Cum am gustat incertitudini și câteva efectivități
3 decembrie 2014 | Călin DRAGOMIR
Câteva scăpărări de pensulă în mai multe culori, chenăruite în gri și-apoi în roz, fără zeițe legate la ochi, fără balanțe, fără tăișuri de sabie. Este coperta care îmbracă străduința de câțiva ani a domnului profesor Valentin Constantin: 12 articole publicate în Noua Revistă de Drepturile Omului, două conferințe și două texte scrise în timpul boom-ului constituțional din vara anului 2012. După foarte utila culegere de Doctrină și jurisprudență internațională și manualul de Drept internațional, colecția de articole Incertitudini și câteva efectivități vine să ocupe o parte din casa aproape pustie a literaturii române de drept public.
Am prins a gusta și noi, prin citirea acestui volum, din pasiunea domnului profesor pentru doctrina juridică anglo-saxonă, din virtuțile lui Hart, din ideile lui Neil MacCormick și teoriile lui Benjamin Cardozo aplicate la realitatea românească. Nu am rămâne surprinși că înalta ținută intelectuală și stilul domniei sale i-ar putea revolta pe unii autori de articole juridice, care-și încep bâlbâielile cu „Potrivit art. x din Legea nr. y” și le sfârșesc cu limba de lemn a lui „Astfel, apreciem că…”.
Judecătorul român și lipsurile sale
Profesorul Valentin Constantin susține în această carte că reforma justiției trebuie să înceapă cu reforma judecătorului și să sfârșească cu reforma sistemului, iar nu invers. Și aceasta inclusiv din cauza că reforma în cauză este un proces neinteresant pentru politicieni. Ar fi, prin urmare, un proces care pornește din conștiințele judecătorilor și produce efecte în întreaga societate. Însă, judecătorii sunt deprinși de la începutul carierei lor, prin chiar art. 5 din Codul lor deontologic, că „În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, […] nu trebuie să fie sau să se lase influențați de doctrine politice.” Orizontul lor pare a fi unul limitat congenital. Li se inoculează ideea că trebuie să rămână judecători legislativi, judecători obișnuiți care lucrează doar cu reguli juridice, nu și cu standarde sau principii juridice. „Ei nu sunt Apollo, ei sunt oracolul lui”[1]. Ei știu să tranșeze doar incompatibilitatea regulilor, nu și situația în care o regulă de drept validă încalcă un drept fundamental.
Institutul Național al Magistraturii îi apare domnului profesor ca un fel de școală națională de literatură pe care regimul comunist o înființase în anii ’50 la București. Domnia sa se întreabă ce s-ar fi întâmplat dacă un anumit gen de stimulente i-ar fi determinat pe cei mai sârguincioși sau pe cei mai atenți elevi ai școlii de literatură să devină critici literari și pe ceilalți poeți și prozatori? Ne vine în minte exemplul unui talentat poet, Gheorghe Grigurcu, astăzi cunoscut mai mult pentru studiile sale de critică literară. Monitorizat atent de câțiva colegi de la „școala de scriitori”, acesta a fost exmatriculat din instituția de pe strada Kiseleff chiar în ziua de Crăciun, pe motiv că ar fi fost un individ „descompus”, „periculos”, un rod al „putredei morale burghezo-moşiereşti”. Urmarea – a putut publica doar câteva comentarii firave prin revistele literare de provincie, nu și poezii. Vechea Securitate a fost, fără îndoială, unul dintre stimulente. Nu insinuăm nimic.
Domnul profesor remarcă judicios cum întărește Înalta Curte de Casație și Justiție din România, atunci când are ocazia, conturul noului profil corporatist al judecătorului român. „Se va spune că energia dirijată spre avantajele de breaslă este o consecință firească a autonomiilor de dată recentă, un fel de boli ale copilăriei” (pag. 25). Căci a judeca procese în care îți tranșezi propriile drepturi (salariale) încalcă străvechiul Nemo judex in sua causa, iar a refuza să judeci ilegalitatea actelor administrative emise înainte de intrarea în vigoare a Legii contenciosului administrativ din 2004, care a introdus în dreptul administrativ român excepția de nelegalitate, consacră „teoria drepturilor ilegal câștigate”. Nu cumva să se supra-aglomereze instanțele! Mai este respectat, oare, standardul pe care autorul îl numește „judecător necesar într-o societate democratică” (pag. 26)?
Judecătorul român este un judecător pentru care morala se reduce la „morala pozitivă”. Pentru acesta, dreptul semnifică doar legislație. „Este la fel lipsit de atenție morală, cum este și de ethos constituțional” (pag. 26). Nu vezi la judecătorul român analize de ordin etico-moral precum la judecătorul american. Nu vezi incursiuni în tratate de sociologie și de economie politică. Până și proporționalitatea unei ingerințe este analizată uneori de către judecători într-un mod abstract și nu concret (pag. 205). Motivarea soluțiilor sale este una strict logică, de tip silogistic. Iar argumentarea de tip silogistic este o influență franceză. Antonin Scalia, cunoscutul judecător de la Curtea Supremă a Statelor Unite, nu a ratat șansa să-i ironizeze pe judecătorii francezi care exercită o funcție de tip judiciar, asemenea arbitrilor de baseball sau de fotbal. Ei nu fac drept (pag. 251). Nu trebuie să uimească pe nimeni opțiunea pentru expresia „autoritate judecătorească” din Constituția României. E același model francez. Noi am preluat cu exactitate, spune profesorul, formularea Constituției franceze din 1958, doctrina franceză de drept constituțional explicând de ce constituanta franceză a evitat sintagma „putere judecătorească”. Pentru că sintagma „putere judecătorească” era în dezacord cu ideea că funcția judiciară poate fi plasată la nivelul puterilor în stat, alături de funcțiile legislativă și executivă, în absența așa-numitei „legitimități democratice”. Era un rod al utopiei republicane a lui Montesquieu. Separația (prin izolare) a celor trei puteri ale statului, impunându-le judecătorilor stricta interpretare a legii (fără a adăuga la aceasta), blochează doctrina preeminenței dreptului, iar o atare societate rămâne permanent expusă eventualelor abuzuri ale majorităților parlamentare consolidate (pag. 63). Din lac în puț, din dictatura proletariatului în dictatura Parlamentului, care va dura cât va dura tranziția. „Să trăiești într-o epocă de tranziție”, spune un blestem chinez (pag. 40). Echivalentul lui sovietic rezidă în verdictul „să trăiești doar din salariu”.
Noduri marinărești
„Legitim înseamnă ceea ce este justificat sau ceea ce este în acord cu dreptatea” (pag. 117). Când Președintele în funcție al României spune, în fața Curții Constituționale, că este cel mai legitim dintre politicieni, îți apleci ca judecător privirea în pământ, a neputință în fața destinului. Probabil, personajul cu pricina s-a considerat cel mai legitim „în calitate de organ al statului și nu de personalitate politică” (pag. 118). Este ciudat cum poate deborda de legitimitate un Președinte ales după două tururi de scrutin și nu dintr-unul singur (pag. 121). Preeminența dreptului presupune în mod necesar efectivitatea drepturilor fundamentale. Însă a controla preeminența dreptului prin legitimități de facto pare lipsit de sens (pag. 124). Nod dezlegat.
Există în acest volum o serie de articole care ar trebui să constituie teme pentru seminarele de drept constituțional din cadrul tuturor facultăților noastre de drept. Unul dintre ele este Criza articolelor 85 și 105 din Constituție și reprezintă un excelent model de interpretare a prevederilor constituționale care reglementează modul de desemnare a Prim-ministrului de către Președinte. Studenții de la Facultatea de Drept a Universității din București învață, bunăoară, cum se interpretează legea mai mult de pe la seminarele de drept civil, decât de la cele de teorie generală a dreptului sau de drept constituțional. Însă, la seminarele de drept civil accentul se pune pe interpretarea logică. Ubi lex non distinguit,… și așa încep, de obicei greșit, argumentațiile soluțiilor pentru spețe. Ca să nu mai spunem că viitorii juriști pasionați de domeniul dreptului constituțional află doar dacă au noroc despre faptul că interpretarea teleologică prevalează față de cea logică și că interpretarea logică poate cel mult să confirme interpretarea teleologică, în niciun caz s-o înlăture. Un alt articol din această categorie este Cine ar trebui să reprezinte, totuși, România la Consiliul European? Speța, celebră deja pentru că a făcut obiectul controlului de constituționalitate, a fost soluționată de către Curte într-un mod eronat. Aplicarea tratatelor (art. 15 alin. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană), spune profesorul, este o chestiune reglementată de Legea nr. 590/2003 privind tratatele, prin urmare, Curtea trebuia să declare cererea președintelui inadmisibilă ratione materiae, în absența naturii constituționale a conflictului (pag. 129). Curtea nu doar a admis cererea, ci ne-a blagoslovit chiar cu eticheta de sistem semi-prezidențial, preferându-l pe Vlad Perju lui Giovanni Sartori, tot așa cum l-ar fi preferat, probabil, pe Ioan Stanomir lui Guido Calabresi sau pe Cătălin Avramescu lui… Giambattista Vico. „Cei care vor admite că doi membri ai CCR s-au aflat cu acest prilej într-o poziție care ridică dubii rezonabile legate de independența față de una dintre părți și față de imparțialitatea lor, vor întreba, probabil, care ar fi fost soluțiile” (pag. 132). Asemenea situații se întâmplă și pe la case mai mari, numai că din rațiuni diferite. Odinioară, Ronald Dworkin se întreba[2] ce a stat la baza puseului de activism judiciar al celor cinci judecători conservatori de la Curtea Supremă a Statelor Unite (într-o decizie de 5 la 4), când au dispus încetarea numărării voturilor din Florida de la alegerile prezidențiale din 2000. Judecătorii majoritari așteptau cu inima la gură desemnarea următorului judecător de către noul președinte, pentru a-și putea continua programul radical. Majoritatea trebuia păstrată, iar candidatul George W. Bush le-ar fi fost util.
În Supermajoritatea și boicotul, profesorul Valentin Constantin respinge analogia făcută de către Curtea Constituțională între cvorumul pretins la referendum și cvorumul de ședință pretins la adoptarea legilor organice, în Decizia ce a precedat referendumul de demitere a Președintelui în 2012. „Este nepermisă o analogie între o tehnică ce favorizează compromisul și un mecanism care îl exclude” (pag. 148). Fără vreo bază juridică în Constituție, voința poporului suveran a fost limitată prin legislație. Să admiți că legislatorul poate aboli regula majorității atunci când reglementează în sfera organizării referendumului național nu constituie în niciun caz o idee prea înaltă despre suveranitatea poporului. „Ce mai rămâne din substanța suveranității dacă suveranul poate fi limitat prin legislație ordinară în rarele momente de exercițiu direct al puterii sale?” (pag. 150). Solicitarea Președintelui adresată susținătorilor săi de a se abține de la vot, afirmă profesorul, este contrară libertății votului (pag. 158). Principala tehnică de garantare a votului liber o reprezintă secretizarea sa. Votul secret este prin excelență votul liber în mod efectiv. În cazul boicotului, absența de la vot a fidelilor uneia dintre părțile aflate în conflict nu reprezintă exercițiul inocent al libertății de a nu vota. Singura soluție care ar putea fi avută în vedere ar fi fost validarea referendumului. Iar aici autorul trimite la cauza Riggs v. Palmer (1889) din fața Curții Supreme a Statelor Unite (pag. 160). În această cauză, un june de 16 ani care își otrăvise bunicul se întreba dacă îl poate moșteni. Judecătorii americani i-au spus că „No one shall be permited to profit by his own fraud”. Latinii rosteau apăsat Ex injuria non oritur jus, iar judecătorii Curții din România ar fi trebuit să blocheze, în baza acestui principiu, efectele favorabile pe care Președintele le-a obținut sau a încercat să le obțină prin boicot.
Respectul datorat ființei umane
Asaltați de gânduri și de griji, după ce urcă în grabă scările de marmură ale tribunalelor, avocații justițiabililor sau justițiabilii înșiși privesc listele diurne cu procese aflate pe rol și abia dacă observă că simplul, dar necesarul „domnul/doamna”, formulă care exprimă respect pentru ființa umană, lipsește în totalitate (pag. 83). Un reflex autoritar al statului care nu datorează respect nimănui? Până și inculpații României de dinaintea lui 1989 deveneau pentru procurori „domni” în loc de „tovarăși”. Astăzi, persoana este redusă la numele ei de pe actul de identitate: „numitul” sau „numita”. Mai mult, în România, procesele nu poartă numele persoanelor fizice sau juridice care le-au declanșat. Ca în Gulag, numele de persoane devin numere. Procesul judiciar este depersonalizat, în desconsiderarea demnității umane (pag. 83).
Tarele sistemului nostru juridic, implicit lipsa respectului datorat ființei umane, și-ar putea avea una dintre cauze în ignoranța ticluitorilor de programă universitară juridică. Materia drepturilor omului se studiază în general cu titlu de disciplină opțională, în primii ani de studiu, atunci când studenții nu posedă încă cunoștințe elementare de procedură civilă sau penală (pag. 93). Tinerii își îndreaptă atenția doar spre domeniile dreptului penal și al celui civil, singurele care fac obiectul examenelor de intrare în profesii.
Sunt câteva note ale acestei lucrări pe care le-am reținut pentru succinta noastră prezentare. Este o carte care ar contribui, odată parcursă, la întărirea conștiinței juridice a cititorilor săi. O carte în care se manifestă un spirit critic viu, în care există luări de poziție originale și în care ideile sunt susținute cu o siguranță deplină.
Mulțumiri domnului profesor!
[1] Richard A. Posner, The Incoherence of Antonin Scalia.
[2] Ronald Dworkin, A Badly Flawed Election.
Călin DRAGOMIR
* ”Incertitudini și câteva efectivități” de Valentin Constantin, profesor de drept internațional la Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara (Ed. Universul Juridic, 2014).
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
