Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Contencios administrativ
DezbateriCărţiProfesionişti
 
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Tribunalul Mehedinţi. Restituirea pe cale separată a dobânzii aferente taxei auto. Notă la sentinţa nr. 2994/05.11.2014. UPDATE: Sentinţa a rămas definitivă
05.02.2015 | Andrei PAP

4 februarie 2015: Sentinţa nr. 2994/05.11.2014 a Tribunalului Mehedinţi a rămas definitivă, fiind menţinută prin decizia nr. 517/03.02.2015 a Curţii de Apel Craiova, care a respins recursul formulat de AJFP Mehedinţi.

***

Dosar nr. 3458/101/2014

ROMÂNIA
TRIBUNALUL MEHEDINŢI
SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Sentinţa nr. 2994/2014
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2014
Completul compus din:
PREŞEDINTE D. Z.
Grefier D. D. V.

Pe rol se află judecarea cauzei Contencios administrativ şi fiscal privind pe reclamantul Ş. A. şi pe pârâtele Serviciul Fiscal Municipal Orşova (fosta AFP Orşova), Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi, având ca obiect pretenţii.
La apelul nominal făcut în şedinţa publică nu au răspuns părţile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care învederează instanţei că prin serviciul registratură s-au depus relaţiile solicitate de la termenul anterior, după care se constată că reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat judecata cauzei în lipsă;

INSTANŢA

Prin cererea adresată la data de 14 mai 2014 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi sub nr. 3458/101/2014, reclamantul Ş. A. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi şi Serviciul Fiscal Municipal Orşova (fosta AFP Orşova) a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţat să dispună obligarea pârâtelor la plata dobânzii aferente sumei de 8.078 lei reprezentând taxă pe poluare. Cu cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat că prin sentinţa civilă nr. 2994/2013 pronunţată în dosarul nr. 13127/101/2012, Tribunalul Mehedinţi a obligat pârâta să restituie taxa auto în cuantum de 8.078 lei şi dobânzile aferente, calculate pentru perioada 30 decembrie 2012 şi până la restituirea efectivă.

Întrucât Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauza C-565/11 că dobânzile aferente unor taxe/impozite percepute cu încălcarea dreptului U.E. se calculează de la data perceperii taxei/impozitului respectiv şi până la restituirea efectivă, se impune concluzia ca pârâta nu i-a reparat integral prejudiciul cauzat, de vreme ce nu i-a acordat şi dobânzile cuvenite pentru perioada 5 decembrie 2008 – 30 decembrie 2012.

În acest sens, la data de 22 decembrie 2013, a transmis – în termenul legal de 5 ani prevăzut de art. 135 din C. proc. fisc. – o cerere prin care a solicitat pârâtei să-i restituie şi dobânzile ce i se cuvin pentru perioada 5 decembrie 2008 – 30 decembrie 2012, pentru că doar aşa îi va fi reparat integral prejudiciul cauzat prin perceperea unei taxe cu încălcarea dreptului U.E.

A precizat că nu a primit un răspuns din partea pârâtei, în sensul soluţionării favorabile a cererii, în termenul legal de 45 de zile instituit de Codul de procedură fiscală.

Prin urmare, în termenul legal de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, coroborat cu art. 2540 C. civ. – prezenta acţiune, în vederea obligării pârâtei la restituirea dobânzilor aferente taxei auto, dobânzi ce i se cuvin şi pentru perioada 5 decembrie 2008 – 30 decembrie 2012, pentru că doar aşa îi va fi reparat integral prejudiciul cauzat prin perceperea unei taxe cu încălcarea dreptului U.E., astfel cum a statuat CJUE şi în cauza C-565/11 – Irimie.

Pârâta, în calitate de organ fiscal, are obligaţia să calculeze dobânzile aferente taxelor percepute cu încălcarea dreptului U.E. de la data perceperii şi până la restituirea efectivă, astfel cum a statuat C.J.U.E. în cauza C-565/11 – Mariana Irimie din următoarele considerente:
În jurisprudenţa sa constantă, C.J.U.E. a statuat că dobânzile aferente impozitelor/taxelor percepute de organele fiscale ale statelor membre se calculează de la perceperea impozitelor/taxelor şi până la restituirea efectivă către contribuabil, numai în acest mod fiind reparat integral prejudiciul cauzat particularilor.

Prin Hotărârea pronunţată în afacerea Francovich, C.J.E. a statuat că statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului U.E., în speţa de faţă prin încălcarea art. 110 TFUE.
Prin Hotărârea pronunţată în afacerea Brasserie du Pecheur, C.J.E. a hotărât că repararea prejudiciilor trebuie să fie adaptată prejudiciului suferit şi să asigure o protecţie efectivă a dreptului încălcat.

Prin Hotărârea pronunţată în afacerea Metallgesellschaft, referindu-se la impozitele percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului unional., C.J.E. a stabilit că statul este obligat să restituie acest impozit şi că dreptul la rambursare reprezintă consecinţa şi completarea drepturilor conferite particularilor de dreptul U.E.

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a stabilit că particularul are dreptul şi la restituirea sumelor plătite statului sau reţinute de stat în legătură cu acel impozit.

Dintre aceste sume, Curtea a precizat că particularul are dreptul la repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin indisponibilizarea sumelor de bani (a impozitului/taxei), făcând referire la situaţia particulară din speţa care viza perceperea prematură a unui impozit, adică mai devreme decât data scadenţei lui.

Prin hotărârea Littlewoods Retail, C.J.U.E. a reţinut că principiul de mai sus implică obligaţia statelor de a plăti dobânzi pentru indisponibilizarea sumei.
Curtea a reţinut că fiecare stat membru este liber să stabilească condiţiile de restituire a dobânzilor, în special rata şi modul de calcul, dar să respecte doua principii:
1. principiul echivalenţei, care se opune unor condiţii mai grele decât cele impuse pentru solicitări similare întemeiate însă pe încălcări ale dreptului intem.
2. principiul efectivităţii, care se opune unor prevederi inteme de natură să facă imposibilă exercitarea dreptului U.E. sau excesiv de dificilă.

Acest ultim principiu implică de asemenea ca normele interne reparatorii (privind dobânzile fiscale în cazul de faţă) să nu aibă ca efect privarea persoanei de o despăgubire adecvată pentru prejudiciul suferit prin indisponibilizarea impozitului.

Instanţa este ţinută să verifice dacă reglementările interne privind restituirea dobânzilor fiscale respectă principiile de mai sus. Reglementările inteme relevante în această privinţă sunt art. 124, art. 70 şi art. 120 alin. (1) şi (7) şi art. 135 C. proc. fiscală, care prevăd:
– dreptul la dobânzi se naşte cu începere din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la depunerea cererii de restituire a debitului principal;
– dobânzile au un cuantum diferit de cel al dobânzii legale practicate în dreptul comun, respectiv de 0,04%/zi de întârziere;
– depunerea unei cereri de solicitare a dobânzilor adresate organului fiscal.

Această condiţie nu este specifică numai raporturilor fiscale, ci, în general, tuturor raporturilor de drept administrativ, fiind consacrată de art. 1, art. 8 din Legea nr. 554/2004, fiind o condiţie prealabilă pentru sesizarea instanţelor de contencios administrativ care cenzurează aceste raporturi. Ca atare, cererea nu reprezintă o excepţie în ordinea de drept internă.
Acordarea efectivă a dobânzilor de mai sus se poate face în termenul general de prescripţie de 5 ani, cu condiţia depunerii unei cereri scrise după cum s-a arătat la primul punct.

A. în ceea ce priveşte principiul echivalenţei
Din jurisprudenţa relevată anterior se desprinde concluzia că dacă se aplică reglementările de mai sus şi în privinţa cererilor de acordare a dobânzilor derivate din încălcări ale dreptului U.E., principiul este respectat.

B. în ceea ce priveşte principiul efectivităţii
a. Normele inteme privitoare la momentul naşterii dreptului la dobânzi
După cum a arătat, prin hotărârea Littlewoods Retail, Curtea a reţinut că principiul de mai sus implică obligaţia statelor de a plăti dobânzi pentru indisponibilizarea sumei.

Reţinem că indisponibilizarea sumei este continuă şi începe din ziua perceperii/plăţii impozitului (a taxei pe poluare în speţa dedusă judecăţii) şi se finalizează în ziua rambursării acestuia către contribuabil.

Aceasta înseamnă că particularul a suferit un prejudiciu în fiecare zi în tot acest interval, în care a fost lipsit de folosinţa sumei.

Mai departe, aceasta înseamnă că trebuie reparat prejudiciul suferit în fiecare din aceste zile, adică faptul că dobânzile trebuie acordate pentru fiecare zi de indisponibilizare a sumei reprezentând taxa pe poluare, adică pentru întreg intervalul cuprins între data plăţii şi data restituirii efective a sumei de către organele fiscale.

Desigur, in concreto, această reparare se poate face în mai multe modalităţi, fie prin plata unei dobânzi mai mici calculate zilnic pe tot intervalul, fie prin acordarea de exemplu a unor dobânzi foarte mari calculate după trecerea unui anumit interval de la data plăţii, fie de exemplu printr-o sumă globală, etc.

Important însă este ca suma ce va fi acordată în final să reprezinte o reparaţie adecvată pentru indisponibilizarea sumei, ceea ce ar presupune în mod obligatoriu să acopere cel puţin devalorizarea în timp a sumei respective, dacă nu chiar să acopere de exemplu şi folosul ce s-ar fi putut obţine în cazul depunerii sumei la o unitate bancară.

În dreptul românesc, în mod tradiţional, calculul dobânzilor, fie de drept comun, fie fiscale, s-a făcut pe fiecare zi, urmându-se în principiu acoperirea inflaţiei şi eventual o mică sumă suplimentară care să acopere şi posibilul beneficiu nerealizat, legiuitorul apreciind că prejudiciul trebuie reparat pe măsură ce se produce, succesiv şi continuu, adică pe măsura scurgerii fiecărei zile în care suma este reţinută şi nu global la sfârşitul perioadei.

Ca atare, optând pentru acest sistem de calcul al dobânzii, inclusiv în materie fiscală, rezultă că el trebuie aplicat încă de la data reţinerii sumei, deoarece încă din acest moment încep să curgă zilele de privare de sumă şi, deci, începe să se producă prejudiciul.

A concluzionat că dreptul la dobânzi pentru sumele reţinute de stat cu încălcarea dreptului U.E., dacă sistemul intem de drept a optat pentru un calcul zilnic al acestora, se naşte încă de la data reţinerii impozitului/taxei.
Din această perspectivă, rezultă că prima condiţie impusă de reglementările interne (dreptul la dobânzi se naşte începând cu a 45-a zi) nu respectă principiul efectivităţii, ele urmând a fi înlăturate, în temeiul art. 11 şi art. 148 din Constituţia României.

A reţinut că procedura internă de restituire a dobânzilor fiscale este parţial neconformă cu dreptul U.E., încălcând principiul efectivităţii în privinţa momentului de la care se naşte dreptul la dobânzi, dar este conformă în privinţa normelor care impun condiţia depunerii unei cereri administrative prealabile şi a celor care limitează nivelul dobânzii la dobânda fiscală.

Ca atare, particularul are dreptul la dobânzi cu începere de la data plătii taxei pe poluare şi nu de la data expirării termenului de 45 de zile.

Cu privire la acest ultim aspect s-a pronunţat recent C.J.U.E. în cauza C-565/11 – Mariana Irimie, statuând că: Dreptul Uniunii se opune reglementării interne conținute în articolul 124 din Codul de procedură fiscală (OUG nr. 92/2003) care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe.

Faţă de argumentele anterior expuse, în temeiul art. 6 din CEDO, a solicitat instanţei de judecată să efectueze o analiză temeinică şi să răspundă fiecărui argument invocat în apărare pentru a observa ulterior, din motivarea hotărârii, care dintre aceste argumente au fost luate în considerare de instanţă şi motivul pentru care unele au fost înlăturate.

Cu privire la această obligaţie ce revine unei instanţe, în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene s-a statuat că art. 6 impune ca orice hotărâre judecătorească să fie motivată, astfel încât justiţiabilul să poată observa care dintre argumentele sale au fost acceptate si motivele pentru care unele apărări i s-au respins.

În drept, şi-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1, art. 8, alin. (1) din Legea nr. 554/2004; art. 21 alin. (4), art. 124, art. 135 Cod procedură fiscal; art. 11, art. 44 alin. (1), art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României; art. 110 din TFUE.

În dovedirea cererii de chemare în judecată a anexat următoarele inscrisuri: Anexa A9, cerere, sentinţa nr. 2994/2013 şi taxă de timbru.

La data de 28 mai 2014, reclamantul, prin serviciul registratură, a depus precizare la acţiune prin care a arătat că obiectul acţiunii îl constituie obligarea pârâtei la restituirea dobânzii legale fiscale aferente taxei auto în sumă de 8.078 lei, precum şi valoarea obiectului cererii în sumă de 4.796,55 lei, reprezentând cuantumul dobânzii, calculate pe perioada 5 decembrie 2008 – 30 decembrie 2012.

A arătat că modalitatea de calcul a cuantumului dobânzii se raportează la prevederile art. 120 alin. 7 C. proc. fisc., iar în ceea ce priveşte taxa timbru, a arătat că a fost achitata cu respectarea dispzițiilor art. 16 lit. b din OUG nr. 80/2013.
Pârâta Administraţia Judeteţeană a Finanţelor Publice Mehedinti, în numele şi pentru D.G.R.F.P. Craiova, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamant. Pe cale de excepţie, a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia autorităţii lucrului judecat.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a arătat că potrivit art. 135 Cod de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, „dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire.”

Reclamantul a plătit taxă în anul 2008 şi s-a adresat cu cerere de restituire la instanţa de judecată în anul 2014, astfel că, de la data de data naşterii dreptului la restituire al reclamantului şi până la data la care a introdus cererea, au trecut 5 ani.

Faţă de acest motiv, a solicitat instanţei admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi respingerea cererii reclamantului ca fiind prescrisă.

Faţă de excepţia autorităţii de lucru judecat, a învederat instanţei că reclamantul a mai solicitat, pe calea acţiunii în justiţie pe lângă restituirea taxei de primă înmatriculare şi dobânda la suma achitată iar, prin sentinţa nr. 2994/2013, rămasă irevocabilă, Tribunalul Mehedinţi s-a pronunţat în sensul admiterii capătului de cerere privind acordarea dobânzii legale.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, de excepţie procesuală şi de prezumţie.
Hotărârea Curţii de Justiţiei Europene în cauza Irimie nu este de natură a combate efectele principiului puterii de lucru judecat. A acorda dobânda stabilită de Codul de procedură fiscală de la o altă dată, decât cea prevăzută de art. 124, atât timp cât prin sentinţa nr. 3388/2012, irevocabilă, s-a tranşat această problemă, nu poate fi admisă fără nesocotirea principiului puterii lucrului judecat.

Trecând peste aceste excepţii, a precizat că suma de referinţă se calculează şi se plăteşte potrivit normelor prevăzute în art. 124 Cod procedură fiscală.

Astfel, potrivit art. 124 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, „pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare a expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. 2 şi 21 sau la art. 70 după, caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.

În conformitate cu art. 70 Cod procedură fiscală, „cererile depuse de contribuabil potrivit prezentului cod se soluţionează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare”.

Art. 124 C. proc. fiscală are două teze: prima se referă la termenul de 45 de zile la expirarea căruia începe să curgă dobânda şi a doua teză prevede obligaţia contribuabilului de a cere restituirea dobânzii la organul fiscal.
CJUE, prin decizia preliminară, dată în cauza C-565/11 – Mariana Irimie împotriva Administraţiei Finanţelor Publice Sibiu şi Administraţiei Fondului pentru Mediu – s-a pronunţat numai asupra primei teze a art. 124 şi a statuat că revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuţia de a prevedea condiţiile în care se impune acordarea unor astfel de dobânzi, în special rata şi modul de calcul al acestor dobânzi.

În concluzie faţă de cele invocate în drept şi în fapt, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, pe excepţii sau în fond.

La data de 4 iulie 2014, reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi autorităţii de lucru judecat pentru uurmătoarele motive:
Potrivit art. 135 din C. proc. fisc., dreptul contribuabililor de a cerere compensarea sau restituirea cranţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire

În raport de acest text legal, dreptul reclamantului la restituirea taxei auto percepute de organele fiscale cu încălcarea dreptului U.E. şi a dobânzilor aferente s-a născut la data de 05 decembrie 2008, iar termenul de 5 ani a început să curgă de la data de 1 ianuarie 2009 şi s-a împlinit la data de 1 ianuarie 2014.

În acest context, s-a adresat organelor fiscale la data de data de 22 decembrie 2013 cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (4) şi art. 117 alin. (1) lit. d) C. proc. fisc., coroborat cu art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, prin care a solicitat dobânzile fiscale care i se cuveneau, această procedură prealabilă fiind o obligatie legală ce îi revenea şi trebuia parcursă înainte de a se adresa instanţei de judecată, sub sancţiunea respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

De la data înregistrării la organele fiscale a cererii de restituire a creanţei fiscale, avea obligatia legală să aştepte împlinirea termenului de 45 de zile de soluţionare a cererii, în condiţiile art. 70 C. proc. fisc. şi doar ulterior acestui moment avea deptul să sesizeze instanţa de judecată, în termenul special de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, care începea să curgă de la împlinirea termenului de 45 de zile de la soluţionarea cererii.

Astfel, pentru faptul că şi-a îndeplinit, în termen legal, obligaţia de a parcurge procedura prealabilă instituită de lege, a aşteptat, tot ca o obligaţie, împlinirea termenului de 45 de zile de soluţionare a cererii şi, ulterior, a depus pe rolul instanţei cererea de chemare în judecată în termenul de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Art. 135 din C. proc. fisc. reglementează un termen de 5 ani în care contribuabilul are dreptul să ceară compensarea sau restituirea creanţelor fiscale, trebuind ca în acest termen contribuabilul să depună cererea la organul fiscal, iar nu să formuleze acţiune direct la instanţa de judecată. Or, în acest sens, cât timp legea nu face nici o distincţie nici interpretul nu are voie să o facă.

Dacă s-ar fi adresat la data de 22 decembrie 2013 organelor fiscale cererea de restituire şi sesizarea direct a instanţei de judecată, acţiunea ar fi fost prematur introdusă şi ar fi fost respinsă ca inadmisibilă. Or, tocmai de aceea, cererea cu pricina echivalează şi cu o punere în întârziere care întrerupe cursul prescripţiei.

În privinţa taxei de poluare există un element nou care afectează termenul de prescripţie şi anume hotărârile pronunţate de C.J.U.E. în cauzele Tatu (7 aprilie 2011), Nisipeanu (7 iulie 2011), deoarece după pronunţarea hotărârilor respective, prin art. 12 din Legea nr. 9/2012, Statul român, prin autoritatea legiuitoare, a recunoscut încă o dată incompatibilitatea O.U.G. nr. 50/2008 privind taxa pe poluare, în toate formele sale, cu dreptul U.E., recunoaştere care este de natură a întrerupe termenul de prescripţie iniţial şi astfel să dea naştere unui nou termen de prescripţie, cu începere de la 1 ianuarie 2013.

Referitor la excepţiei autorităţii de lucru judecat a solicitat respingerea pentru următoarele considerente:
Aşa cum a arătat în cererea introductivă de instanţă, cât şi prin precizarea la acţiune, obiectul prezentei cauze îl constituie obligarea pârâtei la restituirea dobânzii legale, aferente taxei auto în cuantum de 8.078 lei, taxă pe care pârâta într-adevăr a restituit-o în baza sentinţei civile nr. 2994/2013 pronunţată în dosarul nr. 13127/101/2012 de Tribunalul Mehedinţi.

Prin urmare, în temeiul sentinţei civile nr. 2994/2013 pronunţată în dosarul nr. 13127/101/2012 de Tribunalul Mehedinţi, există autoritate de lucru judecat doar în ceea ce priveşte restituirea taxei auto în cuantum de 8.078 lei şi a dobânzilor aferente calculate pentru perioada 30 decembrie 2012 şi până la data la care pârâta a restituit sumele la care fost obligată.

De aceea, NU există autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte acordarea sumei de 4.796,55 lei reprezentând dobânzile ce se cuvin doar pe perioada 5 decembrie 2008 – 30 decembrie 2012, de vreme ce acest aspect nu a fost tranşat încă prin nicio hotărâre judecătorească, ci urmează a fi tranşat în prezenta cauză.
Dacă s-ar admite eventual autoritatea de lucru judecat, ar fi o situaţie inechitabilă deoarece pârâta ar fi exonerată de obligaţia de a acoperi integral prejudiciul cauzat prin perceperea taxei auto cu încălcarea dreptului U.E. şi astfel să nu mai acorde şi dobânzile fiscale pe perioada 5 decembrie 2008 – 30 decembrie 2012, când de asemenea a existat o privare privind suma reprezentând taxa auto, sumă ce a stat la dispoziţia organelor fiscale şi folosită de către acestea.

A solicitat admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată.

Analizând actele dosarului, instanţa constată următoarele:
În baza art. 248 Cod procedură civilă, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa reţine că potrivit dispoziţiilor articolului 131 din Codul de procedură fiscală, dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept. De asemenea, în temeiul articolului 12 din Decretul cu numărul 167/1958, în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită. Ca atare, pentru plata unei creanţe fiscale nedatorate, cum este cea de faţă, se poate solicita restituirea şi a dobânzii, calculându-se un termen de 5 ani începând cu data de 1 ianuarie 2009. Prin urmare, acţiunea de restituirea a dobânzii trebuia formulată începând cu data de 1 ianuarie 2014. Reclamantul a formulat prezenta acţiune în data de 13 mai 2014 şi, ca atare, pentru perioada anului 2008, adică cea cuprinsă între data plăţii, 5 decembrie 2008 şi finele anului, 31 decembrie 2008, dreptul de creanţă este prescris.

Însă, începând cu data de 1 ianuarie 2009, dreptul solicitat nu este prescris deoarece pentru anul 2009 termenul de prescripţie se calculează începând cu data de 1 ianuarie 2010, adică, socotind un termen de 5 ani de introducere a acţiunii, prescripţia intervine de abia în data de 01 ianuarie 2015.

Prin Decizia nr. 1/2014, ÎCCJ a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, statuând că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201, art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil şi ale art. 6 alin. (4), art. 2512, art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011″.

Prin urmare, în cazul în care datoriile de natură fiscală la care ne referim, taxele speciale pentru înmatriculare şi, ca atare, şi dobânzile eferente, au fost achitate înaintea datei de 1 octombrie 2011, atunci, în materia prescripţiei, se aplică Decretul lege cu numărul 167/1958, iar nu NCC, ceea ce înseamnă că instanţa poate invoca din oficiu prescripţia extinctivă şi cu atât mai mult partea adversă va putea invoca excepţia prescripţiei dreptului dedus judecăţii, aşa cum s-a întâmplat în litigiul de faţă.

În ceea ce priveşte data de la care se poate acorda dobânda prin raportare la termenul de prescripţie, acţionează două dispoziţii legale care sunt nu neapărat contrare, ci incompatibile. Pe de o parte, curge un termen de prescripţie pentru fiecare restituire în parte, în cazul unor prestaţii succesive, atât în temeiul NCC – articolul 2526, cât şi ale Decretului nr. 167/1958 – articolul 12: „în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită”. Pe de altă parte, acționează dispoziţiile articolului 131 din Codul de procedură fiscală mai sus citate, care statuează că termenul de prescripţie se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept. Conform regulilor din materie fiscală, termenul de început al calcului prescripţiei este 1 ianuarie 2009, data de 1 ianuarie a următorului an, motiv pentru care cererea în restituirea dobânzii nu apare ca fiind prescrisă pentru perioada ulterioară acestei date. În situaţia în care o parte a debitului solicitat este în afara termenului de prescripţie, cum este situaţia de faţă, adică debitul aferent perioadei 5 decembrie 2008 – 31 decembrie 2008, acţiunea nu se poate respinge ca prescrisă în totalitate. Textele de mai sus trebuie coroborate astfel încât ambele să producă efecte – adică atât în ceea ce priveşte calculul pentru fiecare lună a prestaţiilor succesive, şi în acelaşi timp art. 131 C. proc. fiscală să nu fie înlăturat. În situaţia în care se apreciază că acţiunea este prescrisă în totalitate sau că este prescrisă pentru ultimii 5 ani calculaţi lună de lună, fără a se ţine seama de data de 1 ianuarie a anului următor naşterii dreptului, atunci în fapt se refuză aplicarea acestui text de lege – articolul 131.

Cu alte cuvinte, instanţele vor trebui să dea eficienţă juridică ambelor texte legale, adică atât aceluia care statuează că în cazul prestaţiilor efective va opera o prescripţie deosebită pentru fiecare dintre acestea – articolul 2526 NCC şi articolul 12 al Decretului nr. 167/1958, cât şi textul special care impune calculul prescripţiei extinctive începând cu data de 1 ianuarie a anului următor debitului – articolul 131, iar acest lucru se poate face numai socotind care este anul a cărui dată de 1 ianuarie se poate include în termenul de prescripţie de 5 ani anteriori introducerii acţiunii.

Astfel, pornind de la realitatea că de la data achitării taxei speciale şi până la cererea sa de restituire au trecut mai mult de 5 ani, se va face un nou calcul al acestui termen de prescripţie de 5 ani, verificându-se care este anul a cărui dată de 1 ianuarie este inclusă în termenul de 5 ani de prescripţie anteriori datei introducerii cererii, iar această dată de 1 ianuarie a anului respectiv este socotită termenul de start al perioadei pentru care se poate acorda dobândă.

În ceea ce priveşte reţinerea unui caz de întrerupere a termenului de prescripţie, şi anume acela reglementat de articolul 16 alineatul 1 litera a) al Decretului Lege nr. 167/1958, aplicabil până în data de 1 ianuarie 2011, respectiv recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, instanţa constată că un asemenea caz nu poate fi reţinut în prezentul dosar. Se interpretează că persoana juridică în favoarea căreia curge prescripţia este statul român, iar acesta a recunoscut dreptul la restituire prin OUG nr. 50/2008, de vreme ce a abrogat prevederile anterioare care reglementau taxa de primă înmatriculare. Se susţine că prin abrogarea art. 214 indice 1 C. proc. fiscală, ca urmare a publicării în Monitorul Oficial a OUG nr. 50/2008, s-a recunoscut că taxa de prima înmatricularea fost reglementată şi percepută cu încălcarea dreptului comunitar, stabilindu-se şi o procedură de restituire parţială.

În esenţă, în această interpretare se susţine că în urma pronunţării hotărârii din cauza Francovich, Curtea Europeană de Justiţie a statuat în mod clar că revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru să desemneze instanţele competente şi să prevadă căile procedurale de a acţiona în justiţie destinate să asigure protejarea deplină a drepturilor de care se bucură justiţiabilii în virtutea dreptului comunitar.

Răspunderea care îi revine statului de a repara consecinţele prejudiciului cauzat de încălcarea dreptului comunitar se antrenează în cadrul dreptului naţional. Astfel, instanţele naţionale apreciază în funcţie de fiecare caz dacă reclamanţii au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul pe care pretind că l-au suferit ca urmare a unei încălcări a dreptului comunitar de către un stat membru şi, dacă este cazul, determină nivelul acestor despăgubiri. În această privinţă, Curtea a amintit cele două principii clasice pe care trebuie să le respecte condiţiile prevăzute de legislaţia internă, şi anume faptul că acestea nu pot fi mai puţin favorabile decât cele care privesc acţiuni interne similare (principiul echivalenţei) şi că nu pot fi concepute astfel încât să facă practic imposibil sau excesiv de dificil să se obţină reparaţia (principiul efectivităţii).

Dreptul comunitar impune o reparaţie efectivă şi nu permite nicio cerinţă suplimentară a legislaţiei statului membru, care ar face extrem de dificilă obţinerea de daune-interese sau de alte despăgubiri. În privinţa termenului de prescripţie, nu există o reglementare comunitară expresă, fiind responsabilitatea statetelor membre de a aplica proceduri interne similare. În speţă, prin procedură similară internă se aplică dispoziţiile articolului 135 din C. proc. fiscală. Problema este însă cea momentului când se naşte dreptul la restituire. În stabilirea acestui moment, trebuie să se aibă în vedere principiile de drept comunitar, ce se aplică cu prioritate în ordinea internă, şi în concret principiul efectivităţii. Interpretarea şi aplicarea acestui principiu va avea în vedere şi recomandările Comisiei Europene formulate în cadrul unui Studiu privind elaborarea unei Cărţi albe a acţiunilor în despăgubiri rezultate din încălcarea dreptului comunitar, pentru acoperirea prejudiciilor suferite de persoanele private. Concluziile Comisiei Europene sunt în sensul că reglementarea unui asemenea termen are meritul de a conferi o anumită securitate juridică. Totuşi, acesta poate deveni şi un obstacol considerabil în recuperarea tuturor pagubelor suferite. Referitor la termenul de prescripţie, sunt foarte importante durata acestuia, momentul de la care începe să curgă, precum şi posibilitatea suspendării. Principiul efectivităţii presupune stabilirea termenului de prescripţie astfel încât să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea, de către victimele încălcării, a dreptului la reparaţie pentru prejudiciile suferite. În cazul acţiunilor independente (en. „stand-alone”), Comisia a propus ca termenele de prescripţie să nu înceapă să curgă înainte de momentul la care persoana prejudiciată ca urmare a încălcării este în mod rezonabil prezumată că are cunoştinţă de acest fapt, precum şi de prejudiciul care i-a fost creat. În cazul unei încălcări continue sau repetate, Comisia a propus ca termenele de prescripţie să nu înceapă să curgă înainte de data la care încetează încălcarea. Din coroborarea acestor consideraţii, se remarcă că se impune aprecierea potrivit căreia momentul la care se naşte dreptul de a cere restituirea să nu fie anterior recunoaşterii încălcării dreptului comunitar chiar de către statul membru prin însăşi adoptarea OUG nr. 50/2008. În concluzie, în considerarea dispoziţiilor articolului 135 C. proc. fiscală, termenul de prescripţie va începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care se naşte dreptul de restituire, adică de la 1 ianuarie 2009. Considerarea naşterii dreptului la restituire la data achitării taxei ar fi de natură a impune o obligaţie excesivă, împovărătoare contribuabilului obligat în temeiul legii unui stat membru la plata acesteia şi de natură a aduce atingere principiului efectivităţii. Concomitent, se apreciază, în raport de perioada redusă între data achitării şi data adoptării OUG nr. 50 /2008 prin care s-a statuat asupra încălcării dreptului comunitar, că nu există iminenţa pericolului de a fi afectată ordinea şi stabilitatea juridică, în sensul că nu se poate reţine o stare prelungită de pasivitate a contribuabilului între momentul plăţii şi momentul de la care se apreciază naşterea dreptului de a solicita restituirea.

Apreciez că nu se poate îmbrăţişa acest punct de vedere pentru două principale considerente, după cum urmează:

1. Nu există un fundament juridic clar, respectiv un temei de drept care să susţină cele reţinute. Recomandările Comisiei Europene formulate în cadrul unui Studiu privind elaborarea unei Cărţi albe a acţiunilor în despăgubiri rezultate din încălcarea dreptului comunitar, la care se face trimitere expresă în această interpretare, nu constituie în mod evident un izvor de drept. Numai normele de drept comunitar, în principal regulamentul şi parţial directiva, precum şi jurisprudenţa CJUE pot constitui izvor de drept pentru instanţele naţionale. Conform dispoziţiilor articolului 4 din NCPC, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor. Ori un asemenea studiu nu poate constitui o normă de drept comunitar.

2. Ceea ce este însă şi mai important, în privinţa acestui punct de vedere, este faptul că Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu numărul 50/2008 nu poate fi echivalată cu o recunoaştere a dreptului de a solicita restituirea taxei speciale de înmatriculare. În primul rând, cazurile de întrerupere a prescripţiei extinctive sunt unele de strictă interpretare, neputând fi extinse la alte situaţii decât cele din textul de lege sau interpretate extensiv. Aşa fiind, recunoaşterea debitorului trebuie să fie una expresă, evidentă şi neechivocă. Ori nici o prevedere a acestui act normativ al OUG nr. 50/2008 nu lasă a se înţelege existenţa unui drept la restituirea taxei speciale de primă înmatriculare, anterioare taxei introduse prin respectiva ordonanţă. Mai mult, în expunerea de motive a acestui act normativ nu se face nici o referire la recunoaşterea dreptului de restituire a taxei de primă înmatriculare. Singura referire din preambulul textului de lege este cea care se referă la normele de drept comunitar aplicabile: „ţinând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene”, însă aceasta nu se poate interpreta în sensul că s-ar recunoaşte dreptul la restituirea taxelor speciale de înmatriculare, de vreme ce argumentul este folosit tocmai pentru a justifica introducerea unei asemenea taxe.

Prin OUG cu numărul 50/2008 se introduce o taxă specială ce se va achita în vederea înmatriculării, şi anume taxa de poluare, astfel încât nu se poate susţine din punct de vedere juridic că acest text echivalează cu o recunoaştere a dreptului de restituire a precedentei taxe speciale. În fine, urmărind raţiunea acestei interpretări, s-ar putea ajunge la situaţia absurdă în care cererea de restituire a unei taxe de poluare achitată în anul 2008 s-ar prescrie de abia la data de 1 ianuarie 2018, deoarece, similar OUG nr. 50/2008 care instituia taxa de poluare, a fost emisă Legea cu numărul 9/2012, care instituie taxa de emisii poluante. Ori, dacă se convine că prin OUG nr. 50/2008 statul recunoaşte dreptul de restituire a taxei speciale anterioare, aşa cum se reţine mai sus, trebuie să se convină şi că prin Legea cu numărul 9/2012 statul recunoaşte dreptul de restituire a taxei de poluare — taxa anterioară, existând aceleaşi raţiuni, întărite de studiul privind elaborarea unei cărţi albe la care se face trimitere.

Prin urmare, ca efect al întreruperii dreptului de prescripţie prin Legea cu numărul 9/2012, în cererea de restituire a unei taxe de poluare achitată în anul 2008 va curge un nou termen de 5 ani de prescripţie de la data de 1 ianuarie a anului următor apariţiei cazului de întrerupere — Legea cu numărul 9/2012, adică un termen de 5 ani socotit de la 1 ianuarie 2013, ceea ce semnifică că prescripţia va interveni începând cu data de 1 ianuarie 2018 într-o cerere de restituire a unei taxe de poluare achitată de exemplu în data de 11 octombrie 2008.

Faţă de cele mai sus expuse, instanţa va admite în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada situată în afara termenului de 5 ani ulteriori datei de 01 ianuarie 2009 (care constituie data de 1 ianuarie a anului următor plăţii), şi anume pentru perioada situată între data plăţii şi data de 01 ianuarie 2009.

Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat instanţa apreciază că este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi sub nr. 13127/101/2012, reclamantul a chemat în judecată pârâtele Administraţia Finanţelor Publice Orşova, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi şi Administraţia Fondului pentru Mediu, pentru ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 8.078 lei reprezentând taxa specială de poluare pentru autoturismul second-hand achiziţionat, actualizată cu dobânda legală prevăzută de art. 124 Cod procedură fiscală şi rata inflaţiei.

Prin sentinţa nr. 2994/22.03.2013 a Tribunalului Mehedinţi a fost admisă în parte acţiunea şi au fost obligate pârâtele Administraţia Finanţelor Publice Orşova şi Administraţia Fondului pentru Mediu să restituie reclamantului 8.078 lei, precum şi dobânda legală aferentă sumei de 8.078 lei, începând cu 30 decembrie 2012 şi până la momentul plăţii celor 8.078 lei.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamantul Ş. A. şi pârâta Administraţia Finanţelor Publice Orşova la Curtea de Apel Craiova, care prin decizia 17828/26.11.2013 pronunţată în dosarul nr. 13127/101/2012 a anulat recursurile formulate.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi – Administraţia Finanţelor Publice Drobeta Turnu Severin la Curtea de Apel Craiova, care prin decizia nr. 8922/23.10.2012 pronunţată în dosarul nr. 1517/101/2012 a respins recursul formulat ca nefondat.

Potrivit art. 430 alin. 1 Cod procedură civilă, „hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată”.

Ori, prin cauza de faţă, reclamantul nu solicită acordarea din nou a dobânzii începând cu data de 30 decembrie 2012, perioadă pentru care are deja un titlu executoriu, ci solicită acordarea dobânzii până la această dată de la care are titlu.

În acest fel, este evident că obiectul celor două cauze este unul diferit, respectiv prin sentinţa de mai sus a fost acordată dobânda începând cu data de 30 decembrie 2012, iar prin prezenta sentinţă se solicită dobânda până la această dată.

Prin urmare, se apreciază că sentinţa de mai sus nu are autoritate de lucru judecat referitor la acest aspect şi în consecinţă, excepţia va fi respinsă ca neîntemeiată

În ceea ce priveşte fondul cauzei, reclamantul, prin cererea înregistrată sub nr. 13127/101/2012, a solicitat restituirea sumei de 8.078 lei achitată cu chitanţa nr. 2876075/05.12.2008, reprezentând taxă pe poluare pentru autoturismul second-hand achiziţionat, actualizată cu dobânda legală, cerere ce a fost admisă în parte prin sentinţa nr. 2138/09.12.2011, fiind obligate pârâtele Administraţia Finanţelor Publice Orşova şi Administraţia Fondului pentru Mediu să restituie reclamantului suma de 8.078 lei, precum şi dobânda legală.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamantul Ş. A. şi pârâta Administraţia Finanţelor Publice Orşova la Curtea de Apel Craiova, care prin decizia nr. 17828/26.11.2013 pronunţată în dosarul nr. 13127/101/2012 a anulat recursurile formulate.

Cu dispoziţie de plată, pârâta Administraţia Finanţelor Publice Drobeta Tumu Severin a dispus restituirea către reclamant a sumei de 8.078 lei.

Prin acţiunea de faţă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 4.796,55 lei ce reprezintă dobânda legală calculată pe perioada 5 decembrie 2008 – 30 decembrie 2012 aferente sumei de 8078 lei, achitată cu chitanţa nr. 2876075/05.12.2008 reprezentând taxă pe poluare.

Instanţa reţine că potrivit art. 124 Cod procedură fiscală, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.

Instanţa constată însă că CJUE a fost sesizată cu o întrebare preliminară de către Tribunalul Sibiu (cauza Mariana Irimia, C-565/11) prin care s-a solicitat să se stabilească dacă „principiile echivalenţei, efectivităţii şi proporţionalităţii remediilor pentru încălcările dreptului Uniunii ocazionate particularilor prin aplicarea unei legislaţii neconforme cu dreptul Uniunii, rezultate din jurisprudenţa Curţii coroborate cu dreptul de proprietate, instituit de articolul 6 TUE şi de articolul 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pot fi interpretate ca opunându-se unor dispoziţii de drept intern care restrâng cuantumul prejudiciului susceptibil de a fi recuperat de particularul al cărui drept a fost încălcat”.

Prin Hotărârea din 18 aprilie 2013, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a declarat că Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim naţional precum cel în discuţie în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe.

Astfel, întrucât prevederile art. 124 Cod procedură fiscală privitoare la momentul de la care curge dobânda legală sunt contrare dreptului comunitar, acestea vor fi înlăturate de la aplicare astfel încât celui vătămat să i se asigure protecţia juridică eficientă conferită de principiul priorităţii dreptului comunitar.

Prin urmare, se apreciază că reclamantul are dreptul la plata dobânzii legale în materie fiscală calculată de la data de 1 ianuarie 2009 şi până în momentul efectiv, cuantumul acesteia urmând a fi stabilit de către organul fiscal.

De asemenea, în considerentele deciziei CJUE de mai sus se arată că această pierdere depinde în special de durata indisponibilizării sumei plătite fără temei cu încălcarea dreptului ce survine astfel, în principiu, în perioada cuprinsă între data plăţii fără temei a taxei în cauză şi data restituirii acesteia. În acest fel, se menţionează că paguba produsă este cuantificată ca fiind aceea echivalentă cu suma ce produce dobândă între data plăţii nedatorate şi data restituirii.

Pentru aceste considerente, instanţa va admite în parte acţiunea şi va obliga pârâtele să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumei de 8.078 lei calculată conform Codului de procedură fiscală, achitată cu titlul de taxă de poluare pentru autovehicule cu chitanţa seria TS3B nr. 2876075/05.12.2008, calculată de la data de 01 ianuarie 2009 şi până la 30 decembrie 2012 – momentul restituirii taxei de poluare.
În baza art. 453 alin. 1 C. proc. civ. va obliga pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 lei reprezentând taxă judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE

Admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 5 decembrie 2008 – 31 decembrie 2008. Respinge excepţia autorităţii lucrului judecat.

Admite în parte cererea formulată de reclamantul Ş. A., CNP […], cu domiciliul procesual ales pe […] în contradictoriu cu pârâtele Serviciul Fiscal Municipal Orşova (fosta AFP Orşova), cu sediul în Mun. Orşova, str. 1 Decembrie 1918, nr. 16B, judeţul Mehedinţi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi cu sediul în Drobeta Turnu Severin, str. Piaţa Radu Negru, nr. 1, Judeţul Mehedinţi.

Obligă pârâţii la plata dobânzii legale calculată conform Codului de procedură fiscală, către reclamant, pentru perioada 01 ianuarie 2009 – 30 decembrie 2012, aferentă sumei de 8.078 lei achitată de reclamant cu titlu de taxă de poluare prin chitanţa nr. 2876075/05.12.2008.

Obligă pârâţii la plata sumei de 300 lei către reclamant cu titlul de cheltuieli de judecată. Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 5 noiembrie 2014, la sediul Tribunalului Mehedinţi.

NOTĂ:

Supunem atenţiei celor interesaţi o hotărâre judecătorească excepţională şi mărturisim că se numără printre puţinele hotărâri – atât de bine şi profesionist motivată – pe care am avut onoarea să le analizăm în ultima jumătate de deceniu.

Considerăm că această sentinţă ar putea fi utilă celor care au achitat taxe auto şi în cazul cărora dreptul la acţiune privind restituirea lor s-a prescris, însă intenţionează să solicite (pe cale separată) măcar o parte din dobânzile aferente acestor taxe, pentru că, după cum se poate observa, instanţa subliniază în considerente că deşi dreptul la acţiune este posibil să se fi prescris în privinţa unor taxe auto (cele achitate în perioada 2007-2008 şi urmează cele din 2009[1]), în ceea ce priveşte dobânzile aferente, de vreme ce acestea se calculează pe fiecare zi de întârziere, în cazul lor prescripţia începe să curgă de la date diferite şi se împlineşte la date diferite, instanţa urmând, eventual, să constate prescripţia pentru o anumită perioadă, dar să oblige organul fiscal să restituie dobânzile aferente taxei pentru restul perioadei “neprescrise”, aşa cum s-a întâmplat în speţa de mai sus.

Desigur că anumite aspecte rămân în continuare destul de controversate, însă este de admirat modul în care instanţa încearcă să tranşeze toate aspectele ridicate în cadrul procedurii judiciare, printr-o motivare clară, inteligibilă, fapt pentru care ne considerăm îndreptăţiţi să susţinem cu fermitate că prezenta hotărâre este o dovadă clară – demnă de urmat – despre cum se înfăptuieşte un act de justiţie de calitate de către un judecător deschis, profesionist care, deşi ar fi putut la fel de uşor să respingă “de pe scaun” acţiunea (după cum se întâmplă frecvent în practică) admiţând vreo excepţie dintre cele invocate, a solicitat explicaţii părţilor ori de câte ori a fost nevoie, le-a asigurat şi respectat dreptul la apărare pentru ca în final să pronunţe o hotărâre temeinică şi legală.

Nu credem că se impune să analizăm fiecare considerent expus în conţinutul hotărârii, însă vom rezuma puţin starea de fapt pentru ca cititorii să înţeleagă mai bine motivul care a stat la baza formulării acţiunii prin care s-a solictat restituirea, pe cale separată, a dobânzii aferente taxei auto, respectiv de ce s-au apărat pârâtele invocând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia autorităţii lucrului judecat.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 2994/22.03.2013 pronunţată în dosarul nr. 13127/101/2012, Tribunalul Mehedinţi a obligat organul fiscal să restituie taxa auto în cuantum de 8.078 lei şi dobânda aferentă, dar calculată pentru perioada 30 decembrie 2012 şi până la restituirea efectivă, ignorându-se bogata jurisprudenţă a CJE (anterioară Hotărârii din cauza C‑565/11Irimie, şi obligatorie, de asemenea) invocată în cauză şi din care se desprindea cu claritate că în cazul unor taxe/impozite percepute cu încălcarea dreptului UE, dobânda se calculează de la data perceperii impozitului/taxei şi până la restituirea efectivă pentru că doar într-o atare manieră este reparat integral prejudiciul cauzat particularului.

Desigur că, după pronunţarea soluţiei, după cca. 3 săptămâni, CJUE s-a pronunţat în cauza C‑565/11Irimie, statuând că dobâna aferentă taxei auto percepută în România se restituie calculându-se de la data perceperii taxei şi până la restituirea efectivă, exact aşa cum a susţinut reclamantul în faţa instanţei naţionale, argumente care însă nu au fost luate în considerare, fapt ce-l îndreptăţea să atace sentinţa cu recurs.

Deşi reclamantul a învederat primei instanţe că şi-a schimbat domiciliul procesual, după redactarea sentinţei 2994/22.03.2013, aceasta a fost comunicată tot la vechiul domiciliu, chiar dacă, între timp, reclamantul formulase un recurs nemotivat, solicitând (şi prin cererea de “Recurs nemotivat”) ca sentinţa să-i fie comunicată la noul domiciliu procesual pentru a putea să-şi motiveze recursul.

Odată ajuns dosarul pe rolul instanţei de recurs, în speţă, Curtea de Apel Craiova, la primul termen de judecată din data de 15 octombrie 2013 s-a formulat o cerere de amânare a cauzei, învederându-se instanţei faptul că grefa instanţei de fond nu i-a comunicat recurentului-reclamant sentinţa recurată la noul domiciliu procesual, aşa cum solicitase, în acest sens, dovadă fiind şi faptul că nici procedura de citare pentru recurs nu a fost legal îndeplinită, întrucât citarea s-a făcut tot la vechiul domiciliu procesual. Instanţa de recurs nu a înţeles însă să încuviinţeze cererea de amânare, ci a suspendat cauza, repunând-o pe rol la cererea recurentului-reclamant care, pentru al doilea termen de judecată fixat la data de 26 noiembrie 2013, a fost citat la noul domiciliu procesual însă nu i-a fost comunicată şi o copie de pe sentinţa recurată pentru a putea să motiveze recursul, astfel că atât recursul său, cât şi cel declarat de organul fiscal au fost anulate.

După finalizarea procedurii judiciare ce a făcut obiectul dosarului nr. 13127/101/2012, organul fiscal a pus în executare sentinţa nr. 2994/22.03.2013, exact aşa cum s-a prevăzut în dispozitiv, respectiv, a restituit taxa auto în cuantum de 8.078 lei şi dobânda aferentă, dar calculată pentru perioada 30 decembrie 2012 şi până la restituirea efectivă, prejudiciul rămânând însă parţial nereparat pentru perioada 05 decembrie 2008 – 29 decembrie 2012, fapt pentru care reclamantul a fost nevoit să procedeze la formularea unei noi acţiuni (ce a făcut obiectul dosarului nr. 3458/101/2014) prin care să solicite, pe cale separată, restituirea dobânzilor aferente taxei auto (taxă restituită efectiv, în speţă) care i se cuveneau şi pentru perioada 05 decembrie 2008 – 29 decembrie 2012.

Conchidem prin a ne expima convingerea că în perioada următoare astfel de acţiuni vor fi formulate într-un număr cât mai mare, contribuabilii fiind îndrituiţi să mai recupereze măcar o parte din dobânzile aferente taxelor auto în cazul cărora a intervenit prescripţia dreptului la acţiune pentru că este nedreaptă situaţia ca statul să se îmbogăţească fără justă cauză percepând taxe nelegale ca mai apoi să mizeze pe comoditatea, lipsa de reacţie şi cunoştinţă a contribuabilului şi că plătitorii nu-şi vor face “curaj” să solicite în instanţă restituirea acestor sume.


[1] Pentru detalii, a se vedea Andrei PAP, Observaţii privind situaţia taxelor auto din România, material publicat în RNSJ la data de 24 noiembrie 2014, pe JURIDICE.ro.


Andrei PAP


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Tribunalul Mehedinţi. Restituirea pe cale separată a dobânzii aferente taxei auto. Notă la sentinţa nr. 2994/05.11.2014. UPDATE: Sentinţa a rămas definitivă”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Ce frumos ar fi dacă statul ar restitui în contul contribuabililor sumele percepute contrar dreptului UE cu dobânzile aferente, fără să mai fie nevoie să se introducă nicio acțiune în instanță și fără să se ofere doar o părticică din dobândă. Atât de frumos! Dorință de Crăciun,

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.