Secţiuni » Interviuri
Interviuri
Women in Law

Brânduşa Ştefănescu: Cu voinţă şi tenacitate în studiu, am convingerea că orice obstacol în calea afirmării profesionale poate fi învins
04.12.2014 | Alina MATEI

Secţiuni: Interviuri, Selected
JURIDICE - In Law We Trust

Alina Matei: Mulţumesc, doamna profesor, pentru că aţi acceptat să acordaţi un interviu pentru utilizatorii JURIDICE.ro. Mai întâi a fost dragostea pentru a-i învăţa pe alţii ca profesor, apoi arbitrajul şi, nu în ultimul rând, judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cum a fost începutul pentru dumneavoastră? De unde aţi început? Aţi terminat Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti cu diplomă de merit.

Brânduşa Ştefănescu: Pentru a ieşi puţin din tiparele sobrietăţii unui interviu, vă voi spune că pentru mine, începutul a fost sub un anumit aspect „furtunos”.

Aşa cum aţi remarcat, de altfel, media de absolvire a facultăţii mi-a oferit poziţia confortabilă de a intra prima la Comisia de repartizare – instituţie ce funcţiona în 1965, când mi-am terminat studiile universitare. Mi-am dorit să lucrez ca dascăl în învăţământul juridic superior, dar în acel an nu fusese alocat nici un post de asistent universitar. Cum eram conştientă că aveam foarte mult de studiat, am ales un post de cercetător – desigur stagiar – la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române, la Bucureşti. Numai că, la trei zile de la încheierea lucrărilor Comisiei de repartizare, când am încercat să aflu ce demersuri trebuie să fac spre a putea să ocup postul ales, am aflat că acesta fusese redistribuit la Centrul de Cercetări al Academiei de la Cluj, ceea ce nu mă aranja deloc, fiind deja căsătorită şi soţul meu având postul la Ministerul Afacerilor Externe. Au urmat pentru mine trei luni de cereri, audienţe, sesizări, care, din fericire, s-au finalizat cu succes, astfel că, postul fiind restituit Institutului de Cercetări Juridice din Bucureşti, mi-am început activitatea la 1 septembrie 1965.

Acum, peste ani, apreciez că a fost cea mai mare şansă a formării mele profesionale. Timp de şapte ani am lucrat în sectorul de drept internaţional public şi privat al Institutului de Cercetări Juridice, beneficiind de generozitatea deosebită a celor mai mari specialişti ai dreptului, precum profesorul Traian Ionaşcu, directorul Institutului, o personalitate copleşitoare, de rezonanţă internaţională, profesorul Octavian Căpăţînă, şeful sectorului, care, ulterior, mi-a făcut onoarea să mă accepte drept coautoare, profesorul Mihail Ghelmegeanu, profesorul Edwin Glaser şi, nu în ultimul rând, renumitul teoretician al dreptului internaţional public, dr. Alexandru Bolintineanu, spre a-i aminti doar pe cei care m-au avut ca subordonată nemijlocită şi care erau adevărate biblioteci mobile. Dar am profitat din plin de înţelepciunea şi ştiinţa de carte a profesorului Savelly Zilberstein, a profesorului M. Eliescu, a profesorului Yolanda Eminescu, toţi privatişti şi nu doar de aceştia.

A fost perioada în care am învăţat să citesc cartea juridică, să fac fişe bibliografice, să scriu, să confrunt orice idee cu doctrina naţională şi de drept comparat, dar şi cu practica, elemente pe care să le utilizez ca suport ştiinţific precum şi să întocmesc corect un aparat critic. ”A plagia” era un verb exclus din arsenalul producţiei ştiinţifice de atunci.

În aceiaşi ani am obţinut, prin grija directorului Institutului – ca toţi colegii mei, de altfel –, o bursă de studii în străinătate, urmând – ceea ce azi s-ar numi masterat – un stagiu de 9 luni la Centrul European Universitar din Nancy-Franţa, unde am luat contact cu dreptul comunitar de care m-am îndrăgostit cu adevărat, fiind în măsură, mai apoi, să realizez o teză de doctorat privind Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, care a fost prima lucrare juridică în această materie publicată în România. Şi pentru că am amintit de doctorat, găsesc prilejul să vă spun cât de serioasă era selecţia pentru această formă de pregătire profesională. Am avut fericirea să fac doctoratul – forma cu frecvenţă – la Universitatea din Bucureşti, sub conducerea ştiinţifică a profesorului Grigore Geamănu, recunoscut specialist de drept internaţional public, autor, printre altele, al celui mai valoros tratat în materie, care a apărut în perioada anterioară anului 1990. Am dat concursul de admitere pe un singur loc, alături de alţi 50 de candidaţi – avocaţi, lucrători în Ministerul Afacerilor Externe, cadre universitare. Am dat o probă scrisă, cu subiect tras la sorţi din 50 de subiecte preelaborate, şi o probă orală cu bilet având trei probleme. Fiecare candidat răspundea la subiectul său şi la acele întrebări ale celorlalţi candidaţi la care – prin ipoteză – aceştia nu fuseseră în măsură să răspundă. Singura condiţie a promovării concursului era pregătirea cu adevărat solidă. Şi am reuşit să ocup acel unic loc, la mai puţin de un an de la intrarea în Institut, adică în 1966. Şi să nu vă imaginaţi că s-a indicat vreo bibliografie minimă obligatorie, doar s-a indicat domeniul, respectiv dreptul internaţional public. Şi încă un aspect: îmi amintesc că am dat unul dintre cele trei examene programate în cursul pregătirii doctorale, împreună cu un coleg de la Institut – reuşit şi el la doctorat, dar la forma fără frecvenţă – regretatul profesor de mai târziu Victor Duculescu, pe atunci tânăr cercetător gradul III. Am intrat în sală la orele 14:00, când am primit subiectele, câte trei fiecare, a început examinarea la orele 16:00 şi s-a terminat la orele 22:00. Comisia era formată din trei profesori şi examinaţi am fost doar noi doi, ambii serios pregătiţi, dar fără să fi primit nici de această dată cea mai mică îndrumare bibliografică, alta decât domeniul „organizaţii internaţionale”. Nici azi nu ştiu exact dacă a fost un examen doar sau o discuţie ştiinţifică foarte aplicată. V-am relatat aceste amintiri până la urmă spre a sublinia ce însemna atunci pregătirea prin doctorat. Ne respectam prea mult profesorii şi ne respectam şi pe noi înşine spre a ne prezenta slab pregătiţi. Citeam mult, citeam tot ce credeam că este necesar, eram permanent la curent cu doctrina internaţională şi nu ne permiteam să aruncăm vreo umbră asupra Institutului prin notele, eventual mai mici, obţinute la examene.

Revenind la Institutul de Cercetări Juridice, este perioada în care, datorită specificului şi exigenţelor sectorului în care lucram şi care au făcut ca permanent să fiu obligată să răspund solicitărilor ce veneau de la Ministerul Afacerilor Externe, în principal, noi, membrii sectorului de drept internaţional public şi privat fiind obligaţi să întocmim argumentele cu care se prezentau delegaţiile de experţi ai României la diferite conferinţe internaţionale sau la lucrările unor organizaţii interguvernamentale, am fost continuu în actualitate, trebuind să fiu la curent cu întreaga doctrină naţională şi străină de specialitate. Este şi perioada în care m-am impus ca expert în probleme juridice ale colaborării economice a statelor membre ale CAER, calitate în care am participat ca membru în comisiile de specialitate organizate pe diferite probleme sau ca şef al unei astfel de comisii şi – în mod plastic – nu s-a ivit ocazia de a mă lua cineva „de urechi”.

Îndrăgostită de învăţământ, am reuşit ca în 1972, prin concurs, să acced la calitatea de lector la Catedra de drept a Academiei de Studii Economice din Bucureşti, unde am funcţionat constant, până la pensionare, în 2011 – conform legislaţiei în vigoare, devenind, succesiv, conferenţiar şi, apoi, în 1990, profesor universitar, pentru ca, în prezent, ca apartenent al „generaţiei expirate”, să ajung profesor universitar emerit, fiind şi un exigent conducător de doctorat, cu mulţi doctori în drept cu care mă mândresc.

Sigur, pe lângă activitatea de dascăl pe care am desfăşurat-o constant şi cu pasiune, am avut şi numeroase alte demersuri, derivate, mai mult sau mai puţin, din calitatea de cadru didactic universitar, dar cu prioritate din aceea de jurist.

În 2004, în condiţiile legislaţiei în vigoare, am accedat la demnitatea de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia comercială, existentă atunci, luându-se în considerare calitatea pregătirii mele profesionale de profesor universitar, conducător de doctorat în dreptul comerţului internaţional, dreptul Uniunii Europene şi drept comercial, dar şi experienţa de arbitru de comerţ, calitate pe care am obţinut-o în 1974, când am fost înscrisă pe lista arbitrilor Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României. Cred că secretul evoluţiei profesionale rezidă în faptul că am citit mereu, că permanent am învăţat de la cei din jur, că am realizat constant că „atâta ştiu că nu ştiu nimic”, cum spunea un mare scriitor.

Totdeauna – deci – este greu începutul, dar dorinţa permanentă de cunoaştere, senzaţia de furnică în faţa coloşilor dreptului în umbra cărora m-am format, dorinţa de a nu pune niciodată un şef în postura de a-şi manifesta competenţele constrângătoare asupra mea, munca asiduă şi continuă m-au ajutat să depăşesc barierele şi, uneori, reaua-credinţă a unora. Cu voinţă şi tenacitate în studiu, am convingerea că orice obstacol în calea afirmării profesionale poate fi învins.

Alina Matei: Mai interesantă decât justiţia statală cred că este justiţia privată, arbitrajul, unde părţile îşi aleg judecătorii, adică arbitrii. Şi totuşi numărul dosarelor arbitrale este mic raportat la cele ale instanţelor. De ce se întâmplă aşa? Există o explicaţie, poate, istorică, ori în gena românilor pentru mersul în faţa judecătorului? 

Brânduşa Ştefănescu: Este real. Sunt cel mai vechi arbitru, membru al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional, calitate pe care am obţinut-o – cum v-am spus – în 1974. Activitatea de arbitru de comerţ internaţional a reprezentat, pentru mine, activitatea practică pe care am desfăşurat-o alături de aceiaşi titani ai dreptului privat – prof. Traian Ionaşcu, prof. Savelly Zilberstein, prof. Octavian Căpăţînă, prof. Ion Filipescu, prof. Ion Nestor, prof. Tudor Popescu dar şi Ion Băcanu, Scarlat Şerbănescu.

Nu! Nu cred că există vreo rezervă de orice gen a petentului român faţă de justiţia privată sau vreo preferinţă a acestuia pentru justiţia statală. La mijloc este numai necunoaşterea sau insuficienta cunoaştere a instituţiei, mai ales de către avocaţi. Îmi amintesc, în această ordine de idei, de un avocat din zona Crişanei care, susţinând la Înalta Curte un recurs la hotărârea unei curţi de apel de respingere a unei acţiuni în anulare a unei hotărâri de arbitraj, pronunţată de Comisia de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie de la Cluj, preciza că nu înţelege să se aplece asupra unei „instituţii comuniste”. Vă este clară aberaţia.

Necunoaşterea instituţiei arbitrajului, mai ales de către jurişti, provine din specificitatea acesteia înainte de 1990, când Curtea de Arbitraj era competentă să soluţioneze – în condiţiile monopolului de stat asupra comerţului interior – numai litigiile născute în legătură cu contractele de comerţ internaţional încheiate de persoane juridice române, respectiv de fostele întreprinderi de comerţ exterior ori de întreprinderile autorizate să efectueze astfel de operaţiuni sau de către comercianţi străini între ei, dacă în contractul în cauză figura o clauză compromisorie sau dacă încheiaseră în acest sens un compromis, ori dacă operatorii economici străini aparţineau unor state membre ale CAER – fiind, deci, operantă Convenţia de la Moscova din 1972 privind soluţionarea pe calea arbitrajului a litigiilor civile decurgând din raporturile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică între întreprinderi din statele membre ale CAER – pe atunci în vigoare –, astfel că numai consilierii juridici ai menţionatelor întreprinderi din România erau obişnuiţi cu procedura arbitrală, aceasta fiind aproape necunoscută avocaţilor sau altor categorii de jurişti. Modificarea Cărţii a IV-a din Codul de procedură civilă de la 1865, operată după anul 1990, respectiv prin Legea nr. 59/1993, a făcut să poată fi soluţionate pe calea arbitrajului toate litigiile patrimoniale dintre persoane având deplină capacitate de exerciţiu, cu excepţia acelora care priveau drepturi asupra cărora legea nu permitea a se face tranzacţie, desigur, dacă între părţi există o convenţie arbitrală – clauză compromisorie sau compromis. Aşadar, abia după 1993, avocaţii, tineri mai ales, au început să se familiarizeze cu procedura arbitrală, dar nu cu mare entuziasm, dat fiind că în facultăţile de drept arbitrajul se studiază foarte puţin, sau deloc, şi doar în cadrul disciplinei dreptului procesual civil.

Şi cum şi judecătorii se formează în aceleaşi facultăţi, nici aceştia nu sunt, în toate cazurile, mai buni cunoscători ai instituţiei arbitrajului, greşind – nu de puţine ori – în judecarea acţiunilor în anulare a unei hotărâri arbitrale. Astfel că, din necunoaştere, avocaţii nu sfătuiesc părţile să recurgă la arbitraj, deşi procedura are numeroase valenţe benefice, precum confidenţialitatea litigiului, celeritate în soluţionarea cauzei sau posibilitatea de recuzare a arbitrului şi pentru neîndeplinirea condiţiilor de calificare prevăzute în convenţia arbitrală, spre a aminti doar câteva dintre ele.

Alina Matei: Din experienţa de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cum i-aţi văzut pe avocaţi sau actele redactate de aceştia? Dar pledoariile acestora? La Înalta, vin avocaţi din toate colţurile ţării. Vă asigur că aproape nimic nu se compară cu un dosar la Înalta.

Brânduşa Ştefănescu: Nu vă pot contrazice cât priveşte „unicitatea” dosarului ajuns la Înalta Curte. Mai ales sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, când cauzele comerciale cele mai multe cunoşteau trei grade de jurisdicţie şi, nu de puţine ori, şi câteva casări cu trimitere pe parcurs, şi deseori şi mai multe părţi, un dosar la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie putea avea şi sute de volume şi toate trebuiau studiate şi de judecător şi de avocat. Avocatul a fost şi a rămas un sprijin de netăgăduit al judecătorului, indiferent de gradul instanţei. Activitatea corectă a avocatului, actele procedurale întocmite de acesta reprezintă un ajutor preţios pentru judecător, în general.

În decursul activităţii mele de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – aşa cum am arătat, la fosta secţie comercială – am avut prilejul să întâlnesc numeroşi avocaţi, cei mai mulţi temeinic pregătiţi, buni cunoscători ai dreptului, oameni cu orizont cultural, ale căror pledoarii dovedeau că stăpânesc cu minuţiozitate dosarul, după cum am întâlnit şi avocaţi care nu cunoşteau nu doar dosarul, dar nici măcar organizarea şi competenţa instanţelor, unul dintre aceştia formulând recurs împotriva unei „hotărâri a Curţii de Apel Vâlcea” şi fiind profund supărat că instanţa şi-a permis să încerce să-l corecteze, iar un altul construindu-şi pledoaria pe răspunderea asociaţilor „comanditori” dintr-o societate comercială în comandită simplă, ori avocaţi ce nu ştiau că normele de drept pe care se întemeiau fuseseră de mult abrogate. Am convingerea că actul de justiţie corect trebuie să aibă la bază şi o corectă colaborare dintre judecător şi avocat, întemeiată pe respectul reciproc manifestat, înainte de toate, prin probitate şi o foarte solidă pregătire profesională, ca şi o minuţioasă cunoaştere a dosarului cauzei de către ambii.

Alina Matei: Sunteţi cel mai de seamă specialist în Dreptul comerţului internaţional şi cu experienţă de peste 40 de ani ca arbitru de comerţ internaţional. Avem în denumirea acestei ramuri de drept termenul de comerţ şi pe cel de internaţional. Cum apar configurate normele de dreptul comerţului internaţional raportat la expansiunea comerţului astăzi?

Brânduşa Ştefănescu: Cred că aţi surprins aspectul esenţial ridicat de teoria dreptului comerţului internaţional – o disciplină juridică fascinantă şi mereu actuală, mereu importantă, dar, şi, aş îndrăzni să o afirm, foarte dificilă prin specificul său. Dreptul comerţului internaţional nu este nici o ramură a dreptului intern şi, cu atât mai mult, o subramură a dreptului comercial – cum eronat au considerat unii autori; dar nu este nici un aşa-zis sistem de drept. Este, fără dubiu, o „materie” juridică – deşi termenul nu este cel mai adecvat, dar un altul nu este, cred, mai potrivit – situată la zona de interferenţă dintre sistemul de drept internaţional public cu sistemele naţionale de drept ale statelor lumii, aspect determinat de specificitatea raportului juridic de comerţ internaţional. Are atât un caracter interdisciplinar cât şi un caracter pluridisciplinar, cuprinzând atât norme de drept internaţional public, cât şi norme de drept intern, iar, din această ultimă perspectivă, cuprinzând acele norme din sistemele naţionale de drept care, pentru fiecare stat în parte, organizează şi reglementează participarea acestuia la comerţul internaţional, respectiv, după caz, în funcţie de fiecare sistem naţional de drept, norme de drept constituţional, administrativ, financiar, fiscal, vamal, comercial – acolo unde există ca ramură de drept distinctă, civil, de drept internaţional privat.

Structura pluridisciplinară a dreptului comerţului internaţional a condus la controverse doctrinare, unii autori considerând că dreptul comerţului internaţional se reduce doar la dreptul internaţional privat din fiecare stat, alţii excluzând aceste norme din conţinutul materiei juridice la care mă refer. Ambele opinii sunt marginale, doctrinarii majoritari acceptând că dreptul comerţului internaţional cuprinde şi norme de drept internaţional privat ale fiecărui sistem naţional de drept, în măsura în care un contract de comerţ internaţional care nu cunoaşte norme uniforme de drept material se supune normelor de drept naţional privat pentru a se ajunge la determinarea legii aplicabile acestui contract.

Configuraţia particulară a dreptului comerţului internaţional nu afectează, însă, caracterul său de sine stătător, cu un obiect propriu de reglementare – raportul juridic de comerţ internaţional, cu metode de reglementare proprii – metoda dreptului uniform şi metoda dreptului conflictual, şi cu izvoare proprii – izvoare internaţionale şi izvoare interne, dar şi cu existenţa unui drept uniform atât legal, cât şi contractual în materie.

Nu putem epuiza complexitatea aspectului ridicat de dumneavoastră, care poate constitui, fără a exagera, chiar subiectul unei teze de doctorat. Dar trebuie să subliniez, astfel cum aţi sugerat, cele două trăsături esenţiale ale raportului juridic de comerţ internaţional – comercialitatea şi internaţionalitatea. Comercialitatea este definită de fiecare sistem naţional de drept, în timp ce internaţionalitatea este definită atât de dreptul naţional, cât mai ales de convenţiile internaţionale care cuprind norme uniforme de drept material ce reglementează unele contracte de comerţ internaţional.

Contrar a ceea ce s-ar putea crede la prima vedere faţă de proliferarea structurilor regionale interstatale de integrare economică, mai accentuată sau nu, dreptul comerţului internaţional rămâne încă viabil şi se află chiar în continuă dezvoltare. Dacă Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) sau Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) ori Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), spre exemplu, au în vedere organizarea comerţului internaţional în sens larg, dreptul comerţului internaţional vizează reglementarea concretă şi disciplinarea raporturilor juridice ce se stabilesc, în acest cadru, între actorii acestui segment de activitate – state, organizaţii, persoane fizice sau juridice din diferite state – în sfera circuitului mondial de valori materiale şi spirituale, mai succint, reglementarea tuturor contractelor de comerţ internaţional, inclusiv a problemelor legate de determinarea legii aplicabile acestora, ca şi a aspectelor legate de soluţionarea litigiilor născute în legătură cu încheierea sau executarea acestor contracte, un loc special deţinând analiza dreptului uniform material legal sau contractual, ori a dreptului uniform conflictual incident.

Cum nu vreau să vă plictisesc cu amănunte, sper să vă mulţumiţi cu aceste succinte consideraţii, dar nu exclud utilitatea unei viitoare dezbateri pe aceste aspecte organizată chiar de JURIDICE.ro.

Alina Matei: Ce sfaturi aveţi pentru juriştii tineri? Cum să-şi construiască o carieră juridică? Există o „reţetă”?

Brânduşa Ştefănescu: Da, există o „reţetă”. Aceasta constă în permanenta şi serioasa pregătire profesională înainte de toate, care trebuie să înceapă din facultate şi trebuie continuată pe parcurs. Un tânăr jurist – aflat deci în formare – trebuie să citească zilnic cel puţin Monitorul Oficial al României spre a fi la curent cu orice apariţie sau modificare legislativă, desigur disecată atunci când priveşte domeniul strict de specializare al celui în cauză; el trebuie să fie la curent cu periodicele şi celelalte publicaţii de specialitate, cu toate noutăţile editoriale şi, pe cât posibil, să urmărească şi dobândirea de informaţii de drept comparat. Treptat se va forma şi discernământul de a distinge lucrările valoroase de multa maculatură care a invadat publicaţiile juridice de pe piaţa noastră. Sigur, generaţiile de azi dispun de facilităţile internetului şi de posibilitatea accesării literaturii de specialitate online, dar acestea pot contribui doar la o informare primară – utilă şi necesară, de altfel; dacă, însă, nu este completată cu efortul de pătrundere a ceea ce există în spatele slovei scrise, de reflecţie asupra a ceea ce acea slovă face cunoscut, tânărul în cauză va avea doar o pregătire superficială, cu perspective de carieră instabilă.

Alina Matei: Un mesaj vă rog pentru utilizatorii JURIDICE.ro.

Brânduşa Ştefănescu: JURIDICE.ro îşi probează, de la iniţiere şi până azi, seriozitatea şi rigurozitatea, eu apreciind mai ales dezbaterile pe teme punctuale, juridice, pe care le găzduieşte, cu invitarea unor reali specialişti – teoreticieni şi practicieni deopotrivă. În acest context urez să aveţi cât mai mulţi utilizatori cărora le sugerez să urmărească mereu atât informaţia curentă, cât şi soluţiile avansate de specialişti, puse în valoare de moderatori. Urez constanţă în utilizare, dar şi iniţiativă, aceştia – utilizatorii – fiind aceia care pot sugera direcţiile de dezvoltare.

Alina Matei: Mulţumesc că aţi stat de vorbă cu mine.

Brânduşa Ştefănescu: Eu vă mulţumesc că v-aţi oprit la mine, apreciind că aş avea ceva util de împărtăşit şi că aş reprezenta ceva pentru ştiinţa şi practica dreptului românesc.

Cuvinte cheie: , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti