Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Managementul defectuos al medierii. Ep. 2
24.11.2014 | Adrian-Relu TĂNASE

Rezumat

Medierea este o soluţie elegantă, legală, de recomandat în a soluţiona diverse litigii juridice, printre care desfacerea căsătoriei din care au rezultat sau nu copii ocupă un loc important. Rostul şi rolul medierii apare ca evident mai ales atunci când mediatorii au înţeles cu ce se ocupă şi când rigoarea profesională îi îndeamnă să “medieze” corespunzător toate „capetele de cerere”, pe care să le și consemneze în acordul de mediere. Altfel, acordul, deşi în „discuţiile libere” din faţa mediatorului, la cafeaua oferită din partea casei, viza toate problemele specifice respectivului litigiu, trebuie să fie completat ulterior, cu consecinţa pierderii de timp şi unii mediatori îşi dovedesc diletantismul, punând într-o postură delicată şi instanţa, prin intermediul grefierului copy-paste.

I. Medierea în cadrul litigiilor de familie. Reglementare legală, limite de soluţionare ale litigiilor care vizează medierile din materia dreptului familiei.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. Conform art. 1 alin. 2 din Lege, medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile.

Fiind, în esenţă, o cale facultativă de soluţionare a unui conflict/diferend juridic, evident că apelează la ea persoanele care apreciază că e mult mai facil să tranşeze o problemă prin negociere în faţa unui profesionist, care are cunoştinţele, deprinderile şi abilităţile necesare în a desfăşura o activitate în interes public, la finalul căreia toată lumea are de câştigat. S-a încercat, aşa cum este desigur cunoscut, ca şedinţa de informare privind avantajele medierii să fie impusă, sub sancţiunea respingerii acţiunii judecătoreşti depuse fără parcurgerea sa, încercarea legiuitorului fiind sortită la scurt timp eşecului, după decizia Curţii Constituţionale nr. 266/2014[1]. În acest moment se încearcă modificarea Legii medierii pentru a fi pusă în acord cu prevederile deciziei CCR, dar şi pentru a se mai modifica, pe ici, pe acolo, prin punctele esenţiale, unele prevederi din legea mult prea des modificată de la data adoptării sale, ca o dovadă a profesionalismului celor chemaţi să propună soluţiile legislative optime în reglementarea problematicii legale a medierii.

Potrivit art. 2 alin. 4 din Legea medierii, nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege. Asupra acestui articol m-am aplecat cu atenţie atunci când am încercat să demonstrez faptul că este nul absolut/vădit ilegal acordul de mediere prin care se tăgăduieşte paternitatea[2], chiar dacă acesta este “aparent validat” de instanţa de judecată. Articolul publicat mi-a adus multe laude din partea unora dintre mediatorii jurişti sau nejurişti care au înţeles şi respectă, în activitatea practică, limitele legale ale medierii stabilite chiar de Legea nr. 196/2006 şi mulţumiri condescendente din partea unora dintre „actorii” implicaţi în această “inginerie juridică”, care ar fi putut înţelege, din capul locului, cu onestitate şi asumarea erorii evidente comise, că demersul meu e unul principial, făcut cu bună-credinţă, dorind să se prevină, pe viitor, încheierea de acorduri de mediere nule absolut.

Articolul de faţă se referă la acordurile de mediere prin care se soluţionează litigii din materia dreptului familiei. Legea nr. 192 din 2006 a acordat o atenţie specială acestui subiect, plasându-l în cap. IV, Secţiunea 1 din lege, intitulată dispoziţii speciale privind conflictele de familie.

Conform art. 64 alin. 1 din lege, pot fi rezolvate prin mediere neînţelegerile dintre soţi privitoare la:
a) continuarea căsătoriei;
b) partajul de bunuri comune;
c) exerciţiul drepturilor părinteşti;
d) stabilirea domiciliului copiilor (noul Cod civil vorbeşte despre locuinţa copilului n.n.);
e) contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor;
f) orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii.

Conform art. 64 alin. 1 indice 1 din lege, acordurile de mediere încheiate de părţi, în cauzele/conflictele ce au ca obiect exerciţiul drepturilor părinteşti, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor şi stabilirea domiciliului copiilor, îmbracă forma unei hotărâri de expedient. Potrivit art. 64 alin. 2 din lege, înţelegerea soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului se depune de către părţi la instanţa competentă să pronunţe divorţul.

În faţa mediatorului, în cazul unui divorţ cu copii minori, de principiu, apreciem că se poate încheia un acord de mediere dacă părţile ajung la o înţelegere cu privire la toate chestiunile la care se referă prevederile art. 64 (lit. a-e) sau numai la o parte dintre acestea, chestiunile rămase nesoluţionate pe cale amiabilă fiind de competenţa exclusivă a instanţei de judecată, care va administra probe, într-o procedură contencioasă, luând act şi validând acordul de mediere pe aspectele pentru care există o înţelegere a soţilor, consfinţită de acordul de mediere.

Cu privire la aspectele accesorii divorţului, la care se referă Legea medierii dar şi Codul de procedură civilă, vechi sau nou, un element obligatoriu care se regăseşte în această categorie este, fără îndoială, numele de familie pe care foştii soţi îl vor purta după divorţ. S-a stabilit constant în practica judiciară că problema numelui de familie a foştilor soţi se soluţionează ca cerere accesorie doar cu ocazia soluţionării acţiunii principale care vizează divorţul, nu şi pe cale separată, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de desfacere a căsătoriei[3].

Potrivit art. 383 din NCC (fostul art. 40 din Codul familiei[4]), la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ.
(2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei.
(3) Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei.

Cu privire la formularea prevăzută de art. 64 lit. a din Legea medierii, avem rezerve referitoare la idenficarea celei mai fericite exprimări din partea legiuitorului. Soţii nu “mediază” în faţa mediatorului profesionist doar continuarea căsătoriei (care continuă, din perspectivă juridică, atâta timp cât nu s-a desfăcut prin divorţ) ci, mai curând, ca un aspect care îi interesează în principal, pentru ca acordul de mediere să producă un efect juridic, nu să consolideze starea juridică preexistentă, generată de certificatul de căsătorie (continuarea căsătoriei), desfacerea acesteia prin divorţ, încheierea acordului de mediere referitor la continuarea căsătoriei ducând, invariabil, la desfacerea sa; acordul de mediere prin care se desface căsătoria vizează şi cererile accesorii divorţului, respectiv la numele purtat de foştii soţi după divorţ, precum şi la alte cereri accesorii, în cazul divorţului cu copii minori, referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti, locuinţa minorilor după divorţ ori obligaţia legală de întreţinere.

II. Medierea ne(re)mediată complet sau când mediatorul nu-i acasă, sarcini multe secretarei lasă.

Anul 2011 va rămâne în istorie, printre altele, ca anul intrării în vigoare a prevederilor Noului Cod civil, la 1 octombrie 2011. Noul Cod civil, alături de Noul Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la 15 februarie 2013, şi noile coduri penale, intrate în vigoare la 1 februarie 2014, constituie temelia reformării legislative care vizează justiţia, lato sensu. Odată cu noile coduri, ca o soluţie a degrevării instanţelor judecătoreşti care sufocă sistemul, s-a promovat intens (agresiv, uneori) formula miraculoasă a medierii, care te scapă ca prin minune de toate cozile de aşteptare, reduce semnificativ stresul, pretinde mai puţini bani cetăţenilor şi rezolvă multe dintre diferendele juridice prin mijloace alternative, moderne, civilizate, europene, în termene rezonabile, optime şi previzibile, vorba Noului Cod de procedură civilă. Perfect de acord, doar că trebuie să te şi pricepi puţin la această activitate de interes public, pentru a nu dezamăgi clienţii şi a nu-ţi face reclamă proastă, ţie, dar şi colegilor profesionişti, competenţi, prudenţi şi diligenţi.

În anul 2011, pe rolul Judecătoriei B. (Braşov, Bucureşti sau Baia Mare, după caz…) se pune o acţiune clasică de divorţ cu copii minori. Acţiunea e formulată corect şi complet, se solicită desfacerea căsătoriei, reclamanta solicită să revină la numele purtat la naştere, autoritatea părintească să se exercite în comun, locuinţa minorului să se stabilească la locuinţa mamei şi pârâtul să fie obligat să plătească, conform legii, pensie alimentară (obligaţia legală de întreţinere) în favoarea minorului.

După o perioadă scurtă de la înregistrarea dosarului, reclamanta merge de mână cu pârâtul la un mediator autorizat, bărbat fin, emancipat, cu studii de avocat, având chiar şi atestat. La uşa mediatorului se afla mai multă lume, venită în a expune şi soluţiona diferite probleme la care mediatorul avocat era deplin competent în a oferi cele mai bune soluţii. Reclamanta şi pârâtul sunt invitaţi în birou, atmosfera e destinsă, propice dialogului şi concordiei, aceştia expun problema, dorind un divorţ rapid şi civilizat, se depun pe masă actele necesare, se cade la învoială pe toate capetele de cerere, inclusiv cu privire la numele reclamantei după divorţ, secretara se implică cu elan în a face copii xerox de pe documentele necesare, elaborează acordul de mediere, dinainte elaborat potrivit formularului-tip aflat în calculator, părţile semnează cu ochii închişi, având deplină încredere în mediator şi mai ales în secretară, pe care întâmplător o şi cunoşteau, se apasă cu talent comanda print, semnătură, ştampilă şi drum bun!

Părţile depun acordul de mediere la instanţă, atât în format tipărit cât şi în format electronic, conform legii, pentru a facilita munca intelectuală a grefierului copy paste, instanţa nu verifică acordul de mediere şi din această cauză nu vede că din acesta nu rezultă în nici un fel numele de familie pe care părţile îl vor purta după desfacerea căsătoriei, se redactează cu maximă celeritate hotărârea de expedient şi se trece mai departe, la soluţionarea altor sute de dosare aflate în lucru.

Hotărărea rămâne definitivă şi irevocabilă, fiind judecată potrivit vechiului Cod de procedură civilă, iar reclamanta aşteaptă liniştită 3 ani fără a-şi preschimba actul de identitate.

În anul 2014, reclamanta se prezintă cu hotărârea judecătorească de divorţ irevocabilă la un Serviciu public comunitar local de evidenţă a persoanelor din ţară, solicitând schimbarea actului său de identitate ca urmare a divorţului, moment în care funcţionarul de la ghişeu observă că din dispozitivul sentinţei judecătoreşti, copy pastat din acordul de mediere, nu rezultă expres numele purtat de reclamantă după divorţ. Au loc lupte grele de convingere a cetăţeanului că pe traseul mediator-grefier-judecător s-a scăpat numele de familie, cetăţeanul se supără, plânge, solicită audienţă, revendică să i se precizeze expres articolul de lege care nu permite Serviciului de evidenţă a persoanelor să elibereze actul de identitate în aceste condiţii. Se deschid actele normative care reglementează activitatea specifică şi se constată că, potrivit art. 15 alin. 2 din OUG nr. 97/2005 R, alături de cererea-tip de eliberare a actului de identitate, cetăţeanul este obligat să depună documentele care, potrivit legii, fac dovada numelui de familie şi a prenumelui, datei de naştere, statutului civil, cetăţeniei române, adresei de domiciliu şi, după caz, adresei de reşedinţă.

Cetăţeanul este descumpănit, cere un pahar cu apă, ia loc pe un scaun şi face un efort să înţeleagă ce i s-a întâmplat, dacă şi unde a greşit. Din perspectiva funcţionarului, i se pare pertinent textul de lege prezentat şi vede acum, cu ochiul liber, că numele său după divorţ nu există în dispozitivul sentinţei judecătoreşti. Petenta merge la mediator şi solicită o copie a acordului de mediere, observând că numele după divorţ nu rezultă din acesta, deşi a existat o înţelegere verbală cu fostul soţ, în faţa mediatorului, şi sub acest aspect. Mediatorul admite eroarea, în primă fază, apoi schimbă discursul, afirmând că vina este partajată(??!) cu a petentei, care ar fi trebuit să citească atent ce semnează, şi cu a instanţei, care nu a observat omisiunea din acord. I se mai spune petentei că soluţionarea problemei se face printr-o o acţiune judecătorească, dar că nu se mai poate interveni în nici un fel(??) în sensul completării acordului de mediere incomplet, sub aspectul numelui său de familie purtat după divorţ.

Cetăţeanul e prins şi legat fedeleş în acest mecanism rigid în care cei care au greşit, mediatorul, în primul rând, şi instanţa, nu răspund, aplicând tactica fugii de răspundere şi a aruncării greutăţii pe spinarea altuia (a cetăţeanului neatent la ce acte oficiale semnează). El nu poate înţelege dacă şi cu ce a greşit, dar doreşte să îşi schimbe actul de identitate după care intenţionează să se recăsătorească şi e trimis de la Ana la Caiafa, fără a i se rezolva problema.

III. În loc de concluzii.

Medierea merită stimulată, încurajată, apreciată pentru că e loc sub soare pentru fiecare şi, dacă se respectă limitele legale ale medierii, soluţia acordului de mediere încheiat într-o manieră profesionistă e o cale elegantă şi civilizată de soluţionare a litigiilor.

Cu privire la soluţia juridică de rezolvare a problemei cetăţeanului, apreciem că, în primul rând, ar trebui încheiat un act juridic distinct de acordul din care s-a omis iniţial numele după divorţ, acest nou act emis de mediator completând acordul iniţial sub aspectul numelui purtat după desfacerea căsătoriei. În etapa a doua, se poate solicita, de către petent, instanţei de judecată îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitiv, în sensul completării numelui de familie după divorţ al soţiei. În a treia etapă, petentul îşi poate preschimba fără probleme actul de identitate. Din păcate, rigiditatea de care dă dovadă acest mediator, care, deşi a constatat propria eroare, nu doreşte în ruptul capului să mai întocmească un act juridic reparatoriu, ni se pare greu de înţeles, mai ales că la mijloc se află interesul onest şi superior al cetăţeanului care a plătit integral serviciile sale, primind în schimb doar trei sferturi de acord şi reproşul ai semnat fără să citeşti, acum tot tu, a doua oară, o să plăteşti (cu mult stres şi timp pierdut…).

Despre instanţă nu ne mai pronunţăm, în cazul acordurilor de mediere aceasta se bazează de prea multe ori pe pertinenţa acordului încheiat şi pe iuţeala de mână, dibăcia şi băgarea de seamă a grefierului copy paste, care rezolvă în doi timpi şi trei mişcări orice problemă soluţionată prin tranzacţie ori acord de mediere, fără a-şi mai pune întrebarea sau problema dacă acordul e complet, respectă limitele trasate de Legea medierii sau nu au scăpat ceva pe traseu. E cu atât mai greu de înţeles eroarea instanţei având în vedere că în acţiunea pusă iniţial pe rol se solicită expres ca reclamanta să revină la numele purtat înainte de încheierea căsătoriei, instanţa consemnând expres acest aspect în partea introductivă a hotărârii de expedient, uitând irevocabil despre chestiune la momentul copy pastării acordului de mediere în rubrica referitoare la dispozitiv.

A greşi este omenesc, o spuneau romanii acum peste 2000 de ani, eu însumi fiind o persoană care a greşit, greşeşte ori poate greşi oricând, dar şi partea a doua a dictonului latin, perseverare diabolicum, e la fel de adevărată şi prea des uitată. Dacă o parte dintre cititorii articolului înţeleg că demersul meu e unul făcut cu bună-credinţă, în scopul de a preveni, pe viitor, repetarea unora dintre erorile comise de unii mediatori sau unii judecători, atunci timpul acordat scrierii acestui articol nu a fost irosit în zadar. Le cer scuze majorităţii mediatorilor şi judecătorilor competenţi, care se străduiesc şi reuşesc, în condiţii foarte grele de muncă, să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu cu demnitate, onoare şi profesionalism, adresându-le onestele mele mulţumiri.


[1] Decizia CCR nr. 266 din 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 464, din 25 iunie 2014.
[2] Online pe JURIDICE.ro, articolul Managementul defectuos al medierii. E legal acordul de mediere prin care se tăgăduieşte paternitatea?
[3] Potrivit practicii judiciare, “problema numelui fiecărui soţ se rezolvă prin hotărârea de desfacere a căsătoriei, iar nu în baza unei cereri ulterioare a unuia dintre soţi”- a se vedea CSJ, dec. civ. nr. 2479 din 10 iunie 2003.
[4] Conform art. 40 din Codul familiei, abrogat de la 1 octombrie 2011, ”La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care, potrivit art. 27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei.
Instanţa judecătorească va lua act de această învoială prin hotărârea de divorţ. Instanţa, pentru motive temeinice, poate să încuviinţeze acest drept, chiar în lipsa unei învoieli între soţi.
Dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce avea înainte de căsătorie”.


Adrian-Relu TĂNASE
Director executiv-adjunct, Direcţia de Evidenţă a Persoanelor Buzău


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.