Drepturile neaplicabile salariaţilor din instituţiile/autorităţile publice. Excepție de neconstituționalitate respinsă
17 noiembrie 2014 | Anda-Laura DUȚESCU
A se vedea și dezbaterea juridică din 16 iunie 2014: Cum să (nu) concediem un salariat.
În Monitorul Oficial al României nr. 792 din data de 30 octombrie 2014 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 453 din 16 septembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Sindicatul Finanţelor Publice „SAMFISC” Satu Mare, în reprezentarea membrului de sindicat Adriana Dimona Suciu într-un dosar aflat pe rolul Tribunalului Satu Mare – Secţia I civilă.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, dispoziţii potrivit cărora „Prevederile art. 68–73 nu se aplică salariaţilor din instituţiile publice şi autorităţile publice.”
În susținerea neconstituționalității reglementării legale criticate, autorul acesteia afirmă că dispoziţiile de lege criticate sunt contrare art. 16 alin. (1) din Constituţie întrucât disting între cetăţeni în funcţie de sectorul de activitate în care sunt angajaţi. Astfel, dacă pentru cei angajaţi în sistemul privat se recunosc beneficiile prevederilor art. 68–73 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, aceste beneficii sunt excluse pentru persoanele angajate în instituţii şi autorităţi publice. De asemenea, această din urmă categorie de persoane este lipsită de măsurile de protecţie socială vizând atenuarea consecinţelor concedierii, care constau în acordarea sprijinului pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaţilor concediaţi şi compensaţiile băneşti ce se acordă acestora. În acest mod sunt încălcate prevederile art. 41 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate au mai fost supuse analizei de constituţionalitate în raport cu critici identice celor invocate în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 308 din 5 iunie 2014, ori Decizia nr. 345 din 17 iunie 2014, Curtea a reţinut că soluţia legislativă criticată „creează, într-adevăr, un tratament juridic diferit pentru salariaţii din instituţiile publice şi autorităţile publice în raport cu ceilalţi salariaţi, în sensul în care acestora nu le sunt aplicabile dispoziţiile codului referitoare la concedierea colectivă şi garanţiile care însoţesc o asemenea măsură”, însă a arătat că „angajaţii din sectorul public nu se află în aceeaşi situaţie cu cei din sfera privată pentru a se pretinde egalitatea în drepturi între aceştia”.
Astfel, a amintit că „elementul ce diferenţiază în mod obiectiv cele două categorii de salariaţi constă în sursa de alimentare a cheltuielilor de personal, care, în cazul angajaţilor publici, se identifică cu bugetul naţional, astfel că este nevoie de o atentă administrare a acestora pentru a nu crea dezechilibre la nivelul bugetului public naţional”. Totuşi, Curtea a precizat că argumentele reţinute mai sus „nu au semnificaţia faptului că nu se vor putea lua măsuri de concediere colectivă la nivelul instituţiilor şi autorităţilor publice şi nici că eventualele măsuri de concediere colectivă pot fi dispuse de către angajatorul public numai în virtutea propriei voinţe şi a propriului act de decizie. Din contră, măsurile de concediere colectivă în privinţa personalului din instituţiile şi autorităţile publice al cărui raport de muncă izvorăşte în temeiul unui contract individual de muncă se vor putea face doar în baza unor reglementări primare speciale, care vor cuprinde măsuri de acompaniere corespunzătoare, de natură să nu discrimineze această categorie de salariaţi faţă de salariaţii din mediul privat.
Curtea a mai arătat că, „în cazul angajatului din sectorul public, angajatorul este o instituţie sau o autoritate publică, deci nu o întreprindere sau unitate economică. O astfel de instituţie sau autoritate publică este organizată şi funcţionează în baza unui act normativ, iar schema numărului necesar de posturi pentru buna sa funcţionare este prevăzută printr-un ordin al ministrului de resort sau într-un act normativ cu forţă juridică superioară. Măsurile de concediere colectivă sunt dispuse prin acte juridice de aceeaşi natură, fiind o consecinţă a reorganizării administrative conform unui plan de guvernare ce urmăreşte anumite obiective. Aşa fiind, decizia de concediere nu ţine de aprecierea directă şi personală a angajatorului, aşa cum se întâmplă în mediul de afaceri privat, ci aparţine legiuitorului/executivului, în calitatea sa de exponent al puterii legislative sau executive, după caz.”
Referitor la critica vizând restrângerea neconstituţională a exerciţiului dreptului salariaţilor la măsuri de protecţie socială, Curtea a reţinut că, exceptând măsurile de protecţie socială expres prevăzute în art. 41 alin. (2) din Constituţie, revine competenţei exclusive a legiuitorului stabilirea celorlalte măsuri de protecţie socială impuse de „alte situaţii specifice”, precum şi a condiţiilor în care se acordă aceste măsuri de protecţie, în funcţie de împrejurările concrete şi obiectivele vizate, putând institui, aşa cum s-a arătat mai sus, tratamente juridice diferite pentru persoane aflate în situaţii obiectiv diferite. Sub acest aspect, Curtea a remarcat „voinţa clară a legiuitorului de a nu exclude total salariaţii din sectorul bugetar de la aplicarea prevederilor dreptului comun în materie – dreptul muncii. Astfel, art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 prevede că doar dispoziţiile art. 68–73 nu se aplică salariaţilor din instituţiile publice şi autorităţile publice, rezultând, per a contrario, că celelalte norme juridice ale legii îi vizează şi pe aceştia. Pe de altă parte, în situaţia unor categorii speciale de salariaţi ai instituţiilor sau autorităţilor publice – cum ar fi funcţionarii publici, al căror statut este reglementat de Legea nr. 188/1999 – legiuitorul a prevăzut, prin lege specială, statutul acestora, incluzând, deci, drepturi şi obligaţii relative la desfăşurarea raporturilor de serviciu specifice.”
Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
