« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Dreptul Uniunii Europene
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Obligația fundamentală de a eficientiza dreptul de vot al expatriaților și răspunderea statului în fața CEDO
28.11.2014 | Mihaela MAZILU-BABEL

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

Motto:
dreptul de vot (…) nu constituie un privilegiu. În sec. XXI, într-un Stat democratic, prezumția trebuie să fie în favoarea acordării acestui drept unui număr cât mai mare. (Marea Cameră, CEDO, 2012)

dreptul reprezintă idealism oricât de paradoxal ar putea să sune, dar nu idealismul poeților, ci un idealism al caracterului, al omului, care se are ca scop pe sine însuși și atunci când îi este violat acest focar intim și sacru, consideră orice altceva ca fiind lipsit de importanță. Ce importanță are pentru el că acest atentat la dreptul său vine din partea altui individ, din partea propriului guvern sau din partea unui popor străin? Rezistența pe care el o opune acestui atac nu se măsoară în funcție de persoana atacatorului, ci după energia propriului sentiment de dreptate, după forța morală cu care el este obișnuit să se apere. De aceea este veșnic just să afirmi că rangul politic al unui popor, în plan intern, dar și în plan internațional, corespunde forței sale morale. (Ihering, Lupta pentru Drept, trad. Andrei Florea, Editura All Beck, 2002, p. 46)

Avem:
Atât norme de drept internațional care stabilesc obligațiile statului român raportat la acordarea exercițiului dreptului de vot propriilor lui cetățeni, cât și norme de drept intern care acordă dreptul de vot tuturor cetățenilor români care au împlinit vârsta de 18 ani – indiferent de țara unde aceștia își au reședința sau domiciliul (articolul 36 din Constituție).

În ceea ce privește normele de drept internațional aplicabile, cele mai efective din punct de vedere al forței juridice sunt cele prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților fundamentale ale Omului (în continuare, CEDO), respectiv în articolul 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție și articolul 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție coroborat cu articolul 14 CEDO – dispoziții care trebuie interpretate în lumina celor cinci principii fundamentale care stau la baza patrimoniului electoral european, respectiv sufragiul universal, egal, liber exprimat, secret și direct – principii stabilite în Codul bunelor practici în materie electorală elaborat în 2002 de Comisia Europeană pentru democrație prin drept (cunoscută sub numele de Comisia de la Veneția) și care reapar menționate în articolul 81 din Constituția României referitor la alegerea Președintelui.

În cele ce urmează vom face (1) o trecere în revistă a jurisprudenței CEDO de interpretare a articolelor mai sus-menționate ca apoi (2) să analizăm dacă dreptul de vot a fost în mod efectiv asigurat în cadrul Alegerilor Prezidențiale 2014, turul II – urmând să schițăm și eventualele căi de acces în instanță (inclusiv la CEDO) pentru a obține reparația prejudiciului suferit:
a) de toți cei care, prezenți fiind la secțiile de votare din străinătate, nu au reușit să își exercite dreptul de vot sau
b) de toți cei care au considerat că au fost forțați de împrejurări în a aștepta un timp nerezonabil (în comparație cu cei din țară) pentru a putea exercita in concreto un drept fundamental – dreptul de vot la alegerile prezidențiale/alegerile corpului legislativ
c) dar și de cei care au ales să nu mai voteze, din cauza faptului că autoritățile au menținut status-quo-ul din primul tur al alegerilor, expatriații fiind astfel descurajați de lipsa de acțiune a autorități(lor) competente (a se vedea 2.2.3.3. – infra).

1. Jurisprudența CEDO pertinentă

Jurisprudența CEDO cu privire la dreptul de vot (și în special cea ref. la articolul 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție) este una bogată. Deși această (1.1.) jurisprudență ar părea prima facie că nu este incidentă în situația în care alegerile nu privesc corpul legislativ ci Președintele unei țări, considerăm că prin intermediul articolului 20 din Constituție coroborat cu principiul egalității în drepturi (articolul 16 din Constituție) instanțele din România vor putea aplica ratio decidendi-ul dezvoltat cu privire la art. 3 din Protocolul nr. 1 indiferent de natura acelor alegeri. În eventualitatea în care instanțele naționale nu se vor lăsa convinse de o astfel de ipoteză de lucru, vom reda (1.2.) jurisprudența CEDO raportată la articolul 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție coroborat cu interpretarea aplicată de Curte în cazul articolului 14 din Convenție, jurisprudență care privește chiar situația de fapt a alegerilor prezidențiale naționale. O astfel de jurisprudență o socotim relevantă fie doar și pentru faptul că după ce instanța națională se va fi pronunțat, respingând solicitările pe care le vom avansa mai jos, expatriații vor putea apela chiar la Curtea de la Strasbourg, cerându-i acesteia să-i apere de orice de facto discriminare cu privire la exercitarea dreptului de vot, atunci când acea discriminare afectează chiar esența acestui drept.

1.1. În ceea ce privește articolul 3 din Protocolul nr. 1
1.1.1. Hotărârea Yumak și Sadak c. Turciei (Marea Cameră – traducerea în română a fost realizată de COE Human Rights Trust Fund)

1.1.1.1. Situația de fapt
Reclamanţii pretind că prin impunerea pragului electoral de 10% la nivel naţional pentru alegeri legislative a fost încălcată exprimarea liberă a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. Ei au invocat articolul 3 din Protocolul nr. 1.

Camera a declarat, cu cinci voturi împotrivă la două, că articolul 3 din Protocolul nr. 1 nu a fost încălcat. La 21 aprilie 2007, reclamanţii au solicitat retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere. La 9 iulie 2007, un colegiu al Marii Camere a decis să accepte spre analiză acea cerere, confirmând cele decise de Cameră.

Urmează să redăm paragrafele-cheie din această hotărâre:

1.1.1.2. Ratio decidendi-ul Curții

Curtea a (re)statuat:
1. că democraţia reprezintă un element fundamental în ”ordinea publică europeană” şi drepturile garantate de articolul 3 din Protocolul nr. 1 sunt cruciale pentru instaurarea şi menţinerea fundamentelor unei democraţii veritabile, guvernată de statul de drept. (a se vedea, cea mai recentă, printre multe altele, Ždanoka c. Letoniei [GC], nr. 58278/00, §§ 98 şi 103, CEDH 2006‑IV), (par. 105);
2. că statul are un rol de ultim garant al pluralismului și a precizat că acest rol presupune ca statul, adoptând măsuri pozitive, să „organizeze” alegeri democratice în „condiţii care să asigure libera exprimare a poporului despre alegerea corpului legislativ”. (Mathieu-Mohin şi Clerfayt, precitat, § 54; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Informationsverein Lentia şi alţii c. Austriei, hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 276, § 38), (par. 106);
3. că exprimarea opiniei poporului este de neconceput fără ajutorul unei pluralităţi de partide politice care reprezintă curentele de opinie împărtășite de populaţia unei ţări. (par. 107);
4. că nicio formă de constrângere nu trebuie să fie exercitată asupra alegătorilor în ceea ce priveşte alegerea candidaţilor sau partidelor. Cuvântul ”alegere” înseamnă că diferite partide politice au posibilităţi rezonabile de a-şi prezenta candidaţii la alegeri (ibidem; a se vedea, de asemenea, X. c. Islandei (dec.), nr. 8941/80, DR 27, p. 156) (par. 108).
5. că, în ceea ce priveşte interpretarea generală a articolului 3 din Protocolul nr. 1, Curtea a stabilit în jurisprudenţa sa următoarele principii:
5.1. că acest articol implică şi drepturi subiective, printre care dreptul de a vota şi cel de a candida la alegeri (Mathieu-Mohin şi Clerfayt);
5.2. că drepturile garantate de acest articol nu au un caracter absolut, fiind posibile „limitări implicite” şi statelor contractante li se acordă o marjă largă de apreciere în acest sens. (a se vedea, printre altele, Matthews c. Marii Britanii [GC], nr. 24833/94, § 63, CEDH 1999‑I, şi Labita c. Italiei [GC], nr. 26772/95, § 201, CEDH 2000‑IV), (par. 109);
5.3. că noţiunea de ”limitare implicită” (…) are o importanţă majoră atunci când trebuie determinată legitimitatea scopurilor urmărite prin restricţiile aplicate drepturilor garantate de această prevedere iar (…) statele contractante pot, prin urmare, să se bazeze liber pe un scop care nu figurează în această listă pentru a justifica o restricţie, sub rezerva demonstrării compatibilităţii acestui scop cu principiul statului de drept şi cu obiectivele generale ale Convenţiei, în circumstanţele particulare ale unei cauze concrete. Dar, ea semnifică şi faptul că criteriile tradiţionale de ”necesitate” sau de ”necesitate socială presantă” care sunt utilizate în cadrul articolelor 8-11 nu sunt utilizate de Curte în cadrul articolului vizat. În cazul în care ea trebuie să examineze chestiuni de conformitate a articolului 3 din Protocolul nr. 1, Curtea se bazează în mod esenţial pe două criterii:
5.3.1. pe de o parte, examinează dacă au existat măsuri arbitrare sau lipsă de proporţionalitate şi, pe de altă parte,
5.3.2. dacă restricţia a încălcat libera exprimare a opiniei poporului.
5.4. că este de competența Curţii să stabilească, în ultimă instanţă, dacă exigenţele articolului 3 din Protocolul nr. 1 au fost respectate. În acest sens, Curtea trebuie să se convingă de faptul că condiţiile în care este exercitat dreptul de vot:
5.4.1. nu limitează drepturile în cauză într-o măsură care să afecteze însăşi esenţa lor şi să le lipsească de eficienţă,
5.4.2. dar şi de faptul că aceste condiţii urmăresc un scop legitim
5.4.3. şi că mijloacele utilizate nu sunt neproporţionale (Mathieu-Mohin şi Clerfayt, citată mai sus, § 52) (par. 109). În special, nicio condiţie impusă, în caz de necesitate, nu trebuie să împiedice libera exprimare a poporului la alegerea corpului legislativ.

Aplicând criteriile de la pct. 5, Curtea a considerat că (redăm doar rezumatul considerațiilor):
1. pragul electoral de 10% urmărește un scop legitim, și anume acela de a evita o fragmentare parlamentară excesivă şi nefuncţională şi, prin urmare, de a consolida stabilitatea democratică.(par. 125)
2. în ceea ce privește proporționalitatea, Curtea este de acord că, în general, un prag electoral de 10% pare a fi excesiv dar, în speţă, Curtea nu este convinsă că, evaluat în contextul politic specific alegerilor în cauză şi însoţit de corective şi de alte garanţii care i-au limitat impactul în practică, el a avut efectul de a reduce, în esenţă, drepturile reclamanţilor garantate de articolul 3 din Protocolul nr. 1. (par. 147)

În consecință, articolul 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu a fost încălcat (a se vedea totuși și opinia disidentă a 4 dintre judecători).

1.1.2. Hotărârea Sitaropoulos c. Greciei (adoptată în unanimitate de Marea Cameră)

1.1.2.1. Situația de fapt
Reclamanții se plâng de faptul că imposibilitatea acestora de a vota la locul lor de reședință s-a soldat cu o ingerință disproporționată în exercitarea dreptului acestora de a vota în cadrul alegerilor legislative, drept garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1.

Articolul 51 din Constituția Greciei dispunea:
Articolul 51 (înainte de redactarea Constituției în 2001)
„1. Numărul deputaților este stabilit prin lege. Acesta nu trebuie să fie mai mic de două sute sau mai mare de trei sute.
2. Deputații reprezintă națiunea.
3. Deputații sunt aleși prin sufragiu direct, universal și exprimat prin vot secret de cetățenii cu drept de vot, după cum prevede legea. Legea nu poate să restrângă dreptul de vot al vreunui cetățean, exceptând cazurile când acesta nu a atins vârsta legală minimă, în cazuri de incapacitate legală sau din cauza unei condamnări penale irevocabile pentru anumite infracțiuni.
4. Alegerile parlamentare au loc simultan pe întreg teritoriul țării. Condițiile exersării dreptului de vot al persoanelor aflate în afara țării pot fi specificate prin lege.
5. Exercitarea dreptului de vot este obligatorie. Excepțiile și sancțiunile penale sunt stabilite în fiecare caz prin lege.”

În 2001, art. 51 paragraful 4 a fost modificat în felul următor:
„4. Alegerile parlamentare au loc simultan pe întreg teritoriul țării. Modalitățile exercitării dreptului de vot al alegătorilor cu reședința în afara țării pot fi stabilite printr-o lege adoptată cu o majoritate de două treimi din numărul total al deputaților. În cazul acestor persoane, principiul votării simultane nu exclude exercitarea dreptului de vot prin poștă sau prin alte mijloace adecvate, cu condiția ca numărarea voturilor și anunțarea rezultatelor să aibă loc în același timp ca și pe teritoriul țării.

Camera a hotărât, cu cinci voturi la două, că a existat o încălcare a art. 3 din Protocolul nr. 1. al Convenției.

Hotărârea camerei (la care facem trimitere mai jos) a fost supusă recursului în fața Marii Camere:
47. În hotărârea sa din 8 iulie 2010, camera a ajuns la concluzia că a existat o încălcare a art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenției. În opinia ei, prezenta cauză nu viza recunoașterea dreptului de vot ca atare al reclamanților, drept deja garantat de Constituția greacă, ci, mai degrabă, modalitățile exercitării acestui drept de către cetățenii greci domiciliați în străinătate. La acest punct, Curtea a notat că art. 51 paragraf 4 din Constituția Greciei, adoptat în 1975 și clarificat în timpul redactării constituționale din 2001, împuternicește organul legislativ să stabilească modalitățile în cauză. Deși reclamanții puteau oricând să se deplaseze în Grecia pentru a vota, în practică acest lucru complica considerabil exercitarea dreptului de vot, implicând cheltuieli și perturbări în viața lor profesională și de familie.

48. Camera a admis că art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenției nu impunea nicio obligație de garantare a dreptului de vot al alegătorilor domiciliați în străinătate la alegerile legislative. Cu toate acestea, prevederea constituțională în cauză (art. 51 paragraf 4) nu putea să rămână inaplicabilă pe termen nelimitat, lipsind conținutul său și intenția celor care au redactat-o de orice valoare normativă. Or, după treizeci și cinci de ani (la momentul hotărârii) de la adoptarea acestei prevederi, legislatorul grec tot nu a dat efect conținului ei.

49. Camera a constat, de asemenea, că această omitere a concretizării pe cale legislativă a dreptului de vot al expatriaților se traducea printr-o atitudine inechitabilă față de grecii expatriați – mai ales față de cei care se află la o distanță mare – în raport cu cei ce locuiesc în Grecia, deși Consiliul Europei le-a cerut Statelor membre să le permită cetățenilor lor din străinătate să participe cât mai mult posibil în procesul electoral. Bazându-se pe un studiu comparat de drept din treizeci și trei de State membre ale Consiliului Europei, camera a observat că o mare majoritate din ele aveau deja implementate o serie de proceduri în acest sens și a ajuns la concluzia că, în această privință, Grecia nu făcea parte din numitorul comun al Statelor membre.

În opinia reclamanților, poziția adoptată de Curte în Hilbe c. Liechtenstein (dec. nr. 31981/96, ECHR 1999‑VI) nu este relevantă în speță. Spre deosebire de reclamantul din acea cauză, aceștia erau deja înscriși în listele electorale, iar dreptul lor de vot era recunoscut, în mod explicit, de dreptul intern. Respectiv, reclamanții nu se plâng de o limitare a dreptului lor de vot ca atare, ci de faptul că nu au fost stabilite modalitățile necesare eficientizării exercitării acestui drept.

52. Reclamanții afirmă că urmăresc cu un interes sporit evenimentele politice din țara lor și că doresc să mențină legături strânse cu Grecia. Aceștia au subliniat, în mod special, că sunt înscriși în listele electorale în Grecia, că dețin pașapoarte valabile grecești, că sunt proprietarii unor bunuri imobile în Grecia, că plătesc impozite pe venit și că le este, în continuare, permis să practice avocatura în Grecia. Ei văd în imposibilitatea de a vota din țara în care își au reședința în cadrul alegerilor legislative din Grecia o încălcare atât a Constituției Greciei, cât și a Convenției. Ingerința în dreptul lor de vot decurge din obligația acestora să se deplaseze în Grecia pentru a-și putea exercita acest drept. Reclamanții admit că, în cadrul alegerilor legislative, pot, cu siguranță, să se deplaseze cu avionul la Samos și Thessaloniki, orașele lor natale respective. Acest lucru însă nu schimbă conținutul plângerii lor, și anume că aceștia ar trebui să suporte cheltuieli considerabile și că viața lor de familie și profesională ar avea de suferit de vreme ce ar fi obligați să lipsească de la locul de muncă și din familie pentru câteva zile.

53. Reclamanții consideră că, reieșind din textele Consiliului Europei, și anume din Rezoluția 1459 (2005) și din Recomandarea 1714 (2005) a Adunării Parlamentare, precum și din Codul bunelor practici electorale elaborat de Comisia de la Veneția,Statele membre au obligația de a eficientiza dreptul de vot. Ei notează că, potrivit studiului la care s-a referit camera în hotărârea sa din 8 iulie 2010, cel puțin douăzeci și nouă de State membre ale Consiliului Europei garantează, în practică, dreptul de vot al expatriaților în cadrul alegerilor legislative.

Curtea a apreciat următoarele:

1. că în contextul art. 3 din Protocolul nr. 1, obligația primară nu este una de abținere sau non-ingerință, ca și în cazul majorității drepturilor civile și politice, ci una de adoptare din partea Statului a unor măsuri pozitive pentru a “organiza” alegeri democratice (a se vedea Mathieu‑Mohin și Clerfayt, citat mai sus, § 50). În această privință, Curtea ține, de asemenea, cont de faptul că dreptul de vot, adică aspectul “activ” al drepturilor garantate de art. 3 din Protocolul nr. 1, nu constituie un privilegiu. În sec. XXI, într-un Stat democratic, prezumția trebuie să fie în favoarea acordării acestui drept unui număr cât mai mare (a se vedea Hirst (nr. 2), citat mai sus, § 59).
2. că reclamanții se plâng de faptul că legislatorul grec nu a întreprins până în prezent măsurile necesare pentru a le permite grecilor expatriați să voteze în cadrul alegerilor parlamentare de la locul lor de reședință actual. Respectiv, plângerea nu vizează recunoașterea dreptului de vot ca atare al expatriaților, drept deja recunoscut de art. 51 paragraf 4 din Constituția Greciei în conjuncție cu art. 4 din Decretul Prezidențial nr. 96/2007, ci mai degrabă modalitățile de exercitare ale acestuia.
3. că în ceea ce privește dreptul internațional, Curtea constată că nici tratatele internaționale și regionale pertinente – cum ar fi Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, Convenția Americană a Drepturilor Omului sau Carta Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor – nici interpretarea acestora de către organele internaționale competente nu oferă o bază pentru a ajunge la concluzia că dreptul de vot al cetățenilor ce nu se află temporar sau permanent pe teritoriul Statului lor include obligarea Statului în cauză să asigure exercitarea acestui drept în străinătate. (par. 72)
4. că Rezoluția 1459 (2005) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei indică faptul că Statele membre ar trebui să întreprindă măsuri adecvate pentru a facilita pe cât e posibil exercitarea dreptului de vot, în special votul prin corespondență.
5. că, în Recomandarea 1714 (2005), Adunarea Parlamentară i-a cerut Consiliului Europei să-și dezvolte activitățile sale ce vizează îmbunătățirea condițiilor ce permit o exercitare eficientă a drepturilor electorale ale grupurilor ce întâmpină dificultăți deosebite, printre care sunt și expatriații.
6. că Comisia de la Veneția, la rândul său, a constatat că, începând cu anii 1980, recunoașterea dreptului de vot extern a câștigat teren în Europa. Deși a recomandat ca Statele membre să faciliteze exercitarea dreptului de vot al expatriaților, aceasta nu vede acest lucru ca fiind o obligație. În opinia Comisiei de la Veneția, este vorba, mai degrabă, de o posibilitate de care ar trebui să țină cont legislatorul fiecărei țări, îndemnat să pună în balanță, pe de o parte, principiul sufragiului universal și, pe de alta, nevoia siguranței votului, precum și considerente de ordin practic. (par. 73)
7. că niciunul din instrumentele juridice examinate mai sus nu o oferă o bază pentru a concluziona că, la etapa actuală a dreptului, Statele sunt obligate să facă posibilă exercitarea dreptului de vot al expatriaților săi. Cât privește modalitățile de exercitare ale acestui vot prevăzute de Statele membre ale Consiliului Europei ce autorizează votul din străinătate, la etapa actuală există o varietate de astfel de modalități. (par. 75)
8. că, deși art. 51 paragraf 4 din Constituție îi permite legislatorului să concretizeze exercitarea dreptului de vot al expatriaților greci de la locul lor de reședință, acesta nu este obligat să o facă. În aceste condiții și ținând cont de considerentele expuse mai sus (a se vedea par. 75), Curtea consideră că nu este sarcina ei să le indice autorităților naționale când și cum să concretizeze art. 51 paragraf 4 din Constituție. (par. 76)
9. că Curtea nu are niciun motiv de a pune la îndoială spusele reclamanților conform cărora aceștia mențin legături strânse și continue cu Grecia, urmărind viața politică, economică și socială din țara lor, cu gândul de a se implica în treburile Greciei.
10. că prezumția că cetățenii plecați din țară nu sunt la fel de direct sau continuu preocupați de problemele din țară, respectiv, necunoscându-le la fel de bine, nu este valabilă în speță. (par. 80)
11. că în ceea ce privește perturbările de ordin financiar, familial și profesional pe care reclamanții le-ar fi suferit în cazul în care ar fi trebuit să se deplaseze în Grecia pentru a putea să-și exercite dreptul de vot la alegerile legislative din 2007, Curtea nu este convinsă că acestea ar fi fost atât de disproporționate încât să afecteze însăși esența dreptului de vot în cauză. (par. 80)
12. că astfel, în cauza de față, articolul 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu a fost încălcat.

Înainte de a trece la redarea unei alte hotărâri CEDO, mai menționăm, en passant, cauza Shindler c. Marii Britanii (HUDOC, 2013). În Shindler, cetățenii britanici din afara țării își pierdeau dreptul de a vota la secțiile din străinătate, dacă au locuit mai mult de 20 de ani într-o altă țară. Considerăm că Shindler nu aduce nimic în plus la jurisprudența anterioară a Curții, în sensul că sufragiul universal poate fi limitat cu condiția ca statul să prezinte un scop legitim (totuși, așa cum remarcă în opinia concurentă judecătoarea Kalaydjieva, scopul legitim este necunoscut – nefiind indicat de către Guvern „in the present case the UK Government indicated practical difficulties, but not necessarily any specific aim pursued by the restriction„). Mai menționăm, cu titlu de informație relevantă, faptul că la paragraful 115 din Shindler Curtea a reiterat că, pentru moment, din legile și practicile statelor membre la Convenție nu se poate spune că s-a atins un stadiu în care să existe un consens comun în favoarea recunoașterii unui drept absolut de vot pentru cetățenii nerezidenți pe teritoriul acelui stat, dar că totuși situația trebuie ținută sub observația Curții deoarece atitudinile evoluează în societatea democratică europeană (the matter may need to be kept under review in so far as attitudes in European democratic society evolve).

1.1.3. Oran c. Turciei (definitivă la 8 septembrie 2014)
1.1.3.1. Situația de fapt (rezumat)
Domnul Oran care este profesor universitar, a candidat independent în cadrul alegerilor parlamentare din 2007, nefiind la acea data membru al vreunui partid politic.
În conformitate cu articolul 94 al II-lea a) din Legea nr. 298, astfel cum a fost modificată prin secțiunea 24 din Legea nr. 3270 din 28 martie 1986, alegătorii din afara țării ar putea vota în secțiile de votare instalate în posturile vamale doar pentru partidele politice, dar nu și pentru candidații independenți.
Printr-un decret din 27 mai 2007, Consiliul Electoral Suprem (Yüksek Secim Kurulu) a stabilit că votarea va avea loc în secțiile de votare din străinătate între 25 iunie – 22 iulie 2007, putând vota doar cetățenii turci care locuiesc în străinătate pentru mai mult de șase luni, la data în care vor avea loc alegerile. De asemenea, în decret se preciza că cetățenii în cauză vor putea vota numai candidați ai partidelor politice.
La 3 iulie 2007, referindu-se la articolele 67 și 90 § 6 din Constituție și articolul 3 din Protocolul 1 la Convenție, reclamantul a solicitat Consiliului Electoral Suprem anularea propriului său decret din 27 mai 2007. La 4 iulie 2007, Consiliul Suprem Electoral a respins cererea reclamantului, invocând în acest sens articolul 94 al II-lea a) din Legea nr. 298. Consiliul Electoral Suprem a mai menționat că respectiva dispoziție ar putea fi schimbată doar printr-o nouă modificare legislativă.

1.1.3.2. Normele pertinente din Constituția Turciei (redăm traducerea oficială din franceză prezentă în hotărârea Curții):
Article 67
”Les citoyens ont le droit de voter, d’être élus, de se livrer à des activités politiques de façon indépendante ou au sein d’un parti politique et de participer aux référendums conformément aux règles prévues par la loi.
Les élections et les référendums se déroulent sous l’administration et le contrôle du judiciaire et selon les principes du suffrage libre, égal, secret, à un seul tour et universel, et moyennant comptage et dépouillement publics du scrutin. Néanmoins, la loi arrête les dispositions adéquates pour permettre aux citoyens turcs se trouvant à l’étranger d’exercer leur droit de vote.
(…)
L’exercice de ces droits est réglementé par la loi”.
(…)
Article 90 § 6
”En cas de conflit entre les lois [nationales] et les accords internationaux relatifs aux droits et libertés fondamentaux entrés en vigueur conformément à la procédure applicable et comportant des dispositions différentes sur le même sujet, les dispositions des accords internationaux prévalent.”

1.1.3.3. Jurisprudența Curții Constituționale a Turciei

Într-o hotărâre din 22 mai 1987 (E. 1986-1917, K. 1987-1911), Curtea Constituțională a decis drept constituțională dispoziția din lege prin care se recunoaște cetățenilor turci care locuiesc într-o țară străină pentru o perioadă mai mare de șase luni, dreptul de a vota numai pentru partidele politice în secțiile de votare din vamă. Curtea a precizat că cerința de șase luni de ședere în străinătate nu afectează bunul mers al alegerilor, fiind de natură să împiedice orice perturbare a acestora. Faptul că cetățenii care locuiesc în străinătate nu pot alege candidați independenți nu este o măsură care să aducă o atingere suficient de gravă pentru a constitui o încălcare a dreptului de vot al acestora, instituirea unui astfel de sistem are la bază un motiv legitim și nu este contrară principiului egalității în fața legii. (par. 24)

1.1.3.4. Soluția CEDO (traducerea ne aparține):

63. Curtea estimează că dorința legiuitorului național de a pune în aplicare un astfel de drept de vot pentru cetățenii expatriați nu putea deveni posibilă decât prin instituirea unei limitări a dreptului lor, în sensul imposibilității de a vota candidații independenți. Această limitare ar trebui să fie citită în lumina criteriului de reședință al alegătorilor care locuiesc în afara țării și a motivelor invocate de către Curtea Constituțională în hotărârea din 22 mai 1987. În plus, această limitare ar trebui să fie evaluată luând în considerare restricțiile generale permise cu privire la exercitarea dreptului de vot pentru expatriați (Sitaropoulos și Giakoumopoulos [GC], citată anterior, § 69, și Shindler, citată mai sus, § 105). În special, restricția are la bază preocuparea legitimă a legiuitorului de a limita influența cetățenilor care locuiesc în străinătate în cadrul alegerilor ce privesc chestiuni care, deși sunt cu siguranță fundamentale, afectează în primul rând persoanele care au reședința în țară.

64. La aceasta se adaugă rolul jucat de partidele politice, singurele în măsură să ajungă la putere, care au capacitatea de a exercita o influență asupra regimului specific al țării. Prin proiectele de model global al societății pe care le aduc în fața electoratului și prin capacitatea lor de a realiza aceste proiecte, odată ce ajung la putere, partidele politice diferă de alte tipuri de organisme implicate în domeniul politic. (Refah Partisi (Partidul Bunăstării) și alții c. Turciei [GC] nr. 41340/98, 41342/98, 41343/98 și 41344/98, § 87, CEDO 2003-II).

65. În plus, în ceea ce privește această situație de fapt, Curtea consideră că faptul că non-rezidenții nu pot vota decât pentru partidele politice în secțiile de votare din punctele vamale urmărește alte două obiective legitime, respectiv consolidarea pluralismului democratic evitând astfel fragmentarea excesivă a votului dar și scopul de augmenta voința poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. (a se vedea, mutatis mutandis, özgürlük ve Dayanıșma Partisi (ODP) v. Turcia, nr. 7819/03, § 42, CEDO 2012).

66. Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea consideră că faptul că alegătorii nerezidenți pot vota numai pentru partidele politice și nu pentru candidați independenți, în secțiile de vot instalate în punctele vamale, reflectă preocuparea legitimă a legiuitorului de a asigura stabilitatea politică a țării și a guvernului care va fi responsabil pentru organizarea acelor alegeri. Prin urmare, ținând seama de marja largă de apreciere a statului – pârât în materie, Curtea consideră că tratamentul denunțat de către reclamant în calitate de candidat independent, are la bază o justificare obiectivă și rezonabilă.

67. Prin urmare, în acest caz nu au fost încălcate nici substanța dreptului la libera exprimare a poporului, dar nici dreptul reclamantului de a fi ales, în sensul articolului 3 din Protocolul nr. 1, citit singur sau împreună cu articolul 14 din Convenție.

Drept concluzie intermediară, menționăm că în ceea ce privește articolul 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea de la Strasbourg nu consideră dreptul de vot al expatriaților în cadrul alegerilor corpului legislativ ca fiind, pentru moment, un drept absolut, acesta putând fi limitat prin lege sub condiția ca statul membru (i) să specifice obiectivele ce se doresc a fi atinse printr-o astfel de limitare și atât timp cât (ii) limitarea este considerată a fi proporțională cu obiectivul astfel urmărit. Marja de apreciere a statului rămâne una foarte largă, având în vedere chiar dispozițiile din constituții care ar permite o astfel de legem discriminare, dar și faptul că momentan nu există un consens european cu privire la întinderea conținutului dreptului de vot ce trebuie a fi asigurat expatriaților. Totuși, Curtea va păstra deschisă posibilitatea de a-și modifica jurisprudența permisivă- în momentul în care consensul european va evolua sau în situația în care va constata că nu există niciun obiectiv legitim care să justifice o discriminare cu privire la acordarea dreptului de vot, dintre cei care își au reședința pe teritoriul statului care organizează alegerile legislative și cei care locuiesc în afara acelui teritoriu.

1.2. Jurisprudența CEDO cu privire la articolul nr. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție citit în lumina jurisprudenței articolului 14 din Convenție

Diferența dintre articolul 14 la Convenție și articolul 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție constă în aceea că deși articolul 14 CEDO garantează și el nediscriminarea, această interdicție operează doar raportat la drepturile și libertățile omului ocrotite de Convenție și, deci, doar în domeniul specific de aplicare al acesteia, domeniul ratione materiae al Convenției necuprinzând întreg domeniul de acțiune ratione materiae al dreptului național. De aceea, Protocolul nr. 12 a fost încheiat tocmai pentru a interzice discriminarea în baza criteriilor non-exhaustive menționate în art. 14 CEDO cu privire la orice drept sau obligație prevăzută de lege, la nivel intern, și nu doar în ceea ce privește drepturile fundamentale ocrotite (și) de CEDO (a se vedea și Harris, O’Boyle, Warbrick, Law of the European Convention on Human Rights, Oxford, 2014, la p. 820).

1.2.1. Sejdić și Finci c. Bosniei și Herțegovinei (Marea Cameră, HUDOC, 2009)

Protocolul nr. 12 a fost interpretat pentru prima dată în cauza Sejdić și Finci c. Bosniei și Herțegovineio cauză care privește chiar dreptul de a alege și de a fi ales, respectiv interdicția prevăzută în Constituție (ridicând problema compatibilității Constituției cu CEDO) cu privire la cei de etnie romă sau de origine evreiască, de a ocupa funcții publice importante, precum cea de membru în Camera Poporului sau cea de Președinte întrucât nu erau considerați că făcând parte din rândul popoarele constituente (the constituent peoples).
Curtea a statuat că (redăm din rezumatul realizat în limba română de COE Human Rights Trust Fund):
1. dacă articolul 14 din Convenție interzice discriminarea pentru a asigura respectarea „drepturilor și libertăților recunoscute în (…) Convenție”, articolul 1 din Protocolul nr. 12 extinde domeniul de protecție asupra „oricărui drept recunoscut de lege”. El introduce prin urmare o interdicție generală a discriminării. (par. 53) (s.n.- M. M.-B.)
2. în consecință, fie că alegerile la președenție intră sau nu în domeniul de aplicare al articolului 3 din Protocolul nr. 1, acesta capăt de cerere se referă la „un drept prevăzut de lege”, ceea ce face aplicabil articolul 1 din Protocolul nr. 12. (par. 54)
3. lipsa unei declarații din partea reclamanților în speță de apartenență la unul din „popoarele constituente” îi face de asemenea din punct de vedere juridic inapți să se prezinte la alegerile pentru președenție. (par. 56)
4. din moment ce noțiunea de discriminare trebuie să fie interpretată în aceeași manieră în cadrul articolului 14 ca și în cadrul articolului 1 din Protocolul nr. 12, prevederile constituționale în temeiul cărora reclamanții nu pot candida la alegerile pentru președenție, de asemenea, trebuie să fie considerate discriminatorii. (par. 55 și 57)

Cauza a fost urmată de Zornic c. Bosniei și Herțegovinei, unde, la fel, Curtea a considerat că articolul 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție a fost încălcat, subliniind totodată că Bosnia și Herțegovina se afla sub supravegherea Comitetului de Miniștri pentru a se asigura modificarea în cel mai scurt timp a Constituției.

2. Remediile disponibile în România în cazul încălcării obligațiilor CEDO în ceea ce privește organizarea alegerilor prezidențiale din 2014

Urmează să facem mai întâi (2.1.) o documentare cu privire la normele incidente pentru ca apoi (2.1.2.) să creionăm maniera în care acestea pot oferi soluții de reparație a atingerii drepturilor fundamentale aduse ca urmare a situației de fapt creată la secțiile de votare organizate în străinătate în data de 16 noiembrie 2014.

2.1. Următoarele norme de drept intern reglementează dreptul de vot și protecția efectivă a exercitării acestuia:
2.1.1. Normele fundamentale din Constituție:

ARTICOLUL 16 (extras)
(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

ARTICOLUL 36
(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv.
(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

ARTICOLUL 52
(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.
(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

ARTICOLUL 53
(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

ARTICOLUL 81 (extras)
(1) Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. (s.n. – a se vedea și principiile patrimoniului electoral comun)

2.1.2. Jurisprudența Curții Constituționale din România:
2.1.2.1. Decizia nr. 51/2012 (publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012 – cu o opinie disidentă și una concurentă):

Curtea reţine că, potrivit art. 2 din Constituţie, suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte. Dreptul la alegeri libere a fost unanim apreciat ca fiind expresia cea mai profundă a organizării unei societăți cu adevărat democrative, fiind consacrat de:
1. art. 21 alin. (3) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului („Voinţa poporului este fundamentul puterii de stat; această voinţă trebuie să fie exprimată prin alegeri libere, care să aibă loc periodic, prin sufragiu universal egal şi exprimat prin vot secret sau după o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului.”),
2. art. 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice („Orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără niciuna dintre discriminările la care se referă art. 2 şi fără restricţii nerezonabile […] de a alege şi de a fi ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal şi egal şi cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinţei alegătorilor”) şi de
3. art. 3 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Înaltele părţi contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţii care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ„) (numerotarea și sublinierea ne aparține – M. M.-B.)

Dreptul la alegeri libere impune respectarea unor exigenţe, între care şi aceea a stabilităţii normelor juridice în domeniul electoral. Într-un plan mai larg, stabilitatea acestor norme constituie o expresie a principiului securităţii juridice, instituit, implicit, de art. 1 alin. (5) din Constituţie, principiu care exprimă în esenţă faptul că cetăţenii trebuie protejaţi contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze, impunând ca legea să fie accesibilă şi previzibilă. Într-o bogată jurisprudenţa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii, inclusiv sub aspectul stabilităţii acesteia, instituind şi o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe (cauze precum Sunday Times contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1979, Rekvenyi contra Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, Damman împotriva Elveţiei, 2006).
(…)
Or, legea criticată, modificând cu mai puţin de un an înaintea alegerilor procedura de desfăşurare a acestora, se abate de la dispoziţiile invocate. O asemenea modificare legislativă intempestivă poate fi de natură să creeze dificultăţi suplimentare autorităţilor însărcinate cu aplicarea sa, sub aspectul adaptării la procedura nou instituită şi operaţiunile de ordin tehnic pe care aceasta le presupune.
Curtea constată, totodată, că această reglementare este de natură să determine dificultăţi în exercitarea dreptului de vot, dificultăţi care pot avea ca efect, în cele din urmă, restrângerea exerciţiului acestui drept. Astfel, prin organizarea concomitentă a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat şi a celor pentru autorităţile administraţiei publice locale cetăţenii vor avea de realizat o sarcină mult mai complexă – exprimarea opţiunii pe 6 buletine de vot -, ceea ce va presupune creşterea exponenţială a timpului necesar votării pentru fiecare cetăţean, luând în calcul în acest sens distribuirea buletinelor, timpul de vot în cabine, introducerea buletinelor de vot în cele 3 urne. Complexitatea operaţiunilor de vot poate avea ca efect excluderea de la vot a alegătorilor care, independent de voinţa lor, nu vor reuşi să voteze în perioada de timp afectată exercitării votului, până la închiderea urnelor.
Acestea sunt şi raţiunile practice care fundamentează o altă regulă prevăzută de Codul bunelor practici în materie electorală, şi anume aceea ca procedura de votare să rămână cât mai simplă, pentru a lăsa deplină libertate alegătorilor de a-şi exprima voinţa şi a asigura astfel efectivitatea dreptului la vot şi la alegeri libere.
(…)
Curtea reţine că o procedură greoaie de vot, determinată de numărul mare de buletine de vot, ca şi autorităţile publice diferite cu privire la care alegatorii trebuie să îşi manifeste în acelaşi timp opţiunea pot avea ca efect împiedicarea liberei exprimări a opiniei acestora.
Curtea constată că, potrivit expunerii de motive a legii, raţiunea organizării alegerilor locale şi a celor parlamentare din anul 2012 la aceeaşi dată este, în esenţă, reducerea cheltuielilor bugetare, impusă de contextul economic actual, implicând şi suportarea acestora din acelaşi buget – cel de stat. Importanţa şi necesitatea măsurilor de reducere a cheltuielilor bugetare într-un context de criză economică – incontestabile de altfel – nu se pot constitui însă în argumente care să susţină, în orice condiţii, restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau ale unor libertăţi sau care să susţină măsuri de natură a afecta principii fundamentale ale statului de drept. (s.n. – M. M.-B.)

2.1.2.2. Decizia nr. 736/2012, publicată în M. Of. nr. 516 din 25 iulie 2012:

1.1. Autorii sesizării invocă, prin prisma dispoziţiilor constituţionale menţionate, recomandările Comisiei de la Veneţia cuprinse în Codul bunelor practici în materie electorală – Linii directoare şi raport explicativ adoptat în cadrul celei de-a 52-a sesiuni plenare (Veneţia, 18-19 octombrie 2002), precum şi dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 3 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acte cu privire la care apreciază că sunt încălcate prin introducerea unui alt interval orar de desfăşurare a referendumului cu puţin timp înainte de ziua votării.
1.2. Aceste critici nu pot fi reţinute, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
1.3. Curtea constată, mai întâi, că, în mod contrar celor susţinute de autorii sesizării, dispoziţiile ce fac obiectul acesteia nu introduc un alt interval orar de desfăşurare a referendumului pentru demiterea Preşedintelui României, ci reglementează o modalitate de stabilire a acestui interval – prin hotărâre a Guvernului.
1.4. Curtea mai constată că toate dispoziţiile cuprinse în actele internaţionale invocate în sesizare se referă la o altă materie – cea electorală, care, deşi guvernată în mare parte de principii comune cu acelea ale organizării şi desfăşurării referendumului, prezintă trăsături specifice. Imperativul stabilităţii dreptului este comun ambelor materii, însă problematica reglementării trebuie abordată în mod nuanţat, în funcţie de specificul domeniului electoral, respectiv al celui care priveşte organizarea şi desfăşurarea referendumului.
1.5. Astfel, spre deosebire de alegeri, care au loc la intervale fixe de timp, data acestora fiind cunoscută cu mult timp înainte de a fi organizate, este puţin probabil ca data unui referendum să fie cunoscută cu un an sau cu mult timp înainte ca acesta să aibă loc. (…)
1.6. Având în vedere acest specific şi distincţia enunţată rezultă că elemente ce ţin de organizarea şi desfăşurarea referendumului – cum este şi intervalul orar – pot fi modificate cu mai puţin de un an înainte de data acestuia, câtă vreme nu este afectat interesul general al desfăşurării în bune condiţii a referendumului.
1.7. De altfel, au existat situaţii în care desfăşurarea referendumul naţional (de exemplu referendumul pentru revizuirea Constituţiei) a fost stabilită la două zile, în loc de o singură zi, în vederea realizării aceluiaşi interes general. Sesizată fiind cu contestaţia referitoare la modul de respectare a procedurii privind organizarea şi desfăşurarea acelui referendum, Curtea Constituţională a respins-o prin Hotărârea nr. 1/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 17 octombrie 2003, ale cărei considerente de principiu pot fi reţinute, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză.
(…)
3. Criticile privind impredictibilitatea şi neclaritatea textului ce face obiectul sesizării
3.1. În opinia autorilor sesizării, lăsând posibilitatea Guvernului de a „jongla” cu perioada de desfăşurare a scrutinului, textul de lege este impredictibil, iar eficacitatea măsurilor în cauză este pusă sub semnul întrebării faţă de data la care vor fi adoptate sau aprobate, ceea ce are ca efect crearea unei suspiciuni în ceea ce priveşte rezultatele acestuia.
3.2. Aceste critici sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

3.3. Referendumul naţional reprezintă, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Constituţie, una dintre formele de exprimare a voinţei suverane a poporului român. Importanţa pe care legiuitorul constituant a acordat-o acestui instrument al democraţiei directe se reflectă şi în dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. d) din Constituţie, potrivit cărora organizarea şi desfăşurarea referendumului se stabilesc prin lege organică. De altfel, şi Codul bunelor practici în materie de referendum recomandă, în art. II pct. 2 lit. a), ca, în afară de regulile privitoare la aspectele tehnice şi de detaliu, care pot fi reglementate prin acte ale executivului, regulile în materie referendară să aibă cel puţin rang de lege.
3.4. Constituie astfel de aspecte tehnice şi de detaliu cele care privesc, de exemplu, programul calendaristic pentru realizarea acţiunilor necesare desfăşurării referendumului, bugetul alocat acestuia, modelul ştampilelor, buletinelor de vot, listelor electorale şi proceselor-verbale ce urmează a fi utilizate.
3.5. Întrucât intervalul orar al referendumului constituie unul dintre elementele procedurii de organizare şi desfăşurare a acestuia, iar nu un aspect de ordin tehnic sau de detaliu, stabilirea sa este supusă regulii instituite de art. 73 alin. (3) lit. d) din Constituţie, respectiv aceea a reglementării prin lege organică. Ca urmare, reglementarea sa prin hotărâre a Guvernului contravine textului constituţional de referinţă. De altfel, o astfel de reglementare ar fi de natură să determine o stare de incertitudine cu privire la un element al acestei proceduri, în contradicţie cu principiul securităţii juridice instituit implicit de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

2.1.2.3. Decizia nr. 460/2014, publicată în M. Of. nr. 738 din 9 octombrie 2014 (redăm doar pasajele pe care le considerăm relevante):

6. Excepţia a fost invocată de Partidul Naţional Liberal, prin reprezentant legal preşedinte Iohannis Klaus-Werner, într-o cauză având ca obiect anulare act administrativ.
7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2014 Guvernul României a legiferat modificări în sistemul electoral privind alegerea Preşedintelui României, modificări care vizează componenţa comisiilor electorale, procedura de delimitare a secţiilor de votare, procedura de înregistrare a candidaţilor, procedura de înregistrare a alegătorilor în liste. În opinia autorului excepţiei, aceste modificări sunt de natură să aducă atingere principiilor fundamentale care stau la baza statului de drept, încalcă principiul legalităţii şi al securităţii juridice.
(…)
11. Referitor la art. I pct. 15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2014 se arată că încalcă principiul legalităţii. Aceasta întrucât, pe considerentul eliminării votului multiplu realizat prin practica „turismului electoral”, reţinut în expunerea de motive a actului normativ, se creează premisa unei fraude electorale masive, prin încurajarea votului multipluGeneralizarea votului pe listă suplimentară, la orice secţie de votare, conform art. I pct. 15 din Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 45/2014, în situaţia în care un cetăţean nu se află în localitatea de domiciliu în ziua votului reprezintă o încălcare flagrantă a principiului siguranţei juridice în materie electorală, determinând imposibilitatea verificării situaţiei în care un cetăţean votează de mai multe ori. Se apreciază că secţiile speciale de votare, dotate cu program electronic de verificare a identităţii votantului şi cu camere video de supraveghere reprezentau o garanţie că votul multiplu poate fi depistat imediat. În opinia autorului excepţiei, eliminarea acestei dispoziţii legale şi generalizarea procedurii de înscriere pe lista suplimentară a votantului aflat în altă localitate decât localitatea de domiciliu creează premisa unei fraude electorale prin metoda votului multiplu, aspect care situează reglementarea în afara sferei constituţionale.

Guvernul României a susținut:
21. Cât priveşte dispoziţiile Codului bunelor practici în materie electorală elaborat de Comisia de la Veneţia, invocate de autorul excepţiei, se arată că trebuie înţelese conform Declaraţiei interpretative privind stabilitatea dreptului electoral adoptată de Consiliul pentru Alegeri Democratice în cadrul celei de-a 15-a întâlniri şi de Comisia de la Veneţia în cadrul celei de-a 65-a şedinţe plenare. Astfel, principiul stabilităţii dreptului electoral nu poate fi invocat pentru a menţine o situaţie contrară celorlalte reguli ale Codului bunelor practici în materie electorală sau pentru a împiedica aplicarea acestora. Totodată, conform Raportului asupra calendarului şi inventarului criteriilor politice de evaluare a alegerilor, în anumite circumstanţe, excepţiile de la interdicţia de a modifica legislaţia electorală cu mai puţin de un an înainte de alegeri pot fi acceptate acolo unde există nevoia de a remedia, prin lege, probleme neprevăzute sau pentru a înlătura încălcări ale drepturilor recunoscute internaţional, aspecte reţinute şi de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 51 din 25 ianuarie 2012, nr. 90 din 3 februarie 2012 şi nr. 682 din 27 iunie 2012, nr. 473 din 11 iulie 2012. De asemenea, prin ordonanţa ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate „nu s-au adus modificări ale sistemului electoral propriu-zis, componenţei comisiilor electorale sau delimitării circumscripţiilor electorale, ci s-au instituit unele măsuri tehnico-operaţionale care se impuneau ca urmare a constatării unor deficienţe în practica anterioară a procesului electoral, tocmai în apărarea drepturilor cetăţenilor şi a evitării votului multiplu ori pentru clarificarea definirii unor noţiuni”.

Răspunsul Curții Constituționale a fost următorul:

38. Aşa fiind, excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza, întreaga acţiune având caracterul unei sesizări directe îndreptate împotriva Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 45/2014, ceea ce atrage, potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992, respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă.
39. Curtea reţine, aşadar, că este inadmisibil să fie învestită cu examinarea neconstituţionalităţii unui act normativ într-un cadru procesual creat special cu acest scop. În acelaşi sens sunt statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Hotărârea din 11 martie 1980, pronunţată în Cauza Foglia contra Novello, în care această instanţă a admis că nu este competentă în cazul în care ar fi obligată să pronunţe hotărâri în cauze provocate „care ar pune în pericol întregul sistem al căilor de atac aflate la dispoziţia persoanelor private pentru a le permite să se apere.”

A existat și o opinie disidentă, semnată de 3 judecători, în care se arăta că excepția de neconstituționalitate ar fi trebuit să fie admisă deoarece:

1. „este de domeniul evidenţei că problemele pe care le ridică legislaţia electorală erau cunoscute şi evidenţiate de o perioadă suficient de îndelungată de timp – cel puţin 5 ani, astfel că nu se justifică două intervenţii prin ordonanţă de urgenţă a Guvernului, în acelaşi an electoral, intervenţii care, de altfel, cel puţin în privinţa unor aspecte ale procedurii de votare reglementează măsuri diametral opuse. Aşadar, nu se susţine motivarea urgenţei, respectiv a situaţiei extraordinare astfel cum sunt enunţate acestea în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 45/2012 respectiv „timpul scurt rămas până la data începerii perioadei electorale pentru alegerea Preşedintelui României, imperativul asigurării unui proces electoral corect şi transparent, precum şi necesitatea prevenirii unor disfuncţionalităţi care ar putea apărea în derularea activităţilor de pregătire şi organizare a alegerilor, din cauza unor lacune legislative şi termenelor prea scurte”.”
2. „Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2014, în ansamblul său, încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 115 alin. (4) din Constituţie întrucât operează modificări ale legislaţiei electorale cu mai puţin de un an înainte de alegerile pentru funcţia de preşedinte al României, iar modificările aduse vizează aspecte fundamentale ale procedurii electorale. Aceste modificări nu sunt justificate prin existenţa unei urgenţe sau situaţii extraordinare, ci demonstrează mai degrabă o practică a modificării legislaţiei electorale în ani electorali, precum şi o incoerenţă legislativă în domeniu, cu consecinţa adoptării unor reglementări insuficient elaborate, de natură să afecteze dreptul la vot şi întreaga desfăşurare a procesului electoral.” (s.n. – M. M.-B.)

Având în vedere aceste motivări redate, urmează să mai arătăm, înainte de a analiza pe fond situația de fapt creată în data de 16 noiembrie 2014, și normele aplicabile din Legea pentru alegerea Președintelui (2.1.3.1), din Codul penal (2.1.3.2.), din Codul civil (2.1.3.3.) și din Legea privind răspunderea ministerială (2.1.3.4.).

2.1.3. Alte norme interne incidente

2.1.3.1. Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui

Articolul 12
(1) Pe lângă misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României se organizează una sau mai multe secţii de votare pentru alegătorii care se află în străinătate la data alegerilor.
(2) În afara secţiilor de votare prevăzute la alin. (1), pot fi organizate, cu acordul guvernului din ţara respectivă, secţii de votare şi în alte localităţi decât cele în care îşi au sediul misiunile diplomatice sau oficiile consulare.
(3) Organizarea şi numerotarea secţiilor de votare din străinătate se stabilesc de către ministrul afacerilor externe, prin ordin. În termenul prevăzut la art. 11 alin. (4), ministrul afacerilor externe aduce la cunoştinţa publică numerotarea fiecărei secţii de votare din străinătate, precum şi locurile de desfăşurare a votării.

Prin Ordonanța de urgență nr. 45/2014 din data de 27 iunie 2014, alin. (3) a fost înlocuit cu următoarea dispoziție:
(3) Organizarea şi numerotarea secţiilor de votare din străinătate se stabilesc de către ministrul afacerilor externe, prin ordin, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe, în termen de cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind stabilirea datei alegerilor.

Articolul 17
(1) Biroul Electoral Central are următoarele atribuţii:
a) asigură aplicarea şi interpretarea unitară a dispoziţiilor prezentei legi;
d) rezolvă întâmpinările referitoare la propria sa activitate şi contestaţiile cu privire la activitatea birourilor electorale judeţene, a birourilor electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi a biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate; în cazul în care pentru soluţionarea unei întâmpinări sau contestaţii sunt necesare verificări de fapt, acestea se efectuează în prezenţa unui judecător din cadrul Biroului Electoral Central; asemenea verificări nu se pot face în data alegerilor;
(2) În exercitarea atribuţiilor ce îi revin potrivit prevederilor prezentei legi, Biroul Electoral Central adoptă decizii şi hotărâri.
(3) Deciziile Biroului Electoral Central se adoptă pentru aplicarea unitară a prevederilor prezentei legi, (…), pentru soluţionarea întâmpinărilor şi contestaţiilor care sunt de competenţa sa, precum şi pentru alte cazuri prevăzute de prezenta lege. Deciziile Biroului Electoral Central sunt obligatorii pentru toate autorităţile, instituţiile publice, birourile electorale, organismele cu atribuţii în materie electorală, precum şi pentru toţi participanţii la alegeri, se comunică părţilor interesate şi se aduc la cunoştinţa publică prin afişare pe pagina proprie de internet.
(4) Hotărârile Biroului Electoral Central se adoptă pentru interpretarea unitară a prezentei legi, sunt general obligatorii şi se aduc la cunoştinţa publică prin afişare pe pagina proprie de internet şi prin publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Articolul 20 (extras)
(3) Biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate are următoarele atribuţii:
a) urmăreşte şi asigură aplicarea unitară şi respectarea dispoziţiilor legale privitoare la alegeri de către toate autorităţile, instituţiile şi organismele cu responsabilităţi în materie electorală pentru organizarea scrutinului în străinătate;
c) rezolvă întâmpinările referitoare la propria activitate şi contestaţiile cu privire la activitatea birourilor electorale ale secţiilor de votare din străinătate;
d) distribuie birourilor electorale ale secţiilor de votare din străinătate, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, pe bază de proces-verbal, buletinele de vot, ştampilele de control, ştampilele cu menţiunea „VOTAT”, precum şi celelalte materiale necesare procesului electoral;
(5) În exercitarea atribuţiilor ce îi revin potrivit prevederilor prezentei legi, biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate adoptă decizii. Deciziile biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate sunt obligatorii pentru toate autorităţile, instituţiile publice, birourile electorale, organismele cu atribuţii în materie electorală, precum şi pentru toţi participanţii la alegeri la care se referă, din raza teritorială de competenţă a biroului, şi se aduc la cunoştinţa publică prin afişare sau prin orice alt mijloc de publicitate.

Articolul 24 (extras)
(3) Birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate primesc, pe bază de proces-verbal, de la biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, buletinele de vot, ştampila de control, ştampilele cu menţiunea „VOTAT”, formularele tabelelor prevăzute la art. 9 alin. (1), formularele pentru încheierea proceselor-verbale, alte imprimate şi materiale necesare desfăşurării procesului electoral, precum şi un buletin de vot anulat de către preşedintele biroului electoral pentru secţiile de votare din străinătate, pe care îl vor afişa la sediul secţiei de votare într-un loc vizibil, în ziua premergătoare. După primire, acestea se sigilează de către preşedinţii birourilor electorale ale secţiilor de votare şi se păstrează, până la transportul lor la localurile secţiilor de votare, într-un singur spaţiu pus la dispoziţie de şeful reprezentanţei diplomatice din statul respectiv.

Articolul 32 (extras)
(2) Buletinele de vot se vor imprima de către Regia Autonomă «Monitorul Oficial», cu litere de aceeaşi mărime şi aceleaşi caractere şi cu aceeaşi cerneală, în atâtea exemplare câţi alegători sunt înscrişi în listele electorale permanente, cu un supliment de 10%, la care se adaugă numărul estimat al buletinelor de vot necesare pentru secţiile de votare din străinătate, precum şi numărul estimat al buletinelor de vot necesare pentru secţiile de votare speciale. În acest sens, în termen de 10 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind stabilirea datei alegerilor, Autoritatea Electorală Permanentă, Ministerul Afacerilor Externe şi instituţiile prefectului vor comunica Biroului Electoral Central: numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente, numărul estimat de buletine de vot necesare pentru secţiile de votare din străinătate, precum şi numărul estimat de buletine de vot necesare pentru secţiile de votare speciale.

La data de 13 februarie 2014 alineatul 2 a fost înlocuit, prin Ordonanța de urgență nr. 4/2014 cu următoarea dispoziție:
(2) Buletinele de vot se imprimă de către Regia Autonomă Monitorul Oficial, cu litere de aceeaşi mărime şi aceleaşi caractere şi cu aceeaşi cerneală, în atâtea exemplare câţi alegători sunt înscrişi în listele electorale permanente, cu un supliment de 10%, la care se adaugă numărul estimat al buletinelor de vot necesare pentru secţiile de votare din străinătate. În acest sens, în termen de 10 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind stabilirea datei alegerilor, Autoritatea Electorală Permanentă comunică Biroului Electoral Central numărul alegătorilor cu domiciliul în România înscrişi în Registrul electoral, iar Ministerul Afacerilor Externe comunică Biroului Electoral Central numărul estimat de buletine de vot necesare pentru secţiile de votare din străinătate.

Articolul 43 (extras)
(1) Fiecare local al secţiilor de votare trebuie să posede un număr suficient de urne de vot, cabine, ştampile cu menţiunea „VOTAT”, proporţional cu numărul alegătorilor înscrişi în copiile de pe listele electorale permanente şi cu numărul estimat al alegătorilor care vor fi înscrişi în tabelele prevăzute la art. 9, precum şi o urnă de vot specială.
(6) Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare este obligat să ia măsurile necesare pentru ca alegerile să decurgă în bune condiţii. Atribuţiile acestuia se întind şi în afara localului de votare, în curtea acestuia, în intrările în curte, în jurul localului de vot, precum şi pe străzi şi în pieţe publice, până la o distanţă de 500 m.
(7) Măsurile dispuse de preşedintele biroului electoral al secţiei de votare se aduc la cunoştinţa publică prin afişare la loc vizibil.
(13) Pentru secţiile de votare din străinătate, dispoziţiile prezentului articol se aplică, după caz, cu luarea în considerare a condiţiilor specifice privind organizarea acestora.

Articolul 46
(1) La ora 21:00 preşedintele biroului electoral al secţiei de votare declară votarea încheiată şi dispune închiderea sălii unde se votează.
(2) Alegătorii care la ora 21:00 se află în sala unde se votează pot să îşi exercite dreptul de vot.

Articolul 54 (extras)
(1) Al doilea tur de scrutin are loc în condiţiile prevăzute la art. 81 alin. (3) din Constituţia României, republicată, la două săptămâni de la primul tur de scrutin, în aceleaşi secţii de votare şi circumscripţii electorale, sub conducerea operaţiunilor electorale de către aceleaşi birouri electorale şi pe baza aceloraşi liste de alegători de la primul tur.
(5) Persoanele acreditate să asiste la efectuarea operaţiunilor electorale la primul tur de scrutin sunt de drept acreditate să asiste la efectuarea acestor operaţiuni şi la al doilea tur de scrutin.

Articolul 54 a fost interpretat de BEC prin hotărârea nr. 4/2014 din data de 4 noiembrie 2014 în sensul că sintagma aceleași liste de alegători de la primul tur se referă la secțiile de votare din țară unde procesul electoral se desfășoară pe baza listelor electorale permanente, spre deosebire de procesul electoral din străinătate care se desfășoară pe baza tabelelor electorale.

Articolul 55 (extras)
Constituie contravenţii, dacă acestea nu constituie infracţiuni, următoarele fapte:
i) neluarea de către organizatori a măsurilor necesare desfăşurării normale a adunărilor electorale, precum şi distribuirea şi consumarea de băuturi alcoolice în timpul acestor adunări;
m) nerespectarea deciziilor şi hotărârilor birourilor electorale; nerespectarea hotărârilor şi instrucţiunilor Autorităţii Electorale Permanente; nerespectarea hotărârilor Curţii Constituţionale;
n) refuzul de a permite alegătorului, care face dovada faptului că are dreptul, să voteze la secţia de votare la care se prezintă pentru exercitarea dreptului de vot;
p) refuzul de a primi şi înregistra o întâmpinare, contestaţie sau orice altă cerere, formulată în scris;
q) refuzul de a se conforma dispoziţiilor preşedintelui biroului electoral al secţiei de votare cu privire la asigurarea ordinii în localul de vot şi în împrejurimi;
u) încălcarea de către membrii birourilor electorale a obligaţiei de a participa la activitatea acestor birouri;
x) nerespectarea dispoziţiilor art. 10-12 privind delimitarea, numerotarea şi stabilirea secţiilor de votare.

Articolul 68
(1) Judecarea de către instanţe a cererilor prevăzute de prezenta lege se face potrivit regulilor stabilite de lege pentru ordonanţa preşedinţială, cu participarea obligatorie a procurorului.
(2) Împotriva hotărârilor definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti potrivit prezentei legi nu există cale de atac.
(3) Hotărârile definitive ale instanţelor judecătoreşti pronunţate ca urmare a cererilor prevăzute de prezenta lege se comunica de îndată Autorităţii Electorale Permanente şi birourilor electorale interesate.

2.1.3.2. Dispozițiile din Codul penal:
Art. 385: Împiedicarea exercitării drepturilor electorale (extras)
(1) Împiedicarea, prin orice mijloace, a liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

În ceea ce privește interpretarea sintagmei de „orice mijloace”, în literatura de specialitate s-a susținut că împiedicarea liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau a fi ales poate fi efectuată printr-o acţiune, cum ar fi, de pildă, interzicerea nejustificată a accesului alegătorului în secţia de votare, respingerea nelegală a dosarului unui candidat eligibil, etc. sau printr-o inacţiune – spre exemplu, refuzul de a înmâna alegătorului buletinul de vot spre a fi completat (Dobrinoiu Vasile și colectiv, Noul Cod penal comentat, Universul Juridic, 2012). Autorii mai arată că activitatea de împiedicare presupune atât o acţiune de obstaculare fizică, cât şi una de natură psihică, de amăgire sau presiune morală asupra subiectului pasiv și că poate fi realizată direct de către subiectul activ, dar şi prin intermediul altor persoane (un ordin dat persoanei responsabile cu paza şi accesul în secţia de votare de a interzice accesul anumitor persoane sau blocarea uşii de acces). (s.n. – M. M.-B.)

2.1.3.3. Dispozițiile din Codul civil:
Art. 224
Răspunderea civilă a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale (extras):
Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.

2.1.3.4. Dispoziții din Legea nr. 11/1999 (republicată) privind răspunderea ministerială:

Art. 5
Pe lângă răspunderea politică, membrii Guvernului pot răspunde şi civil, contravenţional, disciplinar sau penal, după caz, potrivit dreptului comun din aceste materii, în măsura în care prezenta lege nu cuprinde dispoziţii derogatorii.

Art. 7
Intră sub incidenţa prezentei legi faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor şi care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni.
Pentru săvârşirea altor infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei lor, membrii Guvernului răspund potrivit dreptului comun.
Persoanele prevăzute la art. 6 răspund penal pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, potrivit normelor de procedură stabilite prin prezenta lege.

Art. 7
(1) Intră sub incidenţa prezentei legi faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor şi care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni.
(2) Pentru săvârşirea altor infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei lor, membrii Guvernului răspund potrivit dreptului comun.
(3) Persoanele prevăzute la art. 6 răspund penal pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, potrivit normelor de procedură stabilite prin prezenta lege.

Art. 8 (extras)
(1) Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la un an la 5 ani următoarele fapte săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor:
a) împiedicarea, prin ameninţare, violenţă ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean;
b) prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului.
(3) Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) se pedepseşte.

Art. 9
(1) În cazul săvârşirii de către membrii Guvernului a unor infracţiuni în exerciţiul funcţiei lor, altele decât cele prevăzute la art. 8, se aplică pedeapsa prevăzută de legea penală pentru acele infracţiuni.
(2) În cazurile prevăzute la art. 7 alin. (1) şi la art. 8, pe lângă pedeapsa principală se va aplica şi pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a mai ocupa o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de conducere pe o perioadă de la un an la 5 ani.

Art. 10
Răspunderea penală este personală şi ea priveşte pe fiecare membru al Guvernului în parte, pentru faptele comise în exercitarea funcţiei sale.

Art. 12
Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

Acum, după ce am arătat jurisprudența CEDO pertinentă, dar și jurisprudența CCR de interpretare a articolelor din Constituție care privesc, direct sau indirect, exercitarea dreptului de vot sau maniera în care se pot aduce modificări cu privire la legislația electorală, vom (2.2.) schița acțiunile în instanță care pot fi introduse de către cei care au pierdut cel puțin jumătate de zi pentru a reuși să voteze, sau care, în cel mai rău caz, deși au pierdut timpul dintr-o zi liberă de duminică, nu au reușit nici măcar să își exercite un drept fundamental, garantat (cel puțin la nivel declarativ) în egală măsură, atât celor care locuiesc în țară, cât și celor care locuiesc în străinătate. Ca atare, vom evidenția mai întâi maniera în care se vor putea introduce acțiuni în civil (2.2.1), ca apoi să arătăm eventualul „mers” paralel, din penal (2.2.2.) și, ulterior sau alternativ, maniera în care se vor putea introduce cereri pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, în temeiul articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție sau, alternativ și în subsidiar, în cel al articolului 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție citit în coroborare cu condițiile dezvoltate de Curte raportat la articolul 14 din Convenție (2.2.3.). Ultimele vor fi concluziile (2.4.).

2.2. Remediile pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligației de a eficientiza dreptul de vot al expatriaților:

2.2.1. Remediile din civil:

Legea privind răspunderea ministerială stabilește la articolul 5 că pe lângă răspunderea politică, membrii Guvernului pot răspunde și civil potrivit dreptului comun, în măsura în care o răspundere civilă specială nu este stabilită chiar în cuprinsul legii respective. Ca atare, și având în vedere că prin Legea răspunderii ministeriale nu se stabilește nicio dispoziție cu aplicare în materia răspunderii civile, vom apela la normele de drept comun în materie.

Acestea sunt, raportat la aparatul Ministerului de Afaceri Externe și, în principal, la persoana care ocupă funcția de Ministru de Externe-membru al Guvernului, cele conținute în articolul 224 din Codul civil (redat mai-sus). Astfel, justițiabilul va trebui să demonstreze că Ministerul de Afaceri Externe avea obligația să se asigure (pentru „a da viață” obligației de a eficientiza dreptul de vot al expatriaților):
1. că fiecare local al secțiilor de votare trebuie să posede un număr suficient de urne de vot, cabine și ștampile cu mențiunea ”VOTAT”, proporțional cu numărul estimat al alegătorilor care vor urma să fie înscriși în tabelele listelor suplimentare (a se vedea art. 43 din Legea nr. 370/2004);
2. că, în temeiul articolului 12 din Legea nr. 370/2004, avea posibilitatea conferită de lege de a organiza secții de votare și în alte localități decât cele în care își au sediul misiunile diplomatice sau oficiile consulare și că, din acest motiv, ministerul avea obligația să emită un ordin cu cel mult 15 zile după momentul în care Guvernul adoptase hotărârea privind data la care vor avea loc alegerile dar și
3. că, deși legea prevede un termen de 15 zile în care ministrul de externe ar fi trebuit să acționeze, cerințele impuse de jurisprudența CEDO, CCR și BEC (mai sus-menționate) ar fi justificat posibilitatea înlăturării de la aplicare a termenului imperativ de 15 zile de la data adoptării hotărârii Guvernului, tocmai pentru a garanta cele susținute în apărare de către Guvern în cadrul deciziei nr. 460/2014 a CCR, respectiv faptul că, în anumite circumstanțe (precum cele întâlnite în primul tur al alegerilor), excepțiile de la a modifica legislația electorală în termenul prevăzut în mod expres de lege pot fi acceptate acolo unde există nevoia de a remedia, prin ordin, probleme neprevăzute sau pentru a înlătura încălcări ale drepturilor recunoscute internațional (par. 21 din Decizia nr. 460/2014, mai sus-redată).

Presupunând că instanța va admite în principiu posibilitatea angajării răspunderii statului pentru omisiunea Ministerului de Afaceri Externe de a adopta (1) măsurile necesare asigurării obligației de a eficientiza dreptul de vot al expatriaților și (2) de a organiza, ca atare, un număr de secții de vot proporțional cu numărul așteptat de expatriați, aceasta va trebui să stabilească și cuantumul prejudiciului astfel suferit. Având în vedere că nu va putea dispune anularea alegerilor deoarece doar Curtea Constituțională ar fi putut să dispună o astfel de sancțiune și doar în condițiile articolului 53 din Legea nr. 370/2004, instanța va trebuie să ofere o despăgubire prin echivalent. În ceea ce privește prejudiciul material suferit, judecătorul va trebui să aibă în vedere (1) cheltuielile suportate de către alegător pentru a se deplasa la secția de vot de la sediul misiunilor diplomatice dar și (2) cât ar fi cuantumul la care acest alegător ar fi avut dreptul dacă ar fi solicitat o zi liberă cu plată de la locul de muncă – alegătorul trebuind cumva să-și recupereze ziua liberă astfel irosită. În ceea ce privește prejudiciul moral, cuantumul va depinde de maniera în care va alege să cuantifice stresul dat de așteptarea îndelungată în condiții metereorologice specifice anotimpului în care au avut loc alegerile, respectiv în condiții de iarnă dar și de faptul că alegătorul va trebui să mai aștepte alți cinci ani până va mai putea să-și exercite iar acest drept fundamental de care a fost, de această dată, lipsit din cauza neglijenței organizatorilor alegerilor.

2.2.2 Remediile alternative din penal:

Legea răspunderii ministeriale stabilește condiții speciale în legătură cu începerea acțiunii penale împotriva unui membru al Guvernului (art. 7, redat la 2.1.3.4.) pentru faptele penale săvârșite în cadrul exercițiului funcției sale. În plus, legea stabilește drept infracțiune, în afara de cea specială din materie electorală prevăzută la art. 385 din Codul Penal (vezi 2.1.3.2.), și fapta de a împiedica, prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-credință a drepturilor și libertăților vreunui cetățean. Rezultă că pentru ca un membru al Guvernului, actual sau fost, să poată fi tras la răspundere penală, Camera Deputaților, Senatul sau Președintele României (cf. art. 12 redat la 2.1.3.4.) trebuie să solicite începerea urmăririi penale în legătură cu faptul că acel ministru responsabil cu organizarea alegerilor nu a emis un ordin prin care să stabilească un număr proporțional cu numărul estimativ al celor care vor vota în turul II.

Având în vedere aceste condiții speciale, considerăm că punerea în mișcare a acțiunii penale reprezintă o cale de acces în instanță (cf. articolului 13 CEDO) ce nu garantează eficacitatea deplină a protecției dreptului de vot, atunci când alegătorul este lipsit de acest drept fundamental tocmai din cauza inacțiunii Parlamentului și/sau a Guvernului. De altfel, constituirea ca parte civilă în cadrul procesului penal devine, astfel, îngreunată de solicitarea apriorică a instituțiilor statului iar celeritatea specifică materiei penale, obstrucționată.

Ca atare, urmează să analizăm și eventualitatea introducerii unei cereri direct pe rolul Curții de la Strasbourg, întrucât articolul 13 CEDO nu poate fi considerat a fi observat din moment ce în dreptul intern nu există nicio dispoziție expresă care să precizeze procedura prin care un cetățean român poate să introducă o acțiune în instanță pentru a se plânge de faptul că dreptul de vot nu i-a fost respectat în practică.

2.2.3. Remediile la nivelul CEDO:

2.2.3.1. Condiția epuizării căilor de recurs interne:

Articolul 35 alin. (1) din Convenție stabilește că instanța de la Strasbourg nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne (…) şi într-un termen de 6 luni începând cu data deciziei interne definitive. De aceea, în principiu, înainte de a ne adresa instanței internaționale, trebuie să introducem o cerere la nivel intern, în care să invocăm chiar încălcarea, in substantia, a drepturilor ocrotite și de Convenție. Acest condiție ar fi cerută cu atât mai mult acolo unde, conform normelor de drept intern, Convenția face parte din dreptul intern al acelui stat și poate fi invocată în mod direct pe rolul instanțelor naționale (pentru detalii, a se vedea Cardot c. Franței, par. 34, A and Others c. UK, par. 154, Azinas v. Cipru (hudoc, 2004) dar și O’Boyle, op. cit. pp. 47-60).

Referitor la această condiție de epuizare, am arătat, la 2.2.1 și 2.2.2., remediile posibile ce ar putea fi oferite la nivel intern, dar și faptul că există șanse foarte mari ca astfel de acțiuni să nu fie declarate admisibile. De altfel, Guvernul va trebui să demonstreze existența unei jurisprudențe naționale cu privire la acțiuni ce privesc exercitarea dreptului de vot. În acest sens, redăm și cele statuate de Curte în Mikolajova c. Slovaciei (traducerea ne aparține):

30. Curtea subliniază că aplicarea acestei reguli (a epuizării căilor interne) trebuie să se facă raportat la context. În consecință, s-a recunoscut că articolul 35 trebuie aplicat cu un anumit grad de flexibilitate și fără un formalism excesiv (a se vedea Cardot c. Franței, 19 martie 1991, seria A nr. 200, § 34). În plus, Curtea a recunoscut că regula epuizării căilor de atac interne nu este nici absolută, dar nici nu poate fi aplicată în mod automat; în analiza îndeplinirii acestei condiții este esențial să se aibă în vedere circumstanțele specifice fiecărui caz (a se vedea Van Oosterwijck c. Belgiei, 06 noiembrie 1980, seria A, nr. 40, § 35). Acest lucru înseamnă, printre altele, că instanța trebuie să ia în considerare în mod realist, nu numai existența în sistemul juridic al părții contractante a unor căi de atac formale, ci întreg contextul juridic și politic în care aceste căi de atac sunt puse la dispoziția justițiabilului, precum și circumstanțele personale ale reclamanților (a se vedea Akdivar și alții, citată anterior, § 69 și Demopoulos și alții v. Turcia (dec.), nr. 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163 / 04, 19993/04 și 21819/04, §§ 69-70, CEDO 2010).

Calea de acces în instanță nu trebuie numai să fie una disponibilă, în teorie și în practică, dar să și ofere un remediu efectiv cu privire la încălcarea dreptului de vot în cazul expatriaților. În ceea ce privește remediul efectiv, considerăm că rezultă în mod evident faptul că Legea nr. 370/2004 stabilește, prin articolul 20, doar faptul că biroul electoral pentru secțiile de votare din străinătate are atribuția de a rezolva contestațiile cu privire la activitatea birourilor electorale din secțiile de votare din străinătate dar nu stabilește nicio modalitate concretă prin care cei care realizează că nu vor reuși să voteze, să poată solicita, de urgență, luarea în considerarea a unor astfel de circumstanțe si să obțină, printr-o hotărâre a Președintelui acelei secții de votare, o derogare de la dispozițiile imperative care stabilesc, de exemplu, orarul de desfășurare al alegerilor (la care face trimitere și CCR prin decizia nr. 736/2012 în pct. 3.5., 2.1.2.2.). Altfel spus, remediul, chiar dacă ar exista, ar fi unul inefectiv deoarece ar impune oferirea unei soluții ex post și doar o acoperire prin echivalent a dreptului de vot consacrat (a se vedea și Mikheyev c. Rusiei, hudoc, 2006, par. 86 apud O Boyle, op. cit. p. 53, nota de subsol 71). Pe lângă aceste motive, remediul anulării alegerilor nu poate fi solicitat de către expatriații care au dorit să voteze și nu au reușit, ci doar de acei candidați sau acele partide care îndeplinesc condițiile speciale de calitate procesuală activă prevăzute la art. 52 din Legea 370/2004. În alte cuvinte, cei care votează sunt excluși din rândul celor care ar putea cere constatarea anumitor încălcări a drepturilor fundamentale în timpul de desfășurare al alegerilor, respectiv între turul I și turul II – atunci când există un tur II.

În ceea ce privește obligația expatriaților de a epuiza eventualele remedii existente la nivel național, mai menționăm că aceștia nu sunt obligați să apeleze atât la calea civilă cât și la cea penală, adică să introducă atât o acțiune în răspunderea statului (de drep comun) dar și o plângere penală împotriva Guvernului – deoarece pentru Curtea de la Strasbourg este suficient ca solicitantul să demonstreze că a ales una dintre remediile existente (presupunând că ele ar exista în mod efectiv). Redăm, în acest sens, pasaje din Micallef v. Malta, hudoc, 2009 – tradusă în limba română de SCM și IER:

55. În conformitate cu art. 35 § 1 din convenţie, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne. Scopul acestui principiu este de a acorda statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a repara pretinsele încălcări care le sunt imputate înainte ca aceste pretenţii să fie prezentate Curţii [a se vedea, printre multe altele, Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 74, CEDO 1999-IV]. În consecinţă, plângerea depusă la Curte necesită în primul rând să fi fost adresată instanţelor interne competente, cel puţin pe fond, în conformitate cu cerinţele de formă din dreptul intern şi în termenele prevăzute [a se vedea Zarb Adami împotriva Maltei (dec.), nr. 17209/02, 24 mai 2005]. Cu toate acestea, regula epuizării căilor de atac interne impune ca reclamantul să recurgă în mod normal la căile de atac interne prevăzute de sistemul juridic intern care sunt disponibile şi suficiente pentru a oferi reparaţii cu privire la încălcările pretinse. Existenţa căilor de atac în cauză trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie, ci şi în practică, în caz contrar acestea vor fi lipsite de accesibilitatea şi eficienţa necesare. Nu există obligaţia de a folosi căi de atac care nu sunt corespunzătoare sau efective (a se vedea Raninen împotriva Finlandei, 16 decembrie 1997, pct. 41, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑VIII).

(…)

58. Simplul fapt că reclamantul ar fi putut încerca să repare pretinsa încălcare prin metode alternative în diverse etape ale procedurii sau că a aşteptat până la finalizarea procedurii pentru a formula acest capăt de cerere, aşa cum permitea dreptul intern, nu afectează această concluzie. Conform jurisprudenţei consacrate, atunci când s-a folosit o cale de atac, nu este necesară folosirea altei căi de atac care are, în esenţă, acelaşi obiectiv [a se vedea, inter alia, Kozacıoğlu împotriva Turciei (MC), nr. 2334/03, pct. 40, 19 februarie 2009].

2.2.3.2. Condiția suplimentară impusă de Protocolul nr. 14, respectiv dovada suferinței unui prejudiciu important pentru ca cererea să nu fie declarată inadmisibilă (de minimis non curat praetor)

Cauza Finger c. Bulgariei este cauza citată de Curte atunci când analizează dacă este necesar să respingă o cerere deoarece nu există dovada prejudiciului important. În ceea ce privește prejudiciul suferit de expatriați, în sensul că aceștia nu au reușit să își exercite dreptul de vot deși au așteptat un timp nerezonabil la secțiile de votare din străinătate, considerăm că acesta este fără tăgadă un prejudiciu important, în sensul articolului 35 alin. (2) din Convenție și a jurisprudenței Finger – preluată și în cauza Nicoleta Gherghe c. României, și din care înțelegem să redăm următorul paragraf (traducerea aparține SCM și IER):

24. Curtea consideră necesar în primul rând să examineze din oficiu dacă se impune aplicarea, în prezenta cauză, a noului criteriu de admisibilitate prevăzut la art. 35 § 3 lit. b) din convenţie, în versiunea modificată. În privinţa circumstanţelor specifice cauzei, Curtea consideră că se impune continuarea examinării acesteia în numele respectării drepturilor omului, indiferent de valoarea amenzii (circa 17 euro) aflate la originea capătului de cerere întemeiat pe art. 6 din convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Juhas Đurić împotriva Serbiei, nr. 48155/06, pct. 56-58, 7 iunie 2011 şi Finger împotriva Bulgariei, nr. 37346/05, pct. 74-77, 10 mai 2011). În această privinţă, precizează că cererea adresată Curţii de către reclamantă ridică în special o problemă de aplicabilitate a art. 6 din convenţie, sub aspect penal, în cadrul unei proceduri contravenţionale pentru tulburarea ordinii publice. Este vorba de prima cauză supusă Curţii spre examinare de la modificarea legislaţiei şi practicii interne relevante pe care anterior le-a declarat contrare art. 6 din convenţie pe motiv că nu ofereau garanţii suficiente, în special cu privire la respectarea prezumţiei de nevinovăţie, pentru apărarea persoanelor faţă de posibilele abuzuri comise de autorităţi (Anghel, citată anterior, pct. 69). O decizie a Curţii cu privire la această chestiune de principiu ar constitui un instrument orientativ pentru instanţele naţionale cu privire la sfera garanţiilor de care contravenienţii care au tulburat ordinea publică ar trebui să beneficieze la nivel naţional (supra, pct. 17 şi 18). În aceste condiţii, Curtea consideră că nu este necesară aplicarea, în cauză, a noului criteriu de admisibilitate prevăzut la art. 35 § 3 lit. b) din convenţie.

În plus, considerăm că o decizie a Curții cu privire la protecția efectivă a exercitării dreptului de vot reprezintă o chestiune de principiu ce ar constitui un instrument orientativ pentru instanțele naționale dar și pentru instituțiile statului, cu privire la sfera garanțiilor ce trebuie introduse, prin măsuri pozitive, pentru a se asigura respectarea, de legem și de facto, a obligației de a eficientiza dreptul de vot al expatriaților – prevăzută de altfel și în articolul 36 din Constituție.

2.2.3.3. Condiția îndeplinirii statutului de victimă

În ceea ce privește această condiție, redăm următoarele paragrafe din Valentin Câmpeanu c. României (traducere a CSM și IER):

101. Art. 34 din Convenţie nu autorizează formularea de plângeri in abstracto privind încălcări ale Convenţiei. Acesta nu recunoaşte actio popularis [Klass şi alţii împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, pct. 33, seria A, nr. 28], ceea ce înseamnă că un reclamant nu se poate plânge de o dispoziţie de drept intern, de o practică naţională sau de un act public doar pentru că, în opinia acestuia, ar fi încălcată Convenţia. Pentru ca un reclamant să poată pretinde că este victimă, trebuie să prezinte indicii rezonabile şi convingătoare asupra probabilităţii producerii unei încălcări în ceea ce îl priveşte personal; simple suspiciuni sau speculaţii sunt insuficiente în această privinţă [Tauira şi alte 18 persoane împotriva Franţei, nr. 28204/95, Decizia Comisiei din 4 decembrie 1995, Decizii şi Rapoarte (DR) 83-A, p. 131), Monnat împotriva Elveţiei, nr. 73604/01, pct. 31-32, CEDO 2006‑X].

Raportat la situația creată la secțiile de votare în străinătate, considerăm că statutul de victimă este dobândit de toți cei care ar fi dorit să voteze, indiferent că au așteptat sau nu la coadă, și indiferent de faptul că s-au deplasat până la urmă la secția de votare – în turul II al alegerilor – având în vedere faptul că existau indicii rezonabile și convingătoare asupra producerii unei încălcări a exercitării dreptului de vot, prin simplul fapt că autoritățile au refuzat să suplimenteze numărul secțiilor de votare din străinătate, menținând statusul quo existent la alegerile din primul tur și deci menținând posibilitatea ca aceștia să nu reușească să voteze până la orele 21:00 – deși prezenți în perimetrul ambasadelor.

2.2.3.4. Analiza pe fond a încălcării dreptului de vot și a neîndeplinirii obligației de a eficientiza dreptul de vot al expatriaților

Cu titlu preliminar menționăm că, după cum am putut observa la punctul 1, jurisprudența CEDO nu este deloc o jurisprudență certă cu privire la exercițiul drepturilor politice fundamentale și în special în ceea ce privește obligațiile pozitive impuse de respectarea dreptului de vot. Astfel, există contradicții între ce decide o cameră și ce decide Marea Cameră (Sitaropoulos c. Greciei), iar unele hotărâri conțin opinii disidente care, cu trecerea timpului, se pot transforma în chiar conținutul unor hotărâri ce vor veni (Yumak și Sadak (1.1.), Finci sau Shindler). Având acest aspect în minte, considerăm că în eventualitatea în care o cauză va ajunge pe rolul Curții de la Strasbourg cu privire la aceste alegeri prezidențiale, sunt șanse suficiente ca ea să fie judecată, direct sau în recurs, de către Marea Cameră. De aceea, tot ceea ce vom susține în rândurile de mai jos nu trebuie citit prin lentile dogmatice.

Primo, cauza care se apropie cel mai mult de situația petrecută la secțiile de votare din străinătate este Siropoulos c. Greciei (redată la 1.1.2. infra), în sensul că Siropoulos privește imposibilitatea expatriaților de a vota la locul lor de reședință, diferența fiind că în cazul lor era vorba de o imposibilitate de legem, din moment ce prin Constituție nu li se acorda în mod expres dreptul de vot (ci doar se acorda posibilitatea legislativului de a reglementa în acest domeniu – vezi art. 51 paragr. 4 din Constituția Greciei). Din acest motiv, și deși Camera a constatat o încălcare a Convenției, Marea Cameră a considerat inexistența unei încălcări deoarece a luat în considerare, în mod cumulativ:
1. dispozițiile supletive din Constituție (par. 76),
2. lipsa unui consens european cu privire la acordarea unui drept de vot absolut expatriaților în cadrul alegerilor corpului legislativ (par. 73) și
3. posibilitatea expatriaților de a se deplasa în țară cu ocazia alegerilor, declarându-se neconvinsă de faptul că perturbările de ordin financiar, familial și profesional pe care reclamanții le-ar fi suferit ar fi fost atât de disproporționate încât să afecteze însăși esența dreptului de vot în cauză. (par. 80) – sub acest aspect, menționăm că reclamanții erau avocați și chiar ei au declarat că dețin imobile în Grecia – altfel spus, aceștia au arătat că se bucură de o anumită situație financiară (a se vedea par. 52).

Raportat la aceste criterii care au fost avute în considerare de către Marea Cameră, menționăm că în situația de la alegerile prezidențiale din România, Constituția oferă, în egală măsură, același drept de vot și fără nicio altă limitare, atât expatriaților cât și celor care locuiesc în țară. Astfel, diferența de la pct. 1 din Sitaropoulos c. Greciei care a determinat Marea Cameră să răstoarne hotărârea de condamnare pronunțată de Cameră, nu este aplicabilă în speță.

Secundo, Curtea de la Strasbourg va putea observa jurisprudența Curții Constituționale din România prin care s-a statuat că o procedură greoaie de vot (…) poate avea ca efect împiedicarea liberei exprimări a opiniei acestora (al cetățenilor – n.n.) și că reducerea cheltuielilor bugetare nu se pot constitui în argumente care să susțină, în orice condiții, restrângeri ale exercițiului unor dreptului sau ale unor libertăți sau care să susțină măsuri de natură a afecta principii fundamentale ale statului de drept. (Decizia nr. 51/2012 – 2.1.2.1 infra).

Tertio, în ceea ce privește posibila apărare a Guvernului cu privire la faptul că principiul securității juridice și al legalității i-ar fi interzis să acționeze, prin ordin ministerial sau Ordonanță de Urgență, în sensul suplimentării secțiilor de votare în străinătate, între cele două tururi de scrutin, Curtea va putea face trimitere:
1. atât la susținerile în sens contrar ale Guvernului și redate în cuprinsul Deciziei nr. 460/2014 a Curții Constituționale, în sensul că acesta a argumentat că principiul stabilităţii dreptului electoral nu poate fi invocat pentru a menţine o situaţie contrară celorlalte reguli ale Codului bunelor practici în materie electorală sau pentru a împiedica aplicarea acestora dar și că în anumite circumstanţe, excepţiile de la interdicţia de a modifica legislaţia electorală cu mai puţin de un an înainte de alegeri pot fi acceptate acolo unde există nevoia de a remedia, prin lege, probleme neprevăzute sau pentru a înlătura încălcări ale drepturilor recunoscute internaţional. (par. 21 din Decizie)
2. cât și la hotărârea nr. 4 interpretativă a BEC, dar și la obligația generală a Ministerului de Afaceri Externe, prevăzută la articolul 12 din Legea nr. 370/2004 citit în coroborare cu articolul 43, respectiv aceea de a organiza un număr de secții de votare în străinătate proporțional cu numărul estimat al celor care se vor prezenta la vot.

Quatro, dacă Guvernul va considera necesar să invoce faptul că precedentul Sitaropoulos c. Greciei nu s-ar aplica în cadrul unor alegeri prezidențiale, Curtea va putea proceda precum a proceda în cauza Finci c. Bosniei-Herțegovina, în sensul că va prelua obligațiile stabilite de jurisprudența dezvoltată la articolul 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în cadrul conținutului articolului 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție (semnat și ratificat de către România) citit în coroborare cu jurisprudența privind discriminarea de la articolul 14 din Convenție. (vezi par. 54 – redat la 1.2.1.)

De aceea, Curtea va putea statua în sensul că cererea depusă privește un drept recunoscut de legea internă, respectiv dreptul expatriaților de a vota în condiții echivalente cu cele stabilite pentru cetățenii din țară și că Protocolul nr. 12 la Convenție introduce o interdicție generală a discriminării. Prin urmare, lipsa unui număr suficient de secții de votare în străinătate i-a făcut pe expatriați inapți în a participa, prin vot, în cadrul alegerilor prezidențiale. Se poate argumenta că discriminarea produsă este chiar o discriminare directă deoarece în cuprinsul Legii nr. 370/2004 se stabilesc condiții diferite prin care se vor calcula numărul celor care vor veni la vot, în sensul că deși se pune în sarcina anumitor instituții, în țară, să constituie acele liste permanente, în ceea ce privește diaspora, Ministerul de Afaceri Externe nu are prevăzută nicio obligație concretă care să-i permită să cunoască, aproximativ dar real, numărul celor care vor dori să voteze. De asemenea, discriminarea chiar de nu este considerată directă, este în mod clar indirectă deoarece, nestabilind măsuri eficiente prin care să se calculeze numărul celor care vor dori să voteze în străinătate (exempli gratia: impunerea obligației ca cei care vor dori să-și exercite dreptul de vot să notifice, într-un anumit interval de timp, ambasadele), șansele erau ca numărul estimat să fie în contradicție cu numărul celor care se vor prezenta la urne, expatriații fiind astfel plasați într-o poziție dezavantajoasă doar pentru simplul fapt că la momentul votării, aceștia aveau reședința stabilită în străinătate, deși, prin lege, erau beneficiarii unui tratament echivalent celor care, în țară fiind, ar fi ales să voteze pe liste suplimentare (adică nu la locul în care își aveau stabilit domiciliu). În plus, având în vedere dreptul la libera circulație a cetățenilor români pe teritoriul Uniunii, un cetățean român care se află în Franța trebuie să se bucure de același tratament, raportat la exercițiul dreptului de vot, ca un cetățean român care se afla în liberă circulație pe teritoriul României (și care alege să voteze în București, deși domiciliul îl are înregistrat la Craiova) (a se vedea, mutatis mutandis, și argumentele aduse în Shindler cu privire la libera circulație pe teritoriul UE).

2.3. Concluzii:

În cadrul acestui articol am dorit să arătăm că din coroborarea normelor internaționale cu cele constituționale și organice rezultă că statul român are în sarcina sa o obligație de a eficientiza dreptul de vot al expatriaților, obligație ce nu a fost executată în cadrul Alegerilor Prezidențiale 2014. Ca atare, am dorit să arătăm maniera prin care expatriații vor putea încerca să-și repare prin echivalent, la nivel intern și/sau extern, prejudiciul astfel suferit. De asemenea, concluzionăm că se impune ca atât Legea nr. 370/2004 dar și Legea nr. 35/2008 (a alegerilor parlamentare) să cuprindă, în mod expres, o cale de acces în instanță pentru acei alegători-expatriați care ar considera că dreptul de vot nu le-a fost (sau urmează să nu le fie) asigurat în mod concret, din cauza manierei deficitare de punere în aplicare a obligației de a asigura un număr suficient de secții de votare. Menționăm că acest articol a fost scris drept mulțumire pentru timpul (de aproximativ 6 ore) petrecut de două prietene ce lucrează, pe o perioadă limitată, în cadrul instituțiilor UE – în Bruxelles – pentru a-și exercita dreptul de vot, deși subsemnata a votat tot pe o listă suplimentară, în 5 minute, dar pe teritoriul României – teritoriu UE și nu pe cel al Belgiei – teritoriu UE. În alte cuvinte, aceste articol a fost scris deoarece considerăm că dreptul de vot trebuie să fie exercitat în condiții echivalente, indiferent de locul în care se nimerește să se afle alegătorul român pe teritoriul UE. Mai precizăm că nu suntem specializați în dreptul contenciosului electoral, și ca atare, încurajăm orice corectare pe care cititorul ar dori să o opereze prin aducerea de comentarii în josul acestei pagini.

Mihaela MAZILU-BABEL
Doctorand, Facultatea de Drept și Ştiințe Sociale, Universitatea din Craiova

 
Secţiuni: CEDO, Drept constitutional, Dreptul Uniunii Europene, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD