Infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor este o infracțiune de rezultat
6 noiembrie 2014 | Silvia USCOVA se vedea și dezbaterea juridică din 13 octombrie 2014: Penalul ține în loc civilul. Până când îl absoarbe cu totul (art. 239 NCP).
Preambul
Necesitatea de a analiza din punct de vedere juridic infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor a venit ca urmare a două împrejurări: prima se referă la faptul că, în principal, asigur reprezentarea intereselor creditorilor în multe dosare având ca obiect procedura de executare silită, dar și procedura insolvenței, a doua se referă la controversele existente între practicienii dreptului civil și cei ai dreptului penal la care am asistat cu ocazia dezbaterii organizate de JURIDICE.ro în data de 13 octombrie 2014 la Facultatea de Drept a Universității din București.
De asemenea, chiar dacă și eu prefer analiza riguros matematică a teoreticienilor dreptului, mai jos voi aborda conținutul constitutiv al infracțiunii mai mult din punct de vedere practic astfel încât voi prezenta scurte considerații în legătură cu urmarea imediată a infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor.
Infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor se regăsește în Noul Cod Penal (Codul Penal 2009), în Titlul II intitulat Infracțiuni contra patrimoniului, Capitolul III intitulat Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii și are următorul conținut:
„Art. 239.
(1) Fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei care, ştiind că nu va putea plăti, achiziţionează bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.”
Deși, sub aspectul obiectului juridic sau al celui material, infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor pare a nu comporta particularități deosebite față de celelalte infracțiuni contra patrimoniului, în general, tocmai încadrarea acestei infracțiuni în cuprinsul Titlului II constituie cheia înțelegerii laturii obiective, mai precis a urmării imediate, în sensul că se poate afirma cu certitudine că aceasta este o infracțiune de rezultat și nu o infracțiune de pericol atât în varianta tip prevăzută la alin. 1, cât și în varianta asimilată prevăzută la alin. 2.
De asemenea, mergând mai departe cu analiza, în grupul infracțiunilor contra patrimoniului, abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor face parte din subgrupul infracțiunilor prin săvârșirea cărora se încalcă încrederea ce trebuie să stea la baza relației sociale privitoare la patrimoniu, acesta constituind obiectul juridic special al infracțiunii.
Dacă sub aspectul infracțiunii în forma asimilată prevăzută la alin. 2 nu sunt opinii contrare, în doctrina recentă[1] s-a afirmat cu privire la infracțiunea în forma tip prevăzută la alin. 1 că ”urmarea imediată este reprezentată de starea de pericol creată prin provocarea unei stări de insolvabilitate de fapt a debitorului prin modificarea situației sale patrimoniale în vederea evitării unei executări silite din partea creditorului creând astfel un risc semnificativ pentru drepturile creditorului cu privire la satisfacerea creanței”.
Din punctul meu de vedere, nu putem opta pentru o astfel de viziune care ar putea duce la concluzia că poate exista o infracțiune contra patrimoniului care să fie o infracțiune de pericol, ci apreciez întemeiată opinia conf. univ. dr. Bogdan-Nicolae Bulai (Facultatea de Drept, Universitatea din București) care susținea în cadrul dezbaterilor pe care le-am menționat în preambul că ”nu e daună, nu e infracțiune contra patrimoniului”.
Creditorul nu este interesat de eventualele fluctuații ale activului și pasivului din interiorul patrimoniului debitorului decât în momentul în care constată că prin acestea se produce o pagubă propriului său patrimoniu, iar acest lucru se întâmplă numai după ce creanța însăși devină certă, lichidă și, mai ales, exigibilă.
Deși această infracțiune prezintă multiple aplicații în realitatea actuală, pentru a ilustra diferențele de abordare în cazul calificării ei ca infracțiune de pericol, respectiv de rezultat, vom lua exemplul cel mai simplu.
Persoana fizică AB încheie un contract de împrumut negarantat cu persoana fizică CD la data de 1 martie 2014, cu scadența peste un an de zile, la data de 1 martie 2015. Având în vedere faptul că la data scadenței, debitorul AB nu restituie suma împrumutată, creditorul CD inițiază procedura de executare silită la data de 1 aprilie 2015. Anterior acestui moment, la data de 1 august 2014, AB își vinde singurul bun, un autoturism.
Dacă am considera că infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor ar fi o infracțiune de pericol concret, atunci creditorul CD ar putea să formuleze plângere penală împotriva debitorului AB la data de 1 august 2014 pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută la alin. 1 – ”fapta debitorului de a înstrăina (…) bunuri din patrimoniul său (…) în scopul fraudării creditorilor” – având în vedere că la acel moment s-a produs urmarea imediată constând în ”starea de pericol creată prin provocarea unei stări de insolvabilitate de fapt a debitorului”.
În schimb, dacă am considera că infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor ar fi o infracțiune de rezultat, atunci urmarea imediată constând într-o pagubă adusă patrimoniului creditorului CD nu s-ar putea concretiza la momentul valorificării autoturismului deoarece CD nu avea la acel moment o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva debitorului AB.
Patrimoniului creditorului CD nu i s-a produs nicio pagubă prin valorificarea autoturismului deoarece, pe de o parte, deși la data de 1 august 2014 autoturismul a fost vândut, în schimbul acestuia s-a primit o sumă de bani astfel încât sub raportul activului patrimonial pot sau nu să existe diferențe notabile, iar, pe de altă parte, până la data de 1 martie 2015, debitorul AB poate să-și mărească activul patrimonial.
Prin urmare, chiar dacă fapta de a înstrăina autoturismul ar putea părea la data de 1 august 2014 ca o acțiune prin care debitorul AB a vrut să-și creeze o stare de insolvabilitate și, astfel, să fraudeze creditorul CD, ulterior, la data scadenței, când creanța ar deveni certă, lichidă și exigibilă, s-ar putea constata că nu s-a produs nicio pagubă în patrimoniul lui CD.
Explicația teoretică a acestor ultime concluzii o regăsim în dreptul civil. Una dintre caracteristicile patrimoniului oricărei persoane este de a fi o universalitate juridică în cadrul căreia drepturile şi obligaţiile patrimoniale pot suferi modificări (naştere, transformare, transmisiune, creştere, stingere, micşorare). Aceste modificări au ca efect creşterea sau micşorarea activului şi pasivului patrimonial astfel încât, pe de o parte, creditorii pot să urmărească bunurile dobândite de debitor posterior naşterii creanţelor lor, iar, pe de altă parte, o altă consecinţă directă a universalităţii patrimoniului rezidă în subrogaţia reală.
Așa cum am arătat mai sus, debitorul poate înstrăina bunurile din patrimoniul său, acestea nefiind indisponibilizate de creditorii săi chirografari, iar subrogaţia reală cu titlu universal asigură tocmai conţinutul gajului general, valoarea primită în schimb înlocuind din punct de vedere juridic valoarea înstrăinată. Aceasta nu înseamnă că, strict din punct de vedere al valorii intrinseci, patrimoniul rămâne intact, creditorul având, printre altele, și posibilitatea de a obține anularea sau declararea ca inopozabil a unui astfel de act juridic dacă a fost făcut în frauda intereselor lui.
E adevărat că, spre deosebire de alin. 2, legiuitorul nu a menționat în cuprinsul alin. 1 condiția producerii unei pagube creditorului, ci doar scopul constând în fraudarea creditorului, acest lucru putând crea confuzie asupra naturii infracțiunii, dar însăși fraudarea creditorului nu se poate răsfrânge decât asupra patrimoniului acestuia.
Modalitatea diferită în care legiuitorul a ales să reglementeze cele două forme ale infracțiunii determină ca, în cazul formei tip, fapta să se comită numai cu intenție directă, fapta fiind calificată prin scopul special ce trebuie urmărit, respectiv fraudarea creditorului, pe când în cazul formei asimilate fapte să se comită fie cu intenție directă, fie cu intenție indirectă.
Prin urmare, aceste diferențe referitoare la faptul că în forma asimilată a infracțiunii de la alin. 2 legiuitorul a prevăzut că fapta trebuie să producă o pagubă creditorului, pe când în forma tip de la alin. 1 a prevăzut că fapta trebuie comisă în scopul fraudării creditorului sunt justificate de rațiunea legiuitorului de a reglementa diferit latura subiectivă a infracțiunii, și nu de a da naturi diferite formelor infracțiunii în sensul ca la alin. 1 să avem o infracțiune de pericol și la alin. 2 să avem o infracțiune de rezultat.
Ideea de fraudare a creditorului în întreg sistemul nostru juridic presupune dovedirea unui prejudiciu, aceste două concepte fiind indisolubil legate.
Astfel, în cazul acțiunii revocatorii prevăzute la art. 1.562 din Noul Cod civil, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale dacă dovedește un prejudiciu și dacă deține o creanță certă la data introducerii acțiunii.
De asemenea, în cazul anulării unor acte sau operațiuni frauduloase prevăzute la art. 117 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, deși în conformitate cu art. 122 din Legea nr. 85/2014 se instituie o prezumție relativă de fraudă în dauna creditorilor, spre exemplu, această prezumție nu ar putea opera în cazul prevăzut la lit. g, respectiv cazul „actelor de transfer sau asumării de obligații efectuate de debitor într-o perioadă de 2 ani anteriori datei deschiderii procedurii, cu intenția de a ascunde/întârzia starea de insolvență ori de a frauda un creditor” deoarece în această situație însăși intenția cu care a acționat societatea debitoare trebuie dovedită.
Calificarea infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor ca fiind o infracțiune de rezultat prezintă interes și sub aspectul momentului consumării infracțiunii, respectiv al săvârșirii tentativei, având în vedere că, după cum știm, tentativa întreruptă este posibilă atât la infracțiunile de pericol (formale), cât și la infracțiunile de rezultat (materiale) deoarece, în ambele ipoteze, acțiunea poate fi întreruptă, dar tentativa proprie terminată este posibilă numai la infracţiunile de rezultat deoarece la infracţiunile de pericol, odată cu executarea acţiunii în întregime, fapta se consumă fără să fie necesară producerea vreunei vătămări materiale.
În cazul prezentat mai sus, consumarea infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor în modalitatea tip prin înstrăinarea bunurilor din patrimoniul debitorului are loc la momentul producerii pagubei în patrimoniul creditorului.
În loc de concluzii, vin cu o constatare a faptului că, deși infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor nu are corespondent în vechea legislație, doctrina recentă o tratează insuficient, iar jurisprudența (cel puțin cea) publicată lipsește cu desăvârșire, în condițiile în care ar putea fi un instrument interesant pentru creditori în relațiile cu debitorii care sunt din ce în ce mai inventivi atunci când vine vorba despre neexecutarea cu rea-credință a obligațiilor asumate.
[1] Mihail Udroiu, ”Drept penal. Partea specială. Noul Cod penal”, Edit. C. H. Beck, București, 2014, pag. 243.
Silvia USCOV
Avocat definitiv în Baroul București
Silvia Uscov Legal Services
