« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii
4 comentarii

Consideratii generale referitoare la dreptul de proprietate
08.04.2008 | JURIDICE.ro, Lucian-Cosmin Manoloiu

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

Prin lucrarea de fata am dorit sa reliefam o parte din considerentele generale ce se degaja din jurisprudenta Curtii Constitutionale relativa la dispozitiile inscrise in art. 480 C. civ., potrivit carora: "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege", in considerarea jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, prin reflectie asupra teoriei si jurisprudentei in materie.

Pentru a putea constitui exercitiul unor drepturi, actele persoanei trebuie sa fie recunoscute, sau sa nu fie interzise de lege, intrucat un act contrar legii nu se poate constitui, din punct de vedere juridic, exercitiul unui drept. Dreptul subiectiv este o prerogativa a activitatii individuale, in virtutea caruia subiectul unui raport juridic poate actiona in limitele permise de lege. Drepturile civile ale persoanelor fizice si juridice, in raport cu sfera persoanelor obligate si in functie de continutul obligatiilor corespunzatoare, sunt:
– drepturi absolute;
– drepturi relative.

Drepturile absolute sunt acele drepturi carora le corespunde obligatia generala negativa a tuturor persoanelor de a se abtine de la incalcarea lor.

Din categoria drepturilor absolute fac parte:
– drepturile personale nepatrimoniale, cum sunt dreptul la nume, dreptul la integritatea persoanei, la onoare, etc.;
– drepturi ce deriva din raporturile de familie;
– drepturile de autor si inventator;
– dreptul de proprietate, precum si celelalte drepturi reale.

Drepturile relative sunt acele drepturi carora le corespunde obligatia uneia sau a unor persoane determinate de a da, de a savarsi sau de a se abtine de la anumite acte sau fapte juridice. Aceste drepturi opereaza numai in privinta subiectului obligat sau a subiectelor obligate. Acestea sunt toate drepturile ce se nasc din contracte.

O alta clasificare a drepturilor se poate face dupa continutul lor economic, astfel:
– drepturi patrimoniale;
– drepturi nepatrimoniale.

Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi care au un continut economic, oferind posibilitatea unei evaluari banesti. Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi care nu au un continut economic, cum sunt cele legate de persoana omului.

Drepturile patrimoniale se impart in:
– drepturi reale;
– drepturi de creanta.

Drepturile reale sunt acele drepturi patrimoniale pe care titularii lor le exercita direct asupra lucrurilor, fara concursul altor persoane.

Drepturile reale se impart la randul lor in:
– drepturi reale principale;
– drepturi reale accesorii.

Din categoria drepturilor reale principale fac parte: dreptul de proprietare, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, uz si abitatie, dreptul de servitute.

Din categoria drepturilor reale accesorii fac parte: ipoteca, privilegiile si amanetul. Sunt denumite drepturi reale accesorii deoarece servesc drept garantie reala unor drepturi de creanta.

Drepturile de creanta sunt acele drepturi patrimoniale in baza carora subiectul activ numit creditor poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor ca acesta sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva.

Drepturile civile ale persoanelor fizice si juridice sunt recunoscute si ocrotite atat de Constitutie cat si de Codul civil, in scopul satisfacerii intereselor acestora in acord cu interesul general al statului.

Codul civil, in art. 480, defineste proprietatea ca fiind dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege.

Din definitia data de catre Codul civil rezulta elementele esentiale ale dreptului de proprietate, definind acest drept prin atributele acestuia, definitie criticata in literatura de specialitate, in sensul ca legiuitorul in loc sa defineasca proprietatea prin natura ei, o defineste mai mult prin atributele acestuia, trebuind sa se faca o enumerare completa a acestor atribute, in raport de textul legii care nu face referire si la prerogativa titularului dreptului de proprietate de a se folosi de lucru, precum si imprejurarea ca definirea dreptului de proprietate ca fiind un drept absolut nu ar corespunde realitatii juridice si practicii (G. Boroi & L. Stanciulescu, Drept civil, Curs selectiv pentru licenta, ed. Hamangiu, Bucuresti, 2006, pag. 173).

Cu referire la acest aspect, consider ca definitia cuprinsa in corpul Codului civil este mai mult o metafora juridica, in sensul ca dreptul de proprietate este definit ca fiind absolut in relatie cu continutul juridic al acestuia, respectiv prin atributele acestuia: ius utendi, ius fruendi si ius abutendi, care presupune exercitarea prerogativelor mentionate mai sus asupra bunului in sensul stapanirii efective a acestuia, in materialitatea sa, direct si nemijlocit in putere proprie, in conditiile fixate de catre lege.

Totodata, caracterul absolut al dreptului de proprietate se poate traduce prin opozabilitatea acestuia orga omnes, respectiv prin imprejurarea ca titlularul acestui drept poate exercita oricare dintre atributele dreptului de proprietate fara a cere concursul altei persoane, iar limitarea exercitiului acestuia fiind data de natura constitutionala a dreptului de proprietate, care face parte din buchetul drepturilor reale principale, alaturi de dreptul de uzufruct, de uz, abitatie si superficie. Acest caracter ii confera dreptului de proprietate dreptul de urmarire [care consta in posibilitatea recunoscuta titularului unui drept real de a pretinde bunul in orice maini s-ar gasi] si de preferinta [care reprezinta facultatea pe care dreptul real accesoriu unui drept de creanta o confera titularului sau de a avea prioritate fata de toti ceilalti creditori pentru a obtine satisfacerea creantei sale prin urmarirea bunului asupra caruia poarta acest drept real (creditorul a carui creanta este garantata printr-un gaj sau printr-o ipoteca, daca se afla in concurs cu alti creditori ce nu dispun de o asemenea garantie, isi va satisface integral si cu precadere creanta sa din bunurile gajate sau ipotecate)].

Astfel, proprietarul exercita atributele dreptului de proprietate intotdeauna in nume propriu, in limitele impuse de catre lege, iar toate celelalte persoane, altele decat proprietarul, exercita aceste prerogative in puterea legii si, mai ales, in numele proprietarului.

Dreptul de proprietate privata este un drept absolut, exclusiv si perpetuu. Dreptul de proprietate este un drept absolut pentru ca titularul sau are libertatea oricarei actiuni sau inactiuni in legatura cu bunul sau. Caracterul exclusiv cuprinde doua idei: monopolul titularului dreptului de proprietate asupra bunului sau si excluderea tertilor, inclusiv a autoritatilor publice, de la exercitarea prerogativelor proprietatii. In fine, dreptul de proprietate este perpetuu, in sensul ca el dureaza atata vreme cata exista si bunul care face obiectul dreptului; in plus, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz si nu poate fi pierdut prin interventia prescriptiei extinctive, putand fi, insa, „paralizat” prin invocarea institutiei uzucapiunii, ca mijloc originar de dobandire a proprietatii, care presupune, conform art. 645 si art. 1837 C. civ., indeplinirea conditiilor rezultand din art. 1846-1847 din acelasi cod si anume exercitarea unei posesii utile. Posesia este utila daca este neintrerupta, netulburata, publica si exercitata sub nume de proprietar, conform art. 1846-1847 C. civ. In temeiul art. 1860 C. civ., orice posesor posterior are facultatea, spre a putea invoca dobandirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, sa uneasca posesiunea sa cu posesiunea autorului sau daca: – intre acestia a existat un raport juridic si – posesorul anterior nu a fost proprietarul imobilului.

Referitor la atributul posesiei, este de retinut ca, in raport de institutia uzucapiunii, in sistemul Codului nostru civil uzucapiunea este un mod originar de dobandire a proprietatii unui bun imobil, ca efect al exercitarii posesiunii utile asupra acelui bun un interval de timp determinat de lege.

Pentru dobandirea dreptului de proprietate imobiliara prin uzucapiunea de 30 de ani, astfel cum este reglementata in art. 1890 din Codul civil, este necesar sa fie indeplinite, cumulativ, doua conditii: posesia propriu-zisa sa fie utila, adica neviciata, si sa fie exercitata neintrerupt timp de 30 de ani, indiferent daca posesorul este de buna-credinta sau de rea-credinta.

In acest sens, in art. 1846 alin. (1) din Codul civil se prevede ca „orice prescriptie este fondata pe faptul posesiunii”, precizandu-se, in alineatul urmator, ca „posesiunea este detinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitata, una sau alta, de noi insine sau de altul in numele nostru”.

Rezulta, deci, ca posesiunea juridica, adica cea aparata de lege ca manifestare exterioara a unui drept, consta atat in exercitarea in fapt a unor acte asupra bunului, cat si in posibilitatea de a exercita acele acte ca manifestare a pretentiunii existentei unui drept asupra bunului respectiv, fie sub forma dreptului de proprietate in intregul sau, fie sub forma unui atribut al acestuia.

Exercitarea in fapt a unor acte asupra bunului, adica simpla detentiune, poate avea loc in numele detentorului insusi sau in numele altuia, in acest din urma caz beneficiile posesiunii juridice apartinand celui a carui pretentiune de drept se manifesta prin intermediul detentorului de fapt.

In conformitate cu prevederile art. 1847 din Codul civil, „ca sa se poata prescrie, se cere o posesiune continua, neintrerupta, netulburata, publica si sub nume de proprietar”.

Prin art. 1853 din Codul civil se prevede ca „actele ce exercitam sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adica in calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc. sau asupra unui lucru comun, in puterea destinatiei legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar”, precum si ca „tot asemenea este posesia ce am exercita asupra unui bun al altuia, prin simpla ingaduinta a proprietarului sau”.

Cu toate ca nu este tratata ca viciu al posesiei in Codul civil, precaritatea poate fi considerata mai mult decat atat, si anume ca o lipsa a insesi posesiei, deoarece este lipsita de „animus domini”, adica de elementul intentional al posesiei.

Precaritatea, desi echivaleaza cu o lipsa a posesiei insesi, in conceptia Codului civil apare totusi ca un viciu absolut si perpetuu al posesiei, pentru ca persoanele enumerate in art 1853 din Codul civil poseda pentru altul: locatarul pentru proprietar, depozitarul pentru depozitant, uzufructuarul pentru nudul proprietar.

Prin Codul civil este reglementata insa si intervertirea precaritatii sau a titlului posesiei, admitandu-se ca, in anumite situatii, detentia precara se poate transforma in posesie propriu-zisa.

Art. 1858 din Codul civil enumera urmatoarele cazuri:
– cand detinatorul lucrului primeste cu buna-credinta de la altul decat adevaratul proprietar un titlu translativ de proprietate in privinta lucrului detinut, el devine posesor propriu-zis, ca de exemplu, atunci cand un chirias, la moartea proprietarului, cumpara imobilul inchiriat de la o persoana pe care o crede mostenitoare a defunctului. Din momentul cumpararii devine posesor propriu-zis, incetand de a mai fi un detentor precar;

– cand detinatorul lucrului neaga dreptul celui de la care detine posesiunea, prin acte de rezistenta, la exercitiul dreptului sau, titlul precar se afla intervertit si posesiunea devine utila. In aceasta situatie nu este insa suficient ca detentorul sa nege pur si simplu dreptul autorului sau, adica sa se limiteze a spune ca nu recunoaste acest drept, ci el trebuie sa manifeste vointa sa de a poseda in contra vointei autorului sau prin acte reale, prin „acte de rezistenta”, susceptibile sa provoace un conflict intre el si proprietar relativ la chesiunea proprietatii. Astfel de acte pot fi o notificare facuta proprietarului de catre chirias, prin care ii pune in vedere ca nu ii va mai plati chiria, sau daca, in cazul in care conflictul devine litigios in fata instantelor judecatoresti, se apara prin probe in contra pretentiilor proprietarului;

– titlul precar se mai interverteste in titlu util, atunci cand lucrul este transmis, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, de catre detentorul precar unei persoane de buna-credinta;

– in fine, titlul precar se interverteste in titlu util si in cazul in care transmisiunea lucrului se face printr-un act cu titlu universal unei persoane de buna-credinta. Buna-credinta, in aceasta situatie, consta in faptul ca succesorul nu stia ca defunctul detinea lucrul ca un simplu detentor precar.

Prin urmare detentia locatarului, fiind viciata de precaritate, nu poate conduce, prin uzucapiune, la dobandirea proprietatii asupra imobilului ce face obiectul locatiunii.
(C.S.J., Sectiile Unite, Decizia nr.VIII din 27 septembrie 1999, publicata in M.Of. nr. 636/27 dec. 1999)

Folosinta (ius utendi si ius fruendi) cuprinde atat utilizarea bunului, cat si culegerea fructelor acestuia.

Dispozitia (ius abutendi), are doua elemente: dispozitia materiala asupra bunului (in cazul bunurilor corporale (care exprima posibilitatea de a modifica forma lucrului, a transforma, distruge sau consuma substanta acestuia) si dispozitia juridica (ce exprima posibilitatea instrainarii in tot sau in parte a dreptului de proprietate).

Ca o incercare, dintre multele asemenea, dreptul de proprietate a fost definit ca fiind acel drept real care confera titularului atributele de posesie, folosinta si dispozitie asupra unui bun, atribute pe care numai acesta le poate exercita in plenitudinea lor, in putere proprie si in interesul sau, cu respectarea normelor juridice in vigoare. (L. Pop & L-M Harosa, Drept civil, Drepturile reale principale, ed. Universul juridic, Bucuresti 2006, pag. 83).

Actiunea in revendicare, fondata pe art. 480 C. civ., este actiunea proprietarului neposesor impotriva posesorului neproprietar, actiune reala deci, prin care reclamantul cere instantei de judecata sa i se recunoasca dreptul de proprietate asupra unui bun determinat si, pe cale de consecinta, sa-l oblige pe parat la restituirea posesiei bunului.

Astfel, analizand continutul art. 480 C. civ., prin corelatie cu dispozitiile constitutionale cuprinse in art. 21 si 16, s-a constatat ca aceste prevederi sunt constitutionale, retinandu-se ca prevederile articolului sus-mentionat dau definitia legala a proprietatii, precizand ca dreptul de proprietate este atat un drept absolut, ce rezulta din exercitarea celor 3 atribute ale acestui drept real (usus, fructus si abusus), cat si un drept exclusiv, din punctul de vedere al titularului care il poate exercita in mod liber, cu respectarea insa a ordinii publice si a dispozitiilor imperative ale legii.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Constitutie, orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, libertatilor si a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiasi articol, nicio lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept. Principiul accesului liber la justitie, consacrat prin textul citat din Legea fundamentala, implica, intre altele, adoptarea de catre legiuitor a unor reglementari prin care partile litigante sa isi poata sustine si valorifica dreptul de acces la justitie.

Relativ la acest aspect, Plenul Curtii Constitutionale, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justitie al persoanelor in apararea drepturilor, libertatilor si intereselor lor legitime, a retinut ca potrivit art. 21 din Constitutie: "Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept".

Liberul acces la justitie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justitia se infaptuieste. De aceea, in legatura cu problema referitoare la compatibilitatea unor proceduri speciale sau a particularitatilor procedurale pentru exercitarea drepturilor procesuale ale partilor cu principiul liberului acces la justitie, Curtea Constitutionala a considerat ca este de competenta exclusiva a legiuitorului de a institui regulile de desfasurare a procesului in fata instantelor judecatoresti.

Este, de astfel, o solutie care rezulta in mod categoric din dispozitiile Constitutiei, potrivit carora "competenta si procedura de judecata sunt stabilite de lege" si in conformitate cu care "Impotriva hotararilor judecatoresti, partile interesate si Ministerul Public pot exercita caile de atac, in conditiile legii".

Judecatorul "spune dreptul" pentru solutionarea unui litigiu, dar numai in formele si in conditiile procedurale instituite de lege. Pe cale de consecinta, legiuitorul poate institui, in considerarea unor situatii deosebite, reguli speciale de procedura, ca si modalitatile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justitie presupunand posibilitatea neingradita a celor interesati de a utiliza aceste proceduri, in formele si in modalitatile instituite de lege. De aceea, regula art. 21 alin. (2) din Constitutie, potrivit careia nicio lege nu poate ingradi accesul la justitie, are ca semnificatie faptul ca legiuitorul nu poate exclude de la exercitiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social.

In legatura cu problema privind asigurarea egalitatii cetatenilor in exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a cailor de atac, Curtea Constitutionala a considerat ca in instituirea regulilor de acces al justitiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este tinut de respectul principiului egalitatii cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice, prevazut de art. 16 alin. (1) din Constitutie. De aceea nu este contrar acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv in ce priveste caile de atac, cat timp ele asigura egalitatea juridica a cetatenilor in utilizarea lor. Principiul egalitatii in fata legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situatii care, in functie de scopul urmarit, nu sunt diferite.

De aceea el nu exclude ci, dimpotriva, presupune solutii diferite pentru situatii diferite. In consecinta, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie sa se justifice rational, in respectul principiului egalitatii cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice.

Aceasta nu inseamna insa ca, in toate cauzele, accesul liber la justitie presupune sa fie asigurat accesul la toate structurile judecatoresti si la toate caile de atac prevazute de lege, deoarece competenta si procedura de judecata sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurand posibilitatea de a ajunge in fata instantelor judecatoresti in conditii de egalitate, poate stabili reguli deosebite.

De asemenea, s-a mai constatat ca reglementarile internationale in materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdictie sau la toate caile de atac prevazute de legislatiile nationale, art. 13 din Conventia E.D.O. consacrand numai dreptul persoanei la un recurs efectiv in fata unei instante nationale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdictie.

Romania, devenita membra cu drepturi depline a Consiliului Europei din 1993, a ratificat in anul 1994, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, semnata la Roma in data de 4 noiembrie 1950 si a intrat in vigoare in anul 1953, si protocoalele sale aditionale, carora li s-au adaugat in ultimii ani unele noi.

Conform Constitutiei, tratatele ratificate fac parte din dreptul intern (art. 11), iar drepturile si libertatile fundamentale inscrise vor fi interpretate in concordanta cu dispozitiile in materie pe care le contin. Mai mult, in caz de neconcordanta cu legislatia interna acestea au intaietate, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile (art. 20).

In consecinta, cunoasterea jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, interpreta suprema a Conventiei si protocoalelor sale aditionale, devine o conditie a aplicarii corecte a acestora.

Astfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin hotararea pronuntata in cazul Golder impotriva Regatului Unit, 21.02.1975, a statuat ca: "Dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care conventia l-a recunoscut fara sa-l defineasca in sensul restrans al cuvantului, exista posibilitatea limitarilor implicit admise chiar in afara limitelor care circumscriu continutul oricarui drept".

Curtea E.D.O. a apreciat ca daca art. 6 pct. 1 nu proclama in termeni expresi un drept de acces la tribunale, nu consacra mai putin dreptul de a sesiza un tribunal in materie civila, care constituie un aspect din ceea ce ea numeste "dreptul la un tribunal". Curtea isi intemeiaza aceasta concluzie indelung motivata pe textul si pe contextul art. 6 pct. 1, pe scopul si obiectul Conventiei si pe anumite principii generale de drept. Ea se inspira astfel din Conventia de la Viena din 23 mai 1969 asupra dreptului tratatelor, care nu era inca in vigoare, dar ale carei articole 31-33 enunta, in esenta, regulile de interpretare comun admise in dreptul international si la care Curtea a recurs deja.

Dreptul de acces la tribunale, apreciaza Curtea, nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Conventia l-a recunoscut fara sa-l defineasca (a se vedea, de asemenea, art. 13, 14, 17 si 25) in sensul restrans al cuvantului, exista posibilitatea limitarilor implicit admise chiar in afara limitelor care circumscriu continutul oricarui drept.

Din jurisprudenta relativa a Curtii E.D.O., se retine ca o hotarare in care se constata o incalcare a conventiei impune statului parat obligatia juridica de a pune capat incalcarii si de a repara consecintele, astfel incat sa restabileasca pe cat posibil situatia existenta inaintea incalcarii.

Statele contractante, parti intr-o cauza, sunt in principiu libere sa aleaga mijloacele prin care sa se conformeze unei hotarari care constata o incalcare. Aceasta libertate de apreciere in ceea ce priveste modalitatea executarii unei hotarari reflecta libertatea de alegere acordata o data cu obligatia fundamentala impusa prin conventie statelor contractante, aceea de a asigura respectarea drepturilor si libertatilor garantate (art. 1). Daca in urma incalcarii dreptului de proprietate restituirea in natura este totusi posibila, statul este obligat sa o dispuna. Daca, pe de alta parte, dreptul intern nu permite sau permite doar partial inlaturarea consecintelor incalcarii, art. 41 imputerniceste Curtea sa acorde partii vatamate, daca este cazul, despagubirile pe care le considera necesare [a se vedea hotararea din 31 octombrie 1995 in cauza Papamichalopoulos si altii impotriva Greciei (art. 50), seria A nr. 330-B, alin. 34].

Curtea examineaza proprietatea in lumina principiului de "respect" pentru proprietate (primul alineat, prima fraza, din art. 1 al Protocolului nr. 1), respectiv ea subliniaza necesitatea unui echilibru just intre cerintele interesului general al comunitatii si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale individului.

Art. 480 din Codul civil da definitia legala a proprietatii, precizand ca dreptul de proprietate este atat un drept absolut, ce rezulta din exercitarea celor trei atribute ale acestui drept real, respectiv usus, fructus si abusus, cat si un drept exclusiv, din punctul de vedere al titularului care le poate exercita in mod liber, cu respectarea, insa, a ordinii publice si a dispozitiilor imperative ale legii.

Prin urmare, conditionarea liberei exercitari a atributelor dreptului de proprietate de respectarea dispozitiilor legii include si Constitutia, ca Lege fundamentala, situata, din punctul de vedere al fortei juridice, in varful ierarhiei actelor normative, astfel incat textul de lege este in deplina concordanta cu exigenta impusa de art. 44 alin. (7) din Constitutie, ce impune proprietarului obligatia respectarii tuturor sarcinilor ce ii revin, potrivit legii sau obiceiului.

Textul de lege enuntat nu contine norme contrare principiului egalitatii in drepturi a cetatenilor, fiind aplicate in mod egal, tuturor celor vizati de ipoteza normei, fara discriminari pe considerente arbitrare. De asemenea, dispozitiile art. 480 din Codul civil sunt in deplina concordanta cu regula constitutionala potrivit careia dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini, care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Fata de cuprinsul art. 480 din Codul civil, ne aflam in prezenta unei definitii a dreptului de proprietate ce nu are a fi aplicata in rezolvarea unui litigiu privind contestarea ori recunoasterea dreptului de proprietate asupra unui bun.

Art. 480 din Codul civil cuprinde o definitie legala a dreptului de proprietate ce se aplica tuturor proprietarilor, fara discriminari, fiind astfel respectat principiul egalitatii cetatenilor in fata legii.

Totodata, articolul 480 din Codul civil cuprinde, de fapt, o dispozitie similara cu cea din art. 41 alin. (1) din Constitutie.

Prevederile art. 480 din Codul civil nu impun limitari legale ale exercitiului dreptului de proprietate, fara a tine seama de exigenta constitutionala cuprinsa in art. 44 alin. (7), potrivit careia dreptul de proprietate obliga si la respectarea celorlalte sarcini, ce revin titularului sau potrivit obiceiului.

Constatam, deci, ca art. 480 din Codul civil nu contravine dispozitiilor constitutionale ale art. 21 alin. (2) potrivit carora nicio lege nu poate ingradi accesul liber la justitie si nici art. 6 din C.E.D.O. cu referire la art. 13 din acelasi act.

Ca examen teoretic, rezultat din jurisprudenta relativa la dreptul de proprietate, retinem ca potrivit art. 480 C. civ., proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si de a dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege, iar conform art. 475 C. civ. oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, cu modificarile stabilite de legi.

Dreptul de dispozitie, ca atribut al dreptului de proprietate, consta, deci, in posibilitatea pe care o are titularul dreptului de a dispune liber, exclusiv si absolut de bunul care ii apartine.

Dreptul de dispozitie se poate exercita, printre altele, prin instrainarea bunului, operatiune care, in cazul proprietarului unic, depinde numai de manifestarea de vointa a acestuia.

In cazul proprietatii pe cote-parti, pentru ca instrainarea sa produca efecte depline, este necesar acordul tuturor coproprietarilor, deoarece fiecare dintre ei, avand numai un drept limitat asupra bunului, exprimat printr-o cota-parte care nu este determinata in materialitatea sa, ci doar ideal, nu poate dispune valabil decat in limitele dreptului sau.

Vanzarea bunului aflat in stare de indiviziune, facuta de unul dintre coproprietari, este supusa conditiei ca, la efectuarea partajului, bunul sa cada in lotul vanzatorului.

Exista, de asemenea, posibilitatea ratificarii vanzarii de catre ceilalti coproprietari, situatie in care cumparatorul dobandeste proprietatea exclusiva asupra intregului bun.

Donatia avand ca obiect un imobil preluat de stat in baza Decretului nr. 223/1974, consimtita, ulterior preluarii de catre stat, de fostul proprietar in favoarea fiicei sale, nu confera donatarei calitate procesuala activa pentru a promova o actiune in revendicarea imobilului de la stat, aceasta calitate apartinand donatorului.

In ceea ce priveste contractul de donatie, se retine ca, in materia actelor translative de proprietate, asa cum este si contractul de donatie, cel ce instraineaza bunul trebuie sa fie si proprietarul lui. Prin donatie, care este un contract solemn, donatorul isi micsoreaza in mod irevocabil patrimoniul sau cu un drept, marind patrimoniul donatarului cu acelasi drept.

Potrivit prevederilor art. 492 C. civ., orice constructie, plantatie sau lucru facut in pamant sau asupra pamantului, sunt prezumate a fi facute de catre proprietarul acelui pamant cu cheltuiala sa si ca sunt ale lui, pana ce se dovedeste din contra.

Din formularea textului de lege rezulta ca se instituie o prezumtie relativa legala, ce consta in dreptul de proprietate, a proprietarului terenului, asupra constructiilor ori altor edificate atasate de sol, prezumtie care insa poate fi rasturnata prin proba contrara din moment ce legea vorbeste "pana ce se dovedeste din contra".

Proba contrara poate sa tinda la dovedirea unui drept de superficie, ca o exceptie de la regula inscrisa in art. 492 C. civ., drept real ce consta in dreptul de proprietate al superficiarului asupra constructiei edificata pe terenul proprietatea altei persoane si asupra caruia superficiarul dobandeste un drept de folosinta.

Pentru constituirea dreptului de superficie se cere deci, in primul rand dovedirea dreptului de proprietate asupra constructiei, iar in al doilea, fie existenta unei dispozitii legale, fie o conventie incheiata intre superficiar si proprietarul terenului, deoarece dreptul de superficie ia nastere in puterea legii, ori prin conventia partilor, care nu pot fi decat cei doi proprietari ai constructiei si terenului si are ca obiect constituirea superficiei. In consecinta, pentru constituirea dreptului de superficie trebuie sa se faca dovada indeplinirii celor doua conditii.

Referitor la proprietatea comuna pe cote-parti, retinem ca potrivit regulii unanimitatii, niciun act nu poate fi infaptuit cu privire la un bun aflat in proprietate comuna pe cote-parti, fara acordul unanim al coproprietarilor. Regula unanimitatii cunoaste o aplicare limitata in cazul actelor materiale, in sensul ca fiecare coproprietar are folosinta materiala a bunului, cu conditia de a respecta drepturile celorlalti.

De asemenea, regula unanimitatii se aplica numai actelor juridice de dispozitie, iar nu si in cazul actelor juridice de conservare si de administrare, care, fiind indispensabile pastrarii bunului in patrimoniile coproprietarilor si profitabile tuturor, pot fi facute chiar si numai de unul sau de o parte din coproprietari, cu privire la intregul bun.

Actiunea in pretentii pentru lipsa de folosinta a terenului aflat in proprietate comuna pe cote-parti, fiind un act de administrare, poate fi introdusa impotriva tertilor de oricare dintre coproprietari sau de o parte din acestia, cu privire la intregul bun.

Fiind introdusa pentru incasarea veniturilor produse de un bun, actiunea prin care se solicita obligarea paratilor la plata lipsei de folosinta a terenului pe care-l ocupa fara drept este un act de administrare. Intrucat prin introducerea cererii se intrerupe cursul prescriptiei si se preintampina, in acest mod, pierderea unui drept, actiunea poate fi calificata si ca act de conservare. Ea nu poate fi, insa, calificata drept un act de dispozitie, asemeni actiunii in revendicare, deoarece nu poate avea ca efect instrainarea sau distrugerea, bunului.

Or, regula unanimitatii isi gaseste aplicarea numai in cazul actelor juridice de dispozitie, iar nu si in cazul actelor juridice de conservare si de administrare, care, fiind indispensabile pastrarii bunului in patrimoniile coproprietarilor si profitabile tuturor, pot fi facute chiar si numai de unul sau de o parte din coproprietari, cu privire la intregul bun.

Asadar, actiunea prin care se solicita obligarea tertilor parati la plata lipsei de folosinta a terenului ocupat fara drept poate fi introdusa si numai de unul sau de o parte dintre coproprietari.

Avand in vedere ca suma solicitata nu reprezinta un drept personal al reclamantilor, ci un drept comun al tuturor titularilor dreptului de proprietate comuna pe cote-parti, pentru admisibilitatea actiunii formulate impotriva tertilor nu este necesar sa se realizeze anterior iesirea din indiviziune a coproprietarilor.

In cauza Lupas si altii impotriva Romaniei, din perspectiva regulii unanimitatii, coroborata cu dispozitiile C.E.D.O., se retine ca desi nicio dispozitie legislativa nu a prevazut aplicarea regulii unanimitatii coproprietarilor pentru a revendica un bun aflat in invidiziune, fostul Tribunal Suprem a concluzionat, intr-o hotarare din 24 noiembrie 1972, ca un singur coproprietar se afla in imposibilitatea de a exercita o asemenea actiune, in termenii urmatori:

“(…) atata timp cat invidiziunea ramane, drepturile coproprietarilor asupra bunului in chestiune nefiind stabilite, nu ar putea pretinde un drept exclusiv asupra cotelor-parti ale lor decat dupa partajul bunului, atunci cand fiecare va fi obtinut o parte in proprietate exclusiva. Reiese ca un [singur] coproprietar nu poate revendica un bun indiviz inainte de partaj, deoarece actiunea in revendicare implica existenta unui drept exclusiv si determinat pe care un coproprietar nu-l va dobandi decat prin efectul partajului.”

Jurisprudenta creata de fostul Tribunal Suprem a fost urmata de majoritatea instantelor, doar cu cateva exceptii, printre care hotararea din 29 septembrie 2000 a Curtii supreme de justitie care, dupa ce a amintit regula unanimitatii, a concluzionat:

“(…) in cazul in speta si in general in cazul actiunilor in revendicare a imobilelor nationalizate in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 199, situatia juridica a acestor imobile si a persoanelor care invoca nationalizarea era gresita, difera clar de cazurile clasice.

Fostii proprietari sau mostenitorii lor se afla in imposibilitatea de a solicita partajul bunului inainte de revendicarea sa deoarece li s-ar opune lipsa titlului de proprietate in vreme ce caracterul gresit al nationalizarii si lipsa titlului de proprietate valabil al statului nu ar fi stabilite.
In aceste cazuri “sui generis”, actiunile in revendicare au un caracter complex si depasesc modelul actiunii clasice in revendicare; unul sau mai multi coproprietari, unul sau mai multi din mostenitorii lor, dar nu neaparat toti, pot inainta o actiune in justitie pentru a demonstra (…) ca statul nu poseda vreun titlu de proprietate valabil (…) si in consecinta a obtine confirmarea existentei bunului, nationalizat pe nedrept, in patrimoniul proprietarului sau succesiunii sale. Apoi vor putea cere partajul.

In jurisprudenta nationala, se retinea, totodata, ca actiunea in revendicare introdusa de descendentii proprietarului bunului, aflati in stare de indiviziune, impotriva paratului vecin, care le detinea terenul, era admisibila, chiar in perioada cat intre acestia nu s-a efectuat iesirea din indiviziune.

Totodata, se retinea si imprejurarea ca indiviziunea si coproprietatea constituie proprietate pe cote parti, deosebirea fiind intre obiectul dreptului in fiecare caz: bunul individual determinat la coproprietate si universalitatea juridica de bunuri la indiviziune.

Specific acestei forme de proprietate este faptul ca actele de administrare asupra bunurilor, cat si actele de dispozitie sunt supuse regulii majoritatii. Astfel, un coproprietar nu are calitatea de a introduce singur actiunea in revendicare impotriva tertilor, calitate procesuala activa avand toti coproprietarii. Regula nu-si avea aplicare in cazul actelor de dispozitie facute de unul dintre mostenitori asupra cotei sale parti din mostenire si nici in cazul vanzarii mobilelor succesorale pentru plata datoriilor mostenirii, daca acordul majoritatii mostenitorilor este dat (art. 738 Cod civil).

Potrivit Curtii E.D.O., articolul 6 § 1 garanteaza fiecaruia dreptul ca un tribunal sa cunoasca orice contestatie referitoare la drepturile si obligatiile cu caracter civil (Golder impotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotararea din 21 februarie 1975, seria A nr.18, pag.18, § 36), observandu-se ca dreptul de acces la un tribunal nu este absolut, acesta admitand unele restrictii, deoarece se refera prin chiar natura sa la o reglementare din partea statului, care beneficiaza de o anumita marja de apreciere in aceasta privinta.

Cu toate acestea, restrictiile aplicate nu pot duce la restrangea accesului deschis individului in asa fel incat sau pana la punctul ca dreptul este atins in substanta sa insasi. De asemenea, ele nu se armonizeaza cu articolul 6 § 1 decat daca urmaresc un scop legitim si daca exista un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul vizat (a se vedea, printre altele, F.E. impotriva Frantei, hotararea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotarari si decizii 1998-VIII, pag. 3349, § 44 si Yagtzilar si altii impotriva Greciei, nr.41727/98, § 23, CEDO 2001-XII).

Curtea aminteste in fine ca reglementarea referitoare la formalitatile de respectat pentru a formula un recurs vizeaza sa asigure buna administrare a justitiei si respectarea, in special, a principiului sigurantei juridice (a se vedea Bulena contra Republicii Cehe, nr.57567/00, § 28, 20 aprilie 2004). In acest domeniu, rolul Curtii nu este de a examina in abstracto legislatia si practica interne pertinente, ci de a descoperi daca felul in care au afectat reclamantii a incalcat Conventia (a se vedea Kaufmann contra Italiei, nr. 14021/02, § 33, 19 mai 2005).

Potrivit regulii unanimitatii, instantele interne, avand de solutionat cereri de chemare in judecata prin care se solicita revendicarea unor bunuri aflate in coproprietate, numai de catre o parte a proprietarilor, au declarat actiunile lor inadmisibile pe motiv ca fusesera inaintate fara acordul mostenitorilor a doi din fostii coproprietari ai bunurilor revendicate.

Analizand regula unanimitatii, Curtea releva mai intai ca regula in chestiune este o constructie jurisprudentiala care nu decurge dintr-o dispozitie procedurala specifica dar care este inspirata din particularitatile actiunii in revendicare.

Avand in vedere ca aceasta regula jurisprudentiala era urmata de majoritatea tribunalelor interne, Curtea a admis ca era clara si accesibila si ca aplicarea sa era previzibila, precum si ca urmarea un scop legitim, si anume protectia drepturilor tuturor mostenitorilor fostilor coproprietari ai bunului.
In privinta aspectului daca cerand sa stranga acordul tuturor mostenitorilor fostilor coproprietari tribunalele au impus reclamantilor o sarcina disproportionata care intrerupe echilibrul just dintre, pe de o parte, preocuparea legitima de a proteja drepturile tuturor mostenitorilor si, pe de alta parte, dreptul reclamantului de acces la un tribunal pentru a revendica cotele-parti ale bunului indiviz, Curtea a constatat ca este suficient sa se constate ca regula unanimitatii nu doar a impiedicat reclamantii sa beneficieze de examinarea temeiniciei actiunilor lor din partea tribunalelor, ci, tinand cont de circumstantele deosebite ale spetei si in special de data nationalizarii si de dificultatile ce decurg de aici pentru a identifica mostenitorii unui fost coproprietar precum si de refuzul mostenitorului unui alt fost coproprietar de a se alatura actiunii lor, ea reprezinta un obstacol de nedepasit pentru orice tentativa viitoare de revendicare a bunurilor indivize.

Cum a retinut de multe ori in jurisprudenta sa Curtea E.D.O., este evident ca in general nu este in sarcina Curtii sa se pronunte asupra erorilor de fapt sau de drept care ar fi fost comise de catre o instanta interna [a se vedea printre altele Hotararea Garcia Ruiz impotriva Spaniei (GC), Cererea nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDH 1999-I], interpretarea legislatiei revenind in primul rand autoritatilor interne, mai ales instantelor judecatoresti (Hotararea Perez, precitata, paragraful 82; Hotararea Coeme si altii impotriva Belgiei, cererile nr. 32.492/96, nr. 32.547/96, nr. 32.548/96, nr. 33.209/96 si nr. 33.210/96, paragraful 115, CEDH 2000-VII), fiind la fel de adevarat ca obligatia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instantelor nationale de a-si motiva deciziile nu presupune existenta unui raspuns detaliat la fiecare argument (Hotararea Perez, precitata, paragraful 81; Hotararea Van der Hurk, precitata, p. 20, paragraful 61; Hotararea Ruiz Torija, precitata, paragraful 29; a se vedea, de asemenea, Decizia Jahnke si Lenoble impotriva Frantei, Cererea nr. 40.490/98, CEDH 2000-IX).

Privitor la dreptul la respectarea bunurilor, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia E.D.O., dispune astfel:
"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor."

Intr-o decizie de speta pronuntata de I.C.C.J., Sectia Civil? si de Proprietate Intelectual?, nr. 9157/ 14 noiembrie 2005, s-a statuat ca actiunea formulat? de recurenti, f?r? acordul celorlalti coindivizari este pe deplin intemeiat? si, deci, admisibil?, retinand ca regula unanimit?tii este rezultatul interpret?rii dispozitiilor art. 480 si urm. C. civ.

In ceea ce priveste aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 se arat? c? art. 4 din lege nu a infrant regula unanimit?tii in promovarea actiunii in revendicare intrucat legiuitorul a avut in vedere numai stabilirea unor reguli privind modalitatea de calcul a cotelor de proprietate pentru persoanele care si-au manifestat actiunea de restituire, o modalitate legal? de formare a propriet?tii comune, pe cote p?rti in sensul c? dreptul de proprietate asupra imobilului va fi afectat de „modalitatea” copropriet?tii.

Dispozitiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 sunt gresit interpretate si aplicate deoarece acest text infrange regula unanimit?tii cat? vreme se arat? c? dreptul de proprietate se constat? sau se stabileste in cote p?rti ideale, potrivit dreptului comun.

Prin decizia recurata se d? eficient? regulii unanimit?tii omitandu-se imprejurarea c? actiunea in revendicare este un act de conservare si nu de dispozitie. Chiar si in situatia in care s-ar accepta teza c? actiunea in revendicare este un act de administrare, regula unanimit?tii incurajeaz? abuzul de drept, fiind suficient ca un coindivizar s? se opun? sau s? fie pasiv fat? de actiunea in revendicare, actiunea fiind astfel paralizat?.

Litisconsortiul obligatoriu este o creatie a doctrinei si, drept consecint?, a practicii judiciare f?r? a exista o dispozitie legal? care s? statueze aceast? regul?. Functie de calificarea dat? actiunii in revendicare, act de administrare, de dispozitie ori act de conservare, solutiile la care instantele pot ajunge sunt divergente, existand argumente pertinente si pentru o solutie, si pentru alta. Dispozitiile art. 4 ale Legii nr. 10/2001 referitoare la regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt l?muritoare in ceea ce priveste aplicabilitatea regulii unanimit?tii, si aceasta intrucat de cotele mostenitorilor legali sau testamentari care nu si-au exercitat dreptul de a solicita restituirea imobilelor profit? ceilalti mostenitori care au exercitat actiunea de recuperare a bunului preluat de stat in perioada mai sus ar?tat?.

Cerinta unanimitatii de reclamanti este specifica raporturilor dintre coindivizari si terti, justificat de faptul ca un singur coproprietar, avand numai un drept limitat exprimat printr-o cota parte care nu este determinata in materialitatea sa, nu poate revendica un bun de la un tert, deoarece actiunea in revendicare are ca scop recunoasterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului in litigiu si aducerea lui in patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoastere a dreptului de proprietate asupra unei cote ideale.

Regula unanimitatii nu este aplicabila la proprietatea comuna a sotilor, codevalmasul putand introduce singur actiune impotriva tertului – in speta retrocedarea unui teren expropriat – intrucat are ca scop marirea patrimoniului comun, profitand implicit si celuilalt sot.

Retinand, in concluzie, considerentele Curtii E.D.O. in cauza Lupas si altii vs. Romania din 14.12.2006, potrivit carora s-a considerat ca articolul 6 alin. (1) din Conventie a fost incalcat deoarece regula unanimitatii aplicata in speta de catre instante, pe de o parte a impiedicat analiza pe fond a cererii reclamantilor, iar, pe de alta parte – avand in vedere circumstantele particulare ale cauzei, si in special data nationalizarii si dificultatile care decurg din aceasta in ce priveste identificarea mostenitorilor unui fost coproprietar, precum si refuzul mostenitorului unui alt fost coproprietar de se alatura reclamantilor in actiunile formulate – aceasta regula este un obstacol insurmontabil fata de orice incercare viitoare a reclamantilor de revendicare a bunurilor indivize, se impune, in conditiile art. 20 din Constitutie, avand in vedere contrarietatea dintre jurisprudenta interna cu reglementarile internationale statuate prin jurisprudenta C.E.D.O. in privinta relatiilor sociale reprezentate de actiunea in revendicare exercitata de o parte din coindivizari, aplicarea in mod direct a jurisprudentei Curtii, care contine norme mai favorabile in privinta drepturilor si libertatilor cetatenilor.

Totodata, din textul constitutional al art. 20, rezulta ca toate tratatele internationale, la care Romania este parte, in urma ratificarii lor de catre Parlament, devin componente ale dreptului intern, indiferent de domeniul sau obiectul lor de reglementare. Asadar, tratatele ratificate apar ca acte normative, in principiu, de aceeasi valoare si forta juridica ca si a celorlalte acte normative elaborate de autoritatea legiuitoare nationala.

Despre Lucian-Cosmin Manoloiu >>

Cuvinte cheie:
Secţiuni/categorii: Opinii

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Au fost scrise până acum 4 de comentarii cu privire la articolul “Consideratii generale referitoare la dreptul de proprietate”

  1. Anonim spune:

    recunosc faptul ca am citit in diagonala (nefiind o persoana caracterizata de o rabdare desavarsita, mea culpa).
    totusi, cum am si prostul obicei sa reduc cat d emult se poate, pana la esenta lucrurilor, tu zici asa: in dreptul material dreptul de proprietate este exclusiv, absolut si perpetuu si ce frumos ii sta. ei si ce daca! vine dreptul procesual sau vin norme procedurale din legea 10 si ii dau una peste bot acestui drept de proprietate.
    nu zici nimic de ART. 57 din Constitutie
    cu Exercitarea drepturilor ?i a libert??ilor
    Cet??enii români, cet??enii str?ini ?i apatrizii trebuie s?-?i exercite drepturile ?i libert??ile constitu?ionale cu bun?-credin??, f?r? s? încalce drepturile ?i libert??ile celorlal?i
    si despre cum ar incalca proprietarul ce revendica pe dreptul comun drepturile celorlalti (care ceilalti, cine ar fi vatamat?) daca nu urmeaza procedura legii 10 astfel incat exercitiul limitat al dreptului lui in cadrul legii 10 sa aiba vreo justificare.
    dupa mine cand drepul material intra in conflict cu cel procedural, iar are de castigat dreptul material pentru ca el e menit sa prelungeasca in tentacule corpul Constitutiei si sa ofere protectie. dreptul procedural stabileste doar un cadrul organizat si niste sanctiuni inca de calci stramb pe langa dunga ce-ti delimiteaza drumul. stii, ca la legea ciculatiei.
    acum, mai e si o chestie de bun simt: comunistii si-au batut joc de tara asta vreo 70 de ani. colectivizari, nationalizare, demolari… etc. au trecut abia 18 ani si oamenii inca nu s-au dezmeticit bine. unii chiar deloc.
    de ce ar fi logic si moral sa impui proprietarilor deposedati sa se conformeze unui termen relativ scurt prevazut de legea 10 pentru depunerea notificarilor? de ce sa-i sanctionezi inca odata si pentru ce?

  2. Lucian-Cosmin spune:

    Conven?ia pentru ap?rarea Drepturilor
    Omului ?i a Libert??ilor fundamentale
    amendat? de Protocolul nr. 11
    înso?it? de Protocolul adi?ional ?i
    de Protocoalele nr. 4, 6, 7, 12 ?i 13 la art.17 ?Interzicerea abuzului de drept, prevede ca nicio dispozitie din prezenta conventie nu poate fi interpretata ca
    implicand, pentru un Stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de
    a desfasura o activitate sau de a indeplini un act ce urmareste
    distrugerea drepturilor sau a libertatilor recunoscute de prezenta
    conventie sau de a aduce limitari mai ample acestor drepturi si libertati
    decat acelea prevazute de aceasta conventie.
    La art. 18 ? Limitarea folosirilor restrangerilor drepturilor, se prevede ca restrictiile care, potrivit prezentei conventii, sunt aduse respectivelor
    drepturi si libertati, nu pot fi aplicate decat în scopul pentru care ele au fost prevazute.
    Ca statul Roman si-a batut joc de catre proprietar atat in perioada comunista cat si in prezent este o realitate cruda, care nu poate fi inca eradicata, intrucat cei care conduc nu-si vad decat propriul interes.
    Intr-adevar, dreptul procesual este menit sa realizeze punerea in aplicare a dreptului material, fiind vorba de prelungirea ultimului, care in lipsa unor mijloace concrete de actiune, ar fi iluzoriu.
    Privind problema daca este moral sau logic sa impui proprietarilor deposedati sa se conformeze unui termen relativ scurt prevazut de legea 10 pentru depunerea notificarilor, nu pot decat sa mentionez ca legea este facuta sa fie respectata in modalitatea prevazuta in aceasta, asa ca nu pot sa ma prevalez de aplicarea acesteia intr-un termen scurt pt a striga public ca aceasta este nedreapta, daca masurile impuse de catre lege sunt previzibile si au fost aduse la cunostinta publicului, in conformitate cu interpretarea data de catre CEDO in jurisprudenta sa ref. la aplicarea unei legi in dreptul intern. Ca masura este dreapta sau nu, asta nu e treaba mea. Cum se zice, legea este dura dar e lege (dura lex, sed lex).
    Iar drepturile cetatenilor trebuie exercitate in limitele impuse de lege si fara a vatama pe cele ale altora, caci in acest caz ar fi vorba de un abuz de drept.

  3. delco spune:

    Bati campi .Fii sanatos dar nu incurca si nu amesteca adevaru cu CENZURAT. Fii sanatos

  4. alecu florian spune:

    legea nu se aplica irocare ar fii ea,sa dat termen pt notificare…..dar termen pt repunere in drepturi??..de ce nu sa dat…..cine imi va plati lipsa dreptului de propietate timp de 18 ani de cand exista in constitutia romaniei dreptul de propietate…raspunde cineva pt ca:eu, timp de 18 ani nu m-am putut bucura si nici nu ma bucur inca de dreptul meu de propietate al unui teren…..care este procedura,pt a face plangeri penale impotriva celor care au blocat au vaNDUT AU tergiversat punerea in drepturi ai fostilor propietarii si legal ai adevaratilor propietarii ai terenurilor in care unii fara drepturi construiesc si obtin repede terenuri fara drept

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD