Managementul defectuos al împărţirii dreptăţii. Ep. 3
2 decembrie 2014 | Adrian-Relu TĂNASE
Rezumat.
Prezentul articol evidenţiază “aventura judiciară” a tentativei de stabilire a filiaţiei într-o acţiune formulată eronat de către o distinsă domnişoară avocat, aflată „la început de drum”, care doreşte să suplinească lipsa de cunoştinţe cu parfumuri scumpe şi mult tupeu, fiind acompaniată de un grefier obosit, stresat, neatent şi mult prea ocupat pentru a mai verifica ce scrie şi de un judecător la fel de cochet, dar total nepregătit în a înţelege câte ceva din dreptul familiei, fie că e vorba de Codul familiei sau de noul Cod civil. În final, a rezultat o hotărâre judecătorească penibilă, vădit ilegală, care ar fi trebuit respinsă ca urmare a împlinirii prescripţiei, cu un dispozitiv contradictoriu, imposibil de operat la starea civilă, motiv mare de supărare şi de ceartă „ca la uşa cortului”, generată de domnişoara avocat.
I. Aspecte de ordin introductiv privind filiaţia în Dreptul civil român
Potrivit doctrinei[1] recente, “filiaţia este o formă a rudeniei”, fiind punctul de pornire al acesteia. Filiaţia desemnează în sens restrâns legătura de descendenţă dintre o persoană şi fiecare dintre părinţii săi. Într-un sens larg, filiaţia poate fi privită şi ca un şir neîntrerupt de persoane între care faptul naşterii a stabilit legătura de la părinte la copil[2]. Această noţiune se poate aplica deopotrivă şi filiaţiei care rezultă din adopţie, cu deosebirea că, în acest caz, nu mai este vorba de o legătură biologică, de sânge, ci de o filiaţie civilă, prin care, în condiţiile legii, se imită relaţia de filiaţie firească. S-a arătat în acest sens că noţiunea de filiaţie acoperă situaţia copiilor născuţi prin metodele de procreaţie asistată medical[3].
Filiaţia, se afirmă în doctrină, cu temei, poate fi clasificată după cel puţin două criterii: persoana faţă de care se stabileşte filiaţia şi relaţia dintre persoanele care au conceput şi născut copilul – căsătoriţi sau necăsătoriţi (în acest din urmă caz, este indiferent dacă părinţii au o relaţie stabilă, de concubinaj sau au avut doar relaţii intime accidentale, în urma cărora s-a născut copilul).
Filiaţia faţă de mamă se numeşte maternitate, iar filiaţia faţă de tată se numeşte paternitate. Această distincţie, afirmă autoarea citată, este fundamentală nu numai din punct de vedere biologic, ci şi juridic. Dincolo de celebrul adagiu mater semper certa est pater semper incertus est, reglementarea modului de stabilire a celor două tipuri de filiaţie este esenţial diferită tocmai datorită realităţii biologice diferite care stă la baza fiecăruia dintre cele două tipuri de filiaţie.
Filiaţia din căsătorie şi filiaţia din afara căsătoriei
Potrivit doctrinei, clasificarea generală, reflectată şi în reglementarea noului Cod civil (dar care exista şi sub imperiul vechiului Cod al familiei n.n.) este aceea în filiaţie din căsătorie şi filiaţie din afara căsătoriei, după cum mama copilului este sau nu căsătorită la data concepţiei sau a naşterii copilului. În mod corespunzător, se poate vorbi despre două categorii de copii: din căsătorie şi din afara căsătoriei.
Astfel, sunt copii din căsătorie:
1. copiii concepuţi în timpul căsătoriei părinţilor, adică în perioada dintre data încheierii căsătoriei şi data desfacerii ori încetării acesteia. De asemenea, copilul născut în timpul căsătoriei lovite de nulitate este considerat din căsătorie deoarece nulitatea căsătoriei nu produce nici un efect în privinţa copiilor;
2. copiii concepuţi în timpul căsătoriei, chiar dacă sunt născuţi după desfacerea, încetarea sau desfiinţarea căsătoriei.
Sunt consideraţi copii din afara căsătoriei copiii concepuţi şi născuţi în afara căsătoriei, precum:
1. copiii concepuţi şi născuţi înainte de încheierea căsătoriei părinţilor;
2. copiii concepuţi şi născuţi după desfacerea, încetarea sau desfiinţarea căsătoriei părinţilor;
3. copiii concepuţi şi născuţi din părinţi care nu au fost şi nu sunt căsătoriţi între ei.
În privinţa importanţei clasificării filiaţiei, după cum copilul este sau nu din afara căsătoriei, dreptul modern a eclipsat în mod progresiv efectele acestei summa divisio în materia filiaţiei, consacrând principiul potrivit căruia copilul din afara căsătoriei are acelaşi statut juridic cu al copilului din căsătorie[4]. Aceasta înseamnă că raţiunea clasificării nu rezidă în planul statutului juridic al celor două categorii de copii, ci se situează pe tărâmul tehnicii juridice prin care se realizează reglementarea modurilor de stabilire a filiaţiei.
În privinţa paternităţii, clasificarea evocată (copil din căsătorie/copil din afara căsătoriei n.n.) rămâne indispensabilă, legea făcând distincţie între modul de stabilire a paternităţii copilului din căsătorie şi modurile de stabilire a paternităţii copilului din afara căsătoriei. Într-adevăr, paternitatea copilului din căsătorie se stabileşte prin prezumţia de paternitate potrivit căreia „soţul mamei este tatăl copilului”(potrivit adagiului pater est quem nuptiae demonstrat) în timp ce paternitatea copilului din afara căsătoriei se stabileşte fie prin recunoaştere voluntară, fie prin hotărâre judecătorească, în cadrul acţiunii pentru stabilirea paternităţii[5].
În privinţa acţiunilor în justiţie privind filiaţia, acestea sunt, potrivit doctrinei, acţiuni de stare civilă, care au ca obiect acest element al stării civile privind filiaţia. Având în vedere cele două feluri ale filiaţiei, acţiunile se împart, în primul rând, în acţiuni privind filiaţia faţă de mamă şi acţiuni privind filiaţia faţă de tată.
După obiectul sau finalitatea lor, acţiunile privind filiaţia se clasifică în următoarele categorii:
1. acţiunile în reclamaţie de stat. Prin aceste acţiuni se urmăreşte obţinerea unei alte stări civile decât aceea pe care o are persoana în cauză. Fac parte din această categorie acţiunea în stabilirea maternităţii şi acţiunea în stabilirea paternitănităţii copilului din afara căsătoriei;
2. acţiunile în contestaţie de stat. Prin aceste acţiuni se urmăreşte înlăturarea unei stări civile, respectiv a unei filiaţii, pretins nereale, şi înlocuirea ei cu alta, pretins adevărată. Fac parte din această categorie: acţiunea în contestarea recunoaşterii de filiaţie, acţiunea în contestarea maternităţii, acţiunea în contestarea paternităţii din căsătorie, acţiunea în tăgăduirea paternităţii, acţiunea în contestarea paternităţii stabilite prin hotărâre judecătorească.
Filiaţia faţă de tată reprezintă, potrivit doctrinei, „legătura juridică între un copil şi bărbatul care este considerat, în condiţiile legii, tatăl acestuia”. Paternitatea în sens biologic rezultă din faptul concepţiunii (zămislirii) copilului de către un bărbat.
Cu privire la timpul legal al concepţiunii copilului, s-a afirmat cu temei faptul că data concepţiei unui copil nu poate fi determinată cu certitudine, fiind ascunsă în intimitatea vieţii părinţilor şi în procesul biologic intern al apariţiei fiinţei umane. Data concepţiei este însă importantă atât în cazul stabilirii paternităţii din căsătorie, cât şi al paternităţii din afara căsătoriei. În acelaşi timp, în planul dobândirii capacităţii de folosinţă, prin excepţie de la regula potrivit căreia capacitatea de folosinţă începe de la naşterea copilului, drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu (art. 36 din N.C.C.), fiind exprimat prin adagiul infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur.
Având în vedere faptul că nu se poate determina cu certitudine data concepţiei unui copil, legea a instituit o prezumţie prin care se determină timpul legal al concepţiunii copilului, care reprezintă o perioadă de timp în care concepţia ar fi putut avea loc, perioadă determinată de faptul că, din punct de vedere medical, în afara limitelor ei, concepţia copilului a cărui paternitate este analizată nu a putut avea loc. Această prezumţie este de natură să faciliteze stabilirea paternităţii atât pentru copilul din căsătorie, cât şi pentru cel din afara căsătoriei. Potrivit art. 412 alin. 1 din N.C.C. (anterior art. 61 din Codul familiei), intervalul de timp cuprins între a trei sută şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se calculează de la zi la zi, ceea ce înseamnă că ziua de plecare a termenului (dies a quo) nu se ia în calcul, dar ziua în care se împlineşte termenul (dies ad quem) se socoteşte. Rezultă, astfel, că timpul legal al concepţiunii este de 121 de zile.
Cu privire la forţa probantă a prezumţiei timpului legal al concepţiunii copilului, sub imperiul Codului familiei, prezumţia era considerată absolută (juris et de jure) în sensul că nu se putea face dovada că durata gestaţiei a fost mai mare de 300 de zile sau mai mică de 180 de zile şi este relativă (juris tantum), în sensul că se putea face dovada că, în realitate, concepţiunea copilului a avut loc numai într-o anumită parte, doar în anumite zile din timpul legal de 121 de zile.
Potrivit art. 412 alin. 2 din N.C.C., prezumţia dobândeşte un caracter relativ, în sensul că prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. 1 sau chiar în afara acestui interval (s.n.). Aceasta înseamnă că, din punct de vedere medical, pe baza analizei caracteristicilor copilului la naştere (gradul de dezvoltare, dimensiuni, greutate, etc.) se poate determina că, în realitate, faptul concepţiei a avut loc într-o anumită perioadă din cadrul celor 121 de zile, care reprezintă timpul legal al concepţiei şi chiar se poate face dovada că timpul legal al concepţiei a fost mai mic sau mai mare de 121 de zile[6].
Cu privire la paternitatea copilului din căsătorie, potrivit art. 408 alin. 2 din Codul civil (anterior art. 53 alin. 1 din Codul familiei), copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei (pater is est quod nuptiae demonstrat, tatăl este acela pe care îl arată căsătoria).
Conform doctrinei[7], prezumţia de paternitate e definită ca „mijlocul legal de stabilire a filiaţiei faţă de tată care indică drept tată al copilului pe soţul mamei din căsătoria în timpul căreia a avut loc faptul concepţiei sau naşterea”. Prezumţia de paternitate se întemeiază în primul rând pe faptul concepţiunii copilului în timpul căsătoriei, dat fiind că filiaţia biologică faţă de tată rezultă din zămislirea copilului. În acest sens, nu are importanţă când s-a născut copilul, în timpul căsătoriei sau după căsătorie. În acelaşi timp, obligaţia de fidelitate a soţiei este o condiţie logică a instituirii prezumţiei de paternitate, deoarece – în absenţa ei – nu s-ar putea presupune, cu acelaşi grad de probabilitate, că numai soţul mamei este tatăl copilului. Aşadar, convieţuirea soţilor şi respectarea obligaţiei legale de fidelitate de către soţie sunt cele două prezumţii simple pe care se întemeiază prezumţia de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei. Totuşi, prezumţia de paternitate se aplică şi copilului conceput înainte de căsătorie, dar născut în timpul căsătoriei. În acest caz, prezumţia de paternitate îşi găseşte fundamentul în principiul ocrotirii interesului copilului şi al familiei.
S-a afirmat, cu temei, în doctrină, că paternitatea copilului din căsătorie se stabileşte exclusiv prin prezumţia de paternitate. Cu alte cuvinte, paternitatea copilului din căsătorie nu se poate stabili nici prin recunoaştere, nici pe calea acţiunii în justiţie, modalităţi de stabilire proprii paternităţii copilului născut din afara căsătoriei.
Cu privire la forţa prezumţiei de paternitate, regula pater is est quem nuptiae demonstrat avea la origine puterea unei prezumţii absolute, irefragabile. Această prezumţie are un caracter relativ deoarece legea permite să se facă dovada contrară acestei prezumţii, în sensul că soţul mamei nu este tatăl copilului. Prezumţia de paternitate nu poate fi răsturnată decât pe calea formulării unei acţiuni în tăgăduirea paternităţii şi numai dacă se admite această acţiune, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit art. 54 din vechiul Cod al familiei şi a art. 414 alin. 2 din N.C.C., paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. Imposibilitatea ca soţul mamei să fie tatăl copilului poate fi de natură fizică (impotenţa sexuală – incapacitate de erecţie ori de copulare sau o incapacitate de procreare), socială (imposibilitatea de coabitare a soţilor din cauza unei detenţii privative de libertate, unei dispariţii, unei misiuni în străinătate), unei boli, unui accident, etc. ori morală (conflicte grave între soţi în timpul legal al concepţiunii copilului, care excludeau existenţa raporturilor conjugale[8]). Simpla despărţire în fapt a soţilor în timpul legal al concepţiunii copilului nu reprezintă decât un indiciu, iar nu o probă îndestulătoare pentru tăgăduirea paternităţii[9]. Faptul că mama copilului recunoaşte că soţul său nu este tatăl copilului nu poate conduce automat la admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţii deoarece legea impune să se facă dovada că soţul mamei nu poate fi tatăl copilului, astfel încât este necesar ca recunoaşterea mamei să se coroboreze cu alte mijloace de probă.
Dovada că soţul mamei nu este tatăl copilului poate fi făcută cu orice mijloc de probă (este exclusă tranzacţia sau acordul de mediere[10] în acest sens, al unei înţelegeri a soţilor cu privire la tăgăduirea paternităţii, în opinia noastră)[11], un rol deosebit având expertiza medico-legală[12] a filiaţiei.
Referitor la paternitatea copilului din afara căsătoriei, filiaţia acestuia se stabileşte fie prin recunoaştere, fie prin hotărâre judecătorească, potrivit art. 408 alin. 3 N.C.C. şi a art. 3 din Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei. Conform art. 416 alin. 1 din N.C.C., recunoaşterea poate fi făcută prin declaraţie la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament.
Recunoaşterea de paternitate este actul juridic (manifestarea unilaterală de voinţă) prin care un bărbat declară că un anumit copil este al său. Potrivit art. 415 alin. 2 din Codul civil, copilul conceput şi născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său.
Ca regulă, de principiu, poate fi recunoscut orice copil care este născut din afara căsătoriei. Se admite în doctrină că poate fi recunoscut şi copilul conceput dar încă nenăscut, dar recunoaşterea este sub condiţia suspensivă ca, la naştere, copilul să aibă situaţia juridică de copil din afara căsătoriei. Copilul decedat poate fi recunoscut dar numai dacă a lăsat descendenţi fireşti. Soluţia, prevăzută expres de art. 415 alin. 3 din N.C.C., se justifică prin interesul de a împiedica recunoaşterile care s-ar face numai în interesul tatălui, pentru a veni la recunoaşterea copilului. Copilul recunoscut poate fi, de asemenea, recunoscut de un alt bărbat. În alte cuvinte, sunt posibile mai multe recunoaşteri succesive de paternitate[13]. Dacă se fac mai multe recunoaşteri succesive, cel interesat va contesta recunoaşterea care nu corespunde realităţii. Altfel spus, cea de-a doua recunoaştere va fi afectată de condiţia suspensivă a înlăturării, potrivit legii, a primei recunoaşteri. Această înlăturare poate fi efectul admiterii acţiunii prin care se contestă prima recunoaştere ori a unei acţiuni în anularea sau în constatarea nulităţii primei recunoaşteri. O problemă interesantă dezbătută în doctrină este cea referitoare la posibilitatea recunoaşterii copilului din afara căsătoriei care şi-a stabilit paternitatea prin hotărâre judecătorească. Suntem de acord cu opinia potrivit căreia, dat fiind faptul că hotărârea judecătorească este opozabilă erga omnes, o asemenea recunoaştere este lipsită de efecte juridice până la data la care se face dovada contrară pe cale judecătorească şi se înlătură paternitatea stabilită prin justiţie, moment la care recunoaşterea va produce efecte. Aşadar, recunoaşterea unui copil a cărui paternitate a fost stabilită prin hotărâre judecătorească este valabilă sub condiţia suspensivă a contestării în condiţiile legii a paternităţii stabilite prin hotărâre judecătorească[14].
Cu privire la stabilirea paternităţii prin hotărâre judecătorească, copilul din afara căsătoriei îşi poate stabili filiaţia pe calea unei acţiuni în justiţie, dacă tatăl său nu-l recunoaşte. Cu privire la prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea acţiunii, iniţial, art. 60 alin. 1 din Codul familiei a prevăzut că acţiunea în stabilirea paternităţii se prescrie în termen de un an de la data naşterii copilului. Acest termen a devenit imprescriptibil prin modificările aduse Codului familiei prin Legea nr. 288/2007. Totuşi, aplicându-se corect principiul neretroactivităţii, tempus regit actum[15], apreciem, în acord cu alţi autori[16], că a devenit imprescriptibilă acţiunea în stabilirea paternităţii doar pentru copiii născuţi după modificările aduse Codului familiei prin Legea nr. 288/2007. De lege lata, potrivit art. 427 alin. 1 din N.C.C., dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului.
Referitor la mijloacele de probă, paternitatea copilului se poate stabili cu orice mijloc de probă (înscrisuri, indiferent de forma în care au fost întocmite, martori, mărturisirea pârâtului, prezumţii, expertize).
În privinţa prezumţiilor, ca element de noutate, art. 426 N.C.C. a instituit o prezumţie legală, relativă. Potrivit alin. 1, paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepţiunii, prezumţia putând fi însă înlăturată dacă pretinsul tată dovedeşte că este exclus ca el să-l fi conceput pe copil (art. 426 alin. 2).
Conform doctrinei recente[17], “una dintre cele mai interesante şi consistente inovaţii s-a produs în materie de probaţiune; dacă se dovedeşte faptul convieţuirii pretinsului tată cu mama în perioada legală de concepţie a copilului, paternitatea se prezumă; prezumţia este înlăturată dacă pretinsul tată dovedeşte că este exclus ca el să fi conceput copilul. Convieţuirea mamei cu pretinsul tată este învestită de legea nouă cu efecte sensibil mai ferme pentru că, odată dovedită convieţuirea, paternitatea se prezumă. Dacă faptul convieţuirii nu este invocat sau nu a fost dovedit, prezumţia nu îşi găseşte aplicare, dar aceasta nu înseamnă că pretinsul tată nu poate fi stabilit ca fiind tată al copilului, în temeiul altor probe administrate în cauză”. S-a mai afirmat[18], cu temei, faptul că “ceea ce s-a urmărit prin această dispoziţie a fost scutirea de dovadă sau simplificarea situaţiei procesuale a copilului care poate dovedi doar că mama sa şi pârâtul au convieţuit în perioada timpului legal al concepţiei, din această împrejurare urmând a se trage o concluzie cu privire la filiaţie. Relaţiile sporadice, întâmplătoare dintre mamă şi pretinsul tată nu pot duce la aceeaşi concluzie. Din împrejurarea că mama copilului a întreţinut relaţii sexuale cu pretinsul tată înainte de timpul legal al concepţiei, instanţa de judecată nu este îndreptăţită să deducă, fără alte probe, prelungirea lor şi în timpul legal al concepţiei, ajungând astfel la stabilirea paternităţii. Irelevante sunt, sub aspectul paternităţii, şi relaţiile intime întreţinute după expirarea timpului legal al concepţiei. Împrejurarea că, în timpul concepţiei, mama a avut legături intime cu mai mulţi bărbaţi, nu numai cu pârâtul, nu poate duce prin ea însăşi la respingerea acţiunii, exceptio plurium concubetium nefiind admisă. O atare soluţie se impune numai dacă, în raport cu probele administrate, legăturile respective sunt de natură să formeze convingerea judecătorului în sensul că pârâtul nu este tatăl copilului.
Cercetarea paternităţii în astfel de cazuri trebuie făcută pe baza a două principii, şi anume: principiul ocrotirii interesului minorului şi principiul aflării adevărului judiciar. Pentru respectarea acestora, se consideră că, în cazurile de paternitate, calitatea procesuală pasivă în caz de plurium concubetium poate aparţine mai multor bărbaţi. În astfel de situaţii, dar şi în altele, se impune folosirea obligatorie a expertizelor medico-legale, iar dacă prin asemenea expertiză s-a exclus paternitatea, puterea probatorie a acesteia este de neînlăturat.
În ce priveşte forţa probantă a expertizelor ştiinţifice, ele permit concluzii certe numai în sensul excluderii unui anumit bărbat de la paternitate, referitor la stabilirea paternităţii, ele putând oferi numai indicii de paternitate probabilă, astfel că este nevoie să fie coroborate şi cu alte probe. Excepţia pe care am analizat-o la stabilirea paternităţii din căsătorie o constituie expertizele genetice”.
Totuşi, s-a apreciat[19] cu temei faptul că “prezumţia de filiaţie a copilului din afara căsătoriei nu se confundă cu prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie. Astfel, dacă în cazul copilului din afara căsătoriei, prezumţia de paternitate este un mijloc de probă al filiaţiei, fondat pe dovada faptului convieţuirii mamei cu pretinsul tată, probă a cărei valorificare presupune un context judiciar – acţiunea în stabilirea paternităţii, în privinţa copilului născut din căsătorie prezumţia de paternitate este singurul mod de stabilire a filiaţiei şi operează de plin drept, făcând inutilă (de fapt lipsită de obiect) orice formalitate judiciară sau extrajudiciară de confirmare şi nu poate fi înlăturată decât pe cale judecătorească”.
II. Când admitem, fără să citim, în loc să respingem dacă puţin drept ştim
În anul 2012, pe rolul Judecătoriei P. (Paşcani, Piatra Neamţ sau Panciu, după caz…) se pune pe rol o acţiune judecătorească având iniţial ca obiect tăgăduirea paternităţii. Formulată în viteză de o distinsă domnişoară avocat, tânără, brunetă, dichisită, cu părul brun şi bucălat, ce prin bibliotecile juridice de prea mult timp nu a mai dat, aceasta nu a înţeles în facultatea de drept, la materia de studiu „Dreptul familiei” că se tăgăduieşte paternitatea copilului doar în situaţia copiilor născuţi din căsătorie, care beneficiază de prezumţia de paternitate, nu şi a celor născuţi din afara căsătoriei care au filiaţia stabilită doar faţă de mamă. Deşi din certificatul de naştere nu rezulta, oricât s-ar fi străduit, numele tatălui copilului, avocata elegantă şi proaspăt coafată s-a gândit cu premeditare că asta e acţiunea câştigătoare cu care va obţine în instanţă victoria cea mare.
La domnişoara avocat reclamanta a ajuns cu greu, fiindu-i recomandată pentru calităţile sale deosebite de o prietenă. I-a expus domnişoarei avocat problema, a născut un copil în anul 1999 dintr-o relaţie pasageră cu un bărbat, pârâtul G. D., acesta din urmă nu doreşte să recunoască copilul şi ar dori să fie obligat de lege la recunoaşterea copilului şi stabilirea pensiei alimentare.
În prima fază, domnişoara avocat nu acordă suficientă atenţie poveştii reclamantei, fiind preocupată cu refacerea rujului şi aranjarea coafurii, un pic deranjată de vremea de afară. Avocata nu înţelege mare lucru din povestea reclamantei, se face, totuşi că intră în rolul de „avocat profesionist” şi întreabă reclamanta dacă a mai întreţinut relaţii şi cu alţi bărbaţi în perioada concepţiei copilului născut în anul 1999. Reclamanta, fată sensibilă, de la ţară, se fâstâceşte un pic, se înroşeşte, fiind uimită de perspicacitatea tinerei avocate, şi mărturiseşte că i-a cam plăcut viaţa şi că a avut mai mulţi prieteni intimi la acea vreme, dar de pârât a fost îndrăgostită, cu el a ieşit cel mai des la barul din sat, în calitate oficială de iubită şi bănuieşte că el ar fi, cel mai probabil, tatăl copilului său.
Avocata se plictiseşte repede de povestea reclamantei, notează câteva cuvinte într-o agendă, îi oferă reclamantei cartea sa de vizită şi o asigură că va obţine o hotărâre favorabilă, dar că la acel moment are o programare la hair stilist şi nu mai poate sta de vorbă cu reclamanta, urmând să reia discuţia după ce va formula acţiunea şi o va pune pe rolul instanţei. Pentru că e o persoană tolerantă, rezonabilă şi îngăduitoare, avocata acceptă propunerea reclamantei de a-i achita onorariul în mai multe rate, dată fiind situaţia financiară dificilă a reclamantei, fată amărâtă, de la ţară.
După câteva zile de studiu intens al truselor de frumuseţe aflate pe biroul său, avocata pune ochii pe noul Cod civil, pe care tocmai îl achiziţionase, şi se pune pe treabă, formulând acţiunea de tăgăduire a paternităţii potrivit prevederilor N.C.C., chiar dacă copilul era născut în anul 1999 când doar ar fi putut visa la intrarea în vigoare a N.C.C. sau a altor coduri. Se gândeşte că ar putea încerca, dintr-un foc, la prima strigare, cu acţiunea în tăgăduirea paternităţii, invocând prevederile art. 414 şi 429 din N.C.C. Zis şi făcut. Avocata schiţează în grabă o acţiune în tăgăduirea paternităţii, neînţelegând nici măcar faptul că e vorba de un copil născut în afara căsătoriei, cu filiaţia stabilită doar faţă de mamă, tatăl fiind necunoscut în certificatul de naştere sau actul de naştere aflat în evidenţa serviciului de stare civilă de la locul naşterii copilului.
Acţiunea e pusă urgent şi cu talent pe rol, se plătesc taxele de timbru necesare, se citează părţile şi se ajunge, după câteva luni, la dezabaterile pe fond. Judecătoarea, o distinsă domniţă cu ochi de mironosiţă, făcea parte tot din clubul select al femeilor frumoase şi cam… atât, fiind încântată că are multe colege invidioase, părea preocupată de probleme personale, având de soluţionat în acea zi peste 70 de dosare. Pentru că nu înţelegea mai nimic din acţiunea depusă la dosar, dar nici din expozeul avocatei, a cărei voce se unduia mieros fără a spune nimic coerent, a amânat o lună cauza, pentru a-şi oferi răgazul necesar studierii dosarului. La al doilea termen judecătoarea se prinde că nu prea e în regulă cu formularea acţiunii de tăgăduire a paternităţii, punând în vedere avocatei să completeze acţiunea în sensul de a se stabili paternitatea faţă de pârât, fără însă a se renunţa la tăgăduirea paternităţii, faţă de acelaşi pârât(!). După alte câteva termene, se dispune efectuarea unei expertize HLA, urmând ca după primirea raportului de expertiză de la I.M.L.”Mina Minovici” să se pronunţe şi soluţia legală. Având în vedere că expertiza HLA a stabilit că pârâtul este tatăl biologic al minorului cu o probabilitate de 98.8%, judecătoarea cochetă a crezut că soluţia e clară, evidentă, admiţând-o fără nici un fel de dubiu.
Câteva probleme de formă şi mai ales de fond ridică sentinţa redactată cu mult talent de către grefierul obosit, neatent şi un pic incompetent, cele mai importante rezultând din redactarea contradictorie şi pe alocuri generatoare de ilaritate. Astfel, sentinţa debutează cu sintagma ”pe rol fiind acţiunea având ca obiect tăgadă de paternitate, formulată de reclamanta… în contradictoriu cu pârâtul…”, aspect inexact, deoarece reclamanta şi-a modificat, în parte acţiunea, în timpul procesului, după priceperea şi preţuirea domniţei avocat, din tăgăduirea paternităţii în tăgăduirea paternităţii şi stabilire de paternitate/filiaţie faţă de acelaşi pârât(!).
Grefierul continuă cu talent să extragă din dosar elementele esenţiale necesare conturării unei sentinţe serioase, argumentate, logice, coerente, fluente şi convingătoare chiar şi pentru CEDO, la o adică. Se afirmă în hotărârea pictată cu mult har de grefier că “în actul de stare civilă întocmit în anul 1999, în dreptul rubricii „mamă” a fost trecut numele de familie al reclamantei, iar în dreptul rubricii tată a fost aplicată o linie”. E o exprimare fericită, se putea şi mai rău, în loc de linie să se spună tatăl natural. Descrierea demnă de o telenovelă continuă, consemnându-se în hotărâre că „apariţia sarcinii, pentru ambele părţi, a fost surprinzătoare (ori au rămas amândouă părţile însărcinate în acelaşi timp ori pârâtul era un gentleman sensibil, uşor impresionabil sau amândoi credeau încă că bebeluşii sunt aduşi de barză…) nici una dintre părţi, având în vedere şi vârsta fragedă, nu era pregătită să îşi asume anumite responsabilităţi (doar anumite, nu toate obligaţiile din Codul civil sau Codul familiei, după caz, referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti, doamna grefier?) născute dintr-o relaţie de familie (mai curând responsabilităţile erau născute din calitatea de părinţi ai unui copil, fie că aceşti părinţi întreţineau sau nu o relaţie de familie, obligaţiile legale fiind prevăzute expres de lege n.n.), prin urmare (de unde concluzia că doi tineri cu vârsta mai mare de 18 ani nu îşi pot asuma calitatea de părinţi ai unui copil, chiar dacă e făcut mai la tinereţe, astfel că trebuie musai să întrerupă mama sarcina? E o logică subtilă care ne scapă…) de comun acord au decis să procedeze la întreruperea sarcinii”.
Urmează o frază care ne-a făcut o jumătate de zi senină, fiind oarecum obligaţi să râdem, chiar împotriva voinţei noastre, minute bune, în şir, graţie calităţilor narative deosebite ale grefierei. Aceasta consemnează, cu seriozitate şi seninătate, în sentinţa judecătorească, faptul că “din discuţiile purtate cu pârâtul (adică cu bărbatul, masculul…) acesta (cine era acesta? bărbatul, nu?) urma să obţină suma de bani necesară procedurii menţionate (cum care procedură? chiuretajul, evident!), prin prestarea unor munci agricole, în satul vecin, însă acesta din urmă (cine acesta din urmă, satul sau pârâtul? parcă pârâtul, nu vi se pare?) timp de 3-4 luni nu a mai dat nici un semn (e vorba despre un semn de viaţă, un semn că s-a lăsat de băutură şi s-a luat de treabă să strângă ceva bani pentru chiuretaj, despre însemnarea într-un caiet cu file dictando, despre semne înscrise pe răboj, un semn din cap sau la ce semne s-o fi referit grefiera??) sarcina sa avansând astfel că întreruperea de sarcină nu a mai fost posibilă(!!??). Poftim?? Sarcina pârâtului avansa? Odată cu a reclamantei sau separat, fiecare cu sarcina mă(ică)sii? Fie-ne scuzată exprimarea deloc academică…
Înţelegem că ne-am grăbit să tragem superficiala concluzie că e o simplă acţiune de stare civilă care are ca obiect, în realitate, stabilirea paternităţii copilului născut din afara căsătoriei. Nu, se vede acum bine treaba, ascultând la vorbele de duh ale grefierei, sculptate cu litere de aur în cartea de hotărâri impecabile care pot fi înrămate fără emoţii şi expuse la Luvru, că e o speţă complexă, în care e necesară o analiză academică, holistică, în finalul căreia să se tragă o concluzie temeinică, articulată, plină de miez. De fapt, pârâtul a lăsat mai întâi însărcinată reclamanta, din dragoste de viaţă, apoi a fost însărcinat cu misiunea istorică de a lăsa paharul şi prietenii din bar deoparte şi a se lua de treabă pentru a nu mai lăsa timp sarcinii reclamantei să crească, după care, ca prin minune, dat fiind faptul că pârâtul nu a mai dat nici un semn, s-a produs un miracol, sarcina reclamantei fiind transferată din custodia reclamantei direct în uterul şi sarcina pârâtului, care s-a văzut, astfel, şi însărcinat, şi la sapă neplecat, şi deloc nechiuretat, şi cu ADN-ul luat şi la pensie alimentară obligat…
Mergem mai departe în a studia această minunată sentinţă şi descoperim că avocata a făcut o combinată între prevederile art. 54 din Codul familiei şi art. 424 din N.C.C. Din păcate, avocata frumuşică dar la carte urâţică nu o nemereşte, de două ori, art. 54 din Codul familiei referindu-se la tăgăduirea paternităţii copilului născut din căsătorie, care beneficiază de prezumţia de paternitate, iar art. 424 din N.C.C. referindu-se, într-adevăr, la stabilirea filiaţiei copilului din afara căsătoriei dar nici acest articol nu este incident în cauză deoarece, potrivit art. 47 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a N.C.C., stabilirea filiaţiei, tăgăduirea paternităţii sau orice altă acţiune privitoare la filiaţie este supusă dispoziţiilor Codului civil şi produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuţi după intrarea lui în vigoare. Articolele incidente în speţă erau doar cele din Codul familiei, respectiv art. 56, 59 şi 60, care se referă la stabilirea filiaţiei copiilor născuţi în afara căsătoriei, fiind incidentă şi prescripţia, aşa cum vom demonstra pe parcurs…
Grefierul, persoană sensibilă, atentă, riguroasă şi ambiţioasă din fire, nu se lasă mai prejos şi consemnează că, sub aspect probator, “s-a încuviinţat proba cu înscrisurile depuse la dosar, proba cu efectuarea expertizei în sistem ADN şi proba cu ancheta socială”. Acelaşi grefier uită de ADN şi consemnează, o frază mai jos, că I.M.L. “Mina Minovici” a depus raportul de expertiză privind cercetarea paternităţii în sistem HLA (nu ADN) cu nr… Păi, dragă tovarăşă grefier, poate ai auzit şi dumneata sau poate afli acum, expertiza ADN[20] nu e tot una cu cea HLA[21], chiar dacă se dispune şi efectuează tot în privinţa stabilirii paternităţii, tot pe la “Mina Minovici” şi alte institute medico-legale din ţară, dar dacă tot ne-am lămurit că în cauză s-a dispus şi efectuat expertiza HLA, ar fi prea mult dacă te-am ruga să consemnezi această realitate juridică, nu alta, inventată din mintea ta plină de fantezie şi creativitate?
Instanţa porneşte motoarele şi e decisă să tranşeze chestiunea spinoasă, având asul din mânecă, expertiza (HLA) care atesta cu o mare probabilitate (98.2%) că pârâtul a însărcinat reclamanta şi va fi însărcinat de instaţă în fişa de post cu noile atribuţii de tată, până la majoratul copilului şi chiar mai mult de atât (până la împlinirea vârstei de 26 de ani, dacă se află în continuarea studiilor, conform legii). Intră direct în subiect, neaflând de prevederile art. 47 din Legea de punere în aplicare a N.C.C. potrivit cărora prevederile N.C.C. în materie de filiaţie se referă exclusiv la copiii născuţi după 1 octombrie 2011. Tempus regit actum? Hai să fim serioşi, avem multe probleme la ordinea zilei, nu e timp de fandoseli din astea formale şi neserioase….
În doi timpi şi trei mişcări, printr-o demonstraţie grefată pe prevederile art. 424 din N.C.C. şi pe expertiza HLA, instanţa concluzionează că pârâtul este tatăl copilului. Mi mult decât atât, pentru că e plină de ştiinţă, se lasă mai apăsat cu argumente convingătoare, afirmând că “în speţă prezumţia de paternitate(??!) nu a fost înlăturată, ci chiar confirmată prin expertiza… (aţi ghicit, ADN!).
Să o luăm încet, că instanţa e plină de ştiinţă confuză…
Primo, în speţă nu acţionează sau nu operează sau nu este incidentă prezumţia de paternitate pentru simplul, banalul, dar fundamentalul, motiv că acest copil e născut în afara căsătoriei.
Secondo, într-o exprimare riguroasă, juridică, o prezumţie (relativă) se poate eventual răsturna dar niciodată confirma printr-o expertiză, ci, cel mult, consolida printr-o expertiză ori alt mijloc de probă admis de lege. Prezumţiile[22] nu sunt informaţii, zvonuri, ştiri, bârfe care se confirmă sau infirmă; potrivit doctrinei[23], „prezumţia evocă considerarea unui lucru ca adevărat – sumit pro vero, habet pro vero – înaine de a se fi făcut probarea lui – proe, id est antequam aliunde probetur”. Ne vine în minte, din aceeaşi categorie a exprimării greşite, exprimarea peren eronată folosită cu multă înţelepciune de unii politicieni care ies de la DNA sau se apără profesionist pe la tv, „m-am prezentat în instanţă pentru a-mi dovedi nevinovăţia”. Nevinovăţia nu se poate, dragi tovarăşi şi prieteni acuzaţi/suspectaţi, niciodată dovedi pentru simplul dar importantul motiv că persoana se prezumă a fi nevinovată, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare[24], aşadar nu mergi în instanţă să îţi probezi nevinovăţia, eşti, din oficiu, considerat/prezumat de drept, prin efectul legii, nevinovat, procurorul fiind obligat să îţi dovedească, în baza probelor utile, pertinente şi concludente, vinovăţia sau vei fi achitat, în lipsă de probe, într-o firească şi corectă înţelegere şi interpretare a legii penale…
Terțo, instanţa îşi argumentează soluţia pe prevederile N.C.C., deşi nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Nici o secundă instanţa nu a luat în considerare posibilitatea ca acţiunea să fie soluţionată potrivit prevederilor Codului familiei, crezând acţiunea plină de erori de fond şi formă formulată de distinsa domnişoară avocat. Dacă ar fi deschis puţin cartea, ar fi înţeles că articole din Codul familiei sunt incidente în cauză, nu din noul Cod civil.
Numele minorului este stabilit, eronat, tot potrivit prevederilor N.C.C., instanţa ajungând la concluzia doctă că, având în vedere opoziţia tatălui, pârâtul G. D., e mai bine ca numele copilului să fie cel al mamei sale. Nu (doar) opoziţia tatălui ar fi putut constitui impedimentul suprem în calea purtării numelui său de familie de către un copil dovedit ca al său, ci alte elemente, care, coroborate ar fi dus la concluzia pertinentă că nu este în interesul superior al copilului ca acesta din urmă să poarte numele tatălui său. Singurele aspecte pe care instanţa le stabileşte corect, potrivit prevederilor N.C.C., se referă la exercitarea în comun de către părinţi a autorităţii părinteşti, pe principiul interesului superior al copilului, locuinţa minorului, la domiciliul mamei şi obligaţia legală de întreţinere.
Neavând habar că acţiunea trebuie judecată potrivit prevederilor Codului familiei, având în vedere că în speţă copilul era născut în anul 1999, instanţa nu îşi pune nici o clipă problema dacă acţiunea nu ar fi trebuit, cumva, respinsă, având în vedere că a intervenit de multişor împlinirea termenului de prescripţie de un an prevăzută de art. 60 din Codul familiei, dinaintea modificărilor aduse prin Legea nr. 288/2007, modificările aduse art. 60 alin. 4 din Codul familiei prin Legea nr. 288 din 2007 neavând incidenţă în cauză, văzând anul naşterii copilului, 1999. Din acest simplu motiv, al împlinirii termenului de prescripţie, deplin ignorat, instanţa admite cererea, în loc să o respingă ca prescrisă. Dacă numai asta ar fi problema, nu am fi îndrituiţi, poate, să fim atât de critici cu onorata, competenta şi preacurata instanţă… Pentru ca cititorii să fie corect şi complet informaţi, o să reproducem, în ghilimele, dispozitivul sentinţei, pentru a se lămuri lumea cum se încheie apoteotic o sentinţă de poveste:
“Admite în parte(??!) acţiunea având ca obiect tăgadă paternitate formulată de reclamanta… în contradictoriu cu pârâtul G. D….
Stabileşte paternitatea minorului… faţă de pârâtul G. D.(acelaşi G. D.!)
Dispune efectuarea menţiunilor corespunzătoare în actele de stare civilă ale primăriei….
Stabileşte ca numele pe care îl va purta minorul să fie… (numele de familie al mamei)”.
Citind atent dispozitivul, m-a luat vertijul intelectual, trecându-mă toate emoţiile…
Să admiţi în parte o acţiune cu mai multe capete de cerere, printre care s-ar număra şi tăgăduirea paternităţii, e admisibil, posibil şi perfect legal, dar să admiţi în parte acţiunea având ca obiect tăgadă paternitate, în condiţiile în care vorbim de un copil născut din afara căsătoriei, mi se pare imposibil, absurd şi cam greu de înţeles…
O dată, pentru că, mărturisesc, cu mâna pe inimă, eu (doar eu?) nu înţeleg efectele admiterii în parte ale tăgăduirii paternităţii; să fie oare, vorba, de faptul că fostul tată (întreg, tată 1/1) devine semitată sau aproape tată, sau, mai curând, aproape netată ori ½ tată?
Apoi, cum să admiţi, pe fond, ceva inadmisibil, adică tăgăduirea paternităţii pentru copilul născut din afara căsătoriei, care nu avea filiaţia stabilită decât faţă de mama sa, potrivit legii şi a certificatului de naştere depus de reclamantă la dosar şi aflat sub ochii judecătoarei?
Nu în ultimul rând, de unde atâta inspiraţie şi putere de a fractura logica formală elementară, în primul alineat să afirmi că Xulescu nu e chiar tată sau e aproape netată apoi, în alineatul 2, să stabileşti filiaţia faţă de acelaşi Xulescu? Ori un bărbat oarecare e tatăl unui copil, ori nu e tatăl aceluiaşi copil, aceste două afirmaţii neîncăpând, în acelaşi timp, într-o minte coerentă şi logică, care respectă principiul terţium non datur[25], fiind cu atât mai grav atunci când alegaţiile apar în cadrul aceluiaşi dispozitiv al unei sentinţe judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile care urmează a se executa(?) (sau nu… în condiţiile date…) la Serviciul de stare civilă…
Plină de mândrie proletară, costumată la patru ace, după ce legalizează respectiva sentinţă judecătorească, avocata care se crede divă printre colegele sale porneşte cu elan muncitoresc spre serviciul de stare civilă unde se afla în păstrare actul de naştere al copilului la care se referea sentinţa, fiind convinsă că va finaliza cu succes operaţiunea de înscriere a menţiunii de tăgăduire a paternităţii sau stabilire a filiaţiei sau chiar ambele(!) pe marginea actului de naştere al copilului. Ofiţerul de stare civilă, persoană competentă, atentă, prudentă şi diligentă, citeşte sentinţa prezentată, vede din start că se referă, evident, la o stabilire de filiaţie, fiind vorba de un copil din afara căsătoriei, dar afirmă, cu temei, că nu pot înscrie ambele alineate din dispozitiv, şi tăgăduirea, în parte, a paternităţii, şi stabilirea de filiaţie, invitând politicos distinsa şi parfumata domnişoară avocat să meargă la instanţă pentru a îndrepta/lămuri dispozitivul vădit contradictoriu al respectivei sentinţe.
Avocata rămâne uimită de “curajul” ofiţerului de stare civilă de „a-şi da cu părerea” în materie de legalitate a hotărârilor judecătoreşti. O somează imperativ, cu un ton care nu face cinste unui intelectual rasat, cum se consideră dar nu este, “nu plec de aici până nu execuţi sentinţa!”, “ce ştii tu despre dreptul civil”, adresând ofiţerului de stare civilă insulte greu de reprodus în cuvinte. Ofiţerul îşi păstrează demnitatea şi calmul, nu dă replica pe care ar fi meritat-o domnişoara avocat dar rămâne decis să nu execute respectiva sentinţă, până la data corectării dispozitivului său. La insistenţa avocatei, ofiţerul de stare civilă întreabă, pe bună dreptate, “în ce parte să execut sentinţa, în partea cu tăgada de paternitate, sau în partea cu stabilirea de filiaţie sau în ambele părţi, deodată”? După o ceartă ca la uşa cortului, produsă, întreţinută şi amplificată de domnişoara avocat, aceasta pleacă, în final, vădit nemulţumită, către Judecătorie, pentru a mai îndrepta câte ceva din sentinţa plină de erori de formă şi mai ales de fond, fiind convinsă că ofiţerul de stare civilă a dat dovadă de rigiditate şi exces de zel nu că sentinţa are mari şi grave probleme!
III. În loc de concluzii…
Am încercat să scoatem în evidenţă, aşa cum ne-am priceput, că superficialitatea, amatorismul şi neimplicarea unui avocat, neatenţia şi nepriceperea grefierului de şedinţă şi mai ales a judecătorului pot genera efecte negative, prin redactarea incoerentă şi eronată, pe fond, a unei sentinţe judecătoreşti. Nu este nici în interesul superior al copilului şi nici în interesul onest al cetăţenilor ca astfel de sentinţe, vădit ilegale, având dispozitivul contradictoriu să poarte menţiunea “definitivă şi irevocabilă” ori „definitivă”, după caz, şi să se pretindă înscrierea ei, prin menţiune, pe actul de stare civilă al persoanei interesate. Nu doar acest ofiţer de stare civilă, ci mulţi alţi colegi ofiţeri de stare civilă dar şi colegi din cadrul serviciilor de evidenţă a persoanelor din ţară constată zilnic astfel de anomalii în sentinţe şi duc lupte grele de convingere a cetăţenilor că UNII avocaţi, UNII mediatori jurişti sau nejurişti ori UNII grefieri sau judecători au greşit, mai mult sau mai puţin, şi că e necesar ca acele greşeli să fie mai întâi corectate pentru a putea fi apoi respectivele sentinţe executate. Suntem la episodul 3 şi minunile din justiţie sunt departe de a se fi epuizat… din respect pentru UNII magistraţi, avocaţi grefieri sau mediatori, care îşi îndeplinesc cu mult profesionalism, onoare şi demnitate profesia, şi cărora le adresăm oneste mulţumiri, nu vom mai da numărul de dosar sau identitatea adevăratei Judecătorii care a pronunţat respectiva sentinţă, asigurând cititorii interesaţi că avem în păstrare sentinţele în original care atestă toate năstruşniciile expuse în articolele publicate…
Ne-am fi dorit ca reforma noilor coduri să fi adus un veritabil progres în activitatea judiciară, progres care ar fi influenţat, în bine, mersul societăţii, în general… se pare însă că lucrurile sunt departe de a se îndrepta, dimpotrivă, par a fi intrat într-o curbă descendentă calitativ şi că prea multe persoane implicate în actul de justiţie îşi dovedesc superficialitatea şi diletantismul, semnând sentinţe care nu le fac cinste nici lor şi cu atât mai puţin nobilei profesii de magistrat european…
[1] Marieta Avram. Drept civil. Familia. Editura Hamangiu, 2013, p. 350 şi urm.
[2] I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 276.
[3] A se vedea Droit de la famille, lucrare colectivă, elaborată sub coordonarea lui J. Rubellin-Devichi, Dalloz, 1996, p. 367.
[4] Potrivit art. 9 din Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, Strasbourg, 15 octombrie 1975, la care România a aderat prin Legea nr. 101/1992. Prevederea se mai regăseşte în art. 48 alin. 3 din Constituţia României şi în art. 260 din Noul Cod civil.
[5] Marieta Avram, op. cit, p. 352.
[6] Marieta Avram, op. cit, p. 374.
[7] Idem, p. 374.
[8] Potrivit practicii judiciare constante, este de principiu că prin noțiunea de “neputinţă” urmează a se înţelege nu numai imposibilitatea fizică sau biologică de a procrea, ci şi imposibilitatea morală, derivată, de exemplu, din relele raporturi statornicite între soţi, din cauza unor diverse motive. De aceea, instanţele au îndatorirea de a face o analiză profundă a relaţiilor de ordin moral dintre soţi, spre a putea trage o concluzie temeinică în legătură cu pretinsa încordare în aceste relaţii, incompatibilă cu întreţinerea unor raporturi intime, pe care este fundamentată prezumţia de paternitate.(Tribunalul Suprem, dec. nr. 243/1982. Imposibilitatea ca soţul mamei să fie tatăl copilului se poate datora şi unei despărţiri din cauze subiective, cauze care au dus nu numai la întreruperea traiului în comun, dar care exclud şi pe fond afectiv, pentru ambii soţi, continuarea unor relaţii intime. Sub acest aspect, trebuie examinată comportarea reciprocă a soţilor în perioada de concepţie a copilului a cărui paternitate soţul o tăgăduieşte. (Trib. Suprem, dec. nr. 2223/1977).
[9] Tribunalul Suprem, dec. nr. 884/1976.
[10] Un astfel de acord, nul absolut, s-a încheiat în anul 2014 de către un mediator-avocat din Buzău care nu a cunoscut faptul că statutul civil al persoanei nu este obiect de negociere între soţi, fiind vădit ilegal, încălcând limitele legale, permise de Legea medierii. Potrivit art. 2 alin. 4 din Legea nr. 192 din 2006, nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege. Din păcate, fapt cu atât mai grav, acordul de mediere astfel încheiat a fost “aparent validat” de istanţa de judecată. Pe larg, în articolul meu publicat pe JURIDICE.ro.
[11] Judecătorul are obligaţia să administreze toate probele în vederea stabilirii corecte a stării de fapt, în sensul stabilirii prin dovezi dacă reclamantul este sau nu tatăl copilului. Statutul civil al persoanei nu poate forma obiectul tranzacţiei între părţile în proces. Numai cu nesocotirea prevederilor legale se poate lua act de înţelegerea intervenită între soţi, prin care se infirmă prezumţia de paternitate, pronunţarea unei hotărâri de expedient care modifică statutul civil al minorului în această modalitate aducând atingere intereselor legitime ale acestuia. (Trib. Suprem, dec. nr. 1501/1968)
[12] Expertiza ADN, HLA, etc.
[13] Marieta Avram, op. cit, p. 389.
[14] Idem, p. 390.
[15] Potrivit art. 6 alin. 1 din N.C.C., Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă. Conform art. 47 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a N.C.C., stabilirea filiaţiei, tăgăduirea paternităţii sau orice altă acţiune privitoare la filiaţie este supusă dispoziţiilor Codului civil şi produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuţi după intrarea lui în vigoare.
[16] “Având în vedere prevederile art. 47 din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a N.C.C., caracterul imprescriptibil al acţiunii în stabilirea paternităţii, câtă vreme copilul este în viaţă, va fi aplicabil doar în situaţia în care naşterea s-a realizat după intrarea în vigoare a N.C.C. De aceea, dacă naşterea a avut loc înainte de 1 octombrie 2011, atunci acţiunea în stabilirea paternităţii este prescriptibilă în termenul prevăzut de legea în vigoare la data naşterii, respectiv fostul Cod al familiei. Prin Legea nr. 288/2007 s-a completat art. 60 alin. 4, precizându-se că acţiunea în stabilirea paternităţii aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia. Este real că prin art. 2 din Legea nr. 288/2007 s-a prevăzut că dispoziţiile acesteia sunt aplicabile şi copiilor născuţi antgerior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2007 dar prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1345/2008 norma legală a fost declarată neconstituţională (retroactivă). Prin urmare, au fost supuse prescripţiei extinctive doar acţiunile în stabilirea paternităţii, pentru copiii născuţi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2007”. Terzea Viorel, N.C.C., adnotat cu doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Universul Juridic, 2014, p. 432. În acelaşi sens, s-a afirmat cu temei faptul că “pentru copiii născuţi anterior datei de 1 octombrie 2011, prescripţia dreptului la acţiune este guvernată de prevederile Codului familiei (este vorba de termenul de 1 an socotit de la data naşterii copilului sau, după caz, de la alte momente”. Gabriela Cristina Frenţiu, în Noul Cod civil, comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, 2012, p.627
[17] Emesse Florian, Dreptul Familiei în reglementarea N.C.C., Ed. C. H. Beck, 2011, p. 354.
[18] Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Cristina Codruţa Hăgeanu, Dreptul familiei în reglementarea N.C.C., Ed. C. H. Beck, 2012, p. 217-218.
[19] Emesse Florian în Noul Cod civil, comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, 2012, p. 462.
[20] “Pentru aplicarea metodei amprentei genetice (ADN) în expertiza filiaţiei este necesară folosirea probelor de la cele 3 persoane expertizate (mamă, copil, presupus tată). În gelul de electroforeză se pun de asemenea: o probă de control, câţiva markeri cu greutate moleculară cunoscută şi un amestec de ADN de la copil şi de la presupusul tată. Excluderea învinuitului se face dacă la copil se detectează o bandă care nu se găseşte la nici unul dintre adulţi, iar afirmarea paternităţii este constatată atunci când toate benzile copilului se găsesc la ambii părinţi, dar nu adulţii, când la copil se găsesc benzi străine de ale ambilor. Dacă se foloseşte o sondă care identifică 15 fragmente de ADN, prezenţa a trei benzi străine pe amprenta copilului exclude paternitatea.
În cazurile în care expertiza efectuată include pe lângă mamă, copil, doi presupuşi taţi, se recomandă:
a) utilizarea probelor multilocus şi a 3-5 probe monolocus;
b) compararea datelor obţinute cu acelea ale testelor sanguine. Raportul de expertiză a filiaţiei prin aplicarea metodei amprentei genetice trebuie să conţină: date asupra secvenţei de ADN care defineşte locusul, demonstrarea transmiterii mendeliene, frecvenţa alelelor sau haplotipurilor, frecvenţa mutaţiilor şi recombinaţiilor, metode de control statistic”. A se vedea C. Trandafir, M. Găiculescu, în V. Beliş (coord.), Tratat de medicină legală, Ed. Medicală, p. 519 şi urm.
[21] Potrivit doctrinei, “în cadrul complexului major de histocompatibilitate, sistemul HLA constituie cel mai cuprinzător sistem de antigene umane, mai ales că acesta este prezent pe toate celulele nucleate, trombocite şi chiar pe spermii. Sistemul HLA este cel mai important marker genetic. Până în prezent nu s-a identificat nici un alt sistem de markeri genetici care să aibă un asemenea polimorfism într-un model genetic aşa de bine definit. Rezultatele testării HLA pot fi evaluate biostatistic pentru a determina probabilitatea de paternitate”. A se vedea C. Trandafir, M. Găiculescu, în V. Beliş (coord.), Tratat de medicină legală., Ed. Medicală, p. 519 şi urm.
[22] Prezumţie, consecinţă logică pe care legea sau judecătorul o trage dintr-un fapt cunoscut cu privire la un fapt necunoscut. În funcţie de sursa lor, prezumțiile pot fi: a) legale, care se numesc astfel deoarece sunt determinate prin lege; ele sunt limitate ca număr şi fiind prevăzute de lege pentru situaţii anume determinate, nu pot fi extinse şi la alte situaţii prin analogie; din această categorie fac parte, spre exemplu: prezumția că hotărârea judecătorească rămasă definitivă exprimă adevăratele raporturi juridice dintre părţi; prezumția potrivit căreia construcţia ridicată pe un teren aparţine proprietarului acelui teren; prezumția de comunitate a bunurilor dobândite de către soţi în timpul căsătoriei etc.; b) simple sau ale omului, numite astfel întrucât legea dispune că prezumțiile care nu sunt stabilite prin lege sunt lăsate la înţelepciunea şi aprecierea judecătorului; ele nu sunt limitate la număr, dar pentru a preveni orice arbitrariu al judecătorului, legea cere ca aceste prezumții să aibă forţa necesară pentru a naşte probabilitatea. Unele prezumții simple, datorită frecvenţei cu care sunt folosite în practica judiciară, au dobândit o oarecare stabilitate, motiv pentru care au fost numite prezumții constante (spre exemplu, prezumția că cel care posedă un imobil sub nume de proprietar este şi proprietarul adevărat al acelui imobil). În funcţie de puterea lor probantă, prezumțiile se împart în: a) absolute, care nu pot fi combătute prin proba contrară, legea neîngăduind o asemenea dovadă împotriva lor (de exemplu, prezumția de cauzalitate în materia răspunderii pentru lucruri); b) relative sau condiţionate, împotriva cărora proba contrară este admisibilă (de exemplu, prezumția bunei-credinţe a posesorului) [v. şi prezumţii legale; prezumţii simple]. A se vedea aici.
[23] Ion Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, 2005, p. 81.
[24] Potrivit art. 23 pct. 11 din Constituţia României, art. 4 din N.C.P.P.
[25] Principiul terţului exclus, Orice propoziţie aflată într-un raport de opoziţie cu o altă propoziţie este sau adevărată, sau falsă. Terţul este exclus. Aceste două principii asigură, fiecare dintre ele, alte calităţi remarcabile ale demersurilor teoretice:
– principiul necontradicţiei asigură coerenţa (sau consistenţa) demersurilor raţionale. În construcţiile teoretice nu trebuie să existe nici măcar două propoziţii care să fie reciproc inconsistente;
– principiul terţului exclus asigură rigoarea şi consecvenţa demonstraţiei.
Adrian-Relu TĂNASE
Director executiv-adjunct, Direcţia de Evidenţă a Persoanelor Buzău
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
