BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
Print Friendly, PDF & Email

Managementul defectuos al împărţirii dreptăţii. Ep. 2

06.11.2014 | Adrian-Relu TĂNASE
Abonare newsletter

Rezumat: Prezentul articol evocă „aventura judiciară” a demersului formulat de reclamantă care, găsind „soluţia miraculoasă” a ieşirii din criză, susţinută de un avocat competent” şi ambiţios, încearcă prin toate căile să demonstreze, fără nici un fel de indicii sau probe, că fratele său, plecat definitiv în S.U.A. ar fi decedat, solicitând instanţei declararea dispariţiei apoi a morţii sale pe cale judecătorească, pentru a dezbate succesiunea şi a intra în posesia apartamentului fratelui său pe care “îl vrea mort” cu orice preţ. Instanţa, timidă, sfioasă, temătoare şi „puţin necompetentă”, aplică mai întâi tactica „amânărilor repetate” şi a „aruncării greutăţilor la alţii în spate”, reuşind în final, după “lupte seculare” care au durat doi ani, la „indicaţiile preţioase” ale unor funcţionari publici, să se pronunţe, corect, în sensul respingerii acţiunii.

I. Aspecte de ordin teoretic cu privire la declararea pe cale judecătorească a morţii persoanelor fizice

S-a afirmat, cu temei, în doctrină[1] că „sfârşitul capacităţii de folosinţă este fixat în momentul morţii”, care, după cum spunea Malraux, “schimbă poate viaţa în destin”, dar face din corpul uman un lucru. Moarte este – ca fenomen individual – răul absolut, poate nu atât pentru mort, cât pentru rudele sale şi pentru cei care l-au iubit. Moartea înseamnă a nu mai fi. Vom afla astfel că întreaga viaţă este un zbor intens spre nefiinţă, un moment de lumină înainte de moartea ce ne va apropia de adevăratul înţeles al lucrurilor şi a valorii lor”.

Cu privire la “statutul morţii”, s-a afirmat, cu temei, faptul că „efectele juridice ale trecerii omului în nefiinţă sunt multiple. În acest moment se deschide succesiunea, iar dacă sunt mai multe persoane chemate la succesiunea celeilalte care au pierit în acelaşi eveniment, fără a se putea stabili care a decedat prima, se creează situaţia comorienţilor; validarea şi executarea testamentului. Apoi, pe plan juridic, momentul morţii face să apară un drept de concesiune asupra locului de veci având ca titular nu persoana, ci familia; apoi se repune în discuţie dreptul personalităţii, ca protecţie postumă (dreptul la imagine); în acelaşi timp, apar drepturi asupra corpului neînsufleţit în legătură cu prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe. După moarte, respectul datorat persoanei decedate priveşte două aspecte: corpul şi memoria”[2].

Referitor la momentul morţii, s-a susţinut în doctrină că „determinarea momentului morţii a variat de-a lungul istoriei. Multă vreme s-a spus: oprirea inimii şi a circulaţiei sangvine este momentul morţii; atunci omul este mort. În prezent se apreciază că momentul morţii este considerat acela când survine moartea cerebrală. Această constatare se va baza deci pe existenţa ireversibilităţii leziunilor incompatibile cu viaţa ale sistemului nervos central”.

Cu privire la declararea decesului unei persoane fizice, de regulă, moartea se constată direct, nemijlocit, prin examinarea corpului decedatului, de către un medic care eliberează un certificat constatator al decesului în care se consemnează cauzele morţii. În baza certificatului medical constatator, orice persoană interesată declară decesul la serviciul de stare civilă de la locul decesului, se întocmeşte actul de deces şi se eliberează certificatul de deces. Cu titlu de excepţie, când nu există corpul persoanei decedate, se iniţiază procedura declarării judecătoreşti a morţii persoanei fizice, actul de deces urmând a fi întocmit în temeiul hotărârii judecătoreşti rămase definitivă.

Potrivit art. 32 din Legea nr. 119/1996 R2, care se referă la regula în materie, „întocmirea actului de deces se face la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, de ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs decesul, pe baza certificatului medical constatator al decesului şi a declaraţiei verbale făcute de membrii familiei decedatului sau, în lipsa acestora, de una dintre următoarele persoane:
a) medicul sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a produs decesul;
b) orice persoană care are cunoştinţă despre deces.
(2) Declarantul va depune certificatul medical constatator al decesului, documentul de identitate şi, după caz, documentul de evidenţă militară ale celui decedat”.

Conform art. 39 din Legea nr. 119/1996 R2, articol care se referă la cazurile de excepţie, în care nu există cadavrul persoanei şi se înregistrează moartea în baza sentinţei judecătoreşti declarative de moarte, „întocmirea actului de deces, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive declarative de moarte, se face din oficiu sau la cererea persoanei interesate, după caz, de către serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale de la:
a) locul de naştere al celui declarat mort;
b) domiciliul celui declarat mort, în cazul când actul de naştere a fost întocmit la autorităţile locale din străinătate;
c) domiciliul persoanei care a solicitat declararea judecătorească a morţii, în situaţia în care locul naşterii şi domiciliul decedatului nu sunt cunoscute”.

Referitor la declararea judecătorească a unei persoane fizice, potrivit art. 49 din noul Cod civil, care vizează cazul general, „în cazul în care o persoană este dispărută şi există indicii că a încetat din viaţă, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă.
(2) Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se socoteşte de la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic”.

Cu privire la noţiunea de persoană dispărută, noul Cod civil instituie prezumţia (art. 53) că „cel dispărut este în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”.

Referitor la caracterul relativ sau absolut al acestei prezumţii, deşi poate apărea ca evident faptul că rămânerea definitivă a hotărârii de declarare a morţii răstoarnă prezumţia că persoana dispărută ar fi în viaţă, prev. de art. 53 NCC, într-o lucrare anterioară am exprimat un punct de vedere potrivit căruia “e de domeniul evidenţei că prezumţia instituită de prevederile art. 53 din NCC are un fundament corect, ab initio, dar, după trecerea unei perioade foarte lungi de timp, acest fundament e tot mai greu de justificat din perspectiva realităţii timpului limitat în care o persoană poate să trăiască (ne referim la durata medie de viaţă a unei persoane). De lege ferenda, propunem ca după trecerea unei lungi perioade de timp (50 de ani de exemplu) de la dispariţia unei persoane, prezumţia prevăzută de art. 53îşi înceteze valabilitatea şi ofiţerul de stare civilă (din oficiu, în lipsa altor persoane interesate de acest aspect) de la locul ultimului domiciliu al persoanei dispărute să poată iniţia acţiunea de declarare judecatorească a morţii persoanei, în vederea întocmirii actului de deces al acesteia. Ar fi absurd să se prezume, sine die (și după 1000 de ani de la naştere!) că o persoană disparută e tot în viaţă, deşi realitatea biologică spune că e cu neputinţă ca o persoană să poată trăi mult mai mult decât a trait cea mai longevivă persoană care s-a născut pe Terra. Realitatea (crudă) a faptului desprins din viaţă că orice persoană care s-a născut va şi muri (cu certitudine) la un moment dat este un argument suficient de serios pentru a propune soluţii de punere în acord a textelor de lege cu legile implacabile ale firii omeneşti”[3].

E de notorietate că noul Cod civil nu a mai preluat soluţia din vechile Decrete nr. 31 şi 32 din 1954, prin care exista procedura declarării morţii precedată de declararea dispariţiei, în noua configurare a instituţiei declarării morţii renunţându-se la declararea ab initio a dispariţiei, urmată de declararea morţii, reducându-se şi termenele de declarare a morţii (de la 4 la 2 ani sau chiar mai mici).

Cu titlu de istoric al declarării dispariţiei, potrivit doctrinei[4], “anterior abrogării cărţii I, “Despre persoane”, Codul civil de la 1864 opera cu noţiunea de absent, iar doctrina a adăugat noţiunile de dispărut şi de cei care nu sunt prezenţi. Absentul era acela care a plecat de la domiciliu şi care nu dă nicio ştire; nu se poate spune nici dacă trăieşte, nici dacă a murit; deci, existenţa lui este incertă; în sens tehnic, absenţa este misterul care înconjoară soarta persoanei. Persoana care nu este prezentă este aceea care lipseşte de la domiciliul său pur şi simplu; chiar dacă este plecată de mult timp, se ştie de existenţa ei.

Persoana dispărută este aceea al cărei deces poate fi considerat sigur şi absolut cert numai că nimeni nu a văzut-o murind; (şi nu există cadavrul acesteia n.n.) dar din împrejurări este imposibil să fi scăpat cu viaţă (un sinistru maritim, o explozie, o catastrofă minieră, accident de cale ferată, timp de război)”[5].

În dreptul francez se distingea perioada absenţei prezumate de absenţa declarată prin hotărâre judecătorească. Actualmente, Codul civil francez în art. 112-121 stabileşte admisibilitatea declaraţiei de absenţă la 10 ani în cazul în care s-a instituit prezumţia de absenţă prin hotărâre judecătorească şi 20 de ani în cazul în care nu există o astfel de hotărâre[6].

S-a mai afirmat, corect şi pertinent, în doctrină[7] şi s-a validat opinia în practica judiciară că nu orice absenţă/lipsă de la domiciliu a persoanei justifică, per se, formularea şi admiterea acţiunii de declarare a dispariţiei/morţii. Este necesar să fie vorba despre o lipsă calificată sub dublu aspect: pe de o parte, ea trebuie să aibă o durată minimă de timp şi pe de altă parte trebuie să atragă presupunerea obiectivă, raţională şi rezonabilă (n.n.) că persoana nu ar mai fi în viaţă, că există incertitudine sub acest aspect pentru că ştirile primite sunt alarmante (ele singure sau coroborate cu alte informaţii). În esenţă, ceea ce caracterizează aici absenţa persoanei este tocmai incertitudinea asupra existenţei acestuia, sensul expresiei cel care lipseşte fiind acela pe care îl întâlnim încă din dreptul roman (qui ita absit, ut ignoretur et an sit – cel care lipseşte în aşa mod, încât nu se ştie unde se găseşte şi dacă mai există).

II. Când avocatul învaţă “de bine” reclamantul cum să “iasă din criză”

Criza economică mondială a generat multe probleme oamenilor din România şi de peste mări şi ţări. Pe la noi s-au tăiat salariile, s-a încercat fără succes (adică prin legi declarate neconstituţionale) tăierea pensiilor, a crescut taxa pe valoarea adăugată şi alte taxe, a scăzut nivelul general de trai al oamenilor. Unele persoane au plecat la muncă în străinătate, întorcându-se din când în când la rudele sau prietenii lăsaţi acasă. Există, potrivit mai multor statistici, multe milioane de români plecaţi definitiv din ţară, o parte dintre ei au dobândit cetăţenia română şi şi-au stabilit domiciliul în străinătate, devenind, cum spunem noi, C.R.D.S. (cetăţeni români cu domiciliul în străinătate). Nu e un studiu economic, astfel că o să revenim la tema articolului nostru, declararea pe cale judecătorească a morţii persoanei.

Relaţiile interumane, chiar în cadrul celor mai “sudate” familii, pot înregistra sincope, “suişuri şi coborâşuri”, momente mai scurte ori mai lungi de „criză” în materie de comunicare. Faptul de a vorbi sau nu cu rudele tale nu ar trebui să genereze consecinţe dramatice, radicale, pentru capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice, fiind doar o opţiune legată de viaţa privată a persoanei. În nici un caz nu ar fi justificată declararea morţii persoanei pe cale judecătorească în baza acestor supărări de ordin personal. Şi totuşi, cazul real care urmează a fi expus va dovedi contrariul.

În anul 2012, s-a pus pe rol la judecătoria G. (Galaţi, Giurgiu sau Gherla, după caz…) dosarul (real) cu nr. …../2012) având ca obiect declararea judecătorească a dispariţiei unei persoane fizice domiciliate în S.U.A. de mai mulţi ani. Fără a sesiza schimbarea fundamentală de optică a legiuitorului (prevederile NCC în vigoare la data formulării acţiunii de declarare a dispariţiei n.n.) cu privire la instituţia juridică a declarării morţii persoanelor fizice, domnul avocat invocă ca temei legal vechiul Decret nr. 31 din 1954, solicitând, desigur, declararea dispariţiei unei persoane. În acţiunea formulată, avocatul îşi fundamentează cererea afirmând că din luna august 2009 nu se mai ştie nimic despre persoana a cărei dispariţie se cere a fi constatată, la acel moment dispărutul având o discuţie polemică cu mama sa (numită eronat de avocat, litigiu…). Se afirmă în acţiunea ticluită de avocat că s-au făcut demersuri peste demersuri, s-au redactat scrisori, s-au dat telefoane pentru a se afla ceva despre dispărut, toate acestea fiind rămase fără rezultat.

Elementul strecurat de avocat în cerere, acela că dispărutul s-a certat cu mama sa înainte de a pleca la domiciliul său în S.U.A., ridică, de la prima lectură a acţiunii, multe suspiciuni întemeiate judecătorului. Ni se pare că acest aspect, al unei certuri între două persoane, poate justifica, pentru o mai scurtă ori mai lungă perioadă de timp, încetarea comunicării dintre două persoane, fie ele rude, mai ales dacă acestea se află la o distanţă de mii de kilometri şi nu există posibilitatea concretă de a se contacta direct, nemijlocit.

O primă adresă din partea funcţionarilor stării civile dă un aviz negativ, îndreptând avocatul “pe calea cea dreaptă” a recalificării cererii din declararea dispariţiei, pe vechile Decrete nr. 31 şi 32/1954 în declararea morţii, potrivit art. 49 din NCC. S-a mai stabilit, în urma verificărilor efectuate, că dispărutul s-a stabilit de peste 10 ani, oficial, cu domiciliul în S.U.A.

Faptul că dispărutul nu mai răspunde la telefon nu poate constitui, per se, un indiciu temeinic că nu s-ar mai afla în viaţă. Dispărutul avea tot dreptul să îşi schimbe numărul de telefon, poate chiar pentru a beneficia de o ofertă mai bună a firmelor de telefonie mobilă din S.U.A., aşa cum putea, în baza dreptului la liberă circulaţie şi deplina libertate de stabilire ori schimbare a domiciliului, să se mute la o altă adresă, într-un alt stat, fără a fi obligat să anunţe rudele din România sau autorităţile din ţară cu privire la acest aspect.

Judecătorul simte că ceva nu se leagă în acţiunea formulată de avocat. Audiază doi martori, propuşi chiar de reclamant şi avocat, şi constată că ce se scria iniţial în cerere, că dispărutul a plecat în anul 2009 şi nu se mai ştie nimic de el, nu se confirmă. Dimpotrivă, stabileşte din depoziţiile martorilor că în vara anului 2012 dispărutul s-a reîntors la domiciliul mamei din România şi şi-a vizitat mama, ocazie cu care a avut loc acea discuţie polemică şi dispărutul s-a teleportat (cu avionul, probabil…) în S.U.A., nemaiputând fi contactat pe numerele de telefon cunoscute.

După 3 amânări consecutive, fiind în dubiu cu privire la admiterea sau respingerea cererii, judecătorul de la Judecătorie are o revelaţie: ce ar fi dacă ar invoca din oficiu excepţia necompetenţei materiale şi ar declina competenţa în favoarea tribunalului, dacă tot a intrat în vigoare NCPC?

Fără a observa prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012, de punere în aplicare a NCPC, potrivit cărora NCPC se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare (15 februarie 2013 n.n.), dosarul fiind pus pe rol în 2012, cu aproape un an înainte de NCPC, judecătorul invocă prevederile art. 943 şi 944 alin. 3 din NCPC, aceste articole neavând, evident, nici un fel de relevanţă pentru că dosarul se judeca potrivit prevederilor vechiului Cod de procedură civilă. Potrivit acestor prevederi, Judecătoria era considerată instanţă de drept comun, judecând, potrivit art. 1 alin. 1 din VCPC, „în primă instanţă, toate procesele şi cererile în afară de cele date de lege în competenţa altor instanţe”.

Dosarul merge la Tribunal, unde un judecător competent, prudent şi diligent constată că era (in)competent sau necompetent (material n.n.), pe bună dreptate, să judece cauza, astfel că se mai pierde sau câştigă, depinde de perspectivă, puţin timp pe la Curtea de Apel pentru a se tranşa conflictul negativ de competenţă iscat din dorinţa judecătorului de la Judecătorie de a arunca greutatea pe spinarea altuia sau a mai lua o pauză de gândire/reflecţie pentru a da o soluţie corectă la o aşa speţă încâlcită.

După lupte seculare (care au durat circa doi ani n.n.) de amânări, declinări de competenţă fără rost, audierea celor 2 martori, avocatul aruncă asul din mânecă, o agendă de 21 de file scrise de mână şi un caiet dictando, înscrisuri care se presupune că ar aparţine dispărutului. Nu ştim de ce a considerat domnul avocat că această agendă, chiar dacă ar fi conţinut scrisul olograf al dispărutului, ar fi avut relevanţă cu privire la a proba existenţa de indicii temeinice referitoare la moartea sa. Ne gândim că un astfel de indiciu ar fi subzistat, cu privire la acest înscris, în măsura în care din agendă rezulta că dispărutul şi-a pus singur gând rău, dorind să se sinucidă, din cauze diverse, acest ultim aspect nefiind consemnat în respectivele agende, pentru că în caz contrar instanţa ar fi luat act de aceste indicii temeinice depuse de avocat la dosar. 

Apărătorul pârâtei solicită, pe bună dreptate, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, din cauza distanţei foarte mari la care se află dispărutul (S.U.A.) şi a relaţiilor tensionate avute între mama sa şi dispărut înainte ca acesta din urmă să se evapore la domiciliul său din S.U.A. sau oriunde pe glob, uzând de dreptul la liberă circulaţie în ţară ori străinătate, garantat de prevederile constituţionale şi convenţionale.

Reprezentantul Parchetului pune, cu temei, concluzii de respingere a acţiunii deoarece din depoziţiile martorilor a rezultat că dispărutul a avut o relaţie rece cu mama sa şi rudele sale apropiate, s-a stabilit cu certitudine că dispărutul avea domiciliul stabilit oficial în S.U.A. de peste 10 ani, iar probele administrate în cauză nu pot conduce la certitudinea că persoana ar fi decedat cu certitudine, nefiind astfel întrunite cerinţele legale pentru admiterea acţiunii.

Avocatul insistă, fără nici un fel de probe, să se admită acţiunea şi să se declare moartea dispărutului… instanţa rezistă… Avocatul susţine că în anul 2012 a decedat şi mama dispărutului, după cearta cu dispărutul, astfel că se impune şi dezbaterea succesiunii după defuncta sa mamă, eventual la pachet cu dezbaterea succesorală referitoare la patrimoniul dispărutului, care avea în proprietate un apartament în buricul oraşului, apartament care i-ar fi revenit reclamantei, desigur, potrivit regulilor devoluţiunii legale a moştenirii, pe vechiul sau noul Cod civil, după caz.

Instanţa, după 2 ani de cercetări, amânări, citări în străinătate, agende lecturate, informaţii de la poliţie şi evidenţa persoanelor colectate şi coroborate, îşi face curaj şi inserează, cu ajutorul grefierului, expert în a copia din acţiuni sau alte file din dosar, cu procedeul ştiinţific copy paste, (operând mici modificări pentru a nu plăti drepturi de autor…) din adresa primită de la starea civilă motivele de respingere a cererii, cele mai importante fiind următoarele:

„Faptul că pârâtul… nu mai răspunde la telefon rudelor din ţară şi că nu mai doreşte să comunice cu acestea nu poate constitui, doar prin acest unic fapt, un indiciu temeinic că această persoană nu ar mai fi în viaţă. Dimpotrivă, în temeiul art. 57 din Constituţia României (exercitarea drepturilor cu bună-credinţă) art. 71 din Codul civil (dreptul la viaţă privată) şi a art. 8 din Convenţia europeană (dreptul la viaţă privată şi de familie) pârâtul are deplina libertate de a accepta sau cenzura, potrivit liberului său arbitru, comunicarea cu orice persoane care au sau nu calitatea de rude ale acesteia. E posibil ca pârâtul să fi optat în sensul schimbării domiciliului din străinătate, schimbarea locului de muncă, schimbarea numerelor cunoscute de telefon, schimbarea fundamentală a stilului de viaţă (deplasarea într-un loc retras şi renunţarea la mijloacele moderne de comunicaţie) dar aceste acţiuni legitime nu se încadrează în ipotezele declarării dispariţiei sau morţii unei persoane pe cale judecătorească”.

De asemenea, instanţa se inspiră din aceleaşi relaţii ale funcţionarilor publici şi consemnează, în considerente, că „în ipoteza, teoretică şi practică, în care decesul pârâtului ar avea loc în străinătate şi cadavrul ar fi identificat, nu este incidentă procedura declarării morţii pe cale judecătorească ci cea a transcrierii/înscrierii certificatului de deces eliberat de autorităţile străine în registrele de stare civilă române, potrivit prevederilor art. 30 şi 41 din Legea nr. 119/1996 R2”. 

III. În loc de concluzii

Pe fond, soluţia de respingere a cererii de declarare a dispariţiei/morţii unei persoane, în condiţiile în care nu s-au putut administra nici un fel de indicii/probe certe referitoare la acest aspect, ni se pare pertinentă şi corectă. Nu am înţeles de ce a durat atât de mult timp, amânându-se de mai multe ori cauza, de ce instanţa şi-a declinat fără rost competenţa, deşi Judecătoria era evident competentă în a soluţiona pricina, de ce nu a constatat, lecturând probele inexistente şi relaţiile primite, că acţiunea e vădit neîntemeiată, neserioasă şi nu s-a respins după mai puţin timp de dezbatere.

Ni se pare periculoasă şi lipsită de deontologie acţiunea formulată de avocat. Mai întâi, acesta a dovedit că nu are habar de intrarea în vigoare a noului Cod civil pentru că a ignorat acest important act normativ, formulând acţiunea de dispariţie şi nu cea de declarare a morţii, invocând ca temei legal acte normative abrogate, respectiv Decretul nr. 31/1954, abrogat de Legea nr. 71/2011 (potrivit at. 230 lit. n). Apoi a însăilat o acţiune jenantă, redactată incoerent, superficial, nearticulat, în care nu a putut produce nici un fel de indicii sau probe cu privire la moartea dispărutului. A fost călăuzit doar de interesul oneros al reclamantei de a obţine, în baza hotărârii judecătoreşti declarative a morţii şi a certificatului de deces procurat în baza sa, proprietatea apartamentului dispărutului, pe care oricum nu îl mai interesa de soarta rubedeniilor “abandonate” în România şi care se confruntau cu mari dificultăţi economico-financiare. Am fi tentaţi să facem un pariu legat şi de un posibil onorariu de succes al avocatului… care era convins că o să câştige procesul, chiar fără probe, bazându-se pe prestaţia sa de un înalt nivel oratorico-academic, probabil, pe iuţeala de mână şi nebăgarea de seamă a instanţei. Din fericire, judecătorul s-a pronunţat, cu ajutor tehnic de specialitate, respingând, în baza temeiurilor livrate de starea civilă, acţiunea formulată de avocat.

În calitate de practicieni în materia evidenţei persoanelor şi a stării civile, am avut ocazia să stăm de vorbă cu persoane care “s-au întors din morţi”, fiind declarate moarte pe cale judecătorească şi ele aflându-se în viaţă, în realitate. Am constatat cât de greu se reuşeşte repunerea în situaţia anterioară a acestor persoane, cât de mult se luptă în instanţă pentru a dovedi că se află în viaţă şi câţi ani “aleargă prin judecăţi” pentru a reintra de jure în proprietatea diferitelor bunuri mobile sau imobile împărţite moştenitorilor de drept, chiar dacă, potrivit art. 54 alin. 2 din NCC, „cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă”.

Consecinţele declarării morţii unei persoane sunt severe. Acestea afectează patrimoniul “mortului declarat judecătoreşte” şi şansele de a mai reintra, deplin, în proprietatea bunurilor împărţite moştenitorilor legali după anularea hotărârii declarative de moarte şi a actului de deces sunt de multe ori foarte mici. Efectele negative, de natură personală, nu sunt nici ele de neglijat. Se pune sub semnul întrebării valabilitatea căsătoriei “mortului” după reactivarea capacităţii sale de folosinţă şi implicit, de exerciţiu, în condiţiile în care soţia/soţul său s-a recăsătorit. Potrivit art. 293 alin. 2 din NCC, „în cazul în care soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii”.

Cu privire la problemele de viaţă întâlnite după declararea morţii sale, la întoarcerea în ţară, ”mortul” suferă un prim şoc emoţional la graniţă, când i se comunică, pe un ton serios, că are în calculator menţiunea “decedat”. Buimăcit de ştirea primită, scapă din mâini bagajele şi cere un pahar cu apă şi o pastilă pentru a-şi reveni şi înţelege mai bine ce i s-a întâmplat. Are dificultăţi de a trece pe teritoriul României pentru că, nu-i aşa, “morţii nu mai au dreptul la liberă circulaţie în ţară ori străinătate”. Ajunge la fostul său domiciliu, discută cu rudele şi prietenii, dă declaraţii la poliţie şi evidenţa populaţiei, angajează un avocat şi află că printr-o procedură judecătorească i s-a declarat moartea şi i s-a emis un certificat de deces, pe care îl şi vede “în ochi” la serviciul de stare civilă. Merge la apartamentul său pe care îl ştia proprietate personală şi constată că în uşă răsar noii proprietari care au cumpărat cu bună credinţă locuinţa de la moştenitorii săi legali. Ajunge la soţie şi constată că fosta sa soţie s-a recăsătorit cu fostul ei iubit din tinereţe. Este condus de fosta soţie la cimitir şi i se indică o cruce pe care este înscris numele său, data de naştere, data decesului şi o fotografie din tinereţe, ca o justificare obiectivă, raţională şi rezonabilă a recăsătoririi şi a refacerii vieţii sale. Fuge de ziariştii paparazzo care îl caută cu cerbicie, decişi să intervieveze mortul-viu pentru a prezenta marea ştire poporului avid de informaţie, în regim de breaking news. Peste tot, la autorităţi, rude, prieteni sau cunoştinţe, va merge în mână cu certificatul său de deces şi va fi considerat un fost… cineva care “s-a întors din morţi pentru a le bântui liniştea” şi a-i deranja cu probleme neserioase… Pierde timp mult, e stresat şi tracasat de acest episod pe care îl credea posibil doar în filme… şi totuşi, „toate acestea din cauza cui?”, se va întreba retoric de câte ori va încerca să adoarmă, la miezul nopţii, bântuit de cel mai teribil coşmar…

Ne exprimăm opinia că declararea, cu rea-credinţă, fără probe sau indicii temeinice, a morţii pe cale judecătorească a oricărei persoane e de natură să îi afecteze direct, nemijlocit şi ireversibil patrimoniul şi dreptul fundamental la viaţă privată, protejat de Constituţia României şi art. 8 din CEDO[8]. O persoană aflată în viaţă care are un certificat de deces şi nu i s-a anulat încă actul de deces şi hotărârea judecătorească declarativă a morţii nu îşi poate exercita, pe parcursul procesului demarat care poate dura multe luni, nici unul dintre drepturile constituţionale sau legale, fiind discriminat sub multe aspecte, nu poate conduce maşina, nu poate vota, nu poate semna acte juridice/contracte, nu poate fi angajat, nu poate călători în străinătate, nu poate depune sau ridica bani, dar nici nu poate fi tras la răspundere. Revine judecătorului, dar şi avocatului care propune şi procurorului care pune concluzii o foarte mare responsabilitate cu privire la admiterea unei astfel de acţiuni de declarare a morţii unei persoane.

Verificările efectuate de poliţie şi funcţionarii de la evidenţa persoanelor trebuie să fie temeinice, nu superficiale, pentru a strânge cât mai multe dovezi în sensul admisibilităţii ori inadmisibilităţii unei astfel de acţiuni, după caz. În caz contrar, dacă ar fi să ne bazăm doar pe remediul procesual al anulării hotărârii judecătoreşti de moarte şi a certificatului de deces, atunci am fi inechitabili şi nerezonabili cu privire la respectarea dreptului la viaţă privată şi decentă al oricărei persoane, care nu trebuie a fi “tulburată” grav în maniera proprie în care a ales să îşi petreacă viaţa personală ori profesională.


[1] L. Cocora, B. Ioan, V. Astărăstoaie, Bioetica stărilor terminale, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu, 2004, pag. 3, cit. în O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil, persoanele, în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu 2011, pag. 97.
[2] E. Chelaru, cit. în O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pag. 98.
[3] A. R. Tănase, Persoana fizică în lumina noului Cod civil, identificare, nediscriminare, viaţă privată, Ed. ALPHA MDN 2013, pag. 154. Ne vin în minte versurile marelui poet national Mihai Eminescu, din poezia Luceafărul: „Părând pe veci a răsări, Din urmă moartea-l paşte, Căci toţi se nasc spre a muri Şi mor spre a se naşte”.
[4] O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pag. 107.
[5] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, cit. în O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pag. 107.
[6] O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pag. 107.
[7] I. Dogaru, N. Popa, D. C. Dănişor, Bazele dreptului civil, Ed. C. H. Beck 2008, pag. 545.
[8] Potrivit art. 8 din CEDO, „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora”.


Adrian-Relu TĂNASE
Director executiv-adjunct, Direcţia de Evidenţă a Persoanelor Buzău

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate