« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii
15 comentarii

Admisibilitatea revendicarii dupa Legea 10/2001. Pe larg
02.04.2008 | JURIDICE.ro, Lucian-Cosmin Manoloiu

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

Apararea dreptului de proprietate si a celorlalte drepturi reale prin actiunea in revendicare, cu privire speciala asupra admisibilitatii actiunii intemeiata pe dispozitiile dreptului comun, avand ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, actiuni formulate dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001

Prin recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Romaniei, expediat la Inalta Curte de Casatie si Justitie la data de 4 octombrie 2007, privind admisibilitatea actiunii intemeiata pe dispozitiile dreptului comun, avand ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, actiuni formulate dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a solicitat admiterea recursului si pronuntarea unei decizii in sensul ca, dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, actiunile avand ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi intemeiate pe dispozitiile dreptului comun (art. 480 si 481 din Codul civil).

In motivarea recursului, astfel cum a fost promovat, s-a invederat existenta unei practici neunitare in privinta admisibilitatii actiunii avand ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dupa cum urmeaza:

1. Astfel, unele instante de judecata au considerat ca de la intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la data de 14.02.2001, restituirea imobilelor preluate in proprietatea statului in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, prevazute de art. 2 alin. (1) din acest act normativ se realizeaza numai prin procedura speciala, stabilita de aceasta lege si, in consecinta, actiunea in revendicare de drept comun este inadmisibila.

In acest sens, s-a retinut ca Legea nr.10/2001 are aplicare imediata, fiind o lege speciala si derogatorie de la dreptul comun.

Totodata, s-a apreciat ca, intrucat dispozitiile art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, arata ca „bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamantului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie”, rezulta ca actiunea in revendicare directa este inadmisibila.

S-a considerat ca actiunea in revendicare intemeiata pe dispozitiile dreptului comun nu poate fi admisa nici atunci cand persoanele indreptatite au urmat procedura administrativa obligatorie, prevazuta de dispozitiile Legii nr. 10/2001, atat in situatiile in care aceasta procedura a fost finalizata, prin emiterea deciziei sau dispozitiei motivata, cat si in situatia in care aceasta procedura nu a fost incheiata.

2. Alte instante, dimpotriva, au opinat ca actiunea in revendicare intemeiata pe dispozitiile dreptului comun, formulata dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibila.

S-a apreciat ca, desi potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificarii atrage pierderea dreptului de a solicita in justitie masuri reparatorii sau prin echivalent, aceasta nu poate avea alta semnificatie, decat aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de catre persoana indreptatita, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor actiuni pe care aceasta le-ar putea promova in justitie, cum este si actiunea in revendicare.

Faptul ca potentialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigentelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocatia de a se bucura de masurile reparatorii speciale reglementate in cuprinsul acesteia, nu impiedica posibilitatea intentarii unei actiuni in revendicare de drept comun.

S-a mai sustinut ca Legea nr. 10/2001, ca lege speciala in materia restituirilor, nu interzice sa se faca uz de mijloacele dreptului comun dar, cu observarea exacta a granitelor dintre norma generala si norma speciala, precum si eventuala lor interferenta.

Referitor la cele ce preced in paragraful de mai sus, este de mentionat ca potrivit art. 1. alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate in mod abuziv de stat, de organizatiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum si cele preluate de stat in baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizitiilor si nerestituite, se restituie, in natura, in conditiile prezentei legi. In privinta masurilor reparatorii prin echivalent, potrivit alin. (2), acestea vor consta in compensare cu alte bunuri sau servicii oferite in echivalent, masuri care, in contextul alin. final din art. 1, pot fi combinate.

Sub acest aspect, prin Decizia nr. 239 din 10 mai 2005 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 1 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (Publicata in Monitorul Oficial nr. 540 din 24.06.2005), Curtea Constitutionala a retinut ca in Constitutie nu se defineste notiunea de viata intima, familiala si privata, insa in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului [cauza Niemetz impotriva Germaniei, (1992)] s-a decis ca protectia vietii private nu acopera doar sfera intima a relatiilor personale, ci si "dreptul individului de a lega si dezvolta relatii cu semenii sai", aceasta deoarece "ar fi prea restrictiva limitarea notiunii de viata privata la un cerc interior in care individul isi traieste viata personala asa cum crede de cuviinta".

Prin urmare, in sensul jurisprudentei Curtii europene, elementul definitoriu al dreptului la viata intima, familiala si privata se refera la sfera relatiilor interumane. Asa cum s-a statuat in jurisprudenta Curtii Constitutionale, de exemplu in Decizia nr. 81 din 15 iulie 1994, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 14 din 25 ianuarie 1995, "(…) interpretarea instantei de contencios european, in virtutea principiului subsidiaritatii, impunandu-se si fata de instanta de contencios constitutional national", Curtea constata ca in prezenta cauza nu este pertinenta sustinerea autorilor exceptiei in sensul ca restituirea in natura a imobilelor preluate in mod abuziv de stat, de organizatiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, catre fostii proprietari sau catre mostenitorii acestora, ar incalca dispozitiile art. 26 din Constitutie referitor la viata intima, familiala si privata.

In ceea ce priveste raportarea criticii de neconstitutionalitate la dispozitiile art. 47 alin. (1) din Constitutie, Curtea constata ca textul de lege ce face obiectul controlului de constitutionalitate, statuand asupra principiului restituirii in natura a imobilelor preluate in mod abuziv de stat, de organizatiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, nu incalca obligatia constitutionala a statului de a lua masuri de dezvoltare economica si de protectie sociala in vederea asigurarii unui nivel de trai decent cetatenilor, ci, dimpotriva, sunt in deplina conformitate cu aceste dispozitii constitutionale.

De asemenea, s-a apreciat ca dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, actiunea in revendicare intemeiata pe dispozitiile dreptului comun este admisibila si atunci cand vizeaza imobile instrainate prin acte de dispozitie fostilor chiriasi, de catre unitatea detinatoare, caz in care trebuie sa se procedeze la compararea titlurilor de proprietate detinute de parti.

Instantele care au procedat in aceasta modalitate, au considerat ca efectele deposedarii unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului sau de proprietate, constau in pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecinta pastrarii calitatii de proprietar, avuta la data preluarii, efect consacrat expres si prin dispozitiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Acest text care reproduce, in cuprinsul legii speciale, dispozitiile din dreptul comun, continute de art. 480 din Codul civil, da vocatia titularului dreptului de proprietate, de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obtine recunoasterea acestui drept intr-o maniera pe care o considera adecvata finalitatii urmarite.

De altfel, Legea nr. 10/2001, ca lege speciala, nu interzice a se face uz de mijloacele dreptului comun, iar actiunea in revendicare formulata potrivit dispozitiilor art. 480 Cod civil este mijlocul procedural cel mai eficient.

Referitor la cele de mai sus, retinem ca potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, in cazul in care restituirea este ceruta de mai multe persoane indreptatite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constata sau se stabileste in cote-parti ideale, potrivit dreptului comun, aici fiind vorba asadar de stabilirea cotelor-parti ideale cuvenite persoanelor indreptatite si nu de imprejurarea ca legea speciala nu ar interzice a se face uz de mijloacele dreptului comun.

Faptul ca potentialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigentelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocatia de a beneficia de masurile reparatorii reglementate in cuprinsul sau, nu poate constitui un fine de neprimire al actiunii in revendicare, intemeiata pe dispozitiile dreptului comun.

In acest context, este de amintit dispozitia cuprinsa in alin. (5) al art. 22 din Legea nr. 10/2001, potrivit careia nerespectarea termenului de 6 luni (Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.109/2001 si prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.145/2001) prevazut pentru trimiterea notificarii atrage pierderea dreptului de a solicita in justitie masuri reparatorii in natura sau prin echivalent.

Ca examen teoretic, institutia decaderii este sanctiunea procedurala care consta in pierderea dreptului de a exercita o cale de atac sau de a indeplini orice alt act de procedura, daca nu a fost respectat termenul imperativ prevazut de lege, deci in pierderea unui drept procedural neexercitat in termenul legal peremptoriu.

Potrivit art. 103 alin. (1) C.proc.civ., neexercitarea oricarei cai de atac si neindeplinirea oricarui alt act de procedura in termenul legal atrag decaderea afara de cazul cand legea dispune altfel sau cand partea dovedeste ca a fost impiedicata printr-o imprejurare mai presus de vointa ei.

Ca o concluzie desprinsa din art. 103 alin. (1) C.proc.civ., toate termenele legale imperative sunt prezumate a fi stabilite sub sanctiunea decaderii, derogarile trebuind sa fie expres prevazute de lege.

Pentru a interveni sanctiunea decaderii, trebuie intrunite, cumulativ, urmatoarele conditii:
– existenta unui termen legal si imperativ (peremptoriu) inauntrul caruia trebuie exercitat dreptul procedural;
– partea (ori procurorul) sa nu exercitat dreptul procedural inauntrul acestui termen;
– inexistenta unei derogari exprese de la sanctiunea decaderii.

Totodata, exercitarea unui drept de catre titularul sau nu poate avea loc decat intr-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigente, carora li se subsumeaza si instituirea unor termene, dupa a caror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibila. Departe de a constitui o negare a dreptului in sine, asemenea exigente dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exercitiului unui anume drept avand consecinta fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, carora statul este tinut sa le acorde ocrotire, in egala masura.

Concluzionand asupra materiei de fata, procurorul general a opinat in sensul primului punct de vedere, ca fiind in litera si spiritul legii.

Astfel, se recunoaste fara rezerve si aplicarea imediata a legii noi, in sensul ca actiunea ei se extinde nu numai asupra situatiilor juridice care urmeaza sa existe, sa se modifice ori sa stinga, ci si faptelor juridice pendinte (facta pendentia) ori efectelor viitoare ale unor raporturi juridice trecute (facta futura).

Referitor la acest aspect, prin Decizia nr. 98 din 21 martie 2002 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (Textul actului publicat in M.Of. nr. 301/8 mai. 2002), Curtea Constitutionala a constatat ca dispozitiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, in redactarea initiala publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, prin care se sanctioneaza cu nulitate absoluta actele juridice incheiate anterior intrarii in vigoare a acestei legi, dar cu respectarea reglementarilor legale aplicabile la data respectiva, au efecte retroactive si sunt contrare astfel principiului neretroactivitatii legii, cu exceptia legii penale mai favorabile, principiu consacrat de art. 15 alin. (2) din Constitutie.

Cu aceeasi ocazie, Curtea a mai constatat ca dispozitiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 incalca si principiul egalitatii cetatenilor in fata legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constitutie, prin aceea ca inlatura beneficiul bunei-credinte in privinta vanzarii-cumpararii unei categorii de imobile preluate de stat in mod abuziv, instituind astfel un tratament juridic discriminatoriu pentru unii cetateni care de fapt se afla intr-o situatie identica cu cea a altor cumparatori, ale caror acte de cumparare isi pastreaza valabilitatea, daca au fost incheiate cu buna-credinta.

In referire la imobilele preluate abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, este de observat ca normele legale in conflict, respectiv Codul civil si Legea nr. 10/2001, vizeaza situatii juridice nascute sub imperiul legii vechi, durabile insa in timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare.

Anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea principiului restitutio in integrum, ca efect al ineficacitatii actelor de preluare, a fost guvernata de prevederile dreptului comun in materia revendicarii, reprezentat prin dispozitiile art. 480 si 481 din Codul civil.

Se face vorbire de faptul ca legea nr. 10/2001 ca lege noua, suprima practic actiunea dreptului comun in cazul ineficacitatii actelor de preluare la care se refera si, fara a elimina accesul la justitie, perfectioneaza sistemul reparator, iar prin norme de procedura speciale il subordoneaza controlului judecatoresc.

Totodata, se afirma ca prin legea noua sunt reglementate toate cazurile de preluare abuziva a imobilelor din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, ce intra sub incidenta acestui act normativ, indiferent daca preluarea s-a facut cu titlu valabil sau fara titlu valabil, fiind vizata inclusiv, restituirea acelor imobile a caror situatie juridica si-ar fi putut gasi dezlegarea, pana la data intrarii sale in vigoare, in temeiul art. 480 si 481 din Codul civil.

Sustinerile din R.I.L. sunt sprijinite legal si prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, care prevede ca: „Bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamantului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie.” (s.n.)

Pentru acest motiv, dupa data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, actiunea in revendicare a imobilelor pe care le vizeaza nu mai este admisibila pe calea dreptului comun, persoanele indreptatite fiind tinute sa urmeze procedura stabilita de legea speciala, care conditioneaza parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabila sesizarii instantei judecatoresti, ce are loc, in conformitate cu prevederile art. 21 si urm. din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificari adresate de persoana indreptatita persoanei juridice detinatoare.

In considerarea celor prezentate, s-a apreciat ca dupa data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, o actiune in revendicare a imobilelor pe care le vizeaza acest act normativ, intemeiata pe dispozitiile dreptului comun este inadmisibila, atat in situatia in care nu s-a declansat procedura administrativa, prealabila si obligatorie prevazuta de legea speciala, cat si in situatia in care aceasta procedura nu este finalizata la data sesizarii instantei.

In contextul de fata, prin Decizia nr. 307 din 14 iunie 2005 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 20, art. 21, art. 22, art. 23 si art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, publicata in M.Of. nr. 666/26 iul. 2005, s-a constatat ca textele criticate din Legea nr. 10/2001 stabilesc obligativitatea procedurii administrative prealabile a notificarii pentru obtinerea reparatiilor in natura sau prin echivalent pe care legea le prevede, precum si controlul judecatoresc asupra actelor emise in cadrul acestei proceduri, iar nu o jurisdictie speciala administrativa, asa cum in mod eronat sustine autorul exceptiei.

Jurisdictiile speciale administrative reprezinta o activitate jurisdictionala realizata de un organ de jurisdictie ce functioneaza in cadrul unei institutii a administratiei publice sau al unor autoritati administrative autonome, care se desfasoara confom procedurii imperative prevazute intr-o lege speciala, procedura asemanatoare cu cea a instantelor de judecata, desfasurata insa paralel si separat de aceasta.

Nici o dispozitie constitutionala nu interzice ca, prin lege, sa se instituie o procedura administrativa prealabila, cum este, spre exemplu, procedura recursului administrativ gratios sau a celui ierarhic ori procedura notificarii prealabile a unei autoritati, institutii sau persoane.

Pe de alta parte, problema constitutionalitatii diferitelor proceduri administrative prealabile a fost supusa in mai multe randuri controlului de constitutionalitate, prin raportare la aceleasi dispozitii din Legea fundamentala invocate si in prezenta cauza, solutia constanta fiind aceea de respingere a exceptiilor ca neintemeiate. In acest sens pot fi admintite Decizia nr. 188 din 27 aprilie 2004, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 498 din 2 iunie 2004, si Decizia nr. 272 din 24 iunie 2004, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 723 din 11 august 2004.

S-a considerat ca nu se poate opera nici cu cealalta solutie a unor instante de judecata, consacrata in materie de revendicare, respectiv, aceea de comparare a titlurilor de proprietate detinute de parti si de caracterizare a unuia din ele ca fiind mai puternic, intrucat aceasta concluzie decurge din faptul ca in conformitate cu art. 45 alin. (2) si (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dupa intrarea in vigoare a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate fara titlu valabil si instrainate prin acte de dispozitie este conditionata de constatarea pe cale judecatoreasca a nulitatii actului de instrainare, determinata de reaua-credinta a partilor din actul de instrainare, iar in cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeasi masura este consecinta constatarii nulitatii absolute a actelor juridice de instrainare, pentru incalcarea dispozitiilor imperative ale legilor in vigoare la data instrainarii.

Din interpretarea acestor norme legale coroborate cu cele ale art. 18 lit. c). din Legea nr. 10/2001 rezulta ca, in situatia in care imobilul preluat de stat a fost instrainat fostului chirias, rezolvarea actiunii formulate impotriva subdobanditorului nu se poate face in temeiul dispozitiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate ci, numai in baza prevederilor Legii nr. 10/2001, impunandu-se cercetarea in mod succesiv a valabilitatii titlului vanzatorului, iar, apoi, buna-credinta a partilor din actul juridic de instrainare sau respectarea dispozitiilor imperative ale legilor in vigoare la data instrainarii, astfel ca nulitatea absoluta a actului de instrainare, constatata insa in contextul art. 45 din Legea nr. 10/2001, se impune ca o premisa inevitabila restituirii in natura a imobilului preluat abuziv.

In continuare, in R.I.L., se face referire la prevederile art. 21 din Constitutie care consacra accesul liber la justitie si prin art. 6 alin. (1) din Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, precum si a jurisprudentei Curtii Europeane a Drepturilor Omului, fiind dat ca exemplu cauza „Golder contra Regatului Unit” din 1975 conform careia „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum si ca „exista posibilitatea limitarilor implicit admise chiar in afara limitelor care circumscriu continutul oricarui drept.”

Se conchide, in concluzie, ca dispozitiile Legii nr. 10/2001, ca lege speciala si derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrarii ei in vigoare, in raport si de adagiile latine „generalia specialibus non derogant” si „specialia generalibus derogant”.

In consecinta, se apreciaza ca legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 numai in conditiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, ce se aplica cu prioritate fata de prevederile art. 480 din Codul civil, norma juridica ce constituie dreptul comun in materia revendicarii imobiliare, stipulandu-se ca, in caz contrar, s-ar ajunge la situatia in care dispozitiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de continut, astfel incat sa nu-si produca efectele juridice, or nu aceasta a fost ratiunea legiuitorului pentru care a fost adoptata o atare lege speciala de reparatie.

Punct de vedere corect in opinia mea privit din unghiul competentei generale a legiuitorului de a stabili regulile jocului in raport de competenta instantelor judecatoresti si a procedurii de judecata, care, in conditiile art. 126 alin. (2) din Constitutie, sunt prevazute numai prin lege, iar in considerarea si aplicarea dispoz. art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate in mod abuziv de stat, de organizatiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum si cele preluate de stat in baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizitiilor si nerestituite, se restituie, in natura, in conditiile prezentei legi, ori prin masuri in echivalent in conditiile alin. (2) si (3) al aceluasi articol.

Partizanii punctului de vedere contrar celui exprimat de catre procurorul general al Romaniei sustin ca nu sunt de acord si sustin ca acest recurs in interesul legii nu este binevenit, fiind in dezavantajul fostilor proprietari care se chinuiesc sa-si recupereze bunurile in natura si in avantajul chiriasilor care vor sa dobandeasca titlul de proprietate, apreciindu-se ca in acest fel principiul accesului liber la justitie va fi incalcat.

Astfel, intr-o parare, s-a exprimat ideea ca actiunea procurorului general este „o lovitura si o intoarcere impotriva democratiei si a dreptului de proprietate si ii indeamna pe toti revendicatorii sa protesteze fata de acest recurs.”

Alta sustine ca „este foarte posibil sa ne trezim cu mai multe procese la CEDO prin incalcarea dreptului la proprietate si al liberului acces la justitie „.

Purtatorul de cuvant al Parchetului General, dl. Robert Cazanciuc, a explicat pe scurt argumentele promovarii acestui recurs in interesul legii:
Legea 10 instituie o procedura speciala, pentru ca, asa cum este si in dreptul penal, si in dreptul civil, specialul deroga de la general, adica de la Codul civil. In al doilea rand, in baza Legii 10, oamenii nu sunt obligati sa timbreze la valoare, asa cum se prevede in Codul civil. In al treilea rand, pe baza Legii 10 este o procedura administrativa si ai sansa sa scapi de proces, pentru ca, daca nu vrei neaparat imobilul in natura si ti se da o anumita despagubire cu care esti de acord, nu mai trebuie sa te judeci pentru dreptul tau. In al patrulea rand, pe Legea 10 se instituie prezumtia potrivit careia imobilul ti-a fost luat abuziv, pe cand, pe Codul civil, trebuie sa aduci probe, titlul etc. Eu cred ca pentru oameni este mai avantajos, ca sa nu mai zic ca din punct de vedere legal, trebuie mers pe aceasta lege, asa cum a hotarat legiuitorul in 2001. Nu se incalca dreptul nimanui. Cine nu a introdus actiunea pana in prezent a pierdut termenul stabilit de legiuitor, nu de procurorul general. In ultimul rand, ceea ce promoveaza procurorul general nu inseamna ca asa este, pentru ca tot instanta suprema va decide“.

Prin recursul astfel promovat, se sustine ca se incalca principiul accesului liber la justitie, mentionandu-se ca la ora actuala, exista o practica a instantei supreme care este inversa, in sensul ca actiunea in revendicare pe drept comun, dupa aparitia Legii 10, nu mai este admisibila. Recursul in interesul legii este prevazut sa regularizeze practica judiciara, sa stabileasca jurisprudenta corecta.

Totodata, se sustine ca prin recursul promovat se vrea sa puna capat restituirilor in natura in cazul fostilor proprietari, lasand totusi deschisa portita despagubirilor in bani, apreciindu-se ca ii avantajeaza, la prima vedere, doar pe cei care au cumparat locuintele nationalizate in baza Legii 112/1995, vazand dedesubturile acestui demers, care ar consta in miile de hectare de teren detinute de stat sau de proprietarii actuali ai fostelor fabrici comuniste, care nu puteau fi valorificate din cauza solicitarilor fostilor proprietari, pot fi acum valorificate pe piata imobiliara.

Nationalizarea pusa la cale de regimul comunist, condamnata public la cel mai inalt nivel, se intoarce, dar intr-o alta forma, mai… constitutionala. Are aparenta dreptatii (in mare parte, asa si este), doar ca vizeaza o categorie aparte de cetateni, anume aceia care nu au apucat (sau nu a au avut forta) sa-si recupereze bunurile confiscate dupa 1945.

In ultimii ani, carentele Legii 10/2001 privind restituirea imobilelor preluate in proprietatea statului in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au fost intens dezbatute. In primul rand, a fost invocat faptul ca restituirea pe cale administrativa, in baza textului legii, s-a facut dupa bunul plac politic. Mai apoi, pe cale judecatoreasca, in baza dreptului civil, restituirea s-a facut dupa interpretarea fiecarui judecator in parte. Astfel s-a ajuns ca, in spete identice, solutiile date sa fie complet diferite.

Pentru un examen amanuntit, consider ca se impune sa se faca distictia necesara intre actiunea in revendicare intemeiata pe dreptul comun si cea bazata pe textul Legii nr. 10/2001.

Astfel, potrivit doctrinei de specialitate (G. Boroi si L. Stanciulescu – Drept civil. Curs selectiv pentru examenul de licenta. Teste grila, ed. a 3-a, Editura Hamangiu, Bucuresti 2006), actiunea in revendicare este acea actiune in justitie prin care reclamantul, care pretinde ca este proprietarul unui bun individual determinat cu privire la care a pierdut posesia, solicita obligarea paratului, care exercita posesia asupra acestuia, sa ii recunoasca dreptul de proprietate si sa ii restituie bunul. Uneori se spune ca actiunea in revendicare este acea actiune prin care proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului de la posesorul neproprietar.

Ca efecte ale admiterii actiunii in revendicare sunt mentionate: restituirea lucrului, restituirea fructelor produse de acel lucru in perioada cat proprietarul a fost lipsit de stapanirea exercitata asupra acestuia, precum si suportarea cheltuielilor efectuate de posesorul neproprietar cu privire la bunul revendicat.

Potrivit art 1169 C.civ., cel ce face o propunere inaintea judecatii, adica cel care pretinde ceva inaintea judecatii in fata instantei, trebuie sa o dovedeasca, aceste dispozitii aplicandu-se si in materia dovedirii dreptului de proprietate in cadrul unei actiuni in revendicare, astfel ca drepturile afirmate in justitie se intemeiaza pe fapte sau acte juridice a caror dovada in proces se impune in scopul pronuntarii unei hotarari legale si temeinice.

Astfel, in acord cu ansamblul dispozitiilor legale ce reglementeaza domeniul restituirii proprietatilor si in interpretarea si aplicarea acestor dispozitii legale, prin prisma principiilor Conventiei europene a drepturilor omului si a jurisprudentei sale, potrivit principiului actori incumbit probatio, dovada certa a dreptului de proprietate se face prin moduri originare, prin uzucapiune sau prin ocupatiune, iar ca principii de dovada si situatii ce se desting in rezolvarea actiunilor in revendicare se disting urmatoarele:

1) ambele parti prezinta titluri scrise;
a) daca inscrisurile provin de la acelasi autor, are castig de cauza cel care l-a transcris mai intai;
b) daca inscrisurile provin de la acelasi autor, dar nici una din parti nu a transcris actul, s-a aratat ca are castig de cauza cel care are actul cu data cea mai veche;
c) in cazul testamentului, are castig cel cu data mai noua;
d) daca titlurile provin de la autori diferiti, sunt mai multe solutii:
-castiga cel care se afla in posesia lucrului;
-castiga cel care are titlul cu data cea mai veche;
-se compara intre ele drepturile autorilor de la care provin cele doua titluri.

2) cand una din parti prezinta titlul de proprietate. Daca prezinta paratul titlul de proprietate, atunci actiunea se respinge. Daca prezinta reclamantul, acesta castiga, cu conditia ca titlul sa emane de la un tert si sa aiba o data mai veche decat posesia paratului.

3) nici una din parti nu prezinta titlul scris si nu poate justifica dobandirea prin modurile originare. Reclamantul nu face dovada ca el este proprietarul, iar actiunea, pe cale de consecinta, se va respinge.

In regimul de carte funciara principala problema legata de proba dreptului de proprietate o constituie cercetarea cartii funciare a imobilului. Proba dreptului de proprietate facuta prin intermediul inscrierilor in cartea funciara nu poate fi rasturnata decat prin rectificarea inscrierilor din cartea funciara ori prin demonstrarea intervenirii unui mijloc de dobandire a proprietatii ce opereaza transferul ori constituirea dreptului de proprietate fara inscriere in cartea funciara.

Actiunea in revendicare se distinge de actiunea in evacuare prin caracterul sau petitoriu, ceea ce presupune ca paratul nu este un simplu detentor precar, ci un posesor care stapaneste lucrul sub nume de proprietar.

Actiunea de revendicare este o actiune reala, prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului sau, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Altfel spus, prin actiunea in revendicare, o persoana cere sa i se recunoasca in justitie dreptul de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedata. Este o actiune petitorie, ce tinde sa stabileasca direct existenta dreptului de proprietate, fiind diferita de actiunea in evacuare.

Posesia asupra bunului, definita ca o stare de fapt generatoare de efecte juridice care consta in stapanirea materiala sau exercitarea unei puteri de fapt, cu intentia si vointa de a se comporta, fata de ceilalti, ca proprietar sau titular al unui drept real.

Daca lipseste elementul psihologic, intentional, care consta in vointa celui care poseda de a exercita stapanirea lucrului pentru sine, adica sub nume de proprietar sau in calitate de titular al unui alt drept real, in calitate de detentori precari, in sensul art. 1853 C.civ., se detine bunul in lipsa elementului intentional, psihilogic al posesiei, stapanirea materiala fiind astfel exercitata pentru altul si nu pentru sine.
(I.C.C.J., Sectia civila, decizia nr. 2646 din 2 iulie 2002)

Buna-credinta a chiriasului la incheierea contractului prin care statul i-a vandut locuinta, cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, exclude sanctiunea nulitatii contractului si face imposibila revendicarea solicitata de persoana din patrimoniul careia statul a preluat in mod abuziv bunul, cata vreme nu poate fi desfiintat titlul juridic in baza caruia chiriasul a devenit proprietar al imobilului.

Chiar daca prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr.10/2001, la care s-a facut referire prin considerentele deciziei pronuntate in recurs, nu sunt aplicabile in cauza deoarece s-ar incalca principiul neretroactivitatii legii civile, totusi, in raport cu celelalte dispozitii existente in materie, care permiteau invocarea bunei credinte de catre cumparator, nu se poate considera ca titlul in baza caruia cei doi parati au dobandit imobilul ar fi lovit de nulitate.

Sub acest aspect, este de observat ca prevederea legala mentionata a preluat principii de drept consolidate din Codul civil, a caror aplicabilitate in speta este neindoielnica.

Prin Legea nr. 10/2001 au fost instituite dispozitii cu privire la valoarea si efectele juridice ale bunei credinte in materie de revendicare, dar o atare distinctie nu a fost prevazuta pentru prima data de aceasta lege speciala, buna credinta, creatie a jurisprudentei, fiind reglementata inca din anul 1865, in Codul civil, prin ale carui dispozitii a fost definita si s-au stabilit conditiile in care produce efecte juridice.

Chiar daca se refera la conditiile in care se pot invoca prescriptiile, prevederea de la art. 1898 alin. (1) C. civ., potrivit careia „buna-credinta este credinta posesorului ca, cel de la care a dobandit imobilul, avea toate insusirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”, ca si precizarea facuta, prin alineatul 2 al aceluiasi articol, in sensul ca „este destul ca buna-credinta sa fi existat in momentul castigarii imobilului”, stabilesc trasaturile definitorii ale acestui important principiu ce guverneaza relatiile din domeniul dreptului civil si limitele in care actioneaza.

Or, cei care au supus judecatii speta nu au infirmat aceasta prezumtie legala, ei nefacand dovada ca paratii cunosteau ca statul nu era proprietar si ca alte persoane pretindeau ca aveau drept de proprietate asupra imobilului in discutie.

In atare situatie, fata de aplicabilitatea in cauza a principiului mentionat, care constituie o exceptie de la principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, actul juridic de vanzare- cumparare, incheiat cu buna credinta de catre parati, nu este susceptibil de a fi lovit de nulitate chiar daca titlul de proprietate al vanzatorului ar fi desfiintat.
(I.C.C.J., Completul de 9 judecatori, decizia nr. 199 din 7 iunie 2004)

Privind actiunea in revendicare, din jurisprudenta relativa a C.E.D.O., se pot trage cateva concluzii:

In AFACEREA JUJESCU CONTRA ROMANIEI (Cererea nr. 12728/03) din 29 iunie 2006, Curtea aminteste ca, in afacerea Strain, ea a considerat ca vanzarea de catre Stat a unui bun al altuia catre terti de buna credinta, chiar daca aceasta este anterioara confirmarii in justitie de o maniera definitiva a dreptului de proprietate al altuia, combinata cu absenta totala a despagubirii, constituie o privare de proprietate, contrara art. 1 din protocolul nr. 1 din Conventie (Strain citata, §§ 39 si 59).

Pe deasupra, in afacerea Paduraru, Curtea a constatat ca Statul a eludat obligatia sa pozitiva de a reactiona in timp util si cu coerenta in fata unei chestiuni de interes general, asa cum o constituie restituirea sau vanzarea imobilelor intrate in posesia sa, in virtutea decretelor de nationalizare. Curtea a considerat, de asemenea, ca incertitudinea generala astfel creata s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a vazut in imposibilitatea de a recupera ansamblul bunurilor sale, in timp se el dispunea de o hotarare definitiva acre condamna Statul la restituirea acelor bunuri.

In speta, Curtea nu vede motivul de a se indeparta de jurisprudenta mentionata mai sus, situatia de fapt fiind sensibil aceeasi. Dupa exemplul afacerii Brumarescu, in prezenta afacere, tertii au devenit proprietari, inainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acelui bun sa faca obiectul unei confirmari definitive. Si ca in afacerea Strain mentionata, reclamanta a fost, in speta, recunoscuta ca proprietara legitima, tribunalele considerand incontestabil titlul sau de proprietate, avand in vedere caracterul abuziv al nationalizarii.

Curtea observa ca vanzarea bunului catre terti, in virtutea legii nr. 112/1995, o impiedica sa se bucure de dreptul sau si ca nici un fel de despagubire nu i-a fost acordata pentru aceasta privare. Intr-adevar, cu toate ca ea a depus o cerere de despagubire in virtutea legii nr. 10/2001 pentru partea vanduta catre terti, reclamanta nu a primit nici pana in ziua de astazi vreun raspuns.

Curtea ia nota de faptul ca, la data de 22 iulie 2005, Legea nr. 247/2005 a fost adoptata prin modificarea legii nr. 10/2001. aceasta noua lege acorda un drept la despagubire, la nivelul valorii de piata a bunului, care nu poate fi restituit persoanelor care se afla in aceeasi situatie ca si reclamanta, Curtea observa ca legea mentionata propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obtine restituirea bunului lor in natura, de a se acorda o despagubire in forma unei participari, in calitate de actionari, la un organism de plasare de valori mobiliare (OPCVM). In principiu, persoanele care doresc sa primeasca despagubiri pe aceasta cale, vor primi titluri de valoare care vor fi transformate in actiuni, odata societatea cotata la bursa.

Curtea ia nota de faptul ca, la data de 29 decembrie 2005, societatea anonima „Proprietatea” a fost inscrisa la Registrul Comertului din Bucuresti. In scopul ca actiunile emise de catre aceasta societate sa poata face obiectul unei tranzactionari pe piata financiara, trebuie urmata procedura de agrementare din partea Consiliului national al valorilor mobiliare („C.N.V.M.”). conform calendarului previzional al fondului „Proprietatea” operatiunea de conversie a titlurilor in actiuni ar trebui sa se intample in luna martie 2006, la intrarea efectiva pe piata bursiera in luna decembrie 2006.

In speta, a presupune ca cererea de restituire formulata de catre reclamanta in virtutea legii nr. 10/2001 este admisibila, si ca ea poate face obiectul unei despagubiri, Curtea observa ca „Proprietatea” nu functioneaza in momentul de fata de o maniera susceptibila a ajunge la obtinerea efectiva a unei despagubiri. De aici, ea considera ca tinerea in frau a dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. 1, combinata cu absenta totala a oricarei despagubiri, a facut-o sa suporte o apasare disproportionata si excesiva incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1.

In CAUZA BRAZDA SI MALITA contra ROMANIEI (Cerere nr. 75297/01) din 31 mai 2007, Curtea reaminteste ca, in cauza Strain, aceasta a considerat ca vanzarea de catre Stat a bunului altcuiva unor terti de buna credinta, chiar daca era anterioara confirmarii in justitie in mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, asociata cu absenta totala a despagubirilor, constituia o privare contrara articolului 1 din Protocolul nr. 1.

In plus, in cauza Paduraru Curtea a constatat ca Statul nu-si respectase obligatia pozitiva de a reactiona in timp util si cu coerenta in fata chestiunii de interes general care este constituita de restituirea sau vanzarea imobilelor intrate in posesia sa in temeiul decretelor de nationalizare. Aceasta a considerat de asemenea ca incertitudinea generala astfel creata s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a vazut in imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului sau, desi dispunea de o hotarare definitiva care condamna Statul sa i-l restituie.

In speta, Curtea nu vede nici un motiv sa se indeparteze de jurisprudenta citata mai sus, situatia de fapt fiind sensibil aceeasi. Ca si in cazul cauzei Paduraru citata mai sus, in cauza de fata, tertii au devenit proprietari inainte ca dreptul de proprietate al reclamantelor asupra acestui bun sa faca obiectul unei confirmari definitive, si ca in cauza Strain citata mai sus, reclamantul in speta a fost recunoscut proprietar legitim, tribunalele apreciind ca incontestabil titlul sau de proprietate, avand in vedere caracterul abuziv al nationalizarii.

Curtea observa ca vanzarea bunurilor reclamantelor, in temeiul legii nr. 112/1995, le impiedica sa se bucure de dreptul lor de proprietate in ciuda existentei hotararilor definitive prin care Statul trebuia sa le restituie cele doua imobile. In plus nu le-a fost acordata nici o despagubire pentru aceasta privare. In sfarsit, cu toate ca reclamantele au inaintat o actiune de indemnizatie in temeiul legii nr. 10/2001 ele nu au primit nici un raspuns pana la aceasta data.

In ceea ce priveste posibilitatea introducerii unei noi actiuni de revendicare indreptata impotriva tertilor cumparatori, Curtea apreciaza ca este excesiv sa ceri reclamantelor, care beneficiau de hotararile definitive prin care li se restituiau imobilele, sa preia initiativa unei noi proceduri, care, de altfel, nu a dovedit caracterul sau efectiv (a se vedea mutatis mutandis, Paduraru)

Curtea isi mentine decizia anterioara conform careia Proprietatea nu-si permite in acest moment sa ofere o concesiune reclamantelor sub forma unei indemnizatii (a se vedea, printre altele, cauzele Radu contra Romaniei mai sus citata si Ruxanda Ionescu contra Romaniei,nr. 608/02, 12 octombrie 2006).

In consecinta, Curtea considera ca nereusita exercitarii dreptului de proprietate a reclamantelor asupra acelor parti din imobilele lor vandute de catre Stat unor terti, asociata cu absenta totala a despagubirii, constituia o privare disproportionata si excesiva, incompatibila cu dreptul de respectare a bunurilor garantat de articolului 1 din Protocolul nr. 1.

In CAUZA CORNELIA EUFROSINA RADU impotriva ROMANIEI (Cerere nr. 65402/01) din 12 iulie 2007, Curtea reaminteste ca in alte cauze similare, a tras concluzia incalcarii articolului 6 § 1 din Conventie sub motiv ca refuzul curtilor de apel de a recunoaste tribunalelor competenta de a examina litigii referitoare, ca si in cauza de fata, legata de o revendicare imobiliara incalca articolul 6 § 1 din Conventie (a se vedea, mutatis mutandis, Buzatu contra Romaniei, nr. 34642/97, §§ 46-47, 1 iunie 2004, Dickmann contra Romaniei, nr. 6017/97, §§ 36-38, 22 iulie 2003 si Ban contra Romaniei mai sus citat, §§ 41-44).

In speta, Curtea retine ca rationamentul utilizat de Curtea de apel pentru a exclude din competenta tribunalelor actiunea in revendicare a reclamantei, si anume posibilitatea de a sesiza autoritatile administrative cu privire la legea nr. 112/1995, ignora demersurile initiale intreprinse de reclamanta pe calea aceleiasi legi (a se vedea § 9 mai sus).

Curtea nu constata nici un motiv pentru a nu retine aplicarea jurisprudentei mai sus citate si apreciaza ca in speta, faptul ca Curtea de apel a exclus din competenta tribunalelor examinarea actiunii in revendicare a reclamantei, este contrar dreptului la un tribunal, si ca in cazul de fata, sub aspecrul articolului 6 § 1 din Conventie, are aceleasi consecinte juridice ca si hotararea Curtii supreme de justitie in cauza Brumarescu.

In CAUZA HORIA JEAN IONESCU contra Romaniei (Cerere nr. 11116/02) din 31 mai 2007, Curtea reaminteste ca a considerat ca vanzarea de catre Stat a bunului altcuiva unor terti de buna credinta, chiar daca era anterioara confirmarii in justitie in mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, asociata cu absenta totala a despagubirilor, constituia o privare contrara articolului 1 din Protocolul nr. 1(Strain si altii §§ 39, 43 si 59).

In plus, in cauza Paduraru Curtea a constatat ca Statul nu-si respectase obligatia pozitiva de a reactiona in timp util si cu coerenta in fata chestiunii de interes general care este constituita de restituirea sau vanzarea imobilelor intrate in posesia sa in temeiul decretelor de nationalizare. Ea a considerat de asemenea ca incertitudinea generala astfel creata s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a vazut in imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului sau, desi dispunea de o hotarare definitiva care condamna Statul sa i-l restituie.

Curtea reaminteste ca a hotarat deja ca, dupa intrarea in vigoare a legii nr. 10/2001, soarta unei actiuni in revendicare nu era sigura si ca de atunci reclamantii nu trebuiau sa urmeze aceasta cale (Paduraru, mai sus citat § 69). De altfel o actiune avand ca temei articolul 574 din codul de procedura civila nu ar fi determinat restituirea apartamentului in cauza.

In speta, Curtea nu vede nici un motiv sa se indeparteze de jurisprudenta citata mai sus, situatia de fapt fiind sensibil aceeasi. Aceasta mentioneaza ca vanzarea de catre Stat a bunului reclamantului in temeiul legii nr. 112/1995, lege care totusi nu permitea vanzarea bunurilor nationalizate ilegal, impiedica chiar si astazi pe reclamant sa exercite dreptul sau de proprietate recunoscut prin hotararea definitiva si irevocabila. Nici o despagubire nu a fost acordata reclamantului. In sfarsit, cu toate ca a inaintat o cerere de restituire, in temeiul legii nr. 10/2001, lege completata prin Legea 247/2005,reclamantul nu a obtinut nici revendicarea bunului disputat, nici despagubirea la valoarea actuala a pietei.

Curtea observa ca « Proprietatea » nu functioneaza actualmente intr-un mod susceptibil de a ajunge la acordarea efectiva a unei indemnizatii reclamantului( a se vedea cauzele Radu mai sus citata si Ruxanda Ionescu contra Romaniei, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006). In plus nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 nu iau in considerare prejudiciul suferit, din cauza absentei prelungite a despagubirii, de catre persoane care nu s-au putut folosi de bunurile restituite in temeiul unei hotarari definitive( a se vedea mutatis mutandis, Porteanu mai sus citat, § 34).

Prin urmare, Curtea apreciaza ca, nereusita aplicarii dreptului de proprietate a reclamantului asupra imobilului sau vandut de catre Stat tertilor care-l ocupau ca proprietari, asociat cu absenta totala a despagubirii de mai bine de noua ani, constituia o privare contrara articolului 1 din Protocolul nr. 1.

In cauza Iacob impotriva Romaniei (Cererea nr. 39.410/1998) din 3 februarie 2005, Curtea aminteste ca, in Cauza Brumarescu citata anterior (paragrafele 61 – 62), ea a decis ca a existat o incalcare a art. 6 alin. (1) din Conventie, pe motivul ca anularea unei hotarari definitive este contrara principiului securitatii juridice. Ea a decis, de asemenea, ca refuzul Curtii Supreme de Justitie de a recunoaste competenta instantelor de a examina litigii de natura celui in cauza, privitoare la revendicarea unor bunuri imobile, incalca prevederile art. 6 alin. (1) din Conventie.

Curtea considera ca nu exista elemente in speta care sa distinga prezenta cauza de Cauza Brumarescu citata anterior.

Prin urmare, Curtea apreciaza ca, aplicand astfel dispozitiile art. 330 din Codul de procedura civila, care reglementeaza recursul in anulare, in redactarea existenta la data faptelor, Curtea Suprema de Justitie a incalcat principiul securitatii raporturilor juridice si, in consecinta, dreptul reclamantei la un proces echitabil, in sensul art. 6 alin. (1) din Conventie.

In plus, excluderea de catre Curtea Suprema de Justitie a actiunii in revendicare a reclamantei din sfera de competenta a instantelor este, in sine, contrara dreptului de acces la justitie, astfel cum este garantat de art. 6 alin. (1) din Conventie.

Curtea arata apoi ca hotararea Curtii Supreme de Justitie a anulat sentinta si a decis ca proprietarul legitim al bunului era statul. Aceasta considera ca situatia este, daca nu identica, cel putin analoaga cu cea a reclamantului in Cauza Brumarescu citata anterior. Ea considera asadar ca hotararea Curtii Supreme de Justitie a privat-o pe reclamanta de bunul sau, in sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Cauza Brumarescu citata anterior, paragrafele 73 – 74).

Or, Guvernul nu a furnizat nici o justificare pentru situatia creata. In afara de aceasta, Curtea precizeaza ca reclamanta este privata de proprietatea bunului de mai mult de 7 ani fara a primi o indemnizatie care sa reflecte valoarea reala a acestuia si ca eforturile depuse pentru a-si recapata proprietatea au ramas fara rezultat pana astazi.
In aceste conditii, chiar presupunand ca se poate demonstra ca privatiunea de proprietate a servit unui scop de utilitate publica, Curtea considera ca echilibrul just dintre cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt si ca reclamanta a suportat si suporta o sarcina deosebita si exorbitanta.

In cauza IONESCU SI MIHAILA impotriva ROMANIEI (cererea nr. 36782/97) din 14 decembrie 2006, Curtea aminteste ca reclamantele nu se pot plange de o incalcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decat in masura in care procedura pe care o incrimineaza s-ar raporta la “bunuri” al caror titulare ar fi, in sensul acestei dispozitii. Notiunea de “bunuri” poate acoperi atat “bunurile actuale” cat si valorile patrimoniale, inclusiv creantele, in virtutea carora reclamantele pot pretinde sa aiba cel putin o “speranta legitima” de a obtine beneficierea de un drept de proprietate (Kopecky contra Slovaciei [GC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004).

S-a conchis ca trebuie examinat daca reclamantele puteau avea cel putin o “speranta legitima” de a li se recunoaste un drept de proprietate asupra acestui imobil.

Curtea aminteste ca o creanta nu poate fi considerata drept o “valoare patrimoniala” decat atunci cand are o baza suficienta in dreptul intern, de exemplu atunci cand este confirmata de o jurisprudenta bine stabilita a tribunalelor (Kopecky, citat anterior, § 52).

Ori, in cazul in speta, creanta de care reclamantele s-ar putea eventual prevala era din start o creanta conditionata, deoarece problema indeplinirii conditiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia sa fie solutionata in cadrul procedurii judiciare pe care o demarasera. Prin urmare, Curtea considera ca in momentul sesizarii instantelor interne si autoritatilor administrative aceasta creanta nu putea fi considerata suficient stabilita pentru a se considera o “valoare patrimoniala” necesitand protectia articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Kopecky, citat anterior, § 58).

In plus, Curtea constata ca sentinta din 17 mai 1995 a judecatoriei Bucuresti si hotararea din 12 februarie 1996 a tribunalului Bucuresti care ordonau restituirea bunului reclamantelor nu au dobandit forta de lucru judecat deoarece au fost ulterior infirmate de hotararea din 18 septembrie 1996 a curtii de apel Bucuresti.

In privinta rationamentului curtii de apel pentru a declara actiunea in revendicare inadmisibila, Curtea constata ca la vremea faptelor tribunalele interne urmau o jurisprudenta constanta in sensul respingerii actiunilor in revendicare pe motiv ca legea speciala nr. 112/1995 era aplicabila (a se vedea, asupra acestui punct, reglementarea pertinenta privind situatia unor imobile nationalizate si jurisprudenta in materie descrise in deciziile Constantinescu contra Romaniei, nr. 61767/00, 14 septembrie 2004, si Iorgulescu contra Romaniei, nr. 59654/00, 13 ianuarie 2005). In consecinta, sentinta judecatoriei si hotararea tribunalului nu erau suficiente pentru a da nastere unui interes patrimonial considerat drept o “valoare patrimoniala” (a se vedea, mutatis mutandis, Caracas contra Romaniei, nr. 78037/01, §§ 45-53, 29 iunie 2006, si Kopecky, citat anterior, § 59).

In orice caz, Curtea observa ca prezenta cauza este similara, din acest punct de vedere, cu cauza Caracas citata anterior, cauza in care Curtea a concluzionat ca un reclamant, intr-o situatie similara celei a reclamantelor, nu detinea un “bun” in sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1.

In Cauza Lungoci impotriva Romaniei (Cererea nr. 62.710/00) din 26 ianuarie 2006, Curtea a statuat deja ca art. 6 alin. 1 garanteaza tuturor persoanelor dreptul ca o instanta sa analizeze orice contestatie legata de drepturi si obligatii cu caracter civil (Golder impotriva Regatului Unit, Hotararea din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36). In cauza se constata ca reclamanta s-a putut folosi de caile de atac pe care i le oferea sistemul judiciar intern, si anume de o actiune de constatare a valabilitatii unui drept cu caracter civil, urmata de o actiune in revendicare ce a dus la Hotararea ramasa definitiva din 17 decembrie 1999.

In sine, aceasta nu respecta in mod necesar imperativele art. 6 alin. 1 din Conventie: mai trebuie constatat faptul ca nivelul de acces asigurat de legislatia nationala era suficient pentru a-i asigura persoanei "dreptul la o instanta", tinand cont de principiul de preeminenta a dreptului intr-o societate democratica (vezi, printre altele, F.E. impotriva Frantei, Hotararea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotarari si decizii 1998 – VIII, p. 3349, § 44, si Yagtzilar si altii impotriva Greciei, nr. 41.727/98, § 23, CEDO 2001 – XII).

Desigur, dreptul de acces la justitie nu este absolut; el poate permite restrictii admise implicit, intrucat, prin chiar natura sa, este reglementat de catre stat. Elaborand o astfel de reglementare, statele se bucura de o anumita marja de apreciere. Totusi, restrictiile aplicate nu pot limita accesul persoanei intr-o asemenea maniera sau pana intr-acolo incat dreptul sa fie atins in insasi substanta sa. In plus, aceste restrictii nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din Conventie decat daca urmaresc un scop legitim si daca exista un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul vizat (vezi F.E. impotriva Frantei mentionata mai sus, p. 3350, § 46, si Yagtzilar si altii mentionata mai sus, § 26).

Curtea observa ca instantele nationale au respins cea de-a doua actiune in revendicare a reclamantei, in temeiul art. 1201 din Codul civil, pe motiv ca exista autoritate de lucru judecat cu prima actiune in revendicare pe care partea interesata o formulase. Ea considera, impreuna cu Guvernul, ca exceptia autoritatii de lucru judecat urmarea un scop legitim deoarece ea viza, fara nici o indoiala, sa asigure securitatea raporturilor juridice in materie civila. Daca acest obiectiv pare legitim in sine, el merita, in speta, o analiza dintre cele mai atente, fara a uita contextul general al cauzei. In cauza de fata rolul Curtii nu este nicidecum sa controleze art. 1201 din Codul civil ca atare, ci sa verifice daca modalitatea in care aceste instante nationale au respins actiunea in revendicare introdusa de catre reclamanta, prin aplicarea dispozitiilor legale in materie de autoritate de lucru judecat, a respectat dreptul acesteia de acces la justitie (Yagtzilar si altii mentionata mai sus, § 25, si Skondrianos impotriva Greciei, nr. 63.000/00, 74.291/01 si 74.292/01, § 28, 18 decembrie 2003).

Prima actiune in revendicare a fost respinsa de catre instantele nationale pe motiv ca reclamanta nu si-a dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentelor in cauza (paragraful 16 de mai sus). Desi in urma actiunii in constatare ea a obtinut o sentinta ramasa definitiva prin care se constata dreptul sau de proprietate asupra apartamentelor respective, si anume Hotararea din 28 martie 1997, ea nu si l-a putut demonstra in cadrul celei de-a doua actiuni in revendicare: aceasta a fost respinsa de catre instantele nationale pe motiv de autoritate de lucru judecat in raport cu Decizia ramasa definitiva din 3 decembrie 1994, chiar daca reclamanta a invocat un nou temei pentru actiunea sa.

Desi din art. 1201 din Codul civil rezulta foarte clar ca, pentru a retine existenta autoritatii de lucru judecat, este nevoie de o tripla identitate – de parti, de obiect si de cauza – a celor doua actiuni (paragraful 27 de mai sus), Tribunalul Municipiului Bucuresti a respins cea de-a doua actiune in revendicare, fara a da explicatii asupra pretinsei identitati de cauza a celor doua actiuni.

Curtea mai constata ca, atunci cand a statuat asupra recursului, Curtea Suprema de Justitie a respins afirmatiile reclamantei referitoare la lipsa de identitate de cauza, pe motiv ca nu prezentase nici actul de transfer de proprietate, nici procesul-verbal impus de conventia din 1947 pentru transferul dreptului de proprietate. Or, din Sentinta ramasa definitiva din 28 martie 1997 reiese ca reclamanta nu avea cum sa prezinte procesul-verbal, in masura in care instanta constatase ca semnatarii conventiei din 1947 au omis sa il redacteze (paragraful 18 de mai sus).

In plus, Curtea observa ca nici o instanta nu a explicat motivele pentru care Sentinta ramasa definitiva din 28 martie 1997 nu a constituit un act care constata dreptul de proprietate, asa cum sustinea reclamanta, si nici nu a indicat care act ar fi putut beneficia de o asemenea calificare. In aceasta situatie, nu este exagerat sa consideram ca Sentinta definitiva din 28 martie 1997, care a dat castig de cauza reclamantei, este lipsita de orice interes juridic, in masura in care persoana interesata nu se mai bucura de posibilitatea clara si concreta de a-si dovedi in justitie dreptul pe care aceasta i l-a recunoscut.

In lumina celor de mai sus, Curtea considera ca accesul la justitie, dar numai pentru a i se declara actiunea inadmisibila prin efectul legii, nu respecta imperativele art. 6 alin. 1 din Conventie si ca reclamanta a fost astfel lipsita de posibilitatea clara si concreta de a avea acces la o instanta care sa statueze asupra contestatiei sale referitoare la drepturi si obligatii cu caracter civil.

In concluzie, a avut loc incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie, iar capatul de cerere privind incalcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 este direct legat de cel analizat din perspectiva art. 6 alin. 1 din Conventie, considerandu-se ca nu exista motive sa se statueze asupra temeiniciei sale (vezi, mutatis mutandis, printre altele, Glod impotriva Romaniei, nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003, si Albina impotriva Romaniei, nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005).

In Cauza Lupas si altii impotriva Romaniei (Cererile nr. 1.434/02, 35.370/02 si 1.385/03) din 14 decembrie 2006, Curtea a considerat ca articolul 6 alin. 1 din Conventie a fost incalcat deoarece regula unanimitatii aplicata in speta de catre instante, pe de o parte a impiedicat analiza pe fond a cererii reclamantilor, iar, pe de alta parte – avand in vedere circumstantele particulare ale cauzei, si in special data nationalizarii si dificultatile care decurg din aceasta in ce priveste identificarea mostenitorilor unui fost coproprietar, precum si refuzul mostenitorului unui alt fost coproprietar de se alatura reclamantilor in actiunile formulate – aceasta regula este un obstacol insurmontabil fata de orice incercare viitoare a reclamantilor de revendicare a bunurilor indivize.

Sub aspectul articolului 1 din primul Protocol aditional la Conventie, Curtea a retinut pe de o parte, ca nu este competenta ratione temporis sa se pronunte asupra circumstantelor nationalizarii imobilului, iar, pe de alta parte, ca reclamantii nu aveau un „bun” in sensul Conventiei, deoarece nicio instanta judecatoreasca sau autoritate administrativa nu recunoscuse reclamantilor in mod definitiv dreptul de a li se restitui terenurile litigioase astfel ca nu a existat o incalcare a articolului 1 din primul Protocol aditional la Conventie.

Aici a intervenit lovitura de gratie data regulii unanimitatii in cadrul exercitarii actiunii in revendicare, creatie a doctrinei si jurisprudentei constante a instantelor interne, care considera ca introducerea unei actiuni in revendicare constituie un act de dispozitie in privinta bunului indiviz si ca, prin urmare, si contrar actelor de conservare a bunului, acordul tuturor coproprietarilor este necesar pentru a revendica un astfel de bun, aceasta regula fiind o constructie jurisprudentiala ce poate duce la limitari ale dreptului de acces la o instanta.

Regula mai sus mentionata tinde sa protejeze drepturile mostenitorilor coproprietarilor ce nu au participat la actiunile in revendicare, din moment ce solutia acestor actiuni le-ar putea influenta drepturile. El expune, pe de o parte, ca succesul acestor actiuni ar implica recunoasterea drepturilor reclamantilor asupra intregului bun in detrimentul celorlalti coproprietari si, pe de alta parte, ca respingerea actiunilor li s-ar impune cu autoritatea de lucru judecat tuturor coproprietarilor, chiar daca o parte din acestia nu a participat la ele, limitarea accesului la o instanta nefiind decat temporara, deoarece reclamantii vor putea introduce noi actiuni de indata ce vor fi obtinut acordul tuturor mostenitorilor fostilor coproprietari.

Curtea reaminteste inca de la inceput ca art. 6 § 1 ii garanteaza fiecaruia dreptul ca o instanta sa ia act de orice contestatie legata de drepturile si obligatiile sale cu caracter civil (Golder impotriva Regatului Unit, Hotararea din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36).

Desigur, dreptul de acces la o instanta nu este absolut. El poate da ocazia unor limitari implicit admise, deoarece el reclama prin insasi natura sa o reglementare din partea statului. In elaborarea unei astfel de reglementari, statele se bucura de o anumita marja de apreciere. Cu toate acestea, limitarile aplicate nu pot restrange accesul deschis individului de o maniera sau intr-o asemenea masura incat dreptul sa fie atins in insasi substanta sa. Mai mult decat atat, ele nu se conciliaza cu art. 6 § 1 decat daca urmaresc un scop legitim si daca exista un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul vizat (vezi, printre altele, F.E. impotriva Frantei, Hotararea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotarari si decizii 1998-VIII, p. 3.349, § 44, si Yagtzilar si altii impotriva Greciei, nr. 41.727/98, § 23, CEDO 2001-XII).

In fine, Curtea reaminteste ca reglementarea referitoare la formalitatile ce trebuie respectate pentru a formula un recurs urmareste sa asigure buna administrare a justitiei si respectarea, in special, a principiului securitati juridice (vezi Bulena impotriva Republicii Cehe, nr. 57.567/00, § 28, 20 aprilie 2004). In acest domeniu, rolul Curtii nu este sa analizeze in abstracto legislatia si practica interne pertinente, ci de a analiza daca modalitatea in care i-au afectat pe reclamanti a incalcat Conventia (vezi Kaufmann impotriva Italiei, nr. 14.021/02, § 33, 19 mai 2005).

In speta, Cutea observa ca nu exista nicio indoiala ca actiunile reclamantilor cadeau sub incidenta art. 6 pe latura sa civila din moment ce urmareau obtinerea restituirii terenurilor ce apartinusera autorilor lor.

Ea observa apoi ca, conform regulii unanimitatii, instantele interne le-au declarat actiunile inadmisibile pe motivul ca fusesera introduse fara acordul mostenitorilor a doi dintre fostii coproprietari ai bunurilor revendicate.

Asadar, este obligatia Curtii sa verifice daca regula unanimitatii aplicate in speta de instantele interne este clara, accesibil si previzib

Cuvinte cheie:
Secţiuni/categorii: Opinii

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Au fost scrise până acum 15 de comentarii cu privire la articolul “Admisibilitatea revendicarii dupa Legea 10/2001. Pe larg”

  1. alina j. spune:

    buna ziua!
    intr-adevar actiunile in revendicare si cele de restituire a imobilelor preluate abuziv in baza legii nr.10 sunt foarte dificile si necesita un bagaj considerabil de cunostinte.Mie mi s-a parut foarte interesant acest material si il recomand tuturor juristilor.Ne este de ajutor!!! Cu respect,un stagiar din Galati

  2. Lucian-Cosmin spune:

    Cu tot respectul cuvenit, nu sunt de acord cu punctul de vedere exprimat mai sus, in sensul ca Legea 10/2001 este o lege ordinara in raport cu Codul civil, care este, intr-adevar, o lege organica.
    Punctual: 1). ierarhia fortei juridice a diferitelor izvoare ale dreptului nu se refera la forta lor de obligativitate fata de subiectii sociali carora li se adreseaza, ci la subordonarea lor ierarhica intre ele: toate actele normative sunt obligatorii pentru cei carora li se adreseaza, intrucat toate actele normative trebuie respectate, ierarhia lor valorica nereprezentand gradul de obligativitate al respectarii lor, ci raportul de subordonare dintre actele respective.
    Legile organice constituie acea categorie de legi cu caracter intermediar – intre legile constitutionale ?i cele ordinare, in sensul ca ele reglementeaza organizarea, functionarea si structura organelor statului sau domenii majore ale vietii sociale. Procedura de elaborare a acestora este stipulata în art. 74 al Constitutiei: legile organice se adopta cu votul majoritatii membrilor din fiecare Camera – deci o procedura speciala.
    Legea nr. 10/2001 a fost adoptata de Senat în sedinta din 14 noiembrie 2000 si de Camera Deputatilor in sedinta din 16 noiembrie 2001, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constitutia din 1991, articol de lege fundamentala care stipuleaza ca „Legile organice si hotararile privind regulamentele Camerelor se adopta cu votul majoritatii membrilor fiecarei Camere.”
    Totodata, materia reglementata de aceasta lege speciala, face parte din cea descrisa la lit. m). alin. (3) al art. 73 din Constitutia revizuita, respectiv regimul juridic general al propriet??ii ?i al mo?tenirii (lit. k). alin. (3) al art. 72 din Constitutia din 1991).
    Astfel, natura juridica a Legii nr. 10/2001 este cea de lege organica.
    Pentru a se citi articolul de mai sus in integralitate a se vizualiza link-ul:
    http://lucian-cosmin.blogspot.com/2008/04/problematica-privind-admisibilitatea.html

  3. deea_shukara spune:

    Buna ziua, as avea si eu o intrebare suntem doua surori mostenitoare la un imobil. Sora mea a depus pe legea 10/2001 notificare si a intrat in posesia intregului imobil. eu daca nu am depus notificarea aceasta am dreptul la partea mea de mostenire de la parintii mei?

  4. Sonia Cososchi spune:

    Poate reusesc sa o conving totusi pe d-na Rachita ca se intampla ca rachita sa faca micsunele.
    Accesand linkul de mai jos se poate citi raportul Comisiei juridice si raportul Comisiei pentru administratie publica, la proiectul de lege:
    http://webapp.senat.ro/pdf/99L218CR.pdf
    Cred ca este util de citit si aici:
    http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6389&idm=3,07&idl=3

  5. Lucian-Cosmin spune:

    Pentru ca nu se mai transeaza odata problematica privind natura juridica a Legii nr. 10/2001, respectiv daca aceasta este o lege organica sau ordinara, fata de punctul de vedere exprimat de dna Cristina Rachita la data de 05 Aprilie 2008, voi aduce ultimele argumente in favoarea opiniei mele, in sensul ca natura juridica a legii este organica si nu ordinara.
    Totodata, nu pot sa nu observ ironia distinsei doamne referitor la opinia exprimata de subsemnatul, fata de care inteleg sa ma distantez, nefiind vorba de o opinie indrazneata, ci de realitatea obiectiva.
    Astfel, in conformitate cu cele expuse la comentariul anterior, potrivt Avizului Consiliului Legislativ (http://www.cdep.ro/proiecte/2007/000/30/9/cl39.pdf) in privinta propunerii legislative pentru modificarea Lg. nr. 10/2001, care a devenit Legea nr. 74 din 26 martie 2007 pentru modificarea Legii nr. 10/2001, publicata in M.Of. nr. 215/29 mar. 2007, la pct. 2 al avizului se specifica in mod CLAR ca este vorba de modificarea si completarea unei legi organice, fiind vorba de o lege organica in privinta legii de modificare si completare supusa dezbaterii. Deci, natura juridica a legii este organica si nu ordinara.
    Totodata, in raport de obiectul si continutul sau, legea nr. 10/2001, face parte din categoria legilor organice.
    In acelasi sens sunt si punctele de vedere afirmate de Comisia pentru drepturile omului, culte ?i problemele minorit??ilor na?ionale, Comisia juridic? de disciplin? ?i imunit??i si Consiliul Legislativ referitor la natura juridica a legii 10.
    Cu alte cuvinte, legea organica reglementeaz? domenii majore ale vie?ii sociale, precum cel referitor la regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, si nu neaparat proprietatea in ansamblul sau, intrucat in acest mod se va proceda printr-o lege de modificare si completare a Codului civil in privinta Cartii a II-a, Titlul II – despre proprietate. In sensul opiniei exprimate de dna Cristina Rachita ar trebui ca o lege sa fie considerata organica numai daca reglementeaza un domeniu intreg din viata sociala si nu numai o parte insemnata a acestuia.
    Referitor la comentariul dnai Rachita: „nu prea cred ca ne intereseaza numarul voturilor daca nu se incadreaza in ipoteza din Constitutie”, precizez ca in Constitutie se stipuleaza ca Parlamentul poate adopta urmatoarele categorii de legi: legi constitutionale, legi organice si legi ordinare. Pentru adoptarea legilor organice este necesara intrunirea votului majoritatii membrilor Camerei in care este discutata respectiva lege, asa cum a fost adoptata si legea nr. 10.
    Cu asta sper sa se puna capat divergentei de opinii in privinta caracterului juridic al legii supuse dezbaterii de fata. In caz contrar, voi aprecia ca se exercita cu rea-credinta dreptul la libera exprimare si nu voi mai da curs „invitatiilor” pe aceasta tema, intrucat cele de mai sus sunt CLARE CA LUMINA ZILEI si cine nu intelege acest lucru este liber sa se exteriorizeze cum crede de cuviinta.

    Referitor la comentariul – deea_shukara din 05 Aprile 2008 –
    Potrivit art. 22 alin. (1) combinat cu alin. ultim al Legii nr. 10 din 8 februarie 2001 republicata,
    (1) Persoana indreptatita va notifica in termen de 6 luni (termen ce a fost prelungit succesiv prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 109/2001 si prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 145/2001) de la data intrarii in vigoare a prezentei legi persoana juridica detinatoare, solicitand restituirea in natura a imobilului. In cazul in care sunt solicitate mai multe imobile, se va face cate o notificare pentru fiecare imobil.
    (5) Nerespectarea termenului de 6 luni (prelungit ulterior) prevazut pentru trimiterea notificarii atrage pierderea dreptului de a solicita in justitie masuri reparatorii in natura sau prin echivalent.
    Astfel, nerespectarea termenelor prevazute in aceasta lege, duce la pierderea pentru totdeauna a dreptului de proprietate asupra imobilului respectiv, fiind vorba de termene de decadere. Cu parare de rau, in situatia prezentata, sora care a notificat unitatea detinatoare este in grad preferit de lege, fiind cea indreptatita sa dobandeasca dreptul de proprietate asupra imobilului ori asupra despagubirilor acordate prin echivalent.

  6. Roxana Ioan spune:

    Din 14 ha de teren am reusit sa revendicam numai 1,33 ha si asta pentru ca cvererile pentru revendicarea terenurilor au fost depuse de un unchi care a murit si nimeni din noi nepotii nu stim exact cate cereri si ce fel de cereri a depus. Problema este ca tot un unchi, frate cu cel care a muri, a incercat sa revendice cat de mult se poate dar numai pe numele lui, in cardasie cu primaria, ascund dosarele si le dau drept pierdute. Primaria ne ascunde mereu cate ceva. In prezent l-am actrionat in judecata pe acest unchi pentru partaj pt ca am descoperit un titlu de propietate in primarie, la un an de zile am mai gasit un titlu de propietate tot in primarie. Aveti idee cum se poate ajunge la o rezolvare? Va multumesc.

  7. Anonim spune:

    daca totusi gresesc eu (sa zicem) si lucrurile sunt atat de clare, de ce s-a amanat iarasi pronuntarea asupra RIL?

  8. Lucian-Cosmin spune:

    Motivatia oficiala a fost ca este nevoie de analizarea actelor depuse la dosarul ce face obiectul RIL-ului, insa cel "neoficial", poate fi si faptul ca tergiversarea judecarii acestui recurs nu poate decat sa fie favorabila speculantilor din domeniul imobiliar, respectiv acelora care s-au trezit mostenitori peste noapte si au pe rol dosare de revendicare judecate pe prevederile dreptului comun, nu pe cele ale Legii 10/2001, intrucat termenul prevazut de aceasta lege pentru solutionarea cererilor de restituire a expirat demult, astfel ca speculantii imobiliari nu mai pot castiga decat pe dreptul comun, procesele fiind pe rol in prezent.

  9. deea_shukara spune:

    Parintii mei acum 20 de ani au cumparat un teren pe chitanta de mana, vreau sa stiu care e procedura pentru am putea sa facem si noi toate actele (cadastru, intabulare. etc.)al acestui teren.

  10. lungoci nicolae spune:

    in 2003 am solicitat primariei sibiu,informatzia cu privire la revendicarea imobilului cumparat de parintii mei in 1997 si am primit raspuns verbal ca nu e revendicat.
    in 2007 dupa ce mostenesc acest apartament fac cerere la primarie si mi se raspunde ca e revendicat.
    inrebare:cine imi spune daca a fost revendicat in termenul legal,conf. legii 10/2001,si caca eu ca mostenitor pot sa vand acest apart.respectand toate legile acestei tari??

  11. un avocat nepriceput spune:

    este impresionant materialul. teoretizarea excesiva a institutiilor juridice si amanuntele profund analizate pot conduce la nesocotirea scopului pentru care a fost edictat actul normativ. nu trebuie uitat ca statul a stapanit vreme de peste 40 de ani bunurile preluate (si aici trebuie sa recunosc) cu incalcarea unui drept fundamental – dreptul de proprietate, care constituie esenta dreptului natural in care gravitam.
    Totodata nu trebuie uitat ca "proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege", potrivit art. 480 din Codul civil.
    deopotriva, Constitutia la art. 44 teza IIa dispune: "continutul si limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege".
    Prin urmare sunt de parere ca analiza incidentului procedural al inadmisibilitatii actiunii in revendicare intemeiata pe dispozitiile dreptului comun avand ca obiect imobile nationalizate (din categoria celor mentionate in Legea 10/2001), in conditiile existentei unei reglementari speciale se bucura de un fine de neprimire.
    In sustinerea tezei expuse (nu neaparat a recursului in interesul legii cu pronuntarea amanata pentru data de 09 iunie 2008) trebuie sa amintim dispozitiile art. 6 alin. 3 din Legea 213/1998, text care nu poate fi exclus din rationamentul juridic al incidentului procedural analizat.
    Tot ca ipoteza de lucru pentru analiza incidentului procedural va trebui primita si institutia erorii comune invincibile – error communis facit ius, a carei interventie alaturi de buna credinta a subdobanditorului cu titlu oneros, paralizeaza orice actiune in revendicare, intrucat se constituie un drept originar.
    Mergand mai departe consider necesar sa amintesc faptul ca dreptul de proprietate al cumparatorilor de imobile in baza legii 112/1995 se consolideaza prin efectele art. 675 din Codul civil care enumera legea ca mod de dobandire a proprietatii. (contractul de vanzare cumparare este doar mijlocul juridic, dreptul este nascut din lege)
    Pe de alta parte, daca s-ar accepta ca actiunea in revendicare intemeiata pe dispozitiile dreptului comun este admisibila in raport de ipotezele date s-ar nesocoti doua principii de drept fundamentale:
    1. principiul securitatii raporturilor juridice civile;
    2. principiul egalitatii de arme in procesele civile.
    Aceste doua principii au fost des "trambitate" de CEDO in economia pricinilor judecate.
    admiterea actiunilor in revendicare intemeiate pe dispozitiile dreptului comun conduc la desecurizarea raporturilor juridice prin aceea ca drepturile consfiintite prin lege sunt golite de continut, subiectii carora li se adreseaza actul normativ fiind pusi in situatia de a pierde dreptul nascut prin legea edictata de statul Roman.
    In ce priveste egalitatea de arme in procesele civile in cazul actiunii in revendicare promovata de fostul proprietar, consider ca este evidenta disproportia de forte in conditiile in care se analizeaza titlurile partilor si provenienta lor. fostul proprietar nu are altceva de facut decat sa produca dovada proprietatii in conditiile in care fostul chirias, cumparator de buna credinta fiind nu are nici o "scula" legala care sa poata fi pusa in balanta in lupta contencioasa.
    un alt argument al sustinatorilor tezei admisibilitatii actiunii in revendicare intemeiata pe dispozitiile art. 480 si urm C.civ, in conditiile existentei legii speciale de reparatie, se prezinta in ideea ca actiunea in revendicare este mijlocul procedural cel mai puternic de ocrotire a dreptului de proprietate, astfel incat daca s-ar inlatura aceasta cale de actiune s-ar ingradi accesul la justitie.
    consider ca este un fals argument (si superficial in acelasi timp). nu trebuie uitat ca Legea 10/2001 nu ingradeste accesul la justitie ci doar il regelementeaza (a se vedea dreptul de a contesta dispozitiile detinatorilor de imobile preluate abuziv).
    in acelasi sens este si institutia repunerii in termenul de a depune notificarea prevazuta la art. 21 pentru persoanele care au fost impiedicate sa isi exercite acest drept.
    concluzionand, sunt de parere ca actiunea in revendicare este caracterizata de un fine de neprimire in circumstantele juridice supuse dezbaterilor.
    maxima consideratie!

  12. nuta stefan spune:

    Legea 10 este de fapt victoria unor derbedei din administratie asupra poporului. Adica iti pune repede unul o teava gatuita pe terenul tau si hop, nu se mai fac restituiri…

  13. cirease spune:

    Buna ziua!
    Foarte interesante opiniile exprimate.
    Reprezint Asociatia Proprietarilor pe Legea 112/1995 si am dori sa luam legatura cu domnul "avocat nepriceput".
    Numar de telefon 0723.563.890. Va multumim .

  14. Sandu Fratian spune:

    Recursul in interesul legii promovat deprocurorul general este corect inclusiv propunerea care este exact conform legii speciale in vigoare.Nu este explicabil decat prin interese de "clan" toate atacurile "inteligentei in materie" indreptate impotriva doamnei Kovesi sunt vadit tendentioase si emana din interese meschine. Legea este una singura si anume legea speciala. Ea trebuie aplicata.

  15. Mircea Dragan spune:

    Legea 112 a fost un act banditesc. O a doua nationalizare. Nomenclaturistii sau improprietarit cu casele nationalizate de la altii ; de la cei care le muncisera.Adevarat capitalism comunist.Acum vine aceasta doamna
    Procuror General si face cam ce se facea prin 95-98.Recurs in anulare.Interzice fostilor proprietari sa isi ceara dreptul la proprietate in instanta.
    Ca si cum acea faimoasa lege 10 le-ar da
    acestora ceva in loc.
    O tara trista cu manele si coruptie.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD