Pentru comunicare profesională JURIDICE.ro recomandă Infinit PR
TOP LEGAL
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Riscurile exercitării profesiei de avocat: cauze, contribuţii, aplicaţii

07.11.2014 | Iulia VUCMANOVICI
Abonare newsletter

Preambul

Exercitată prin intermediul şi cu ajutorul cuvintelor (scrise sau rostite), profesia de avocat ajunge uneori să presupună, tocmai datorită caracterului versatil al instrumentului său de lucru, tot atâtea riscuri, câte avantaje (de imagine, succes, sporire a confortului vieţii, dezvoltare personală, etc). Hamletizând într-un deplin sens shakesperean, se dovedeşte nu departe de adevăr afirmaţia că exercitarea acestei profesii presupune, adesea, „vorbe, vorbe, vorbe”, devenite adevărate arme atunci când s-ar dovedi a nu fi nici oarecare, nici goale de conţinut, aşa cum poate ar părea. Se poate întâmplă ca una dintre consecinţe să fie aceea ca (nu chiar) simplele afirmaţii, vorbe, cuvinte sau susţineri formulate în exercitarea profesiei să se întoarcă împotriva susţinătorului lor, într-un mod devenit vătămător pentru însăşi natura liberală a profesiei şi chiar a independenţei sale.

Denumite „susţineri” în terminologia oficială a Legii nr. 51/1991, afirmarea de asemenea „vorbe” este liberă şi neîngrădită în aparenţă, atâta vreme cât afirmaţiile se dovedesc formulate „în forma adecvată”, prin excluderea cuvintelor sau expresiilor “de natură a aduce atingere autorităţii, demnităţii şi onoarei completului de judecată, procurorului, celorlalţi avocaţi şi părţilor ori reprezentanţilor acestora în proces” (art. 39 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 51/1995). Respectând limita legală impusă, avocatul pare a-şi asigura o poziţie străină de riscul oricărei răspunderi penale, oricând susceptibilă de antrenare ca urmare a susţinerilor sale, scrise sau orale, formulate în exercitarea profesiei. În general, avocatul deţine conştiinţa independenţei şi protecţiei sale legale, în sensul consacrat de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 51/1991. Tocmai când aceasta este absolută, avocatul poate constata că “În exercitarea profesiei şi în legătură cu aceasta avocatul (nu) este protejat de lege”, în sensul art. 4 din Legea nr. 51/1995, chiar de către cei care ar trebui să îi asigure o asemenea protecţie.

Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, „Profesia de avocat este liberă şi independentă (…)”, astfel încât, conform art. 2 alin. 3 din Legea nr. 51/1995, exercitarea acesteia prin intermediul vorbelor, cuvintelor (aşadar, al susţinerilor) este de natură a naşte obligaţii nu doar în sarcina autorităţilor judecătoreşti, a celorlalte organe de jurisdicţie, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor şi a instituţiilor publice, dar şi a persoanelor fizice sau juridice. Pe scurt, toate acestea au obligaţia să permită şi să asigure avocatului “desfăşurarea nestingherită a activităţii sale”. Mai mult decât atât, art. 36 din Legea nr. 51/1995 prevede inviolabilitatea contactului dintre avocat şi clientul său (“Contactul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului”), mergând până la obligaţia administraţiei locului de arest ori detenţie de a respecta inviolabiliatea acestui drept (“În cazul în care clientul se află în stare de arest sau detenţie, administraţia locului de arest ori detenţie are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru respectarea drepturilor prevăzute la alin. 1”). În acord cu aceste reglementări, art. 10 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat prevede că: “Orice comunicare (…) profesională între (…) avocat şi client este confidenţială”.

De interes general devin, însă, nu atât problemele de îngrădire a libertăţii avocaturii în mod direct de către autorităţile şi organele publice, cât cele de intruziune indirectă, realizată de acestea prin intermediul persoanelor fizice sau juridice care au beneficiat, la un anumit moment, de serviciile unui avocat, odată cu garanţia secretului profesional asigurat de acesta, înţelegând ulterior a renunţa la acest beneficiu tocmai atunci când de o asemenea slăbiciune ar cauta să profite, interesat şi prea puţin legal, autorităţile publice.

Se întâmplă uneori ca, în raporturile lor subsecvente cu autorităţile publice, asemenea persoane să devină, ele însele, direct interesate în expunerea discuţiilor purtate cu propriii avocaţi, spre interesul reprobabil şi curiozitatea avidă a autorităţilor publice, pregătite să purceadă la o interpretare tendenţioasă a oricărui amănunt al acestor conversaţii profesionale. De remarcat că, pentru depăşirea obstacolului legal ce a determinat persoanele fizice sau juridice să fi apelat, în trecut, la serviciile unui avocat, acestea ar fi fost până atunci dispuse a achita avocaţilor aleşi generoase onorarii de succes (deşi interzise în cauzele penale, sub aspectul laturii penale, potrivit prevederilor art. 129 alin. 7 din Statutul profesiei de avocat, prin ceea ce nu constituie decât o periculoasă întreţinere a suspiciunilor cu privire la această profesie, prin neacceptarea ideii de succes în legătură cu restabilirea, legală, a libertăţii unei persoane acuzată pe nedrept de săvârşirea unei infracţiuni, deşi fără a institui în acest sens o sancţiune, valabil prevăzută de însăşi Legea nr. 51/1995). În momentul în care achitarea unor asemenea onorarii devine iminentă sau, dimpotrivă, raţiunea achitării onorariilor de succes se spulberă, din motive obiective, atitudinea persoanelor consiliate avocaţial se schimbă, într-un sens contrar propriului apărător, deşi într-unul de care nu se feresc a profita tocmai autorităţile însărcinate cu garantarea libertăţii şi independenţei profesiei.

Astfel de riscuri profesionale ale avocaturii pot apărea imediat ce asemenea persoane, deşi de o credibilitate îndoielnică, rezultând din perspectiva interesului lor direct, ar începe să deţină revelaţii cu privire la comiterea de infracţiuni de către foştii confidenţi ai cauzelor lor, respectiv propriii lor avocaţi, înţelegând a le şi denunţa, pentru ca astfel să ”faciliteze identificarea şi tragerea la răspundere penală“ a acestora, pentru a beneficia de prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor. În acest sens, utile pentru autorităţi devin nu doar denunţurile, autodenunţurile sau depoziţiile unor asemenea persoane, ci chiar şi înregistrările audio-video, ilegal realizate (cu mijloace proprii, neautorizate) şi, desigur, fără ştiinţa avocatului, prin imprimarea pe suport tehnic a discuţiilor confidenţiale în care clienţii au ştiut a-şi antrena (şi, nu întâmplător, provoca) propriii avocaţi, la momentul la care aceştia se ştiau ţinuţi de sacrosancta obligaţie profesională de confidenţialitate şi mai puţin de temerea interpretării ulterioare a sensului discuţiilor de către alte persoane.

Pericolul denaturării afirmaţiilor, vorbelor sau spuselor unui avocat aflat în executarea unui contract de asistenţă juridică cu scopul incriminării sale penale face parte, aşadar, dintre riscurile nedorite ale acestei profesii, de care autorităţile publice nu sunt întotdeauna străine, aşa cum s-ar impune, faţă de prevederile art. 7 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat: “În exercitarea profesiei, nu poate fi supus niciunei restricţii, presiuni, constrângeri sau intimidări din partea autorităţilor sau instituţiilor publice ori a altor persoane fizice sau persoane juridice. Libertatea şi independenţa avocatului sunt garantate de lege”.

Consecinţele pentru avocat sunt cu atât mai inadmisibile cu cât, în vreme ce “Avocatul este dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată”, potrivit art. 11 din Legea nr. 51/1995, foştii clienţi pot renunţa oricând la beneficiul instituit în favoarea lor, nu doar divulgând discuţiile secrete purtate cu propriii avocaţi, dar şi utilizând înregistrările nelegale ale unor asemenea discuţii, realizate în deplina exercitare de către avocaţi a rolului lor de confidenţi ai cazului încredinţat. Caracterul de ordine publică al secretului profesional, consacrat de art. 8 din Statutul profesiei de avocat, devenit astfel obligatoriu erga omnes, ar trebui să determine autorităţile să se abţină de la a-şi dori să afle conţinutul unor asemenea conversaţii confidenţiale şi cu atât mai puţin să accepte utilizarea lor în cadrul unor asemenea denunţuri, depoziţii şi înregistrări, declanşând periculoase procese de intenţie împotriva apărătorilor drepturilor altora. Art. 8 din Statutul profesiei de avocat stipulează că “Secretul profesional este de ordine publică”, tocmai ca urmare a faptului că, potrivit art. 7 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat, inclusiv avocatul ar trebui să se ştie protejat în raport cu opiniile altora despre afirmaţiile sale, având cu adevărat certitudinea libertăţii sale de exprimare. Când situaţia este opusă, ea echivalează cu încălcarea libertăţii şi independenţei avocatului şi, implicit, a profesiei de avocat.

Valorificarea incriminatoare a depoziţiilor sau denunţurilor interesate ale unor persoane fizice sau juridice împotriva foştilor lor avocaţi reprezintă un atentat la libertatea şi independenţa profesiei de avocat. În vederea respectării libertăţii şi independenţei acestei profesii, organele judiciare ar trebui să se dovedească apte să obţină dovezi împotriva avocaţilor vinovaţi de reale fapte antisociale utilizând alte mijloace de probă (de preferinţă, obţinute prin metode şi strădanii proprii), iar nu depoziţii şi denunţuri ale altora (cu atât mai puţin ale foştilor clienţi ai avocaţilor), într-un mod condamnabil pentru modul de înţelegere a rolului avocatului într-o societate democratică, astfel cum este enunţat de Carta principiilor fundamentale ale avocatului european. Prudenţa autorităţilor publice în acceptarea şi încurajarea unor asemenea practici ar constitui o dovadă de responsabilitate faţă de misiunea avocaţilor într-o societate democratică, care “nu se limitează doar la executarea fidelă a unui mandat în cadrul legii”, ci “trebuie să vegheze la respectarea Statului de drept şi a intereselor persoanelor cărora le apără drepturile şi libertăţile”. Reticenţa în aflarea unor adevăruri tendenţioase despre avocaţi şi, mai grav, în căutarea deliberată a acestora, inclusiv pe asemenea căi, ar reprezenta, totodată, o dovadă de consideraţie acordată acestei profesii, precum şi de confirmare a faptului că avocatul este cu adevărat perceput ca veritabil apărător al “drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice, de drept public şi de drept privat”, în sensul art. 2 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat şi art. 2 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, precum şi ca partener al autorităţilor publice în activitatea judiciară, iar nu ca inamic periculos al adevărului, în aşa fel încât conversaţiile sale profesionale confidenţiale să facă subiect de urmărire şi verificare retroactivă şi, astfel, libertatea sa de exprimare în cadrul profesiei să fie cenzurată. Neîncrederea manifestată faţă de practicienii acestei profesii, ca şi practicarea prezumţiei de nelegalitate în legătură cu exercitarea sa prin cuvinte, vorbe, afirmaţii şi susţineri orale sau scrise, contrazice sistemul statului de drept, într-o modalitate care confirmă maxima potrivit căreia “ubi judicat, qui accusat, vis non lex valet” (“când judecă cel care acuză, domneşte forţa, nu legea”), Publilius Syrus, Sententiae, 962.

Concret, prevederile art. 113 din Statutul profesiei de avocat statuează că “Avocatul este confidentul clientului în legătură cu cazul încredinţat. Confidenţialitatea şi secretul profesional garantează încrederea în avocat şi constituie obligaţii fundamentale ale avocatului”, iar art. 8 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 51/1995 prevede că “Avocatul nu poate fi dezlegat de secretul profesional nici de către clientul său şi nici de către o altă autoritate sau persoană”. Unilaterala obligaţie a avocatului, de păstrare a secretului profesional în raportul contractual cu clientul său, nu îi poate impune acestui profesionist al cuvântului scris sau vorbit şi continuu interpretabil o sarcină excesivă, ca urmare a lipsei de deontologie a autorităţilor publice în strângerea probelor necesare pentru aflarea adevărului în alte cauze, ca şi al lipsei lor de discernământ în interpretarea insinuantă a acestor probe.

De menţionat că Legea nr. 682/2002 nu a fost secondată de un act normativ de similară protecţie a persoanelor acuzate în mod interesat de astfel de “martori”, deveniţi în mod subit interesaţi de aflarea adevărului, în special cu privire la alte cauze penale, la declanşarea cărora s-ar arăta dornice să contribuie în mod direct, în sensul art. 2 lit. a) pct. 2 din Legea nr. 682/2002, imediat ce ar simţi ameninţarea propriilor acuzaţii şi condamnări. Optimismul vine, însă, din partea noului text al art. 118 din Codul de procedură penală, care impune, prin prezenţa sa salutară, concluzia că dacă “Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa”, cu atât mai puţin va putea fi folosită aceasta împotriva altora, mai ales a acelora care ar fi asistat persoana în asemenea calităţi (de martor, suspect, inculpat).

Nuanţele de interpretare a acestor prevederi legale urmează să se releve pe deplin, mai cu seamă în contextul actual al luptei împotriva corupţiei, în care persoana avocatului se dovedeşte un trofeu tot mai tentant pentru acuzatorii publici, dispuşi să dea curs oricăror asemenea denunţuri interesate, deşi în absenţa unor suficiente preocupări faţă de efectele unor asemenea acţiuni şi, adesea, chiar faţă de semnificaţia conţinutului celor aflate în mod adiacent şi, de altfel, nu tocmai onorabil.

Acuzaţiile cele mai la îndemână împotriva avocatului devin, în acest context, cele de corupţie (acestea fiind, în contextul actual, şi cele mai provocatoare pentru apetitul inchizitorial al acuzatorilor publici). În cazul unui scenariu bine concertat, cu aparentă credibilitate, susţinut de înregistrări private audio-video suficient de inteligibile, acuzaţia se poate solda cu cele mai grave consecinţe: suspendarea şi/sau excluderea din profesia de avocat, interdicţia exercitării profesiei impusă cu titlul de control judiciar, pe durata instrucţiei penale şi/sau al celei judecătoreşti. Conversaţiile cele mai vizate (despre sume de bani) s-ar vedea ele însele suspectate, în cadrul instrucţiei penale, de o predeterminată nelegalitate. Până la eventuala validare a unei asemenea prezumţii, avocatul riscă să îşi piardă licenţa profesională.

În acest context, o problemă de interes deosebit devine cea a legalităţii controlului judiciar constând în interdicţia exercitării profesiei de avocat, ca şi a caracterului echitabil al acestei măsuri de restricţie aparent temporare, precum şi a compatibilităţii sale cu necesitatea restrângerii limitelor într-o societate democratică, în sensul permis de art. 53 din Constituţia României.

Legalitatea măsurii de control judiciar constând în interdicţia exercitării profesiei de avocat

Măsura controlului judiciar este concepută ca o măsură obiectivă, impusă fiind de raţiuni preventive, iar nu punitive, pentru fapte existente în materialitatea lor sau cu evidente urmări materiale (art. 215 alin. 2 lit. e din Codul de procedură penală se referă la profesia, meseria, activitatea în care inculpatul „a săvârşit fapta”). Măsura interdicţiei exercitării profesiei implică o infracţiune de rezultat, ale cărei efecte concrete, produse deja, pot justifica în mod obiectiv prevenţia impusă. Infracţiunile susceptibile de săvârşire prin afirmaţii (îmbrăcând forma unor aparente promisiuni, pretinderi de bani, bunuri sau foloase materiale ilicite) sunt, în schimb, infracţiuni de pericol. Pericolul este, prin natura sa, aleatoriu, independent de profesie, funcţie, meserie. Interdicţia exercitării avocaturii înlătură riscul corupţiei tot atât de mult ca şi absenţa impunerii sale. Măsura controlului ar fi aleatorie, la fel ca şi pericolul. Ea s-ar dovedi o măsură subiectivă, punitivă (deşi aplicată în absenţa unei hotărâri de condamnare). Aplicarea măsurii s-ar face, eronat, în considerarea caracteristicilor profesiei (presupunând contactul inevitabil al avocatului cu autorităţile judiciare, expuse riscului generic al comiterii unor asemenea infracţiuni), iar nu în considerarea riscului concret al faptelor imputate, la un asemenea moment doar presupuse.

Este ilegală punerea în cauză a profesiei avocaturii, în baza unei măsuri subiective, cu caracter punitiv, aplicată anterior condamnării definitive a unui avocat – în plus, a unuia bănuit de o infracţiune de pericol, a cărei componentă de risc nu poate fi determinată sau condiţionată de o anumită calitate şi nici favorizată de această calitate în mod absolut. Este cu atât mai ilegală o asemenea măsură dispusă pe o durată nedeterminată, aşa cum este de regulă durata unui proces penal, cu atât mai mult a unuia în care trebuie să se elucideze natura şi sensul unor cuvinte, vorbe afirmaţii sau susţineri.

Faţă de prevederile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, măsura controlului judiciar a interdicţiei exercitării avocaturii devine incompatibilă cu caracterul liberal al profesiei. Ea poate deveni cel mult compatibilă cu nedemnitatea profesiei, deşi în condiţiile strict determinate de prevederile art. 14 din Legea nr. 51/1991, ale unei condamnări definitive („Este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei”).

Până la eventuala definitivare a unei ipotetice soluţii de nedemnitate, mai ales atunci când procedura de judecată s-ar dovedi de durată (din motive independente de voinţa avocatului suspect), exercitarea acestei profesii liberale nu poate fi îngrădită/restrânsă, inclusiv printr-o asemenea măsură, cu atât mai puţin atunci când măsura interdicţiei exercitării profesiei este luată cu scopul prevenirii unei infracţiuni de pericol (risc).

De altfel, soluţia interdicţiei s-ar afla ea însăşi la îndemâna organelor profesiei, conform art. 50 din Statutul profesiei de avocat: „Dreptul de a exercita profesia de avocat poate fi suspendat în cazul în care împotriva avocatului s-a pus în mişcare acţiunea penală sau s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive”. În absenţa unei asemenea decizii a organelor statutare, suspendarea de facto devine cu atât mai nelegală, cu cât nu s-ar datora unei hotărâri judecătoreşti definitive de interzicere, fie şi temporară, a dreptului de a profesa, impusă ca eventuală pedeapsă accesorie.

Cunoscând că eventuala condamnare ar atrage după sine consecinţa – doar atunci legală – a nepracticării acestei profesii, toate raţiunile, inclusiv cele ale prestigiului profesiei de avocat, impun ca soluţia să fie judecarea imediată a avocatului suspect, iar nu prevenţia aplicată acestuia în privinţa profesiei, pe o durată nedeterminată. Interdicţia exercitării acestei profesii nu ar mai fi, în acest caz, „temporară”, în singurul sens permis de art. 49 alin. 1 lit. b) din Statutul profesiei de avocat.

Interdicţia exercitării profesiei de avocat este mai mult decât o măsură de control judiciar, ea devenind o măsură de pedeapsă anticipată, având în vedere:
a) durata sa estimativă (care, oricât de temporară, s-ar dovedi suficient de îndelungată încât să devină vătămătoare, având în vedere că avocatura este o activitate liberală autosusţinută, astfel încât practicarea ei presupune şi costuri, periodice şi continue, nu doar profit);
b) imposibilitatea restabilirii situaţiei anterioare, în caz de achitare;
c) imposibilitatea deducerii duratei sale, din cea, finală, a eventualei pedepse accesorii având acelaşi conţinut (precum în cazul deducerii duratei arestării din cea a detenţiei finale).

Cazul particular al traficului de influenţă (ales datorită componentei sale orale, concretizată în afirmarea unor promisiuni şi consumată chiar dacă promisiunea ilegală nu s-ar realiza)

Cu atât mai nelegală s-ar dovedi impunerea unei asemenea măsuri de control judiciar, în cazul în care aceasta ar avea ca izvor impresia, subiectivă şi generic formată pe baza unor interceptări ale unor conversaţii private, niciuna însoţită de concomitente activităţi materiale de preluare/primire/oferire a unor bani sau bunuri şi/sau de dovada unor asemenea acte materiale, obiective, în plus bănuite în mod cert ca fiind dobândite în afara contractului de asistenţă juridică, precum şi la un moment concomitent al presupusei promisiuni ilicite.

O asemenea măsură s-ar dovedi aplicată, într-un asemenea caz, pentru o infracţiune „de vorbe” (imputată unui avocat, a cărui profesie se exercită prin intermediul cuvintelor), neînsoţite de faptele materiale specifice naturii unei asemenea infracţiuni (cum, de exemplu, ar fi cea de trafic de influenţă). Chiar şi descoperirea în flagrant a predării/pretinderii/oferirii de sume de bani nu ar justifica măsura interdicţiei dispusă pe o durată nedeterminată, ţinând cont că titlul eventualei predări a sumelor de bani se impune elucidat pe fondul său şi ştiind că primirea de bani intră în executarea unui contract de asistenţă juridică.

De vreme ce interdicţia exercitării profesiei de avocat ar avea la bază discuţii despre bani purtate cu clienţii, reiese legalitatea afirmaţiilor avocatului în cadrul acelor discuţii şi, dimpotrivă, faptul că solicitarea sumelor de bani intră cu adevărat în atribuţiile unui avocat, ceea ce ar fi de natură a contrazice acuzaţia însăşi.

Titlul sumelor de bani amintite în cadrul ilegalelor interceptări se impune elucidat. Nu poate fi admisibil, însă, ca până nu se lămureşte sensul acestor discuţii (admiţând legalitatea interceptării lor), pe parcursul unui litigiu de durată (prelungit nu neapărat din cauza suspectului), avocatul să nu îşi poată exercita profesia, necondamnat fiind.

Dacă anumite infracţiuni ar putea fi favorizate de profesia de avocat, riscul ar fi unul obiectiv şi egal pentru toţi avocaţii, datorat nu atât persoanei avocaţilor, cât naturii activităţii lor, precum şi percepţiei personale – şi infinit variabile – a clienţilor asupra acestei activităţi (într-un mod nu cu mult diferit faţă de percepţia asupra activităţii de judecată sau de instrumentare a cauzelor penale).

Exceptând actul material constând în preluarea/acceptarea/pretinderea de bani în mod ilegal, la momentul concomitent eventualei promisiuni ilicite, traficul de influenţă este o infracţiune săvârşită prin cuvinte („şi care promite că îl va determina…”), consumată “indiferent dacă influenţa este sau nu este exercitată ori dacă influenţa presupusă produce sau nu produce rezultatul dorit” (art. 12 din Legea nr. 27/2002 de ratificare a Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianurie 1999). Forma cuvintelor, sensul şi interpretarea lor sunt subiective. Ele nu pot rezulta decât dintr-o coroborare de durată a probatoriului. Important este ca aceste cuvinte/promisiuni să aparţină presupusului autor şi să fie certificate de martori dezinteresaţi. În caz contrar, al unei acuzaţii bazate pe vorbelor altora, rezultând din denunţuri sau depoziţii, cuvântul avocatului s-ar vedea pus contra cuvântului denunţătorilor, obligând cu atât mai mult autorităţile publice la prudenţă în certificarea credibilităţii sesizărilor astfel primite şi, în anumite cazuri, chiar sugerate sau solicitate.

În plus, pentru dovada unor asemenea fapte, este necesară existenţa unor înregistrări autorizate în mod legal, contemporane momentului presupuselor fapte, precum şi dovada însăşi a actelor materiale de preluare a unor sume de bani, nu doar a afirmaţiilor ulterioare despre acestea. Dubiul asupra acestor eventuale promisiuni devine cu atât mai elocvent cu cât interpretarea naturii lor s-ar face în funcţie de percepţia proprie a denunţătorilor asupra noţiunii de “promisiune”, ca şi asupra eventualului conţinut al acesteia.

Nu poate fi considerată promisiune, în sensul traficului de influenţă, conversaţia generică despre bani purtată de un avocat (care, prin natura meseriei, este plătit) cu clienţii săi. Potrivit art. 31 din Legea nr. 51/1995: “Pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său”. Există şi este considerabil riscul ca, prin promisiune, clienţii să înţeleagă o supralicitare ilegală a realităţii numai ca urmare a aspiraţiilor lor, personale şi unilaterale, având în vedere gama extinsă a aşteptărilor subliminale ale unor asemenea persoane, mai ales a acelor aspiraţii care ar viza libertatea lor. Menţinerea sau redobândirea libertăţii poate justifica orice iluzii, al căror suport nici să nu aibă nevoie de prea mari justificări, suficiente fiind simplele păreri, consideraţii, gesturi (tot ceea ce imaginaţia lor ar lua drept aluzii, dar care nu ar reprezenta nici măcar atât). Există şi este considerabil riscul ca, prin recompensarea materială a activităţii profesionale a avocatului, clienţii să îşi dorească, să îşi imagineze altceva, fie la momentul acordării recompensei contractuale, fie ulterior.

Nu în ultimul rând, este incontestabilă existenţa unei marje de apreciere asupra noţiunii de promisiune a rezultatului, în cadrul activităţii de diligenţă a avocatului. Se ştie că avocatura presupune o activitate de diligenţă în vederea obţinerii unui rezultat (de cele mai multe ori anticipat, aşteptat cu nerăbdare şi speranţă, formând el însuşi subiect de liberă speculaţie). În acest context, nu poate deveni condamnabilă exprimarea, de către avocat, a unor temeri, a unor încurajări, avansarea unor exemple, practicarea empatiei, în scopul de încurajare sau de întreţinere a moralului clienţilor. Înainte de a fi ilicită, eventuala încălcare a acestor limite trebuie să constituie încălcare a deontologiei profesionale, fiind necesar să fie cu prioritate dovedită ca atare.

Or, potrivit prevederilor art. 39 alin. 3 din Legea nr. 51/1995: “Avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată şi cu respectarea prevederilor alin. (2), (…) dacă sunt în legătură cu consultaţiile oferite justiţiabililor ori cu formularea apărării în acea cauză, dacă ele sunt făcute cu respectarea normelor de deontologie profesională” şi potrivit prevederilor art. 39 alin. 2 din Legea nr. 51/1995: “Avocatul este obligat (…) să nu folosească cuvinte sau expresii de natură a aduce atingere autorităţii, demnităţii şi onoarei completului de judecată, procurorului, celorlalţi avocaţi şi părţilor ori reprezentanţilor acestora în proces”.

Stabilirea naturii afirmaţiilor ca reprezentând încălcare a regulilor deontologice ale profesiei de avocat condiţionează calificarea afirmaţiilor sale ca infracţiuni. Necunoscând promisiunea eventual formulată (într-un trecut lipsit de suport probator), precum şi termenii ei, traficul de influenţă nu poate deveni decât subiect de speculaţie. Determinantă va fi, în acest context, necesitatea determinării limitei supralicitării în această profesie, proba ei, ca şi eventuala sancţiune a încălcării sale.

E nevoie de numeroase certitudini pentru a stabili natura unei eventuale supralicitări a realităţii. Până la probarea acesteia nu se poate justifica interdicţia exercitării unei profesii liberale, practicată prin cuvinte, aceleaşi care pot constitui, sub forma promisiunilor ilegale, elementul material al unui trafic de influenţă sau a altor similare infracţiuni de corupţie. În absenţa certitudinilor, instanţele judecătoreşti, organele de jurisdicţie şi organele de urmărire penală “au obligaţia să permită şi să asigure avocatului desfăşurarea nestingherită a activităţii sale, în condiţiile legii” (art. 2 alin. 3 din Legea nr. 51/1995).

Cunoscând totodată că, în materia infracţiunii de trafic de influenţă, actele de pregătire şi tentativa sunt asimilate faptei consumate, analiza interceptărilor va fi subiectivă, într-un mod contrar scopului obiectiv pe care trebuie să îl deţină măsura interdicţiei exercitării profesiei.

Caracterul excesiv al măsurii controlului judiciar constând în interdicţia exercitării profesiei de avocat

Impunerea unei asemenea interdicţii nu s-ar dovedi necesară într-o societate democratică, în sensul permis de art. 53 din Constituţia României.

1. Interdicţia exercitării unei asemenea profesii ar implica necesitatea derulării unei alte activităţi remunerate, ceea ce ar echivala cu:
a) Un inevitabil conflict cu statutul profesiei (art. 15 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 51/1995: “Exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat”, atunci când avocatul nu ar fi senator, deputat, cadru didactic, consilier local sau judeţean, arbitru, mediator, consilier fiscal, consilier de proprietate intelectuală, traducător autorizat sau lichidator judiciar şi, chiar dacă ar fi, această activitate i-ar fi suplimentar interzisă;
b) Riscul deprofesionalizării, prin pierderea contactului cu această profesie;
c) Riscul excluderii din profesie pentru imposibilitatea acumulării punctajului profesional anual necesar pentru asigurarea pregătirii profesionale continue.

2. Interdicţia exercitării avocaturii încalcă dreptul fundamental de liberă alegere a profesiei, garantat de art. 41 alin. 1 teza a II-a din Constituţia României: “Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei este liberă”. Din raţiuni de subzistenţă, avocatului i s-ar impune, pe întreaga durată a procesului, o altă activitate remunerată, deşi contrar alegerii sale, îndreptăţită de calificarea deja deţinută.

3. Interdicţia exercitării avocaturii implică suportarea unilaterală şi exclusivă doar a sarcinilor financiare ale profesiei, devenită excesivă în absenţa posibilităţii realizării de subsidiare venituri din aceasta. Astfel, desfăşurarea activităţii de avocat presupune nu doar câştiguri, ci şi importante cheltuieli (art. 235 din Statut), rezultate din:
a) taxe de menţinere în tabloul avocaţilor definitivi cu drept de exercitare a profesiei;
b) costuri de participare la conferinţe, seminarii, în vederea pregătirii profesionale continue, reprezentând o îndatorire profesională obligatorie potrivit statutului profesiei;
c) taxe datorate Casei de Asigurări a Avocaţilor, obligatorii, îndreptăţind la primirea unei viitoare pensii, pe care avocatul riscă să nu o poată încasa, deşi fiind obligat să contribuie la aceasta, ceea ce ar fi de natură să îi încalce dreptul fundamental la protecţie socială, garantat de art. 41 alin. 2 din Constituţie;
d) costurile asigurării pentru răspundere profesională (art. 42 din Legea nr. 51/1995, art. 119 şi art. 231 din Statutul profesiei de avocat).

4. Interdicţia exercitării avocaturii constituie o încălcare a dreptului fundamental la sănătate, garantat de prevederile art. 34 din Constituţie, ca urmare a obligării de a sista plata cheltuielilor de asigurare de sănătate către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, ceea ce ar împiedica avocatul să mai poată beneficia de asistenţă medicală (inclusiv de urgenţă), în caz de nevoie.

5. Interdicţia exercitării avocaturii constituie o încălcare a dreptului fundamental al acestuia la un nivel de trai decent, ca urmare a negării principiilor afirmate de prevederile art. 47 alin. 2 din Constituţia României.

6. Interdicţia exercitării profesiei, deşi liber alese, în acord cu principiul consacrat de art. 41 alin. 1 din Constituţia României, poate intra în conflict cu dreptul fundamental similar, la un nivel de trai decent, precum şi cu principiul interesului superior al minorului, consacrat de art. 2 alin. 4 Legea nr. 272/2004, atunci când în întreţinerea avocatului s-ar afla cel puţin unul.

Caracterul discriminatoriu al instituirii măsurii de control judiciar constând în interdicţia exercitării profesiei de avocat

Art. 39 alin. 1 din Legea nr. 51/1995 statuează că: “În exercitarea profesiei, avocaţii sunt ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarilor publici, cu excepţia situaţiilor în care atestă identitatea părţilor, a conţinutului sau datei unui act”. Măsura interdicţiei exercitării profesiei de avocat s-ar putea justifica doar atunci când s-ar presupune că fapta avocatului ar fi fost săvârşită în exercitarea atribuţiilor de atestare a identităţii părţilor, a conţinutului sau a datei vreunui act (ceea ce presupune, deja, o infracţiune de rezultat, iar nu de pericol, aşa cum este cea bănuită a fi fost săvârşită prin intermediul afirmaţiilor, cuvintelor, susţinerilor). Din acest motiv, până la definitivarea rezultatului procesului penal, declanşat de denunţuri şi depoziţii ale unor foşti clienţi, în care rolul determinant în stabilirea vinovăţiei îl au interpretările subiective şi de durată date afirmaţiilor, cuvintelor, susţinerilor profesionale şi aflate în legătură cu profesia, în sensul art. 4 din Legea nr. 51/1995 (aşadar “vorbelor” hamletiene), avocatului va trebui să i se permită să îşi deruleze activitatea profesională autosusţinută şi aducătoare de un profit impozabil. Orice soluţie contrară echivalează cu asimilarea rolului avocatului statutului funcţionarului public, cel a cărui activitate decizională ar putea impune, din raţiuni de interes public, împiedicarea exercitării temporare, deşi cu şansa redobândirii tuturor avantajelor anterioare, în caz de achitare.

Altfel, avocaţii s-ar vedea neasimilaţi funcţionarilor publici doar în ceea ce priveşte aspectele pecuniare nefavorabile, căci, într-o similară situaţie de control judiciar aplicată funcţionarilor, aceştia nu şi-ar mai încasa salariul, nefiind obligaţi la suportarea altor cheltuieli, respectiv a tuturor celorlalte costuri pe care activitatea liberală, autosusţinută, o presupune şi ale căror eforturi nu pot fi justificate decât prin obţinerea unui venit. În vreme ce salariatul al cărui contract individual de muncă este suspendat în temeiul art. 49 şi următoarele din Codul Muncii primeşte, în caz de achitare şi reluare a activităţii, toate drepturile salariale restante, avocatul achitat nu primeşte înapoi onorariile restituite sau pe care le-ar fi putut încasa, nici măcar sub forma de lucrum cessans. Dimpotrivă, avocatul se va confrunta, la finalul litigiului în care s-ar vedea achitat, cu o suplimentară situaţie concurenţială, agravată prin dispariţia sa temporară de pe piaţă, ca şi prin pierderea atributelor prestigiului şi încrederii, ce se impug a fi redobândite printr-un efort suplimentar.

Interdicţia exercitării profesiei de avocat echivalează cu înlăturarea avocatului de pe piaţa concurenţială a avocaturii, într-un mod care – nedublat de o hotărâre de condamnare definitivă (eventual pronunţată în regimul urgent al unei infracţiuni flagrante, cum ar trebui să fie cele de pericol în general şi cele de corupţie mai cu seamă) – contravine principiilor acestei activităţi liberale.

Concluzii

Riscurile exercitării, prin cuvinte, a profesiei de avocat sunt în ansamblu: riscul de a fi bănuit de săvârşirea de infracţiuni şi de a naşte asemenea suspiciuni prin simple afirmaţii profesionale, riscul de a fi bănuit de săvârşirea unor infracţiuni de pericol, lipsite de un rezultat concret şi palpabil (aspect de natură să agraveze bănuiala sau doar să o menţină, în mod perpetuu şi abuziv), riscul de a pierde dreptul de liberă exercitare a acestei profesii pe o durată nedeterminată şi incertă, necesară pentru elucidarea afirmaţiilor şi susţinerilor sale profesionale, riscul de suportare exclusivă a costurilor profesiei până la o viitoare finalizare a situaţiei litigioase, riscul de dificilă redobândire a exerciţiului profesiei în condiţiile unei imagini grav afectate.

Adeseori, contribuţia la producerea acestor riscuri vine din partea autorităţilor publice, mai degrabă preocupate de descoperirea unor eventuale fapte antisociale dintr-un trecut lăsat să treacă cu pasivitate, mizând pe recuperarea acestuia cu ajutorul unor „martori” interesaţi, aşadar într-un mod cu atât mai culpabil, nepărând interesate de verificarea şi elucidarea deplină a unor asemenea fapte într-un prezent elocvent, la un moment concomitent cu presupusa săvârşire a acestora. Rolul activ al organelor judiciare ar contribui, astfel, nu doar la aflarea adevărului, ci şi la formarea convingerii lor pe bază de fapte concrete, iar pe bază de interpretabile afirmaţii ce fac, în plus, obiectul profesiei de avocat.

O nedorită contribuţie la o asemenea eronată percepţie asupra avocaturii o aduc organele profesiei care, prin prevederile art. 129 alin. 7 din Statutul profesiei de avocat, sugerează ca fiind de neconceput recompensa financiară a succesului în privinţa laturii penale a unui proces penal, deşi fără o justificare în acest sens şi fără impunerea vreunei sancţiuni în legătură cu o asemenea interdicţie profesională, prin Legea nr. 51/1995. Ceea ce se încearcă a se descuraja pe calea unei asemenea interdicţii formale, nesancţionate (admiţând că ea ar fi sancţionabilă), este tocmai ceea ce Legea nr. 682/2002 permite a se specula pe seama profesiei de avocat, într-un mod care nu mai serveşte, însă, recunoaşterii rolului şi misiunii avocatului într-o societate democratică şi, de altfel, nici chiar principiului aflării adevărului, în numele căruia organele judiciare forţează asemenea interpretări.

Avocat Iulia VUCMANOVICI
Baroul Constanţa

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Riscurile exercitării profesiei de avocat: cauze, contribuţii, aplicaţii”

  1. Gabriel LUPAȘCU spune:

    Foarte corecta si pertinenta analiza.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate