Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

“Prezumția de vinovăție” și noul Cod de procedură penală
24.11.2014 | Adrian STAN


La prima vedere, dispozițiile noului Cod de procedură penală, în ceea ce privește judecata în primă instanță, nu au adus modificări substanțiale raportat la vechea reglementare procesuală. Unica schimbare de optică, în fapt o consacrare expresă a unei situații acceptate de practică și doctrină, pare a fi posibilitatea schimbării încadrării juridice în cazul recunoașterii învinuirii și chiar a efectuării cercetării judecătorești pentru a lămuri acest aspect, cu consecința menținerii limitelor reduse de pedeapsă chiar pentru noua încadrare (art. 377 alin. 5 coroborat cu art. 396 alin. 1 CPP).

La o privire mai atentă însă, art. 374 alin. 5-10 CPP aduce o schimbare de optică asupra cercetării judecătorești în procesul penal, modificând radical chiar esența acestei instituții și limitându-i drastic menirea. Potrivit art. 374 alin. 5 CPP, “președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe”. Până aici, nimic schimbat, cu excepția renunțării referirii din vechea dispoziție, art. 320 alin. 2 din CPP 1969, la probe noi. Renunțarea nu este întâmplătoare și este doar o pregătire, o anticipare a elementelor de noutate din următoarele articole. Următoarea dispoziție, alin. 6, deși pare de asemenea identică, diferă tot prin renunțarea la un cuvânt-cheie. Astfel, “în cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora.” Față de art. 320 alin. 3 din CPP 1969, legiuitorul a renunțat la cuvântul noi, vechea reglementare făcând vorbire de cazul în care se propun noi probe. Deosebirea este esențială și anticipează marea schimbare în optica percepției de către legiuitor asupra cercetării judecătorești. Astfel, nu mai există prezumția că raportat la probele administrate în faza de urmărire penală s-ar cunoaște deja faptele, împrejurările, mijloacele, locul, identitatea, acestea trebuind reiterate în faza judecății. În vechiul sistem, doar dacă se propuneau noi probe, aceste elemente trebuiau arătate, fiind evidentă și de esența procedurii readministrarea ex officio a probelor strânse în faza urmăririi penale.

În doctrina anterioară intrării în vigoare a noului Cod de procedură, cercetarea judecătorească a fost considerată una dintre etapele cele mai importante ale ședinței de judecată. În cadrul cercetării judecătorești erau readministrate probele din urmărirea penală și puteau fi administrate și probe noi[1]. Se poate observa că readministrarea probelor nu lăsa îndoială, nu se punea în discuție, fiind un aspect obligatoriu, de esența procesului penal. Doar probele noi intrau în dezbaterea părților, fiind supuse cenzurii instanței sub aspectul oportunițății administrării lor.

Curtea Supremă a arătat[2] că judecarea și condamnarea inculpatului fără verificarea probelor de vinovăție indicate în actul de sesizare echivalează cu neefectuarea cercetării judecătorești, prin încălcarea principiilor nemijlocirii și aflării adevărului. S-a reținut, de asemenea, că instanța are obligația să asigure aflarea adevărului, în acest scop ea trebuie să verifice nemijlocit probele strânse de organele de urmărire penală, în vederea stabilirii adevărului.

Alineatul 7 al art. 374 din noul Cod este adevărata noutate a fazei judecății procesului penal și, așa cum vom încerca să demonstrăm, este o dispoziție care vine în contradicție cu principiul nemijlocirii cercetării judecătorești, cu principiul aflării adevărului, cu o vastă practică a CEDO și a instanțelor naționale și, cel mai grav, cu principiul prezumției de nevinovăție.

Potrivit normei în cauză, ”probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părților și sunt avute în vedere de instanță la deliberare.” Ne întrebăm în primul rând de ce mai este folosită expresia cercetare judecătorească tocmai în cadrul normei care-i aplică cea mai puternică lovitură, practic anihilând-o. Din norma citată nu putem decât să deducem că există o prezumție de validitate, de temeinicie a probelor administrate în faza urmăririi, fiind în sarcina acuzatului să dovedească lipsa lor de temeinicie. Mai mult decât atât, inculpatul este nevoit să conteste punctual și să argumenteze netemeinicia probelor contestate, fiind pus în fața riscului respingerii cererii dacă instanța nu este convinsă de necesitatea readministrării. Avem deci instituită o veritabilă prezumție de neadministrare a probelor, deci de validitate sub aspectul temeiniciei acestora a actului de sesizare. Mergând mai departe și raportându-ne la caracterul actului de sesizare, acela de acuzare prin raportare la probele avute în vedere de procuror, nu putem concluziona decât că este vorba de o veritabilă prezumție de vinovăție a inculpatului adus în fața instanței.

Vintilă Dongoroz arăta că “cercetarea judecătorească este activitatea procesuală specifică judecății în primă instanță. Aceasta constă în reluarea, în faza judecății, a activității de cercetare efectuate în cursul urmăririi penale, prin readministrarea probelor în fața primei instanțe de judecată”[3].

Instanțele române au fost constante în a stabili că o procedură cum este cea stabilită de noua reglementare încalcă o serie de principii aflate la fundamentul procesului penal. S-a arătat, astfel, că în situația în care inculpatul are o atitudine de nerecunoaștere a acuzației, obligația instanței este aceea de a depune toate diligențele pentru readministrarea probelor, chiar și când inculpatul nu ar insista în aceasta, o asemenea activitate fiind esențială pentru aflarea adevărului[4].

Eliminarea principiului rolului activ al instanței ar putea fi un argument în susținerea caracterului echitabil al dispozițiilor art. 374 CPP. Aspectul este puternic criticabil și nu poate rezista deoarece legea a menținut principiul aflării adevărului și al prezumției de nevinovăție. Pentru aflarea adevărului, instanța trebuie să facă demersuri pentru realizarea acestui scop, chiar dacă ceilalți participanți ar rămâne în pasivitate[5].

Alineatul 8 al art. 374 se dorește a fi o atenuare a alineatului precedent, însă practica actuală arată că acesta este ineficient și neaplicat. Se instituie posibilitatea subsidiară instanței de a administra din oficiu probele necontestate de parte, însă doar dacă este considerat necesar pentru aflarea adevărului. În realitate, dacă alin. 7 este menținut în forma actuală, instanțele vor uza prea puțin ori chiar deloc de această dispoziție, fiind evident că, odată prezumată temeinicia probelor din actul de sesizare și inculpatul necontestându-le, nu este în sarcina instanței să procedeze la readministrarea acestora.

Se vorbește în practica instanței de contencios al drepturilor omului despre dreptul persoanei acuzate de a solicita audierea martorilor acuzării, iar de la aceasta s-a ajuns la aprecierea că acesta are și posibilitatea de a renunța la acest drept, adică de a nu interoga martorii și de a nu administra un probatoriu. Situația se complică însă în cazul unui inculpat care neagă acuzațiile dar așteaptă ca acestea să fie probate prin readministraea probelor la solicitarea acuzării. Este evident că nu putem vorbi în acest caz de o recunoaștere a învinuirii, cu toate că, în mod cert, un astfel de inculpat va fi condamnat. Nu avem oare o adevărată răsturnare a sarcinii probei, un inculpat care se consideră nevinovat fiind nevoit să probeze acest aspect în fața instanței?

În concluzie, reglementarea actuală a art. 374 din Codul de procedură penală anihilează procedura cercetării judecătorești, aducând, prin prezumția de temeinicie a probelor din urmărirea penală, o atingere gravă principiului nemijlocirii, al aflării adevărului și al prezumției de nevinovăție a persoanei acuzate.


[1] Ion Neagu, Tratat de procedură penală, 2009, p. 231
[2] CSJ, S. pen., Dec. nr. 2222/2001.
[3] Vintilă Dongoroz și colectiv, Explicațiuni teoretice ale Codului de procedură penală român, vol. VI, p. 175, după N. Volonciu, op.cit.
[4] C.A. București, S. a II-a penală, Dec. nr. 493/10.03.2004.
[5] Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău și colectiv, Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, 2014, p. 17-18.


Av. Adrian STAN
Baroul Timiș

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul ““Prezumția de vinovăție” și noul Cod de procedură penală”

  1. Koszti ANDREI spune:

    Extrem de pertinent 😉

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate