BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
Print Friendly, PDF & Email

Managementul defectuos al împărţirii dreptăţii. Ep. 4

08.12.2014 | Adrian-Relu TĂNASE
Abonare newsletter

Rezumat
Prezentul articol evocă tentativa izbutită de autorizare a unei căsătorii pentru o minoră care nu are motive temeinice de a se căsători înainte de împlinirea vârstei de 16 ani, cu excepţia celui că “nu a împlinit încă vârsta de 18 ani”(!), acesta fiind motivul pertinent, concludent şi temeinic reţinut de instanţa de tutelă într-o sentinţă civilă pronunţată în urmă cu foarte puţin timp. Drumul de la teoria reformelor noilor coduri la practica punerii lor în operă se dovedeşte, în episodul 6 al serialului nostru, extrem greu, de lung şi de anevoios…

I. Aspecte de ordin teoretic cu privire la încheierea căsătoriei în cazul minorilor care au împlinit vârsta de 16 ani

Data de 1 octombrie 2011, intrarea în vigoare a noului Cod civil, ar fi trebuit să reprezinte pentru fiecare jurist al patriei un moment important, de referinţă, fiind de aşteptat ca magistraţii să fie printre primii între juriştii interesaţi de aspectele de ordin teoretic şi, mai ales practic, aduse de reforma în materia dreptului nostru civil. Primit cu răceală, critici şi obiecţiuni, în mare parte neîntemeiate, noul Cod civil a dovedit în cei 3 ani de viaţă că este o lucrare temeinică, articulată, care are motive obiective de a fi considerat un exemplu în materie de legiferare modernă, europeană a raporturilor juridice civile. Achiesăm la opinia distinsului domn profesor Flavius Baias care a afirmat, în repetate rânduri, cu temei, că noul Cod civil este la acest moment considerat pe plan european una dintre cele mai serioase şi echilibrate reglementări care vizează raporturile juridice civile de drept comun.

Totuşi, drumul de la teorie, chiar dacă autorii Codului nostru civil s-au străduit să fie clari în exprimare, până la practică se dovedeşte pe zi ce trece că este unul sinuos, anevoios, încărcat de interpretări care mai de care mai originale şi mai îndepărtate de litera şi spiritul N.C.C. O astfel de interpretare, care sfidează logica, realitatea şi bunul simţ, a fost elaborată în urmă cu foarte puţin timp la o judecătorie de prin Moldova, Oltenia sau Ardeal, după caz… Înainte însă de a intra în speţa propriu-zisă se impun cuvenitele clarificări ale cadrului de ordin teoretic care reglementează problematica încheierii căsătoriei de către minorii care nu au împlinit încă vârsta de 18 ani.

Potrivit reglementărilor în vigoare până la adoptarea N.C.C. (dar după modificările aduse Codului familiei prin Legea nr. 288/2007), art. 4 C. fam., abrogat de la 1 octombrie 2011, vârsta minimă de căsătorie este de optsprezece ani. Pentru motive temeinice, minorul (femeie sau bărbat n.n.) care a împlinit vârsta de şaisprezece ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi, ori, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul. Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-și manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă. Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti. Faţă de vechea reglementare, N.C.C. a înlocuit autorizarea D.G.A.S.P.C. cu autorizarea instanţei de tutelă[1].

Înainte de modificările aduse Codului familiei prin Legea nr. 288 din 2007[2], art. 4 din Codul familiei avea următoarea formulare: Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de optsprezece ani, iar femeia numai dacă a împlinit şaisprezece ani.

Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit cincisprezece ani. Încuviinţarea se poate da de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al municipiului Bucureşti sau al judeţului în cuprinsul căruia îşi are domiciliul femeia şi numai în temeiul unui aviz dat de un medic oficial. Prevederile Codului familiei au fost considerate discriminatorii, permiţând doar femeii încheierea căsătoriei de la 16 ani, şi chiar de la 15, în anumite condiţii, iar bărbatului încheierea căsătoriei doar după împlinirea vârstei de 18 ani. Chestiunea existenţei unei discriminări întemeiate exclusiv pe sexul viitorilor soţi a determinat legiuitorul la a modifica în anul 2007 legislaţia specifică, după modificările aduse de Legea nr. 288/2007 atât bărbatul, cât şi femeia putându-se căsători, de regulă, de la 18 ani şi cu titlu de excepţie, de la împlinirera vârstei de 16 ani, cu îndeplinirea condiţiilor expres şi limitativ prevăzute de lege.

Potrivit art. 272 din N.C.C., care vizează vârsta minimă la încheierea căsătoriei, căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani.
(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani[3] se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului.
(3) Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.
(4) De asemenea, în condiţiile art. 398, este suficientă încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească.
(5) Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.

Alineatul 1 al art. 272 din N.C.C. vizează regula în materie de încheiere a căsătoriei potrivit legislaţiei din România, respectiv împlinirea de către viitorii soţi a vârstei de 18 ani. Alin. (2)-(5) ale art. 272 se referă la excepţia derogatorie de la regula de drept comun, anume situaţia când viitorii soţi doresc să se căsătorească înainte de împlinirea vârstei de 18 ani. Cele 4 condiţii: viitorii soţi să fi împlinit 16 ani, să existe un aviz al medicului, încuviinţarea părinţilor şi existenţa unor motive temeinice, trebuie a fi îndeplinite, în opinia noastră dar nu numai, evident, cumulativ, nu alternativ.

Potrivit susţinerilor recente din doctrină[4], “se instituie numai o vârstă minimă pentru încheierea căsătoriei, din raţiuni de ordin eugenic, psihic şi moral, precum şi pentru a asigura un consimţământ conştient şi liber. Nu este prevăzută o vârstă maximă, deci căsătoria se poate încheia şi în pragul morţii (in extremis vitae);

În vederea încheierii căsătoriei, nu este necesar să existe o anumită diferenţă de vârstă între soţi; totuşi, s-a apreciat cu temei în doctrină, diferenţa de vârstă foarte mare poate fi un indiciu, dacă se coroborează şi cu alte probe, că s-a dorit încheierea unei căsătorii fictive[5], urmărindu-se alte scopuri decât întemeierea unei familii;

S-a mai afirmat, cu temei, faptul că “se instituie aceeaşi vârstă matrimonială minimă, atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie, şi anume – ca regulă – 18 ani şi ca excepţie, vîrsta de 16 ani. Vârsta matrimonială coincide astfel, ca regulă, cu majoratul civil (18 ani) insitutuindu-se totodată o capacitate matrimonială specială[6], restrânsă, pentru minorul care a împlinit vârsta de 16 ani. Se conferă astfel o deplină eficienţă principiului egalităţii sexelor (şi al discriminării întemeiate exclusiv pe sex n.n.) înlăturându-se o posibilă (certă n.n.) discriminare[7] care ar fi putut fi invocată în această materie”[8];

Condiţiile speciale pentru căsătoria minorului care a împlinit vârsta de 16 ani sunt, aşadar, următoarele: existenţa unor motive temeinice; avizul medical; încuviinţarea părinţilor sau toturelui ori a persoanei abilitate să exercite drepturile părinteşti; autorizarea organului competent; autorizarea instanţei de tutelă.

Referitor la aceste condiţii speciale, în doctrină s-a pus problema dacă mai trebuie sau nu îndeplinite în cazul minorului emancipat. Potrivit art. 40 din N.C.C., pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie. Este aşa-numita instituţie a “emancipării minorului” care dobândeşte pe cale judecătorească o capacitate de exerciţiu deplină, anticipată, de la vârsta de 16 ani. În literatura juridică, opiniile sunt controversate pe acest subiect. Într-o opinie, cu care nu suntem de acord, s-a arătat cu privire la încuviinţarea căsătoriei de către părinţi, în cazul minorului emancipat, că această cerinţă trebuie îndeplinită, deoarece legea nu face nici o excepţie cu privire la minorul emancipat[9]. Într-o altă opinie[10], la care achiesăm, s-a susţinut faptul că “în cazul minorului emancipat, acesta dobândeşte capacitatea de exerciţiu deplină şi iese de sub autoritatea părintească, astfel că se poate căsători singur, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui şi fără autorizarea instanţei de tutelă”.

În privinţa consimţământului părinţilor, suntem de acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate că acest consimţământ nu mai este cerut la încheierea căsătoriei de către minorul emancipat, având în vedere raţiunea emancipării, respectiv efectul acesteia în sensul încetării autorităţii părinteşti. Susţinem opinia[11] în sensul că minorul emancipat poate încheia singur căsătoria, asemenea majorului (persoana care a împlinit vârsta de 18 ani), fără nici o altă încuviinţare sau autorizare pretinsă minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, dar nu a dobândit, pe cale judecătorească sau printr-o căsătorie anterioară, capacitatea deplină, anticipată de exerciţiu. În aceeaşi situaţie se regăseşte şi minorul care a încheiat o căsătorie la 16 ani, a divorţat sau respectiva căsătorie a încetat prin decesul celuilalt soţ şi persoana se recăsătoreşte înainte de împlinirea vârstei de 18 ani (se recăsătoreşte ca o persoană majoră, deoarece prin încheierea primei căsătorii a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, pe care o păstrează la divorţ sau la încetarea prin decesul celuilalt soţ a primei căsătorii).

Analiza condiţiilor speciale pentru căsătoria minorului

A) Analiza condiţiilor speciale potrivit modificărilor aduse Codului familiei prin Legea nr. 288 din 2007

Conform art. 4 din Codul familiei, Vârsta minimă de căsătorie este de optsprezece ani.
Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de şaisprezece ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi, ori, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului în a cărei raza teritorială îşi are domiciliul.
Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.
Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.

Potrivit doctrinei[12], “prin Legea nr. 288 din 2007 s-au adus modificări esenţiale unor dispoziţii din Codul familiei care reglementează vârsta matrimonială – art. 4 din Codul familiei. În primul rând, textul prevede aceeaşi vârstă matrimonială minimă atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie, şi anume, – ca regulă – 18 ani şi ca excepţie, pentru motive temeinice, 16 ani. În al doilea rând, potrivit noilor dispoziţii legale, vârsta matrimonială coincide, ca regulă, cu majoratul civil (18 ani).

Astfel, conform prevederilor art. 8 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, persoana fizică dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu la împlinirea vârstei de 18 ani, devenind astfel majoră potrivit legii civile.

Se prezumă astfel că, de la această vârstă, o persoană are discernământul suficient format şi maturizat, fiind capabilă să înţeleagă importanţa şi semnificaţia actelor juridice pe care le încheie (inclusiv actul juridic al căsătoriei).

În al treilea rând, dacă regula o constituie căsătoria la vârsta de cel puţin 18 ani, excepţia, prevăzută de noile dispoziţii legale, o reprezintă posibilitatea încheierii căsătoriei de minorul (atât bărbatul, cât şi femeia) care a împlinit vârsta de 16 ani, pentru motive temeinice, în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea ocrotitorilor legali şi cu autorizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul minorul care doreşte să se căsătorească[13].

Se poate, astfel, considera că, potrivit art. 4 C. fam., modificat prin Legea nr. 288/2007, capacitatea matrimonială[14] coincide cu majoratul, respectiv cu dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, instituindu-se totodată o capacitate matrimonială specială, restrânsă[15], pentru minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, în condiţiile în care acesta poate încheia actul căsătoriei numai dacă există motive temeinice şi cu încuviinţările prealabile cerute de lege.

1. Existenţa unor motive temeinice

Art. 4 alin. 2 C. fam., în redactarea anterioară Legii nr. 288/2007, prevedea, de asemenea, condiţia motivelor temeinice pentru ca femeia care a împlinit cincisprezece ani să se poată căsători.

În literatura juridică şi în practică au fost considerate ca fiind motive temeinice pentru acordarea dispensei de vârstă femeii care a împlinit vârsta de cincisprezece ani următoarele împrejurări: starea de graviditate a femeii sau naşterea unui copil de către aceasta, boala gravă a unuia dintre viitorii soţi, starea anterioară de concubinaj[16].

Potrivit art. 28 alin. 2 din Legea nr. 119/1996 şi art. 8 lit. k) coroborat cu art. 40 lit. c) din Metodologia nr. 1/1997 pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, temeinicia motivelor era examinată, după caz, de primarul general al Municipiului Bucureşti sau de preşedintele consiliului judeţean, prin serviciul de stare civilă[17] care propunea aprobarea sau respingerea motivată a cererii de acordare a dispensei de vârstă, adică de încuviinţare a căsătoriei de către femeia de 15 ani.

Legea nr. 288/2007 a menţinut condiţia existenţei unor motive temeinice în cazul în care cel puţin unul dintre viitorii soţi este minor, respectiv a împlinit vârsta de şaisprezece ani. Întrucât formularea legii a rămas aceeaşi cu cea din redactarea anterioară a art. 4 C. fam., precizările din doctrină referitoare la interpretarea acestei sintagme legale sunt, în continuare, pe deplin valabile.

Examinarea existenţei şi a temeiniciei motivelor care îi determină pe minori să se căsătorească nu mai poate fi făcută, însă, de primarul general al Municipiului Bucureşti sau de preşedintele consiliului judeţean, deoarece competenţa de autorizare (încuviinţare – în terminologia art. 4 C. fam., înainte de modificare) a căsătoriei minorului nu mai aparţine acestora, ci Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul minorul, la care ne vom referi mai jos[18].

2. Avizul medical

Şi această condiţie era prevăzută anterior de art. 4 din Codul familiei, în sensul că putea fi încuviinţată căsătoria femeii care a împlinit 15 ani „numai în temeiul unui aviz dat de un medic oficial”.

În legătură cu acest aviz, sub imperiul reglementării anterioare Legii nr. 288/2007, s-a spus că acesta trebuie să fie „un aviz medical conform, adică un certificat medico-legal, eliberat de instituţia medicală competentă (al cărui rost este acela de a atesta sănătatea femeii şi aptitudinea sa de a avea relaţii conjugale normale)”[19]. Alţi autori au arătat că din aviz trebuie să rezulte că „persoana este suficient de maturizată somatic şi intelectual”[20] ori că acesta trebuie „să ateste capacitatea femeii de a întreţine relaţii sexuale normale şi starea sănătăţii acesteia”[21]. În sfârşit, s-a afirmat că avizul „trebuie să constate că persoana în cauză este aptă din punct de vedere psihic, intelectual, fizic şi sexual să facă faţă sarcinilor căsătoriei şi, în primul rând, să exprime un consimţământ valabil la căsătorie”[22]. Acest din urmă autor a pus în discuţie, în mod justificat, şi înţelesul sintagmei medic oficial, arătând că mai raţional ar fi ca legea să prevadă că acest aviz ar trebui eliberat de un medic de specialitate sau chiar de o comisie medicală[23].

Faţă de noua redactare a textului („pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de şaisprezece ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor”) şi raportându-ne la reglementarea anterioară, precum şi la precizările doctrinare făcute în contextul acesteia, credem că următoarele chestiuni trebuie analizate în legătură cu această condiţie: (1) ce trebuie să ateste acest aviz; (2) cui aparţine competenţa de a emite avizul şi (3) locul acestei condiţii în ierarhia tuturor condiţiilor cerute de lege pentru căsătoria persoanelor care nu au împlinit 18 ani (sau raportul acestei condiţii cu celelalte).

2.1. Conţinutul avizului medical

În ce priveşte acest conţinut, după cum s-a văzut, doctrina a gravitat, în general, în jurul aceloraşi idei, care acum – după modificarea art. 4 C. fam. – se referă atât la bărbatul, cât şi la femeia sub 18 ani care ar dori să se căsătorească: avizul medical ar trebui să ateste starea de sănătate a celui în cauză, gradul de maturizare fiziologică, psihică şi intelectuală, care să îi permită asumarea îndatoririlor specifice unei căsătorii[24] şi a tuturor consecinţelor acesteia (inclusiv aducerea pe lume a copiilor), precum şi exprimarea unui consimţământ liber la căsătorie. De asemenea, avizul ar trebui să certifice şi existenţa motivelor temeinice, atunci când este cazul (cum ar fi starea de graviditate a viitoarei soţii).

Faţă de faptul că, în tăcerea legii, doctrina de dreptul familiei a detaliat conţinutul avizului prevăzut de lege, s-ar impune ca un act normativ de forţă inferioară (cum este Metodologia nr. 1/1997) să prevadă expres ce trebuie să conţină un astfel de aviz.

2.2. Raportul dintre condiţia referitoare la avizul medical şi celelalte condiţii prevăzute de lege

În sfârşit, după cum se poate constata, actuala reglementare prevede că „minorul se poate căsători în temeiul unui aviz medical”, celelalte condiţii (încuviinţarea părinţilor şi autorizarea administrativă) fiind subsecvente avizului medical. În formularea art. 4 alin. 2 C. fam., anterioară modificării, se prevedea că „încuviinţarea se poate da (…) numai în temeiul unui aviz dat de un medic oficial”, ceea ce însemna, practic, acelaşi lucru, şi anume că avizul medical trebuia să premeargă actului administrativ al încuviinţări (astăzi – autorizare). Este, aşadar, neîndoielnic, că toate cele trei condiţii trebuie întrunite cumulativ, dar – din modul în care ele sunt valorificate în practică – avizul medical trebuie să fie prealabil celorlalte două: încuviinţarea părinţilor este lipsită de valoare în absenţa avizului medical, iar autorizarea administrativă va trebui elaborată şi pe baza acestuia. De altfel, această concluzie reiese şi din Anexa 19 la Metodologia nr. 1/1997, în care se prevede că solicitarea pentru acordarea dispensei de vârstă trebuie să fie însoţită de o copie, legalizată sau certificată de ofiţerul de stare civilă, de pe certificatul de naştere, ancheta socială întocmită de autoritatea tutelară de la domiciliul solicitantei (solicitantului, potrivit actualelor prevederi ale art. 4 C. fam. – n.n.) şi avizul dat de medic.

3. Încuviinţarea părinţilor[25]

Având în vedere că, alături de egalizarea vârstei matrimoniale pentru bărbat şi femeie, o modificare importantă pe care soluţiile legislative din cuprinsul Legii nr. 288/2007 o aduc în această materie constă în introducerea condiţiei referitoare la încuviinţarea prealabilă a părinţilor, tutorelui ori a persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti, vom dezvolta, în cele ce urmează, această condiţie, subliniind, acolo unde este cazul, insuficienţele reglementării.

3.1. Fundament

Dreptul părinţilor de a încuviinţa căsătoria copilului minor este o componentă a ocrotirii părinteşti[26] şi face parte din categoria drepturilor pe care părinţii le au cu privire la persoana copilului[27].

Prin această soluţie normativă se revine la tradiţia reglementării anterioară Codului familiei, ceea ce înseamnă că, practic, minorul nu se poate căsători singur, ci are nevoie de încuviinţare prealabilă, căsătoria fiind astfel supusă unor condiţionări exterioare voinţei viitorilor soţi.

Se remarcă, astfel, diferenţa faţă de reglementarea anterioară a art. 4 din Codul familiei, care permitea femeii minore, care a împlinit vârsta de 16, respectiv 15 ani, să încheie singură căsătoria, fără încuviinţarea prealabilă a părinţilor. Aceasta însemna că femeia minoră avea, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2007, capacitate matrimonială deplină, distinctă de capacitatea civilă de exerciţiu. Prin urmare, noua reglementare este, în raport cu reglementarea anterioară, favorabilă bărbatului, căruia i se deschide posibilitatea încheierii căsătoriei şi înainte de împlinirea majoratului, dar este, într-o anumită măsură, defavorabilă femeii care pierde – pe de o parte – beneficiul pe care îl avea potrivit legii vechi de a încheia căsătoria încă de la vârsta de 15 ani, iar – pe de altă parte – avantajul pe care îl avea de a încheia singură căsătoria, fără încuviinţarea persoanelor care exercită ocrotirea părintească.

Din punct de vedere istoric, sub imperiul Codului civil român de la 1864, consimţământul părinţilor la încheierea căsătoriei minorului avea valoarea unei condiţii de fond esenţiale cerute pentru validitatea căsătoriei[28].

În doctrina interbelică română, într-o formulare extrem de plastică şi pe deplin actuală, rolul intervenţiei părinţilor în căsătoria copiilor minori era explicat şi justificat după cum urmează: „Părinţii sunt mai în măsură să judece oportunitatea căsătoriei decât viitorii soţi, care sunt foarte tineri, abia ieşiţi din copilărie şi adesea orbiţi de pasiune. Căsătoria este un act generator de obligaţii trainice şi îndelungate: părinţii îşi pot da seama dacă persoana aleasă de copilul lor este demnă să-i devină tovarăş de viaţă şi sunt în măsură să-l îndrume prin sfaturile şi experienţa lor, cumpănind prezentul şi viitorul. Aprobarea părinţilor este deci o garanţie, căreia legea îi acordă cea mai mare importanţă”[29].

Şi în perioada de aplicare a Codului familiei, în literatura de specialitate s-a propus ca, de lege ferenda, femeia minoră să se poată căsători numai cu încuviinţarea părinţilor, ori a tutorelui, după caz[30].

3.2. Terminologie, natura juridică şi regimul juridic al încuviinţării părinţilor

Înainte de a discuta natura juridică şi regimul juridic al încuviinţării părinţilor, sunt utile câteva precizări de ordin terminologic.

a) Terminologie

Din punct de vedere terminologic, art. 4 C. fam. în noua formă, foloseşte – în mod corect – noţiunea de încuviinţare pentru „aprobarea” dată de părinţi minorului şi cea de autorizare pentru a desemna „aprobarea” căsătoriei de către organul administrativ competent[31]. Într-adevăr, după cum s-a arătat în doctrină, noţiunea de autorizare este proprie mai curând dreptului administrativ, în timp ce, în dreptul privat, pentru a desemna actul de autorizare se foloseşte o terminologie diversă, cum ar fi încuviinţare, acord prealabil sau, pur şi simplu, consimţământ[32].

b) Natura juridică

Pentru a determina natura juridică, trebuie să facem o distincţie între dreptul părinţilor de a încuviinţa căsătoria minorului şi exercitarea acestui drept, care se concretizează într-o manifestare de voinţă, şi anume aceea de a încuviinţa sau, după caz, de a nu încuviinţa căsătoria minorului.

b1) După cum am arătat[33], dreptul părinţilor de a încuviinţa căsătoria minorului face parte din ansamblul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti care, laolaltă, alcătuiesc ocrotirea părintească, fiind – neîndoielnic – un drept cu privire la persoana copilului.

Exercitarea acestui drept, încuviinţarea părinţilor exprimată concret, este o manifestare de voinţă unilaterală, un act juridic unilateral, având semnificaţia unui act juridic permisiv, a unei autorizări (auctoritas, augere)[34].

c) Regim juridic

În ceea ce priveşte regimul juridic al acestei autorizări, se poate discuta, mai întâi, dacă refuzul părinţilor este sau nu discreţionar, respectiv dacă poate fi atacat în instanţă de către cel interesat. Apreciem că soluţia ar trebui să fie în sensul posibilităţii de a ataca la instanţă refuzul nejustificat al părinţilor de a încuviinţa căsătoria copilului lor[35].

Astfel, ca principiu, autorizarea presupune exercitarea unui control de oportunitate de către titularul autorizării, prin verificarea conformităţii actului preconizat cu interesul ocrotit prin norma care instituie necesitatea autorizării. În cazul în care titularul autorizării refuză emiterea acesteia, cel interesat se poate adresa instanţei judecătoreşti pentru a obţine autorizare judiciară, chiar şi în lipsa unei dispoziţii legale exprese[36].

Or art. 4 din Codul familiei, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2007, a instituit cerinţa încuviinţării părinţilor în scopul ocrotirii interesului superior al copilului. Aceasta înseamnă că părinţii nu pot refuza în mod discreţionar să încuviinţeze căsătoria, ci se pot opune în măsura în care aceasta ar fi contrară interesului superior al copilului. O altă interpretare ar transforma practic încuviinţarea părinţilor dintr-un act permisiv, de asistare a minorului, într-un veritabil „consimţământ la căsătorie”, iar refuzul părinţilor de a încuviinţa căsătoria s-ar transforma într-un impediment dirimant şi arbitrar, de natură să aducă atingere substanţei însăşi a dreptului fundamental de a se căsători.

În al doilea rând, se pune problema de a determina forţa juridică a încuviinţării părinţilor, respectiv, dacă actul încuviinţării este sau nu revocabil[37].

Este neîndoielnic faptul că, după încheierea căsătoriei, încuviinţarea nu mai poate fi revocată, ceea ce înseamnă că problema s-ar putea pune numai pentru perioada cuprinsă între data încuviinţării şi cea a celebrării căsătoriei.

Chiar dacă, în principiu, actele unilaterale sunt irevocabile, în materia autorizărilor (încuviinţărilor), trebuie să se facă distincţie între situaţia în care mecanismul autorizării este instituit chiar în interesul titularului autorizării (când autorizarea este irevocabilă încă de la emitere) şi situaţia în care mecanismul autorizării este instituit ca măsură de ocrotire a persoanei (când autorizarea, prin natura ei, poate fi revocată până cel mai târziu la încheierea actului proiectat, având în vedere că nici beneficiarul autorizării, nici terţii nu au dobândit vreun drept, pe de o parte, iar, pe de altă parte, oricum beneficiarul autorizării nu poate pretinde altceva decât ca autorizarea să se realizeze în scopul ocrotirii sale).

În concluzie, apreciem că părinţii pot revoca încuviinţarea până cel mai târziu la data celebrării căsătoriei, cu precizarea că revocarea abuzivă, ca şi refuzul abuziv de a da încuviinţarea pot fi cenzurate de instanţa de judecată, după cum am arătat mai sus.

3.3 Forma în care se dă încuviinţarea de către părinţi

În tăcerea textului de lege, sunt posibile mai multe soluţii, cum ar fi:
– încuviinţarea poate fi dată de către părinţi verbal în timpul oficierii căsătoriei, evident dacă persoanele respective sunt prezente;
– în cazul în care persoanele nu pot fi prezente la încheierea căsătoriei, minorul ar putea face dovada obţinerii consimţământului cerut de lege printr-un act autentic;
– printr-o declaraţie făcută de persoana în cauză la servicul de stare civilă în a cărei rază administrativ-teritorială are domiciliul sau reşedinţa, care să o transmită, într-un anumit termen, la servicul de stare civilă unde urmează a se încheia căsătoria.

4. Autorizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului

În legătură cu această condiţie, se impun a fi cercetate următoarele aspecte, şi anume: schimbarea organului administrativ competent să autorizeze căsătoria, înlocuirea noţiunii de încuviinţare cu aceea de autorizare, procedura de acordare a autorizării şi – legat de această din urmă problemă – corelarea acestei modificări cu alte norme juridice cu forţă de lege sau cu forţă inferioară, incidente cu privire la modul de aplicare a acestei condiţii.

4.1. Organul competent să autorizeze căsătoria minorului

După cum se poate observa, legiuitorul din anul 2007 a schimbat regula anterioară, încuviinţarea administrativă a primarului general al municipiului Bucureşti sau, după caz, a preşedintelui consiliului judeţean fiind înlocuită cu autorizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului[38] în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul minorul de 16 ani care doreşte să se căsătorească.

Justificarea acestei noi reguli poate să rezide în faptul că, fiind vorba de un minor, încheierea căsătoriei de către acesta pune o problemă de ocrotire a sa şi a interesului său superior, iar autoritatea publică în domeniul acesta este direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivel judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, potrivit art. 105 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Se observă, în acest nou context legislativ, lipsa de unitate a reglementării în ceea ce priveşte organul competent să autorizeze căsătoria în situaţii speciale (unitate ce se regăsea anterior modificării art. 4 C. fam.), deoarece căsătoria unui minor nu este singura situaţie de acest fel. Astfel, art. 6 C. fam., corelat cu art. 28 alin. 2 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, prevede că „dispensa de rudenie” pentru căsătoria persoanelor care sunt rude de gradul IV se acordă de preşedintele consiliului judeţean, respectiv de primarul general al Municipiului Bucureşti. Aceeaşi este soluţia – potrivit art. 7 alin. 2 C. fam., corelat cu art. 28 alin. 2 din Legea nr. 119/1996 – şi pentru cazurile (extrem de rare, probabil) ale încheierii unei căsătorii cu încălcarea impedimentelor rezultând din adopţia cu efecte restrânse şi prevăzute de art. 7 alin. 1 lit. b şi c C. fam.[39].

Neîndoielnic, o astfel de reglementare diferită poate fi justificată prin natura diferită a cauzelor care impun autorizarea (minoritatea, rudenia de gradul patru, raporturile care s-au născut ca urmare a unei adopţii cu efecte restrânse). Chiar dacă scopul autorizării (încheierea unei căsătorii) este unic şi s-ar putea spune că el ar impune o soluţie unică (cum a fost în Codul familiei până la adoptarea Legii nr. 288/2007), în dreptul comparat sunt cunoscute, de asemenea, astfel de soluţii diferenţiate[40].

4.2. Terminologie

Din punct de vedere terminologic, art. 4 C. fam., în forma actuală, a înlocuit noţiunea de încuviinţare a organului administrativ competent cu aceea de autorizare. După cum arătam mai sus, socotim această opţiune ca fiind corectă, noţiunea de autorizare fiind mai potrivită pentru un act administrativ decât aceea de încuviinţare, proprie dreptului privat[41].

4.3. Procedură

Ca şi în cazul încuviinţării date de părinţi, modificarea legislativă operată prin Legea nr. 288/2007 s-a mărginit la art. 4 C. fam., fără să intervină expres asupra Legii nr. 119/1996 şi, bineînţeles, nu au fost modificate nici prevederile Metodologiei nr. 1/1997, care detaliază procedura de acordare a autorizării de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului.

Aşa fiind, până la modificarea expresă a acestor acte normative, rămâne să considerăm că ele au fost modificate implicit, urmând să explicăm, în aceste condiţii, care ar trebui să fie procedura de acordare a autorizării administrative a căsătoriei minorului.

Astfel, art. 28 alin. 2 din Legea nr. 119/1996 prevede că „ofiţerul de stare civilă, care primeşte declaraţia de căsătorie, solicită viitorilor soţi să prezinte (…), dacă este cazul, (…) aprobarea preşedintelui consiliului judeţean sau al primarului general al Municipiului Bucureşti pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenţei unor impedimente rezultate din condiţiile de vârstă, rudenie firească sau adopţie (…)” (subl. ns. – F. A. B., M. A., C. N.). Acelaşi lucru este prevăzut de art. 40 lit. c din Metodologia nr. 1/1997. Rezultă de aici că obţinerea autorizării trebuie să fie prealabilă depunerii declaraţiei de căsătorie potrivit art. 12 C. fam. şi art. 28 din Legea nr. 119/1996.

Pe cale de consecinţă, minorul care doreşte să se căsătorească va face o cerere la direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului. Dacă ne raportăm la prevederile Metodologiei nr. 1/1997, Anexa 19 prevede că solicitarea pentru acordarea dispensei de vârstă trebuie să fie însoţită de o copie, legalizată sau certificată de ofiţerul de stare civilă, de pe certificatul de naştere, ancheta socială întocmită de autoritatea tutelară de la domiciliul solicitantei (solicitantului, potrivit actualelor prevederi ale art. 4 C. fam. – n. ns., F. A. B., M. A., C. N.) şi avizul dat de medic[42]. Considerăm că, mutatis mutandis, solicitarea adresată direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului trebuie să cuprindă aceleaşi elemente, iar această instituţie va trebui să verifice existenţa şi caracterul temeinic al motivelor prevăzute de art. 4 alin. 2 C. fam.

Odată autorizarea acordată, ea va fi depusă – după cum arătam mai sus – în condiţiile art. 28 din Legea nr. 119/1996, împreună cu declaraţia de căsătorie, la serviciul de stare civilă unde se va încheia căsătoria.

5. Sancţiunea în cazul încheierii căsătoriei în lipsa încuviinţării părinţilor

Cerinţa de fond referitoare la existenţa încuviinţării părinţilor pentru căsătoria minorului de 16 ani a fost introdusă prin Legea nr. 288/2007, fără însă ca în cuprinsul acestui act normativ să existe şi prevederi speciale referitoare la sancţiunea ce intervine în cazul căsătoriei încheiate cu nesocotirea acestei cerinţe. O soluţie mult mai raţională ar fi – de lege ferenda – cea a nulităţii relative[43], sancţiune specifică, prevăzută de dreptul comun, ce intervine în cazul încheierii de acte juridice de către minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu, fără să existe încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (art. 105 alin. final teza I şi art. 133 alin. ultim C. fam.).

Întrucât interesul proteguit de norma legală în discuţie este unul particular, iar nu general, public, sancţiunea ce intervine nu trebuie să fie nulitatea absolută a căsătoriei, ci nulitatea relativă.

B) Analiza condiţiilor speciale potrivit prevederilor Noului Cod civil

Conform art. 272 din N.C.C., Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani.
(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului.
(3) Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.
(4) De asemenea, în condiţiile art. 398, este suficientă încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească.
(5) Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.

1. Motive temeinice

Cu privire la motivele temeinice, în literatura juridică şi practica judiciară, sub imperiul Codului familiei, au fost considerate ca motive temeinice, pentru acordarea dispensei de vârstă femeii care a împlinit vârsta de cincisprezece ani, următoarele împrejurări: starea de graviditate a femeii sau naşterea unui copil de către aceasta, boala gravă a unuia dintre viitorii soţi, starea anterioară de concubinaj, faptul că femeia a fost victima unui viol şi doreşte să se căsătorească cu autorul violului[44].

În practica judiciară recentă s-a consemnat faptul că “instanţa reţine avizul medical favorabil încheierii căsătoriei, acordul părinţilor minorei cu capacitate de exerciţiu restrânsă în acest sens, faptul că din relaţia de dragoste a minorei cu concubinul a rezultat minorul în vârstă de aproape un an iar coabitarea în afara căsătoriei nu este permisă de religia îmbrăţişată de către reclamantă şi viitorul soţ; raportat şi la concluziile anchetei sociale şi apreciind asupra interesului superior al minorei, se constată existenţa unor motive temeinice pentru autorizarea încheierii căsătoriei[45]”. De asemenea, tot în practica judiciară relativ recentă s-a autorizat de către instanţa de tutelă încheierea unei astfel de căsătorii, „pentru motive temeinice, având în vedere certificatul de naştere al petentei, declaraţia dată de părinţii acesteia, certificatul medico-legal prin care se concluzionează că minora prezintă o dezvoltare psiho-somatică corespunzătoare căsătoriei[46]”. S-a mai autorizat căsătoria pentru motive temeinice “în condiţiile în care minora se află în prezent într-o relaţie de concubinaj, locuind cu concubinul de aproximativ 1 an şi este însărcinată, instanţa apreciază că este în interesul minorei oficializarea căsătoriei dintre cei doi, pentru ca aceasta să beneficieze de toate drepturile şi garanţiile oferite de lege şi care izvorăsc din relaţiile de familie. Având în vedere certificatul medico-legal emis de serviciul medico-legal judeţean, prin care s-a concluzionat că minora are o dezvoltare psiho-somatică corespunzătoare pentru încheierea căsătoriei, aceasta având în prezent vârsta de 16 ani, precum şi acordul părinţilor ei, exprimat prin declaraţiile date în faţa secretarului comunei, fiind îndeplinite astfel condiţiile cerute de lege, instanţa a admis cererea petentei şi a autorizat încheierea căsătoriei acesteia cu concubinul său[47]”.

2. Avizul medical

Potrivit doctrinei, “acesta trebuie să ateste starea de sănătate a celui în cauză, gradul de maturizare fiziologică, psihică şi intelectuală, care să îi permită asumarea îndatoririlor specifice unei căsătorii şi a tuturor consecinţelor acesteia (inclusiv aducerea pe lume a copiilor), precum şi exprimarea unui consimţământ liber la căsătorie. De asemenea, avizul ar trebui să certifice şi existenţa motivelor temeinice, atunci când este cazul (cum ar fi starea de graviditate a viitoarei soţii). Se pune problema dacă avizul ar trebui dat de un medic (de specialitate) din cadrul unei unităţi medicale de stat sau dintr-o clinică privată ori dacă trebuie să fie, cum s-a spus[48], „un certificat medico-legal, eliberat de către instituţia medicală competentă”. Se exprima o opinie, corectă şi după părerea noastră, că avizul nu e nevoie să provină de la medicul legist, un aviz eliberat de un medic, care are dreptul de a practica şi îşi asumă responsabilitatea concluziilor sale, răspunde exigenţelor legii şi satisface condiţia prevăzută de art. 272 C. Civil. Avizul medical trebuie să fie prealabil autorizării instanţei de tutelă, care presupune atât existenţa avizului medical, cât şi a încuviinţării părinţilor sau a tutorelui[49]”.

S-a mai afirmat, cu temei, în doctrină[50], că “acest aviz – în lipsa unor precizări în lege – poate fi emis de medicul îndrituit să practice această profesie şi care îşi asumă responsabilitatea concluziilor sale (de regulă, medicul de familie). Sub aspectul conţinutului, avizul trebuie să ateste aptitudinea (fizică, psihică şi intelectuală) a solicitantului de a încheia o căsătorie valabilă. Avizul medical trebuie să preceadă încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, persoanei ori instituţiei care exercită drepturile părinteşti. Avizul medical este relevant mai cu seamă pentru autoritatea îndrituită să autorizeze încheierea căsătoriei şi pentru cea chemată să încheie căsătoria”.

În opinia altor autori[51], “avizul trebuie să indice faptul că minorul care vrea să se căsătorească este apt din punct de vedere fizic să întreţină relaţii intime specifice căsătoriei. Întrucât legea nu prevede expres, având doar o formulare succintă, se impune concluzia că este necesar avizul medical al unui medic cu drept de practică, nefiind necesară opinia unui medic specialist sau a unei comisii medicale”.

S-a mai afirmat faptul că “avizul medical are menirea de a atesta starea de sănătate a minorului care doreşte să se căsătorească, gradul de maturizare fiziologică, psihică, intelectuală, elemente care asigură exprimarea consimţământului liber, care permit asumarea îndatoririlor specifice căsătoriei, cu toate consecinţele care decurg din încheierea acestui act juridic. Un asemenea aviz este prealabil încuviinţării părinţilor sau a tutorelui, după caz, şi nu înlătură prezentarea certificatelor medicale privind starea sănătăţii, atunci când, pentru motive temeinice, unul dintre viitorii soţi se află în imposibilitatea de a se deplasa la sediul serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, al primăriei competente pentru a face declaraţia de căsătorie”[52].

Potrivit art. 25 alin. 3 din Legea nr. 119/1996 R2, Ofiţerul de stare civilă care primeşte declaraţia de căsătorie solicită viitorilor soţi să prezinte actele de identitate, certificatele de naştere, certificatele medicale privind starea sănătăţii acestora, precum şi:
a) autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenţei unor impedimente rezultate din condiţiile de rudenie firească sau adopţie, în condiţiile prevăzute de lege;
b) avizul medical, dovada încuviinţării părinţilor ori, după caz, a tutorelui şi autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenţei unor impedimente legate de vârsta matrimonială; dispoziţiile art. 272 alin. (2) ultima teză şi alin. (3)-(5) din Legea nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare, se aplică în mod corespunzător.

Se remarcă că Legea nr. 119/1996 R2 prevede, ca piese necesare la dosarul de încheiere a căsătoriei pentru minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, atât autorizarea instanţei de tutelă (autorizare care are la bază avizul medicului, printre altele), cât şi două rânduri de certificate medicale, certificatul medical prenupţial (obligatoriu, depus de orice persoană care se căsătoreşte) cât şi avizul medical (potrivit art. 25 lit. b din Legea nr. 119/1996 R2) care este, evident, acelaşi aviz care s-a aflat şi pe masa instanţei de tutelă când a autorizat respectiva căsătorie şi a analizat şi validat acel aviz, autorizând respectiva căsătorie. Deşi o interpretare strictă a textului de lege conduce invariabil la concluzia că e necesar şi în faţa ofiţerului avizul medical, alături de certificatul medical prenupţial, apreciem că avizul medical pretins de ofiţerul stării civile nu e o condiţie sine qua non a încheierii căsătoriei minorului, dacă există autorizarea instanţei de tutelă, consimţământul părinţilor şi certificatul medical prenupţial al viitorilor soţi. De lege ferenda, propunem abrogarea acestei condiţii (avizul medical) din textul art. 25 alin. 3 lit. b din Legea nr. 119/1996 R2. În nici un caz nu se poate susţine teza că lipsa acestui aviz ar face imposibilă celebrarea căsătoriei ori acea căsătorie ar fi lovită de nulitate absolută ori chiar relativă. Cel mult, lipsa avizului în discuţie ar putea atrage consecinţe în plan disciplinar pentru ofiţerul de stare civilă, în opinia noastră. Nu e absurd să ne imaginăm, cunoscând rigiditatea şi inflexibilitatea manifestate de unii ofiţeri de stare civiă din sistem, mai legişti decât prevede legea, ca un astfel de ofiţer să se apuce de analiză medicală, de specialitate, a avizului, şi să constate, peste capul instanţei de tutelă, că respectivul aviz nu e chiar vlabil, chiar dacă acelaşi aviz a fost validat de un judecător, la momentul acordării autorizării instanţei de tutelă, trimiţând la plimbare sau la alt medic (mai) specialist viitorii soţi, pentru o nouă şi (mai) competentă avizare medicală.

2. Încuviinţarea părinţilor

Potrivit doctrinei, “această condiţie are ca fundament autoritatea părintească, dreptul părinţilor de a încuviinţa căsătoria copilului minor fiind o componentă a ocrotirii părinteşti. Pentru a determina natura juridică a încuviinţării, doctrina distinge între dreptul părinţilor de a încuviinţa căsătoria minorului şi exercitarea acestui drept, care se concretizează într-o manifestare de voinţă, şi anume aceea de a încuviinţa sau, după caz, a nu încuviinţa căsătoria.

Exercitarea acestui drept, încuviinţarea părinţilor exprimată concret, este o manifestare de voinţă unilaterală, un act juridic unilateral, având semnificaţia unui act juridic permisiv, a unei autorizări (auctoritas augere). Se poate discuta dacă refuzul părinţilor este sau nu discreţionar, respectiv dacă poate fi atacat în instanţă de către cel interesat. Apreciem că soluţia ar trebui să fie în sensul posibilităţii de a ataca la instanţă[53] refuzul nejustificat al părinţilor de a încuviinţa căsătoria copilului lor. Aceasta înseamnă că părinţii nu pot refuza în mod discreţionar să încuviinţeze căsătoria, ci se pot opune în măsura în care aceasta ar fi contrară interesului superior al copilului. O altă interpretare ar transforma practic încuviinţarea părinţilor dintr-un act permisiv, de asistare a minorului, într-un veritabil „consimţământ la căsătorie”, iar refuzul părinţilor de a încuviinţa căsătoria s-ar transforma într-un impediment dirimant şi arbitrar, de natură să aducă atingere substanţei însăşi a dreptului fundamental de a se căsători”.

Se pune, de asemenea, problema de a determina forţa juridică a încuviinţării părinţilor, respectiv, dacă actul încuviinţării este sau nu revocabil. Este neîndoielnic faptul că, după încheierea căsătoriei, încuviinţarea nu mai poate fi revocată, ceea ce înseamnă că problema s-ar putea pune numai pentru perioada cuprinsă între data încuviinţării şi cea a celebrării căsătoriei. Chiar dacă, în principiu, actele unilaterale sunt irevocabile, în materia autorizărilor (încuviinţărilor), trebuie să se facă distincţie între situaţia în care mecanismul autorizării este instituit chiar în interesul titularului autorizării (când autorizarea este irevocabilă încă de la emitere) şi situaţia în care mecanismul autorizării este instituit ca măsură de ocrotire a persoanei (când autorizarea, prin natura ei, poate fi revocată până cel mai târziu la încheierea actului proiectat, având în vedere că nici beneficiarul autorizării, nici terţii nu au dobândit vreun drept, pe de o parte, iar, pe de altă parte, oricum beneficiarul autorizării nu poate pretinde altceva decât ca autorizarea să se realizeze în scopul ocrotirii sale). În concluzie, apreciem că părinţii pot revoca încuviinţarea până cel mai târziu la data celebrării căsătoriei, cu precizarea că revocarea abuzivă, ca şi refuzul abuziv de a da încuviinţarea, pot fi cenzurate de instanţa de judecată”[54].

Atunci când exercitarea autorităţii părinteşti se face de către ambii părinţi, fiecare dintre aceştia trebuie să îşi manifeste valabil voinţa şi consimţământul la încheierea căsătoriei. Atunci când se exercită autoritatea părintească de către un singur părinte, sintagma unul dintre părinţi se află “în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa” a fost tradusă de doctrină[55] în sensul că prevederile art. 272 alin. 3 din N.C.C. acoperă toate cazurile în care, potrivit art. 507 N.C.C., autoritatea părintească se exercită de către unul dintre părinţi, imposibilitatea poate fi de orice natură, de exemplu fizică (alienaţie sau debilitate mintală, comă) sau socială (absenţă îndelungată, dispariţie, executarea unei pedepse privative de libertate, etc).

4. Încuviinţarea tutorelui

Potrivit art. 110 din N.C.C., tutela se instituie atunci când ambii părinţi sunt, după caz, decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul minorului instituirea unei tutele. În cazul în care minorul este pus sub tutelă, apare ca evident faptul că este necesară încuviinţarea tutorelui.

5. Încuviinţarea persoanei sau a autorităţii abilitate să exercite drepturile părinteşti.

Este vorba despre situaţia în care un minor se află în plasament, potrivit prevederilor Legii nr. 272/2004, în această ipoteză Direcţia generală de protecţie a copilului având abilitarea legală de a consimţi la căsătoria respectivului minor, atunci când are delegate exercitarea drepturilor părinteşti cu privire la persoana copilului[56].

6. Autorizarea instanţei de tutelă

Cererea de autorizare a căsătoriei este de competenţa instanţei de tutelă de la domiciliul minorului, potrivit art. 272 alin. 2 din N.C.C., şi este soluţionată cu ascultarea obligatorie a acestuia, potrivit art. 264 alin. 1 şi 4 din N.C.C. Suntem de acord cu opinia[57] că sunt aplicabile regulile produrii necontencioase. În vederea autorizării, instanţa de tutelă verifică îndeplinirea tuturor celorlalte condiţii (existenţa motivelor întemeiate, avizul medical, încuviinţarea părinţilor sau, după caz a tutorelui) şi poate să administreze orice mijloace de probă, precum ancheta psihosocială de la domiciliul minorului.

Potrivit art. 297 din N.C.C., este anulabilă (nulă relativ n.n.) căsătoria încheiată fără încuviinţările sau autorizarea prevăzute la art. 272 alin. (2), (4) şi (5).
Anulabilitatea poate fi invocată numai de cel a cărui încuviinţare era necesară. Dispoziţiile art. 46 alin. (4) se aplică în mod corespunzător. Conform art. 301 N.C.C., anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni.

II. Teorie contra practică. Minte fără creier sau judecată fără discernământ

Am zăbovit asupra condiţiilor necesare încheierii căsătoriei pentru minorii care au împlinit vârsta de 16 ani pentru ca cititorii avizaţi şi mai ales cei neavizaţi să înţeleagă că e vorba de multă ştiinţă de carte şi că nu se poate autoriza, de către instanţa de tutelă, în orice condiţii şi fără nici un motiv pertinent, temeinic, încheierea căsătoriei minorilor. Teoria ca teoria, dar practica ne omoară, pe noi şi mai ales pe unii dintre magistraţii practicieni, artişti în a încălca din ignoranţă sau cruntă neştiinţă de carte legea.

În anul 2014, luna octombrie, o distinsă domnişoară care nu împlinise nici măcar vârsta de 16 ani s-a gândit să pornească din timp şi vreme pe sinuoasa cale a vieţii de persoană căsătorită şi să îndeplinească din timp formalităţile necesare acestui important gest juridic, cu conotaţii personale şi sociale ample. A consultat un avocat şi a aflat că se poate căsători, potrivit legii, dacă îndeplineşte condiţiile legale, respectiv dacă are vârsta de 16 ani, sunt de acord părinţii săi şi există motive temeinice în acest sens. Nu a înţeles mare lucru din aceste cerinţe imperative ale legii, lăsând în sarcina avocatului capodopera redactării acţiunii judecătoreşti de obţinere a autorizării instanţei de tutelă. Avocatul, persoană conştiincioasă şi calificată, s-a luat de scris, redactând în câteva fraze cererea către instanţa zisă de tutelă, potrivit botezului Noului Cod civil, în vigoare la 1 octombrie 2011. Nu a verificat bine data de naştere a reclamantei, fată îndrăgostită, dormică de măritiş, pentru că ar fi observat, după un calcul elementar, că aceasta din urmă nu împlinise încă vârsta de 16 ani. A pus urgent pe rol acţiunea, urmând ca un magistrat serios, competent şi obiectiv să se pronunţe cu privire la acordarea autorizării în speţa dedusă judecăţii.

Grefierul, bărbat silitor, a venit în srijinul instanţei, verificând în aplicaţia Ecris IV, potrivit art. 103 din Regulamentul de ordine interioară, constatând că “pe rolul instanţei judecătoreşti există dosare formate ca urmare a unei cereri formulate de aceleaşi persoane, împotriva aceloraşi persoane şi având acelaşi obiect al prezentei cauze”. Pentru că era o speţă complexă, în temeiul art. 258 din N.C.P.C., pentru a respecta termenul optim şi previzibil, instanţa apreciază, cu solemnitate şi seriozitate, că durata de soluţionare a cauzei e de o lună (plină).

Potrivit sentinţei pronunţate, în motivarea cererii, “petenta a arătat că este minoră (cât de minoră? avea în realitate sub 16 ani la data depunerii, judecării şi admiterii cererii n.n.), trăieşte în concubinaj cu numitul G. D., având o relaţie bazată pe dragoste şi apreciere reciprocă”.

În dovedirea cererii, a solicitat proba cu înscrisuri, depunând la dosar avizul epidemiologic/dovadă de vaccinare, declaraţia de consimţământ, autentificată, a părinţilor, copie a cărţilor de identitate, precum şi un referat de anchetă socială efectuată la domiciliul petentei.

Dosarul pare plin de probe temeinice, utile, pertinente şi concludente, astfel că, “analizând cererea, instanţa apreciază (cu temei?) că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:

“Conform art. 272 alin. 2 din N.C.C., pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul”.

Din actele materiale depuse la dosarul cauzei, instanţa afirmă, cu seriozitate şi pe un ton oficial, că minora “are împlinită vârsta de 16 ani, iar din cuprinsul avizului epidemiologic/dovadă de vaccinare eliberată de cabinet medical individual rezultă că la data efectuării controlului era clinic sănătoasă”.

Să analizăm afirmaţiile instanţei, pe rând.

Primo, e eronată/inexactă, neadevărată afirmaţia instanţei că minora avea, la data judecării cererii, împlinită vârsta de 16 ani. Potrivit datei de naştere a minorei, aceasta era născută la 24 noiembrie 1998, împlinind vârsta de 16 ani la 11 zile după pronunţarea instanţei/admiterea cererii. O să fie voci care vor afirma că 11 zile nu înseamnă mare lucru, dar din perspectiva aplicării corecte a legii, pot face diferenţa între admite cererea şi respinge cererea. Dacă logica şi teza acestor persoane este cea potrivit căreia vîrsta de 16 ani ar trebui să fie împlinită la data oficierii căsătoriei (evident ulterioară obţinerii autorizării din partea instanţei) înseamnă că în aceeaşi logică, un minor ar putea cere şi obţine autorizarea şi de la 14 ani, urmând a se prezenta la oficierea căsătoriei după împlinirea vârstei de 16 ani, în faţa ofiţerului stării civile, din considerente de prudenţă, diligenţă şi documente/autorizări obţinute din timp. În interpretarea noastră, vârsta de 16 ani prevăzută de art. 272 din N.C.C. trebuie a fi împlinită şi la data judecării şi admiterii autorizării, în caz contrar, instanţa urmând a respinge cererea de autorizare.

Secondo, avizul medical nu e cel pretins de lege, pentru că nu e suficient ca un medic să ateste că o persoană e clinic sănătoasă, ci mai ales, pentru ca avizul să ajute instanţa în a admite cererea, trebuie să ateste, aşa cum s-a afirmat constant, “starea de sănătate a minorului care doreşte să se căsătorească, gradul de maturizare fiziologică, psihică, intelectuală, elemente care asigură exprimarea consimţământului liber, care permit asumarea îndatoririlor specifice căsătoriei, cu toate consecinţele care decurg din încheierea acestui act juridic”[58]. Fără a fi sau a ne considera medici specialişti, apare ca evident faptul şi se poate lesne observa că o persoană poate fi clinic sănătoasă, dar insuficient dezvoltată fizic, psihic, emoţional, intelectual, astfel încât să poată fi aptă în a susţine o căsătorie, privită din toate perspectivele pe care le implică starea de persoană căsătorită. Invers, o persoană poate avea anumite afecţiuni fizice, existenţa lor nefiind, potrivit legii, un impediment dirimant în calea încheierii unei căsătorii. Potrivit art. 276 N.C.C., Este interzis să se căsătorească alienatul mintal şi debilul mintal. De asemenea, conform art. 278 N.C.C., Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soţi nu declară că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor. Dispoziţiile legale prin care este oprită căsătoria celor care suferă de anumite boli[59] rămân aplicabile. Apreciem că avizul medical eliberat în cauză, care atestă că o persoană e clinic sănătoasă şi este vaccinată la zi, nu întruneşte cerinţele legale pentru a forma intima convingere a instanţei că respectiva persoană se poate căsători de la vârsta de (sub) 16 ani.

Instanţa mai afirmă că “părinţii minorei şi-au exprimat acordul cu privire la încheierea căsătoriei prin declaraţia autentificată cu nr… (consimţământul părinţilor respectă prevederile legale n.n.) iar vârsta minorei constituie un motiv temeinic pentru încheierea căsătoriei înainte de împlinirea vârstei de 18 ani” (sic!). Poftim??? Vârsta minorei cu etatea de sub 16 ani e cel mai temeinic motiv ca ea să se căsătorească la nici 16 ani? Asta da argumentaţie solidă şi logică juridică impecabilă… Ce stare de graviditate, ce copil născut, ce stare de boală… Chiar vârsta fragedă e motivul (ne)temeinic şi (im)pertinent de a te căsători înainte de împlinirea vârstei majoratului, ce nu e clar aici??!!

Sunt momente în viaţă în care mintea mea refuză, la prima lectură, să creadă ce citeşte… După fraza citită în sentinţa judecătorească şi reprodusă mai sus, nu am ştiut dacă ar fi mai potrivit să râd sau să plâng…. Nu pentru că aş fi o persoană hipersensibilă ci pur şi simplu îmi vine greu să cred că în lumea magistraţilor care dau atâtea examene, trec prin atâtea filtre, scapă personaje de un asemenea calibru intelectual…

Am înţeles că e mult de muncă, că nu putem cumpăra toate cărţile de drept elaborate potrivit noilor coduri de specialişti care mai de care mai pricepuţi la dreptul civil dar chiar să nu princepi, din simpla lecturare a textului art. 272 din N.C.C., în calitate de magistrat ori grefier copyst, că motivele temeinice sunt aspecte de fapt, care nu au legătură chiar cu vârsta? Sau astfel spus, legătura vârstei cu motivele temeinice este următoarea: ai împlinit vârsta de 18 ani, nu mai trebuie să invoci motive temeinice pentru a te căsători, ai vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani fără o zi, trebuie să invoci astfel de motive, evaluate şi aprobate de instanţă prin autorizarea dată. Dacă nu există motive, nu se autorizează căsătoria şi, în lipsa autorizării, ofiţerul de stare civilă nu încheie respectiva căsătorie. Tocmai asta e problema, dragă doamniţă magistrat, ca să te căsătoreşti înainte de vreme, de regulă, de majoratul civil (18 ani) trebuie să ai nişte motive temeiniceVârsta fragedă e tocmai temeiul legal al pretinderii motivelor temeinice din partea legiuitorului şi a magistratului care este magistratVârsta, per se, nu poate fi, chiar ea şi numai ea, motivul temeinic al căsătoriei înainte de vreme; dimpotrivă, vârsta fragedă e temei de a pretinde din partea legiuitorului, a analiza şi discerne din partea magistratului şi a proba din partea persoanelor interesate existenţa unui sau a unor motive temeinice de natură a forma convingerea instanţei că e în interesul superior al minorului care se va căsători să i se permită încheierea respectivei căsătorii. Deşi explicaţia pare lungă şi alambicată, în esenţă am dorit să spun că motivul temeinic pentru care doreşti să obţii o derogare de la lege în a ţi se permite să te căsătoreşti mai devreme de împlinirea vârstei de 18 ani nu poate fi în nici un caz tocmai vârsta ta, ci un alt motiv temeinic din categoria celor deja evocate (sarcină, boală, naşterea unui copil, etc).

Instanţa ar fi putut să se inspire din povestea de dragoste a tinerilor viitori (amorezi) căsătoriţi, care au invocat prin intermediul avocatului o relaţie stabilă de concubinaj, fundamentată pe sentimente sincere de iubire infinită. Era un început de dovadă scrisă, coroborat cu martori, prezumţii, ancheta socială, etc. Fără a pierde prea mult timp, cu o viteză superluminică, demnă de o cauză mai bună, instanţa a găsit cea mai bună, clară şi eficientă soluţie, admiterea cererii pentru inexistenţa motivelor temeinice şi neîndeplinirea cerinţei esenţiale referitoare la vârsta legală (16 ani) a reclamantei la data pronunţării sentinţei. Aşa (pseudo)soluţii, admitere în loc de respingere, să tot pronunţăm, în numele reformelor în justiţie şi a aplicării unitare a noilor coduri(!).

Nu am aflat nici până astăzi după ce calendar (Gregorian, Iulian etc) şi potrivit cărui sistem de calcul a calculat instanţa vârsta de 16 ani deja împlinită (sic!) la data judecării cererii, de vreme ce, după calendarul oficial, aflat în vigoare, lipit chiar şi pe peretele biroului judecătoarei, vârsta de 16 ani nu s-a împlinit nici când reclamanta a mers cu sentinţa-n băţ la ofiţerul de stare civilă pentru a depune actele în vederea celebrării căsătoriei!

Plină de mândrie, reclamanta se prezintă de îndată la ofiţerul de stare civilă pentru a se căsători, în regim de urgenţă, având şi autorizarea instanţei de tutelă. Ofiţerul de stare civilă, persoană competentă şi riguroasă, cere reclamantei actul de identitate şi constată că nu împlinise încă vârsta de 16 ani. Consultă o altă persoană competentă profesional cu privire la modalitatea de soluţionare a speţei şi se ajunge la concluzia că persoana nu poate depune documentele în vederea oficierii căsătoriei înainte de împlinirea vârstei de 16 ani.

III. În loc de concluzii

Suntem la episodul șase al serialului nostru, intitulat Managementul defectuos al justiţiei, judecătorul român independent sau dependent de lege? Puţini cititori ar fi bănuit că problemele în justiţie pot fi atât de mari, mai ales că speţele prezentate nu reclamau cunoştinţe vaste de drept civil sau stăpânirea la perfecţie a metodelor de interpretare juridică, nefiind vorba, în nici un caz, de subtilităţi de interpretare ci de baza materiei supusă analizei. Totuşi, remarcăm cu tristeţe că cel puţin în materia dreptului familiei cunoştinţele unora dintre judecătorii care judecă în instanţele din ţară sunt extrem de limitate, nu se face diferenţa dintre tăgăduirea paternităţii şi stabilirea de filiaţie[60], nu se ştie că prezumţia de paternitate funcţionează numai pentru copiii născuţi din căsătorie, nu se cunosc limitele legale ale medierii, aprobându-se acorduri de mediere vădit ilegale, nule absolut[61] ori incomplete[62], nu se cunoaşte de către unii magistraţi legislaţia de bază[63] a României, chiar dacă, aparent, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi există prezumţia că iura novit curia, ori se găsesc soluţii miraculoase de ieşire din criză, prin declararea morţii unor persoane pe cale judecătorească, în scopul de a intra în proprietatea bunurilor mobile sau imobile ale acestora[64]. Ne sperie puţin gândul ce s-ar întâmpla dacă am avea timpul suficient studierii majorităţii sentinţelor pronunţate în diferite colţuri ale patriei, ce anomalii am mai descoperi în materie de stabilire a dreptului de proprietate, împărţire a moştenirii, anulare a contractelor ori soluţionarea legală a altor speţe desprinse din alte materii ale dreptului… Demersul nostru se doreşte a fi un semnal de alarmă pentru ca persoanele responsabile să repună pe linia de plutire persoanele care comit erori mai mari sau mai mici în realizarea actului de justiţie. Articolele noastre sunt legitimate şi de interesul onest de a transmite instanţelor de judecată că la nivelul Serviciilor publice de evidenţă a persoanelor pot fi luate în considerare doar sentinţele care se pronunţă în condiţii de legalitate, al căror dispozitiv e coerent, necontradictoriu şi complet iar sentinţele sunt rămase definitive ori definitive şi irevocabile, după caz. Nu este în interesul superior al cetăţenilor sau al imaginii justiţiei, în general, ca unele sentinţe să fie exemple elocvente predate la lecţia aşa nu se scrie/redactează/argumentează o sentinţă, la anul I al facultăţilor de drept, iar cetăţenii să îşi verse năduful pe funcţionarii competenţi şi riguroşi care observă erorile de formă şi mai ales de fond strecurate în unele dintre sentinţe, pretinzând, cu temei, mai întâi, corectarea lor, apoi prestarea de servicii publice cetăţenilor. În nici un caz nu pretindem ori apreciem că funcţionarii SPCLEP ar fi o instanţă superioară, de control judiciar, comparabilă eventual cu CEDO ori chiar mai mult de atât, dar rigoarea îndeplinirii sarcinilor de serviciu ne obligă la a acorda o atenţie specială sentinţelor judecătoreşti prezentate de cetăţeni şi a le executa doar pe cele care îndeplinesc cerinţele esenţiale ale legii.


[1] Adrian-Relu Tănase, Noul Cod civil, persoana fizică, despre familie, comentarii şi explicaţii, Ed. C. H. Beck, 2012, p. 265 şi urm.
[2] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 745 din 2 noiembrie 2007.
[3] Într-o opinie interesantă, s-a afirmat faptul că “această reglementare are un minus, anume acela că permite ca, pentru motive temeinice, bărbatul să se căsătorească de la 16 ani, deci cu doi ani mai devreme decât era permis în legislaţia anterioară. Această scădere a vârstei minime legale pentru căsătorie la bărbat, chiar şi numai ca excepţie, este contrară recomandărilor Comitetului pentru drepturile copilului care a susţinut constant că egalizarea vârstei minime legale pentru căsătorie trebuie să se facă prin ridicarea vârstei în cazul femeilor nu prin scăderea ei în cazul bărbaţilor.” A se vedea Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Cristina Codruţa Hăgeanu, Dreptul familiei în reglementarea N.C.C., ediția a 7-a, Ed. C. H. BECK 2012, p. 22.
[4] Marieta Avram, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, 2013, p. 44 și urm.
[5] Potrivit art. 295 din N.C.C., referitor la căsătoria fictivă, Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută.
(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, a intervenit convieţuirea soţilor, soţia a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei.
[6] Potrivit art. 39 din N.C.C., Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.
(2) În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu.
[7] Potrivit art. 16 alin. 1 din Constituţia României, Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Conform art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor forme de discriminare, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronica necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
[8] Marieta Avram, op. cit., p. 44.
[9] Emesse Florian, Dreptul familiei, ed. a 4-a, Ed. C. H. Beck, 2011, p. 26.
[10] Marieta Avram, op. cit., p. 45.
[11] Idem, p. 46.
[12] Fl. Antonius Baias, Marieta Avram, Cristina Nicolescu, Modificările aduse Codului familiei prin Legea nr. 288/2007, în Codul familiei adnotat, Ed. Hamangiu 2008, p. 11.
[13] Soluţia pare să fi fost inspirată din prevederile proiectului noului Cod civil (art. 204) iniţiat de Ministerul Justiţiei, proiect adoptat de Senat şi aflat în dezbaterea Camerei Deputaţilor. Astfel, textul din proiect propunea ca regulă generală, vârsta de optsprezece ani, atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie, cu posibilitatea de derogare, în două situaţii: a) minorul care împlinea vârsta de 17 ani să se poată căsători cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui; b) pentru motive temeinice, minorul care împlinea vârsta de 16 ani să se poată căsători, în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor, tutorelui sau, după caz, a autorităţii care exercită drepturile părinteşti şi a preşedintelui consiliului judeţean sau a primarului general al municipiului Bucureşti. După cum se poate remarca, Legea nr. 288/2007 a renunţat la vârsta intermediară de 17 ani împliniţi. Proiectul Codului Civil poate fi consultat aici. A se vedea şi Proiectul Noului Cod civil, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006.
[14] Pentru o analiză a capacităţii matrimoniale şi o comparaţie a acesteia cu capacitatea civilă, a se vedea I. Albu, Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 42.
[15] În dreptul comun, capacitatea de exerciţiu restrânsă se dobândeşte la împlinirea vârstei de paisprezece ani (art. 9 din Decretul nr. 31/1954).
[16] A se vedea, I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., p. 30; E. Florian, op. cit., p. 26-27; A. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., p. 18-19; T. Bodoaşcă, op. cit., p. 74.
[17] Codul familiei foloseşte expresia serviciul de stare civilă (art. 12 alin. 1 şi 2, art. 16 alin. 2), dar şi pe aceea de primărie (art. 131 alin. 1 şi art. 16 alin. 1), pentru a desemna structura în faţa căreia de desfăşoară formalităţile de încheiere a căsătoriei. Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă foloseşte, pentru a desemna aceeaşi structură, formula autoritate a administraţiei publice locale (art. 27 şi 28). Prin art. VI din O.U.G. nr. 50/2004 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în vederea stabilirii cadrului organizatoric şi funcţional corespunzător desfăşurării activităţilor de eliberare şi evidenţă a cărţilor de identitate, actelor de stare civilă, paşapoartelor simple, permiselor de conducere şi certificatelor de înmatriculare a vehiculelor, publicată în M. Of. nr. 595 din 1 iulie 2004, aprobată cu modificări şi completări de Legea nr. 520/2004, publicată în M. Of. nr. 1153 din 7 dec. 2004, a fost înlocuită sintagma autoritate a administraţiei publice locale în tot cuprinsul Legii nr. 119/1996 cu aceea de serviciu public comunitar local de evidenţa persoanelor. Serviciile publice comunitare de evidenţa persoanelor au fost create prin art. 1 al O.G. nr. 84 din 30 august 2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor, publicată în M. Of. al României nr. 544 din 1 septembrie 2001 şi aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 372/2002, publicată în M. Of. nr. 447 din 26 iunie 2002. Din art. 4 al O.G. nr. 84/2001 rezultă că serviciile publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor au fost înfiinţate prin reorganizarea compartimentelor de stare civilă din aparatul propriu al consiliilor locale şi a formaţiunilor locale de evidenţă a populaţiei din structura Ministerului de Interne. Din art. 57 al Legii nr. 119/1996, modificat prin Legea nr. 117/2006 (publicată în M. Of. nr. 410 din 11 mai 2006), rezultă – indirect – că în cadrul serviciilor publice comunitare de evidenţa persoanelor structurile de stare civilă şi-au păstrat identitatea funcţională, ele având calitatea de a sesiza instanţa de judecată în cazul anulării, completării sau modificării actelor de stare civilă. În acest context legislativ complex – dovadă, încă o dată, a imaginaţiei şi dinamismului fără limite a legiuitorului româm – vom folosi, în cadrul acestui articol, noţiunea de serviciu de stare civilă, pentru a desemna structura de stare civilă din cadrul serviciilor publice comunitare de evidenţa persoanelor, în faţa cărora se desfăşoară procedura încheierii căsătoriei, inclusiv formalităţile premergătoare acesteia. De altfel, Metodologia nr. 1/1997 pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, care detaliază toate procedurile privind înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă, nu a fost încă modificată şi în cuprinsul ei este folosită aceeaşi noţiune: serviciu de stare civilă.
[18] A se vedea infra, nr. 7.
[19] I. Albu, op. cit., p. 41.
[20] E. Florian, op. cit., p. 27.
[21] A. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., p. 19.
[22] T. Bodoaşcă, op. cit., p. 74-75.
[23] Ibidem.
[24] Pentru îndatoririle personale ale soţilor, a se vedea I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., p. 51-56.
[25] Precizăm că legiuitorul român nu a reţinut soluţia din Codul civil francez (art. 150), prevăzută de altfel şi de Codul civil român de la 1864, potrivit căreia în situaţia în care părinţii sunt morţi sau în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa, este necesară încuviinţarea ascendenţilor de gradul doi, respectiv bunicii minorului.
[26] Deşi Codul familiei nu conţine prevederi care să definească ocrotirea părintească, doctrina analizează ocrotirea minorului prin părinţi (a se vedea I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., p. 614-571) sau chiar ocrotirea părintească (E. Florian, op. cit., p. 371-407; A. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., p. 279-327). Proiectul Codului civil, adoptat de Senat, propune reglementarea responsabilităţii părinteşti (în Cartea a II-a, „Familia”, Titlul IV poartă denumirea „Responsabilitatea părintească”). Alte legislaţii folosesc noţiunea de putere părintească (a se vedea Codul civil italian) sau pe aceea de autoritate părintească (a se vedea Codurile civile francez, elveţian sau cel din Québec).
[27] Ocrotirea părintească este definită ca „totalitatea drepturilor şi obligaţiilor acordate de lege părinţilor pentru a asigura creşterea şi educarea copiilor” (A. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., p. 279). Pentru clasificarea drepturilor părinteşti în drepturi privitoare la persoana copilului şi drepturi privitoare la bunurile acestuia, a se vedea I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., p. 634-649.
[28] Art. 131 din Codul civil român prevedea că „băiatul, precum şi fata care nu au încă vârsta de 21 ani împliniţi, nu se pot căsători fără consimţământul tatălui şi al mamei”, vârsta matrimonială prevăzută pentru încheierea căsătoriei fiind de 15 ani pentru femeie şi 18 ani pentru bărbat.
[29] A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 188.
[30] Cu privire la această propunere a se vedea I.P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., p. 29 nota nr. 1.
[31] A se vedea infra, nr. 7.
[32] A se vedea M. Avram, op. cit., p. 210-211.
[33] A se vedea supra, nr. 6.1.
[34] Cu privire la actul permisiv, respectiv autorizare, ca act unilateral de drept privat, a se vedea B. Thullier, L’ autorisation. Étude de droit privé, LGDG, 1996; M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Editura Hamangiu, 2006, p. 210 şi urm. Cu privire la calificarea consimţământului părinţilor ca şi autorizare sau „act de asistare”, cu o valoarea complementară, auxiliară, accesorie, căsătoria nefiind un „pact de familie”, ci un angajament personal al viitorilor soţi, chiar minori, a se vedea G.Cornu, Droit civil. La famille, p. 295.
[35] Dreptul comparat oferă soluţii diferite. Astfel, în dreptul francez, se consideră că refuzul părinţilor de a autoriza căsătoria copilului lor este liber şi „discreţionar”, în sensul că nu poate fi atacat la instanţă. Un asemenea refuz îmbracă astfel forma unui veritabil impediment la căsătorie. Cu toate acestea, s-a decis că, în anumite circumstanţe, pe temeiul abuzului de drept, refuzul de a autoriza căsătoria sau revocarea încuviinţării date, poate să atragă răspunderea civilă delictuală, cu obligarea la despăgubiri. A se vedea A. Bénabent, Droit civil. La famille, Litec, 2003, p. 66; G.Cornu, op. cit., LGDJ, 2003, p. 296; Ph. Malaurie, L. Aynès, La famillie, 2e édition, Defrénois, Paris, 2006, p. 119. Alte legislaţii prevăd că autorizarea căsătoriei se acordă de către instanţă, care îi ascultă pe părinţi (art. 84 C. civ. italian), putând chiar să treacă peste consimţământul acestora (art. 148 C. civ. belgian).
[36] În absenţa unei proceduri speciale, apreciem să sunt aplicabile dispoziţiile art. 331 şi urm. C.pr. civ., din materia procedurilor necontencioase, deoarece art. 331 C. pr. civ. se referă la „cererile pentru dezlega­rea cărora este nevoie de mijlocirea instanţei fără însă să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, precum sunt cele pri­vi­toare la darea autorizaţiilor judecă­toreşti, sau la luarea unor mă­suri legale de supraveghere, ocrotire ori asi­gu­rare” (subl. ns. – F. A. B., M. A., C. N.). A se vedea, în acelaşi sens, şi M. Avram, op. cit., p. 215-216.
[37] Ambele probleme discutate în acest context pot fi plasate într-un cadru mai larg, fiind valabile pentru toate situaţiile în care legea impune încuviinţarea de către părinţi a actelor ce se încheie de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, iar soluţiile propuse nu reprezintă decât aplicaţii speciale, în materia căsătoriei, în condiţiile în care, modificările aduse art. 4 din Codul familiei fac să se presupună intenţia legiuitorului de a se apropia de soluţiile din dreptul comun.
[38] Instituţie publică cu personalitate juridică, înfiinţată în subordinea consiliului judeţean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti – art. 105 din Legea nr. 272/2004. A se vedea şi Hotărârea Guvernului nr. 1434/2004 privind atribuţiile şi Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare ale Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, cu modificările şi completările ulterioare.
[39] În sensul că art. 7 C. fam. se referă la adopţia cu efecte restrânse, a se vedea I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., p. 37; E. Florian, op. cit., p. 33; în sensul că acest impediment priveşte atât adopţia cu efecte depline, cât şi pe cea cu efecte restrânse, a se vedea A. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., p. 25. În ce ne priveşte, deşi nu este locul să argumentăm aici un astfel de punct de vedere, socotim că textul în discuţie se referă doar la adopţia cu efecte restrânse. Deşi acest tip de adopţie a fost înlăturat din legislaţia noastră prin O.U.G. nr. 25/1997 privind regimul juridic al adopţiei, art. 7 C. fam. îşi mai poate găsi aplicabilitatea în cazul adopţiilor cu efecte restrânse încheiate anterior O.U.G. nr. 25/1997 şi care sunt încă în fiinţă, deoarece nici un act normativ ulterior nu a prevăzut că ele s-ar transforma în adopţii cu efecte depline.
[40] Spre exemplu, C. civ. francez prevede competenţa procurorului republicii de a acorda dispensa de vârstă (art. 145), respectiv competenţa Preşedintelui Republicii de a „ridica, pentru motive grave, interdicţia de căsătorie (…) între afinii în linie directă, dacă persoana care a creat afinitatea este decedată (…); (…) între unchi şi nepoată, mătuşă şi nepot” (art. 164).
[41] A se vedea supra, nr. 6.2, lit. a), text şi nota 32.
[42] A se vedea supra, nr. 5.
[43] Este şi sancţiunea care opera sub imperiul Codului civil român. Pentru dezvoltări, a se vedea, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 227-228.
[44] I. Imbrescu, E. Imbrescu, Opinii-parţial critice asupra practicii administrative cu privire la încheierea căsătoriei de către minorii cu vârsta de 16 ani împliniţi, în Dreptul nr. 9/2011, p. 156.
[45] Jud. Beclean, sent. civ. nr. 1200 din 2 octombrie 2012.
[46] Jud. Năsăud, sent. civ. nr. 837 din 9 aprilie 2012.
[47] Jud. Bistriţa. sent. civ. nr. 9282/2011.
[48] I. Albu, Căsătoria în dreptul român, ed. Dacia, Cluj Napoca, 1988.
[49] Marieta Avram, op. cit., p. 46, 47.
[50] Dan Lupaşcu, Cristianas Mihaela Crăciunescu, Dreptul familiei conform noului Cod civil, Ed. Universul juridic 2011, p. 60.
[51] Alexandru Bacaci, Viorica Claudia Dumitrache, Cristina Codruţa Hăgeanu, Dreptul familiei în reglementarea N.C.C., Ed. C. H. Beck 2012, p. 26.
[52] Potrivit art. 45 din metodologia stării civile, aprobată prin H.G. nr. 64/2011, în situaţia încheierii căsătoriei în cazul existenţei unor impedimente rezultate din condiţiile de vârstă, minorul care doreşte să se căsătorească face o cerere la D.G.P.C. de la locul de domiciliu în vederea obţinerii autorizării prevăzute la art. 4 alin. (2) din Codul familiei; cererea trebuie sa fie însoţită de o copie, legalizată sau certificată de ofiţerul de stare civilă, de pe certificatul de naştere, ancheta socială întocmită de autoritatea tutelară de la domiciliul solicitantului şi avizul dat de medic.
(2) Avizul medical trebuie sa fie prealabil încuviinţării părinţilor ori, după caz, a tutorelui şi autorizării D.G.P.C.; avizul medical nu înlătură prezentarea certificatelor medicale privind starea sănătăţii prevăzute de art. 28 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, republicată, cu modificările ulterioare. Potrivit proiectului de modificare a normelor metodologice, art. 45 va avea următoarea formulare: în situaţia încheierii cãsãtoriei în cazul existenţei unor impedimente rezultate din condiţiile de vârstã, minorul care doreşte sã se cãsãtoreascã face o cerere la instanţa de tutelă de la locul de domiciliu în vederea obţinerii autorizãrii prevãzute la art. 272 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
(3) Avizul medical nu înlãturã prezentarea certificatelor medicale privind starea sãnãtãţii prevãzute de art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, republicatã, cu modificările şi completările ulterioare.
[53] Discuţia are un pronunţat caracter teoretic, deoarece, cunoscând termenele foarte lungi de soluţionare a proceselor, de peste un an de la data înregistrării unei acţiuni până la data pronunţării soluţiei definitive, în instanţele din România, superaglomerate, minorul nemulţumit va fi devenit major şi nu ar mai fi interesat de obţinerea acordului părinţilor cu privire la încheierea căsătoriei lor.
[54] Marieta Avram, op. cit., p. 48, 49.
[55] Idem, p. 50.
[56] Potrivit art. 66 din Legea nr. 272 din 2004, R, Drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copil se menţin pe toata durata masurii plasamentului dispus de către comisia pentru protecţia copilului.
(2) Drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copil se menţin pe toată durata măsurii plasamentului dispus de către instanţă în situaţia copilului prevăzut la art. 60 lit. b) si e), atunci când nu există acordul părinţilor sau, după caz, al unuia dintre părinţi, pentru instituirea acestei măsuri, dacă în vederea respectării interesului superior al copilului instanţa nu dispune altfel, în funcţie de circumstanţele cazului.
(3) Drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copil pe toata durata măsurii plasamentului dispus de către instanţa în situaţia copilului prevăzut la art. 60 lit. a), precum şi în situaţia copilului prevăzut la art. 60 lit. c) si d) sunt exercitate de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.
(4) Dispoziţiile prevăzute de legislaţia în vigoare referitoare la dreptul părintelui firesc de a consimţi la adopţia copilului se aplică în mod corespunzător.
[57] Marieta Avram, op. cit., p. 52.
[58] Fl. Antonius Baias, Marieta Avram, Cristina Nicolescu, Modificările aduse Codului familiei prin Legea nr. 288/2007, în Codul familiei adnotat, Ed. Hamangiu, 2008, p. 11.
[59] Potrivit doctrinei, boala prezintă o anumită gravitate; în cazul afecţiunilor minore, obişnuite şi vindecabile, care nu pun în pericol viaţa, sănătatea soţului, nici nu afectează relaţiile dintre soţi ori finalitatea căsătoriei, omisiunea comunicării lor nu constituie dol). Impunerea cerinţei referitoare la comunicarea reciprocă a stării sănătăţii se justifică din raţiuni medicale şi eugenice. Pe de altă parte, fiecare dintre viitorii soţi trebuie să cunoască starea sănătăţii celuilalt pentru a aprecia liber dacă doreşte sau nu să încheie căsătoria în condiţiile date. Declaraţia de căsătorie cuprinde menţiunea că persoanele care vor să se căsătorească au luat cunoştinţă reciproc de starea sănătăţii lor. Această comunicare se realizează parţial prin certificatele medicale care se anexează la declaraţia de căsătorie. Certificatul medical prenupţial se referă la următoarele examene medicale: serologic, veneric, pulmonar şi neuropsihic. Informarea completă implică faptul de a lua la cunoştinţă reciproc de orice alte maladii de care ar suferi vreunul dintre viitorii soţi. Persoanele bolnave se pot căsători, afară de cele care suferă de vreuna dintre bolile în cazul cărora legea opreşte căsătoria. Certificatele medicale sunt valabile 14 zile de la data emiterii şi trebuie să cuprindă, printre altele, menţiunea expresă că persoana poate, sau, după caz, nu poate să se căsătorească. A se vedea D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit.,, p. 70-72.
[60] Pe larg, în articolul Managementul defectuos al împărţirii dreptăţii. Ep. 3, online pe JURIDICE.ro.
[61] Pe larg, în articolul Managementul defectuos al medierii. E legal acordul de mediere prin care se tăgăduieşte paternitatea?, online pe JURIDICE.ro.
[62] Pe larg, în articolul meu Managementul defectuos al medierii. Ep. 2, online pe JURIDICE.ro.
[63] Pe larg, în articolul Managementul defectuos al împărţirii dreptăţii. Judecătorul român, independent sau dependent de lege? Ep. 1, online pe JURIDICE.ro.
[64] Pe larg, în articolul meu Managementul defectuos al împărţirii dreptăţii. Ep. 2, online pe JURIDICE.ro.


Adrian-Relu TĂNASE
Director executiv-adjunct, Direcţia de Evidenţă a Persoanelor Buzău

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate