dintre soţi”. S-a mai decis că “hotărârea de divorţ prin care s-a dispus ca soţia să-şi reia numele de familie avut anterior căsătoriei se impune cu autoritate de lucru judecat, în sensul că nu mai poate fi pusă în discuţie în cadrul unei alte proceduri de contencios administrativ redobândirea de către soţie a dreptului de a purta în viitor numele avut în timpul căsătoriei”[6].

Citind cu atenţie hotărârea mai sus amintită, câteva elemente mi-au atras atenţia în mod deosebit. Aflu că reclamanta doreşte să clarifice problema numelui după un divorţ pronunţat nu în România, ci în Spania, potrivit sentinţei de desfacere a căsătoriei reclamantei cu nr. (…) pronunţată de Judecătoria de primă instanţă nr. 7 din Castellon, Spania, rămasă definitivă. O întrebare imediată îmi apare în minte: să înţeleg că pe rol se pune ca acţiune distinctă, autonomă, un capăt de cerere independent referitor la numele după divorţul judecat în Spania, intrat în puterea lucrului judecat, care nu clarifică din varii motive problema numelui după divorţ a soţilor şi că acest ultim aspect ar intra în competenţa unei judecătorii din România?

Am stat un pic strâmb să gândesc drept… să găsesc un element care să susţină pertinenţa admisibilităţii unei astfel de acţiuni formulate în România, precum şi la utilitatea ei practică. Reclamanta a dorit să îşi schimbe după divorţ actul de identitate şi să înscrie, înainte de această etapă, menţiunea de divorţ pe marginea actului ei de naştere şi căsătorie. S-a deplasat, ca şi alte persoane, mai întâi la starea civilă ori a mers prima dată la un avocat competent care să-i rezolve problema numelui după divorţ, neprecizat în hotărârea din Spania? Cunoscând în detaliu legislaţia în materie de stare civilă, dar şi îndrumările metodologice pe această linie, mi-am amintit că există de mai mulţi ani, înainte de anul 2009, o îndrumare metodologică potrivit căreia, în măsura în care dintr-o sentinţă de divorţ definitivă pronunţată în străinătate nu rezultă numele foştilor soţi, aceştia dau o declaraţie notarială pe propria răspundere cu privire la clarificarea acestui aspect, în baza sentinţei şi a declaraţiei, cu avizul DEPABD[7] urmând a se înscrie menţiunea de divorţ pe marginea actelor de stare civilă. Ne aflăm aşadar în faţa unei probleme, lipsa numelui după divorţ, a cărei soluţie se regăseşte într-o procedură administrativă simplă, neavând a face cu demararea unei proceduri judecătoreşti, cel puţin aşa se întâmpla la momentul anului 2009, data emiterii sentinţei, dar şi astăzi. Astfel, potrivit art. 103 alin. 5 din HG nr. 64/2011[8] privind aprobarea metodologiei de aplicare unitară a prevederilor Legii nr. 119/­1996, republicată, privind actele de stare civilă, „în cazul în care divorţul a fost pronunţat în străinătate, iar din sentinţa de divorţ nu reiese numele pe care soţii îl vor purta după divorţ, se solicită declaraţii pe propria răspundere din partea acestora, autentificate, sau numai a soţului care solicită înscrierea menţiunii de divorţ, după caz, din care să rezulte numele pe care aceştia/acesta doresc/doreşte să îl poarte în urma divorţului”. Este adevărat că în anul 2009 nu exista, de lege lata, HG nr. 64/2011, dar din anul 2005 există o reglementare de ordin metodologic, opozabilă ofiţerului de stare civilă, prin care acesta era îndrumat să procedeze exact în maniera reglementată de textul de lege mai sus evocat. În practica administrativă de la nivelul tuturor serviciilor de stare civilă nu se mai indica de mulţi ani petenţilor să urmeze o altă procedură în afara „simplei” declaraţii pe propria răspundere urmată de înscrierea menţiunilor corespunzătoare.

Am înţeles atunci că “aventura judiciară” în care a fost prinsă reclamanta, chiar fără voia sa, a avut originea într-un sfat “competent şi profesionist” oferit de un avocat. Persoana a mers la un avocat, i-a expus problema şi avocatul, binevoitor şi deschis la a soluţiona cu celeritate problemele clienţilor, i-a indicat, din prima, “pe negândite”, “soluţia optimă”, formularea unei acţiuni având ca obiect “reluare nume purtat anterior căsătoriei”.

Temeiurile de drept ale susţinerii acţiunii reclamantei, invocate de avocatul ales, au fost prevederile art. 150 pct. 1, art. 12 şi 22 din Legea nr. 105 din 1992, prevederile OG nr. 119/2006 şi Regulamentul nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.

Să analizăm pe rând temeiurile legale invocate de avocat. Art. 12 din Legea nr. 105/1992 se referă la legea naţională care priveşte statutul persoanei fizice, cu nuanţările făcute de legiuitor[9]. Art. 22 din Legea nr. 105 din 1992 se referă la legea aplicabilă divorţului, respectiv legea naţională comună sau legea domiciliului comun, după caz[10]. Potrivit art. 150 pct. 1 din Legea nr. 105 din 1992, instanţele române sunt competente să judece procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român; pentru a nu greşi, avocatul dibaci invocă, la grămadă, tot Regulamentul CE nr. 2201/2003, nemaiavând timp să indice instanţei un articol direct aplicabil în speţa dedusă judecăţii. Ceva-ceva tot ştia avocatul nostru, anume că sentinţele de divorţ pronunţate în statele membre ale UE sunt recunoscute de plin drept în România (potrivit art. 21 din Regulament[11]) fără a mai fi necesară procedura recunoaşterii judecătoreşti (exequator), aşa cum, eronat, procedează chiar şi azi unii confraţi de-ai săi, “artişti” în a lua banii clienţilor fără să fie necesar a urma o anumită procedură judiciară. Dacă tot veni vorba de exequator, de mai mult timp am observat că unele instanţe adaugă la sentinţele pronunţate în străinătate, cu ocazia recunoaşterii lor, aspect vădit ilegal. Potrivit doctrinei[12], “instanţele române nu au în nici un caz deschisă posibilitatea de a judeca încă o dată un proces definitiv soluţionat în străinătate”.

Revenind la reclamanta noastră, în loc să meargă direct la ofiţerul de stare civilă după un mic popas la notar, în prealabil, reclamanta crede “cu ochii închişi” povestea avocatului, marcă banu’ şi aşteaptă să treacă anu’ până când va avea şansa de a accesa serviciile judiciare în România, instanţele fiind sufocate de probleme şi dosare de tot felul. Nu dorim să facem un proces de intenţie avocaţilor, ci doar să semnalăm un modus operandi eronat al unora dintre ei, predispuşi, cu orice preţ, de a formula acţiuni şi când e cazul şi când nu e, aşa cum se întâmplă şi în speţa noastră. Avem prieteni avocaţi, persoane admirabile, inteligente şi competente care îşi îndeplinesc cu profesionalism, onoare şi demnitate profesia, astfel că nu trebuie să se înţeleagă că “am avea un dinte” împotriva avocaţilor, în general, dimpotrivă. Ca să cităm din unul dintre aceştia, persoană inteligentă, realistă şi cu mult simţ al umorului, care se referea la admiterea unor acţiuni ale confraţilor avocaţi chiar când nu există nici cel mai mic temei legal de către unii magistraţi, “nu e prost cine cere, ci cine dă”.

Timpul a trecut greu şi fără rost, ca o lungă zi de post, venind în sfârşit şi ziua istorică a “marelui proces”. Aglomeraţie, emoţie, lume pestriţă, avocaţi plini de persuasiune, concluzii docte, argumente concludente, utile şi pertinente, pline de miez, competente, succes!!! Instanţa, preocupată de fond şi nu de formă, nu observă ce se vedea “de peste mări şi ţări”, că judecă „peste capul” altor confraţi din Spania, unde s-a judecat desfacerea căsătoriei, ca acţiune principală cu toate capetele de cerere aferente (fiind vorba de divorţ cu copii, numele după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti, locuinţa minorului după divorţ, stabilirea obligaţiei legale de întreţinere). Din dispozitiv rezultă că instanţa “admite acţiunea având ca obiect stare civilă – reluarea numelui dobândit prin căsătorie (de fapt a vrut să admită reluarea numelui avut înainte de încheierea căsătoriei n.n.) formulată de reclamanta M. T.M. şi încuviinţează reclamantei să-şi reia numele purtat anterior încheierii căsătoriei, acela de C. Definitivă şi irevocabilă, dar şi deplin criticabilă, am spune noi.

Plină de speranţă, reclamanta fuge cu sentinţa rămasă irevocabilă-n băţ, la ofiţerul de stare civilă pentru a i se opera cuvenitele menţiuni pe marginea actelor de naştere şi căsătorie. Stupoare, ofiţerul de stare civilă, persoană competentă, prudentă şi diligentă, lecturează sentinţa, îi comunică reclamantei că respectiva sentinţă „e bună, dar nu prea” şi o trimite… aţi ghicit! chiar la notar pentru a da declaraţia pe proprie răspundere referitoare la numele după divorţ pentru că asta era procedura la acel moment, aceasta fiind şi astăzi, potrivit art. 103 alin. 5 din HG nr. 64/2011. Volens-nolens şi stresat şi pus inutil pe alte drumuri şi cu timpul pierdut, dar şi cu banii mâncaţi de avocat, reclamantul, de bună voie şi silit de împrejurări, a fost nevoit să mai facă un ultim drum şi la un notar pentru a respecta directivele ofiţerului de stare civilă şi a rezolva, în sfârşit, problema înscrierii menţiunilor de divorţ pe marginea actelor sale de naştere şi căsătorie. În final, reclamanta s-a întrebat, totuşi, retoric, la ce i-a mai folosit procesul, timpul pierdut şi banii luaţi de avocat dacă totul era atât de simplu, clar, rapid, doar la notar?

Instanţa, în opinia noastră, a făcut mai multe “erori de judecată”, cele mai importante dintre acestea fiind următoarele:

1. Având în vedere că s-a pus pe rol o acţiune care viza completarea unei acţiuni judecate de o instanţă din Spania, a cărei sentinţă a rămas definitivă şi a intrat în puterea lucrului judecat, instanţa din România nu putea, pentru a nu greşi, să dea o altă soluţie legală decât cea de respingere ca inadmisibilă a acţiunii formulate, indicând reclamantei calea de urmat, respectiv procedura administrativă, nu judecătorească.

2. Instanţa din România a depăşit limitele puterii judecătoreşti de două ori, o dată modificând/completând o sentinţă a confraţilor din Spania, rămasă definitivă, a doua oară deoarece problema reclamantei avea o soluţie administrativă, nu judecătorească, acest ultim aspect fiind necunoscut de judecător, pentru că altfel nu am putea înţelege de ce a admis acţiunea, în loc să o respingă şi să indice calea legală de urmat.

3. Instanţa a dovedit că nu cunoaşte reguli elementare de drept substanţial şi procesual deoarece e de notorietate că nu poti judeca o cerere accesorie referitoare la numele după divorţ dacă nu există un proces de divorţ, ca acţiune principală, având această cerere accesorie pe care trebuie să te pronunţi, chiar şi din oficiu. Practic, instanţa din România s-a închipuit instanţă de control judiciar european, pentru că a făcut dreptate, modificând un pic o sentinţă definitivă din Spania, ceea ce nici măcar CEDO nu poate să facă.

4. Ca principiu elementar referitor la problema numelui în timpul căsătoriei şi a celui după divorţ, incident în cauză, e de notorietate că la divorţ, consimţământul fostului soţ se pretinde de legiuitor doar pentru păstrarea numelui dobândit în timpul căsătoriei, niciodată pentru reluarea numelui purtat anterior (dobândit la naştere); şi dacă hotărârea judecătorească din Spania nu era definitivă, Judecătoria B. nu era instanţă de control judiciar, a fortiori dacă sentinţa era definitivă, ca în cazul de faţă, intrată în puterea lucrului judecat. Potrivit art. 40 din Codul familiei, în vigoare în anul 2009, la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care, potrivit art. 27, ”a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ”, să poarte acest nume (provenit din căsătorie n.n.) şi după desfacerea căsătoriei. Instanţa judecătorească va lua act de această învoială prin hotărârea de divorţ. Instanţa, pentru motive temeinice, poate să încuviinţeze acest drept, chiar în lipsa unei învoieli între soţi. Dacă nu a intervenit o învoiala sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta (normă imperativă, necondiţionată de vreun consimţământ prealabil, care intervine de drept, prin efectul legii, constituind regula în procesele de divorţ, excepţia fiind cea în care foştii soţi continuă să poarte numele provenit din căsătorie şi după divorţ n.n.) numele ce-l avea înainte de căsătorie.

5. Problema numelui se rezolva legal în căile de atac, de către instanţele de control judiciar din Spania, neavând nici o legătură cu competenţa materială ori teritorială a vreunei instanţe din România.

6. Legea nr. 105 din 1992 fixează reguli de drept material, respectiv de procedură, aplicabile litigiilor de drept internaţional privat, în care intervine un element de extraneitate; aceasta nu permite prin nici un articol al său ca acţiunea principală de stare civilă să fie judecată de o instanţă dintr-o anumită ţară şi ce rămâne nerezolvat, o cerere accesorie capătului principal rămasă nesoluţionată de acea instanţă să fie tranşată printr-o completare de către o instanţă dintr-o altă ţară (în speţă România). Potrivit art. 178 din Legea nr. 105 din 1992, hotărârea străină, dată de către o instanţă competentă, are forţă probantă în faţa instanţelor române cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată.

7. Instanţa din România, pronunţându-se într-un proces în care o altă instanţă dintr-o altă ţară se pronunţase deja şi hotărârea era rămasă definitivă, a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Potrivit jurisprudenţei CEDO, principiul securităţii juridice presupune faptul că soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţele judecătoreşti nu mai poate fi contestată (CEDO, 23 octombrie 1997, National and Provincial Building Society c. Regatului Unit); în cauza Brumărescu c. României (publicată în Monitorul Oficial nr. 414 din 31 august 2000), Curtea Europeană a statuat faptul că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv de către tribunale unui litigiu sa nu fie repusă în discuţie. Principiul securităţii raporturilor juridice mai presupune respectarea principiului res judicata şi anume principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază faptul că niciuna dintre părţi nu are dreptul de a solicita o revizuire a unei hotărâri rămase definitive doar pentru a obţine o reaudiere şi o nouă pronunţare într-o cauză. Atribuţiile de control ale instanţelor superioare ar trebui exercitate pentru a repara erorile judiciare şi pe cele procedurale, şi nu pentru a reexamina cauza. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un recurs mascat, iar simpla posibilitate de existenţă a două păreri cu privire la cauză nu constituie un motiv de reexaminare. Îndepărtarea de la acest principiu se justifică numai când aceasta este impusă de circumstanţe semnificative şi obligatorii (a se vedea Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52, CEDO 2003-IX).

8. Instanţa din România era obligată să îşi verifice competenţa cu privire la soluţionarea litigiului supus judecăţii. Nu a făcut-o, neobservând existenţa autorităţii de lucru judecat şi şi-a dovedit deplina incompetenţă, admiţând o cerere vădit inadmisibilă. Dacă nu s-ar respecta autoritatea de lucru judecat a hotărârilor străine, atunci ar trebui să admitem că astăzi o instanţă din România a completat o hotărâre definitivă străină cu privire la nume, mâine va acorda alt cuantum al pensiei de întreţinere stabilită definitiv de un judecător din Germania şi poimâine va casa cu rejudecare ce a hotărât judecătorul din altă ţară, ceea ce ni se pare absurd şi inadmisibil. Potrivit art. 105 din vechiul Cod de procedură civilă, în vigoare la data judecării pricinii despre care vorbim, actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent (a fortiori dacă sunt îndeplinite de unul incompetent n.n.) sunt nule. Conform art. 159 din vechiul Cod de procedură, necompetenţa este de ordine publică când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad (în speţă, instanţa de control judiciar a Judecătoriei din Spania care s-a pronunţat asupra divorţului n.n.). Potrivit art. 163 din VCPC, ”nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe. Aceasta excepţie se va putea ridica de părţi sau de judecător în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond”. Conform art. 166 VCPC, ”excepţia puterii lucrului judecat se poate ridica, de părţi sau judecător, chiar înaintea instanţelor de recurs”.

9. Lato sensu, acţiunea formulată de reclamantă era lipsită de interes practic, aşa cum s-a dovedit când a mers cu sentinţa la ofiţerul stării civile, care i-a indicat calea notarială, ignorând “marea sentinţă” pronunţată de Judecătoria B.

IV. În loc de concluzii

Poate că unora dintre cititori speţa din prezentul studiu pare una minoră, lipsită de semnificaţie. Şi dacă ar fi aşa, nu încetăm să ne mirăm cum reuşesc unii magistraţi să-şi prindă urechile la speţe atât de clare şi de simple şi cum procedează ei la chestii de subtilitate juridică, de fineţe? Ştim şi răspunsul la această îndrebare, gafează cu mult talent… sau pronunţă, din greşeală, o soluţie corectă, după caz ori nimereală…

Cunoaştem cea mai mare parte dintre problemele reale cu care se confruntă sistemul judiciar, ştim spaţiile insuficiente şi insalubre în care mulţi magistraţi şi grefieri îşi desfăşoară activitatea, ştim şi despre efortul foarte mare depus de cei mai mulţi dintre ei, persoane de bună-credinţă, competente, profesioniste şi serioase, dedicate profesiei. Acestei categorii le adresăm oneste mulţumiri pentru tot efortul depus. Nu ne putem reprima însă mirarea cu privire la unele sentinţe vădit nemotivate şi de-a dreptul halucinante pronunţate de unii dintre magistraţii judecători în cauze simple, exemple şcoală, soluţionate corect, probabil, şi de cei mai slabi dintre studenţii din anul II al facultăţilor de drept.

Reforma noilor Coduri va fi o reuşită doar dacă se asimilează noile Coduri, în litera şi spiritul lor, de către actorii implicaţi în sistemul judiciar, altfel, marea reformă rămâne doar o formă fără fond sau, ca să cităm dintr-un magistrat admirabil, la Coduri noi, tot noi[13]?


[1] Viorel Mihai Ciobanu, Constituţia României, comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, 2008, p. 1221 şi urm.
[2] Idem, p. 1224.
[3] Viorel Mihai Ciobanu, op. cit, p. 1225.
[4] Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, Mică Enciclopedie a dreptului, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2000, p. 168.
[5] C.S.J., dec. civ. nr. 2479 din 10 iunie 2003.
[6] C.S.J., dec. nr. 3360 din 20 noiembrie 2000.
[7] Direcţia pentru evidenţa persoanelor şi administrarea bazelor de date Bucureşti, instituţie care coordonează metodologic, la nivel naţional, activitatea de evidenţă a persoanelor şi de stare civilă.
[8] Publicată în Monitorul Oficial nr. 151 din 2 martie 2011.
[9] Potrivit art. 12 din Legea nr. 105 din 1992, Legea naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana în cauză. Determinarea şi proba cetăţeniei se fac în conformitate cu legea statului a cărei cetăţenie se invocă.
Legea naţională a cetăţeanului român care, potrivit legii străine, este considerat că are o alta cetăţenie, este legea română.
Legea naţională a străinului care are mai multe cetăţenii este legea statului unde îşi are domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa.
Dacă o persoană nu are nicio cetăţenie, se aplică legea domiciliului sau, în lipsă, legea reşedinţei.
[10] Potrivit art. 20 alin. 3 din Legea nr. 105 din 1992, în lipsă de cetăţenie comună sau de domiciliu comun, relaţiile personale sau patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin în comun cele mai strânse legături.
[11] Potrivit art. 21 alin. 1 şi 2 din Regulamentul nr. 2201/2003, regulament direct aplicabil şi obligatoriu în România, Hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură.
(2) În special şi fără a aduce atingere alineatului (3), nu este necesară nicio procedură pentru actualizarea actelor de stare civilă ale unui stat membru pe baza unei hotărâri pronunţate în alt stat membru în materie de divorţ, separare de corp sau anulare a căsătoriei care nu mai poate fi supusă nici unei căi de atac în conformitate cu dreptul respectivului stat membru.
[12] Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului, Ed. Dacia, 2000, p. 116.
[13] Am citat din articolul Punctul pe I. La Coduri noi, tot noi? al domnului Dumitru-Virgil Diaconu.


Adrian-Relu TĂNASE
Director executiv-adjunct, Direcţia de Evidenţă a Persoanelor Buzău

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

12 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti