« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii
 1 comentariu

Insolventa. Introducere
17.04.2008 | JURIDICE.ro

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

1. Afacerea, ca activitate, se defineste prin risc. Riscul, adica sansa de cistig sau posibilitatea de pierdere, este un atribut esential al economiei de piata libera, functionala, atribut care justifica libera concurenta. In aceasta acceptiune, riscul defineste :
(i) fapta de comert, care are aceasta natura juridica intrucit este facuta in vederea obtinerii de profit; fapta de comert este o afacere, intrucit are la baza ideea de risc, adica posibilitatea de cistig sau pierdere; motivul determinant al incheierii actului de comert este acela al obtinerii de profit [Eftimie Antonescu, Codul comercial adnotat, vol. I, ed. Tiparul romanesc, Bucuresti, 1925, p.186) Autorul apreciaza ca “speculatiunea este caracterul esential al unei intreprinderi si al tuturor faptelor de comert, in general”.];
(ii) intreprinderea, care este un complex de acte, fapte sau operatiuni comerciale, organizate de intreprinzator in vederea obtinerii de profit, pe risc economic propriu; simplificat spus, intreprinderea este o afacere pentru ca presupune un risc;
(iii) calitatea de comerciant, care se dobindeste in momentul in care persoana in cauza incepe sa desfasoare in mod obisnuit operatiuni de comert, in nume propriu si pe risc economic propriu; o persoana devine intreprinzator (comerciant) in momentul in care isi asuma un risc;
(iv) societatea comerciala, care se constituie in vederea obtinerii de beneficii de catre asociati sau a impartirii pierderilor ce ar putea rezulta; societatea comerciala este o forma de organizare a unei intreprinderi, deci a unui risc;
(v) concurenta comerciala, care este un joc al oportunitatilor de afaceri, in care hazardul este mai mult sau mai putin prezent; concurentii cistiga sau pierd in defavoarea, respectiv, beneficiul celor cu care concureaza; concurenta loiala este cazul unic in care concurentul are un adevarat „drept de a-l prejudicia” pe celalalt concurent;
(vi) insolventa, care este esecul sau chiar catastrofa intreprinzatorului, starea, de cele mai multe ori iremediabila, pe care intreprinzatorul ar fi trebuit, dar nu a putut, sa o evite; procedura insolventei este modul in care legea si tribunalele organizeaza esecul in afaceri.

Daca afacerea este o aventura, atunci insolventa este consecinta aventurii care s-a terminat prost.

Riscul in afacerile comerciale, desi este asemanator riscului in contractele aleatorii, nu se confunda cu acesta. La baza contractelor aleatorii sta elementul alea, adica un eveniment viitor, posibil, dar incert, fara de care contractul este nul, intrucit dispare sansa de castig sau pierdere pentru una sau ambele parti [Francisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Universul Juridic, Bucuresti, 2001, pag. 451]. Fara acest element, nu pot exista raporturi juridice valabile intre parti [Ibidem]. In comparatie cu partile in contractele comutative, care isi cunosc, inca de la momentul incheierii contractului intinderea drepturilor si obligatiilor, partile in contractele aleatorii nu au o reprezentare certa a acestora sau a cuantumului lor.

Tranzactiile comerciale au in general caracterul unor contracte comutative, fiind facute cu intentia de a cistiga. Este fara indoiala ca riscul in afaceri nu este o conditie de valabilitate a actului juridic implicat [Lipsa totala a riscului uneia dintre parti poate, totusi, sa duca la nulitatea actului juridic implicat, pentru lipsa sau iliceitatea motivului determinant (cauza actului juridic). Unele dispozitii legale chiar reglementeaza expres nulitatea contractului sau numai a clauzei ce elimina riscul pentru una dintre parti: este cazul clauzei leonine in contractul de societate, potrivit careia una dintre parti fie isi asigura totalitatea cistigului, fie isi asigura neparticiparea la pierderi (art. 1513 C.civ.) sau a deciziilor monopoliste de asociere (art. 5-6 din Legea nr. 21/1996 a concurentei).], ci un element fara de care tranzactia in cauza isi pierde caracterul comercial : operatiunea in cauza nu mai este o afacere. Daca o intreprindere care a esuat in activitatea sa, fiind in insolventa, supravietuieste totusi, fie pentru ca statul intervine si inlatura prin lege consecintele insolventei, fie pentru ca judecatorii ezita sa deschida procedura, este evident ca nu mai suntem pe tarimul economiei de piata si ideea de concurenta devine absurda.

2. Debitorii care prevad iminenta esecului pot solicita deschiderea procedurii insolventei. Pentru a preveni abuzurile debitorilor (cum ar fi introducerea cererii de deschidere a procedurii pentru a provoca suspendarea executarilor silite), legea antreneaza raspunderea personala a debitorilor sau administratorilor care introduc cereri de faliment cu rea-credinta. Debitorul onest, care a recunoscut ca este in stare de insolventa, poate cere reorganizarea sa judiciara si poate propune un plan de reoganizare, care poate fi confirmat chiar si in contra vointei creditorilor, intrucit nu este necesar consimtamantul tuturor creditorilor, ci numai votul majoritatii acestora, pe clase de creante, pentru planul de reorganizare. Pe durata perioadei de reorganizare, administratorul judiciar (care poate el insusi sa propuna si sa implementeze un plan) trebuie sa inainteze rapoarte trimestriale judecatorului sindic si adunarii creditorilor. Imprumutatorii si partenerii de afaceri care continua sa acorde credite sau sa faca afaceri cu un debitor insolvabil dupa inceperea procedurii au o creanta preferentiala pentru aceste imprumuturi in eventualitatea in care debitorul intra in faliment ca urmare a esecului planului de reorganizare.

Principalele doua efecte ale deschiderii procedurii sunt desesizarea debitorului (automata, daca debitorul nu a cerut sau nu i se permite sa ceara reorganizarea) si suspendarea urmaririlor individuale contra debitorului.

Suspendarea impiedica actiunile individuale de realizare a creantelor contra debitorului si se aplica atat creditorilor cu creante garantate, cat si celor cu creante negarantate. In momentul deschiderii procedurii insolventei, intreprinzatorul (devenit, din acest moment, “debitor”) intra sub protectia tribunalului, fiind astfel protejat de actiunile creditorilor pentru recuperarea creantelor, inclusiv de eventualele sicane pe care creditorii i le-ar putea face prin executari individuale. Creditorii cu creante garantate pot, totusi, sa formuleze cereri de ridicare a suspendarii, in anumite conditii, in vederea executarii individuale, prin intermediul administratorului judiciar/lichidatorului, a garantiilor (de ex., atunci cand valoarea creantei garantate nu este protejata datorita diminuarii valorii activului/proprietatii).

Conducerea activitatii debitorului trece, de regula, in sarcina administratorului judiciar, inca de la deschiderea procedurii. Mandatul administratorilor societatii ce intra in procedura insolventei inceteaza pe data deschiderii procedurii, daca debitorul nu si-a declarat in termen intentia de reorganizare. Chiar si in acest din urma caz, administratorii societatii debitoare isi pierd functia, in favoarea administratorului special, pe data desemnarii acestuia. Administratorul special, atunci cind debitorul si-a pastrat dreptul de a-si administra afacerea, isi desfasoara activitatea sub supravegherea administratorului judiciar. Iar administratorul judiciar este, din punct de vedere judiciar, sub controlul judecatorului-sindic si, din punct de vedere managerial si comercial, sub controlul creditorilor, exercitat prin comitetul creditorilor. Asadar, creditorii preiau de la asociatii/actionarii debitorului controlul activitatii acestuia, de la data deschiderii procedurii insolventei. Rolul asociatilor/actionarilor societatii aflata in insolventa este redus pina la estompare. Practic, de la data deschiderii procedurii insolventei, adunarea generala a asociatilor/actionarilor isi vede suspendate atributiile principale. Asociatii/actionarii se mai pot implica doar in desemnarea administratorului special ori in procedurile de majorare a capitalului, fuziune sau divizare necesare pentru implementarea unui plan de reorganizare.

In caz de lichidare, creditorii cu creante garantate au prioritate cu privire la satisfacerea creantelor lor din sumele obtinute din garantiile suplimentare.

Debitorii care au fost obiectul unei proceduri de insolventa in ultimii 5 ani precedenti initierii unei noi proceduri sau care au fost condamnati definitiv pentru bancruta frauduloasa, gestiune frauduloasa sau alte infractiuni nu pot sa propuna un plan de reorganizare. Mai mult decat atat, persoanele fizice care au fost condamnate definitiv pentru bancruta frauduloasa, gestiune frauduloasa sau alte infractiuni nu mai pot detine o functie in companie si nu mai pot face afaceri pe cont propriu pana la reabilitarea lor completa. Anumite descalificari, restrictii si interdictii sunt aplicabile numai in cazul antrenarii raspunderii penale impotriva debitorului sau administratorilor companiilor. In mod similar Codului falimentului din SUA, legea romana prevede descarcarea completa de datorii, cu putine exceptii legate, in principal, de antrenarea raspunderii penale. Descarcarea de datorii impiedica creditorii sa intreprinda alte actiuni privind colectarea oricarei parti a debitului neachitat.

Deschiderea procedurii insolventei va antrena un lung sir de restrictii si chiar de sacrificii ce vor fi suportate de ambele parti, debitorul si creditorii deopotriva. Dar aceste restrictii sau sacrificii sunt necesare, fie pentru ca altfel debitorul nu se poate salva, fie pentru ca debitorul trebuie eliminat din mediul sau de afaceri, pentru a nu contamina acest mediu si a nu antrena si alti intreprinzatori in esecul sau.

3. Ratiunea insasi a legislatiei insolventei se gaseste in necesitatea protectiei creditului [Asa-numitul “drept al intreprinderilor in dificultate”, formula pe care o utilizeaza fara exceptie doctrina franceza, isi propune patru finalitati, in aceasta ”ordine de preferinta” : prevenirea dificultatilor intreprinderii, redresarea intreprinderilor aflate in situatii compromise, lichidarea intreprinderilor ale caror dificultati financiare sunt iremediabile si sanctionarea conducatorilor culpabili. A se observa ca protectia creditorilor nu mai apare pe lista de prioritati a dreptului francez al intreprinderilor in dificultate.]. Intr-adevar, scopul procedurilor de insolventa este acela de a asigura modalitati de acoperire a pasivului debitorului aflat in insolventa, fie prin reorganizarea debitorului, acolo unde este posibil, fie prin faliment, acolo unde ideea de reorganizare este inutila. Intreprinzatorul, in exercitiul afacerii sale, se afla in mijlocul unei retele quasi-infinite de relatii de afaceri, fiind angrenat intr-un intreg lant de contracte, operatiuni si interese, fata de care trebuie sa furnizeze continuu incredere (credibilitate). Daca un intreprinzator nu isi plateste sau nu isi reglementeaza la timp obligatiile, el poate fi eliminat din relatiile de afaceri, pentru ca nu mai beneficiaza de increderea fostilor sai parteneri de afaceri si pentru ca ii poate afecta in lant pe acestia. Ca mecanism al economiei de piata, procedurile de insolventa trebuie sa asigure o rapida eliminare de pe piata a debitorilor aflati in situatie iremediabil compromisa, pentru a nu permite ca starea lor de insolventa sa contamineze mediul de afaceri si sa duca la alte falimente. Eliminarea de pe piata ii are in vedere fie pe debitorul – persoana fizica, fie pe managerii debitorului – persoana juridica, manageri care s-au dovedit incapabili sa faca fata concurentei sau care s-au facut vinovati de fraude in dauna creditorilor. Acestia vor putea fi sanctionati pecuniar, penal sau profesional, drept consecinta a aducerii intreprinderii lor in stare de insolventa. Eliminarea de pe piata nu se refera, neaparat, la intreprinderea debitorului. O intreprindere viabila sau redresabila poate continua sa functioneze daca va fi separata de managerii sai incompetenti sau fraudulosi si incredintata unor noi manageri, care sa fie capabili sa faca fata rigorilor competitiei economice.

Intr-un mediu de viata economico-sociala caracterizat prin interconectare si interdependenta, intreprinderea nu este un simplu vehicul concurential, ci si un centru vital in jurul carui graviteaza o multitudine de interese, altele decit cele ale intreprinzatorului. Intr-adevar, intreprinderea este un loc de munca, un contribuabil la bugetele publice sau locale, un client pentru banci si pentru furnizorii de utilitati, un potential finantator sau furnizor de programe sociale, o sursa de profit pentru actionari etc., toate aceste persoane sau entitati (stakeholders) fiind interesate in supraveituirea intreprinderii. Un «tratament optim» al dificultatilor financiare ale intreprinderii trebuie sa tina seama si de aceste interese, ceea ce presupune implementarea diferitelor metode si proceduri de preventie a insolventei, precum si, in cazul nereusitei acestora, a procedurilor de redresare sub controlul judiciar al tribunalului [Proiectul optim privind restructurarea, falimentul si un nou inceput, elaborat sub egida Comisiei Europene, Directoratul General pentru Intreprinderi, de un grup de experti din 14 tari membre UE, Norvegia si 7 tari in curs de aderare (inclusiv Romania), proiect publicat pe site-ul Ministerului roman al Justitiei. Documentul este datat Septembrie 2003. In continuare, in text, documentul va fi citat Proiectul optim 2003].

In Romania nu exista, de lege lata, decit rudimente de reglementari relative la preventia insolventei, precum si unele incercari timide de solutionare a crizelor intreprinderilor prin mijloace contractuale. Exista, desigur, o abundenta legislatie a privatizarii si a ajutorului de stat, conceputa nu pentru a crea mijloace de preventie a insolventei societatilor de stat sau a celor privatizate, ci pentru a face din privatizare si ajutorul de stat scopuri in sine. De asemenea, legislatia romaneasca prevede masive reglementari concepute pentru a feri bancile si institutiile de credit de riscurile insolventei sau ale supraindatorarii clientilor lor, precum si proceduri pentru evitarea falimentului institutiilor de credit (supravegherea speciala si administrarea speciala, masuri aplicabile si societatilor de asigurari si entitatilor reglementate ale pietei de capital). Dar reglementari si practici generale de evitare a insolventei, puse la indemina debitorului, nu exista.

Cu toate acestea, o serie intreaga de mecanisme de avertizare timpurie sunt reglementate sau concepute pentru a permite recunoasterea din vreme a dificultatilor financiare si pentru a oferi o sansa de evitare a insolventei sau, dupa caz, de reusita a reorganizarii si/sau masurilor de redresare. Informatiile si cunostintele referitoare la riscuri si la evitarea crizelor financiare trebuie sa fie usor accesibile, pentru a permite “iesirea din criza”. Orice masura de redresare este, insa, inutila, daca nu are la baza informatii contabile corecte. Sistemul contabil romanesc inca se mai bazeaza pe principiile contabilitatii anticipationale, adica a veniturilor de incasat si a cheltuielilor de efectuat, doar o mica parte din intreprinderile romanesti aplicind sistemul contabilitatii reale, adica al veniturilor incasate si al cheltuielilor efectuate. Este limpede ca, atita vreme cit taxele si impozitele sunt calculate si virate in functie de facturile de incasat, si atita vreme cit cheltuielile sunt angajate fara a fi identificate sursele de finantare, rezultatul va fi blocajul financiar, rezultat care face, practic, inutil orice efort de evitare a insolventei.

Sistemul de drept poate asigura supravietuirea unei afaceri, fara a face din aceasta un scop in sine. Intr-adevar, a preveni este mai eficient decat a vindeca. Salvarea intreprinderii este, in multe cazuri, preferabila lichidarii, intrucit nu toate creantele se achita in urma lichidarii si nu toata lumea cistiga de pe urma lichidarii. In fapt, marea majoritate a persoanelor care depind de supravietuirea intreprinderii (stakeholders) pierd din lichidarea acesteia: salariatii isi pierd locul de munca, creditorii, mai ales cei care furnizeaza utilitati, pierd un client, statul pierde un contribuabil, comunitatea locala pierde un angajator. Interventia managerilor de criza, in conditii de confidentialiate, precum si a diferitelor alte mijloace si proceduri de evitare a insolventei pot sa sustina supravietuirea intreprinderilor aflate in dificultate. Masurile de asistenta trebuie sa se axeze pe avertizarea timpurie, interventia in timp util, consultanta de specialitate si obtinerea de surse noi de finantare. Debitorii care stiu, insa, ca nu-si mai pot achita debitele, trebuie incurajati sa initieze proceduri de insolventa. In procedurile de reorganizare, informatiile furnizate de debitor trebuie sa fie complete si sa poata fi controlate de creditori prin intermediul unor terte parti neutre (practicianul in insolventa). Distinctia intre creditorii cu creante garantate si cei cu creante negarantate, normala si logica in cursul procedurilor de lichidare, poate deveni o frina in procesul de redresare, intrucit in astfel de conditii nu pot fi luate in considerare interesele tuturor creditorilor. In schimb, firmele neviabile trebuie lichidate cat mai repede posibil, intr-un mod organizat, luand in considerare interesele tuturor creditorilor. Daca afacerea nu are viitor, activele trebuie lichidate in mod rapid si eficient, pentru a nu permite agravarea situatiei creditorilor si a nu contamina cu insolventa mediul de afaceri din care provine debitorul.

Un obiectiv secundar, dar deosebit de important, al procedurii insolventei il reprezinta reintroducerea in circuitul economic a activelor debitorului insolvent. In primul rind, activele productive ale debitorului insolvent, sunt separate prin vinzare catre terti de patrimoniul debitorului insolvent, care s-a dovedit incapabil sa le utilizeze la justa lor valoare si sunt reintroduse in circuitul economic. Tertul cumparator isi asuma, astfel, riscul de a reintroduce in competitia economica acele active. O intreprindere care lincezea sau agoniza intrucit debitorul nu reusea sa faca fata competitiei economice poate fi repornita de tertul cumparator, cu toate avantajele care rezulta de aici pentru toti stakeholder-ii (salariati, care vor fi reangajati sau isi vor sporit numarul; comunitatea locala, care va putea spera sa scape de spectrul somajului si, in acelasi timp, sa reinceapa sa incaseze taxe; bugetul statului; bancile; furnizorii de utilitati). Incepind cu anul 2004 exista si in Romania astfel de exemple. Mai mult, utilajele invechite sau uzate, terenul pe care sunt amplasate cladirile fabricii debitorului insolvent, marcile si denumirle de origine etc., pot fi revalorificate de cumparator prin schimbarea destinatiei economice initiale a acestora. Fabrici si uzine din perioada comunista, plasate in centrul marilor orase, poluante si fara viitor, dupa ce au fost inchise, s-au transformat in proiecte rezidentiale, profiturile obtinute fiind, uneori, colosale.

Unul alt obiectiv secundare al procedurilor de insolventa este sanctionarea debitorilor sau managerilor vinovati de aducerea intreprinderilor lor in stare de insolventa. Cei sanctionati sunt purtatori ai unui adevarat stigmat, care ii impiedica sa revina in afaceri pe perioada insolventei, precum si pe o perioada de 5-7 ani ulterior inchiderii procedurii. In practica, distinctia in raport de culpa este fie greu de facut, fie neobservata de catre tribunalul care aplica santiunea. Se intimpla deseori ca efectele de natura personala ale falimentului sa loveasca deopotriva debitorii fraudulosi si debitorii onesti, victime ale conjuncturii nefavorabile. Extinderea “stigmatului esecului” asupra debitorului onest este una dintre problemele mari si quasi-insolubile ale legislatiei clasice a falimentului. In mod rezonabil, atunci cand un tribunal a constatat ca falimentul debitorului a fost “scuzabil”, trebuie sa i se ofere debitorului beneficiul unui nou inceput (a fresh new start), adica al reinsertiei sale in mediul de afaceri, dupa modelul reabilitarii din dreptul penal. Trebuie promovat un nou inceput pentru intreprinzatorii care au esuat fara vina lor [Proiect optim 2003]. Desi in jurisprudenta si in legislatia noastra nu exista falimentul scuzabil, totusi, persoana vizata nu este lovita de decaderile si interdictiile de a mai face afaceri, sanctiuni tipice falimentului vinovat, decit in cazul in care ar fi condamnata penal pentru bancruta frauduloasa sau alte infractiuni din Legea insolventei.

Pentru ca un astfel de "tratament optim" sa fie posibil, este necesar un cadru legal predictibil si transparent, precum si o jurisprudenta responsabila. Spre exemplu, legile in domeniu trebuie sa aiba la baza principii durabile in timp, care sa poata fundamenta o jurisprudenta predictibila. Pentru eficienta masurilor de redresare, precum si a celorlalte proceduri de insolventa, in general, magistratii implicati trebuie sa fie specializati in insolventa. Toate aspectele legate de insolventa trebuie atribuite unor sectii specializate in materie de insolventa ale unui numar restrans de instante (sau curti de apel). Din pacate, Legea insolventei stabileste tuturor tribunalelor (41) si curtilor de apel (15) competenta functionala de a judeca pricini legate de insolventa, in fond sau recurs, dupa caz. In plus, foarte putine instante functioneaza cu judecatori-sindici specializati pe o asemenea calificare sau judecatori de curti de apeli specializati in insolventa.

Legislatia romaneasca in domeniul insolventei este mult prea des schimbata fiind, in plus, diseminata in prea multe acte normative. In afara de Legea insolventei nr. 85/2006, exista o Lege a falimentului societatilor de asigurari (Legea nr. 503/2004), o Ordonanta referitoare la falimentul institutiilor de credit, aplicabila si entitatilor reglementate ale pietei de capital (OG nr. 10/2004), o Legea privind insolventa transfrontaliera (Legea nr. 637/2002), o Ordonanta de urgenta aplicabila profesiei de practician in insolventa (OUG nr. 86/2006) precum si, dupa 1 ianuarie 2007, data aderarii Romaniei la UE, Regulamentul procedurilor de insolventa emis de Comisia Europeana (Regulamentul nr.1346/2000), direct aplicabil in dreptul intern. Toata aceasta abundenta legislatie, mult prea frecvent modificata, este rezultatul lipsei acute de principii pe baza carora o asemenea legislatie sa se poata funda. Lipsa principiilor provoaca haos legislativ care duce, evident, la aplicarea empirica si imprevizibila a legii, intr-un domeniu in care, oricum, se incearca reglementarea efectelor dezastrului, in ideea de a incerca reducerea la minim a consecintelor acestuia.

In plus, legislatia insolventei sufera si de inconvenientul unei slabe cunoasteri din partea mediului de afaceri, care in general rejecteaza aceste proceduri. Ca orice lucru necunoscut, si insolventa provoaca panica si teama.

Administratia din Romania a incercat in repetate rinduri eficientizarea procedurilor de insolventa, motiv pentru care aceasta si-a propus, inca din 1995, evaluarea eficacitatii cadrului legal in ceea ce priveste apararea drepturilor creditorilor, recuperarea datoriilor, mecanismele de preventie a insolventei precum si evaluarea masurii in care acestea se incadreaza in practicile internationale cele mai eficiente. S-a incercat a se identifica asteptarile creditorilor, astfel incat avantajele si dezavantajele acestora in cadrul procedurii insolventei sa poata fi mai bine determinate, urmind liniile directoare pe care Banca Mondiala le-a schitat in World Bank’s Principles and Guidelines in insolvency procedures referitoare la raspunderea organelor de conducere a debitorului persoana juridica, deschiderea procedurii, efectele deschiderii procedurii etc. Ideea specializarii instantelor in procedurile de insolventa, a selectarii, calificarii si pregatirii profesionale a judecatorilor-sindici, este tot atit de veche ca si fosta Legea nr. 64/1995, chiar daca este este si acum, la 12 ani de la edictarea acestei legi, in faza de inceput. Situatia este similara in ce priveste alternativele insolventei (negocierea, arbitrajului, medierea etc.).

O preocupare speciala a administratiei romanesti, cel putin in teorie, a fost cea referitoare la crizele sistemice si insolventa intreprinderilor detinute de stat, la rolul si implicatiile falimentului acestor intreprinderi in cadrul procesului de privatizare. Legislatia romana a insolventei este, insa, rareori aplicata marilor companii, datorita, spre exemplu, multiplelor exceptari legale aplicabile societatilor de stat privatizabile.

Pe de alta parte, legislatia si practica judiciara din Romania lasa la indemina debitorului o intreaga varietate de modalitati de a evita sau deturna procedurile colective de la scopul lor legitim.

Asa cum constata Cartea alba a guvernarii corporatiste in Romania pe anul 2004, elaborata sub egida Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare in Europa (OECD), procedura insolventei este in Romania o provocare, mai ales in cazul marilor firme insolvabile care reprezinta o sursa de locuri de munca si o puternica infrastructura sociala in zonele respective. Dar protectia drepturilor creditorilor este mecanismul de baza care da posibilitatea intaririi constrangerilor bugetare in vederea obtinerii unui comportament managerial responsabil. Creditorii trebuie sa aiba siguranta ca-si pot recupera creantele pentru a putea pune la dispozitia societatilor comerciale capitalul de imprumut respectiv. In ciuda unei cresteri a capacitatii de imprumut a bancilor si a credibilitatii sectorului privat al economiei, finantarea sub forma imprumuturilor va ramane la nivel scazut in cazul in care nu va exista o protectie suficienta a drepturilor creditorilor. Atunci cind situatia debitorului devine alarmanta, diagnosticul si potentialul tratament al crizelor financiare trebuie sa fie rapide si sa se intemeieze pe baze contractuale, cu evitarea tribunalului. Managerii debitorului viabil, dar cu dificultati financiare, trebuie sa negocieze o restructurare rapida cu creditorii. In Romania, procedurile de evitare a falimentului, in cooperare cu creditorii, sunt doar in stadiul de proiect (la parlament exista un proiect de lege a concordatului preventiv, din legislatura anterioara). In caz de insolventa insa, atunci cind planurile si contractele extrajudiciare de restructurare esueaza, deschiderea rapida a procedurii insolventei devine o conditie a reusitei unei reorganizari judiciare (care, oricum, are un caracter cu totul exceptional in Legea insolventei, cea mai mica intirziere in deschiderea procedurii punind-o in pericol). In lipsa oricarei sanse de restructurare, trecerea rapida la faliment trebuie sa fie solutia care sa permita creditorilor sa-si recupereze creantele, macar partial, dar intr-un mod ordonat, care sa nu permita tratamente discriminatorii. Mecanismele falimentului trebuie sa fie serios intarite astfel incit sa permita anticiparea lor si sa constituie o amenintare credibila. In acest scop, instantele specializate trebuie sa primeasca resurse suplimentare pentru a putea aborda falimentele intr-un mod rapid, dar corect. Pregatirea profesionala a magistratilor in acest domeniu trebuie de asemenea sa constituie o prioritate.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei [Publicata in M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, in vigoare din 20 iulie 2006. In continuare, in text, Legea insolventei] a fost rezultatul acestor preocupari, la care s-au adaugat cerintele integrarii in Uniunea Europeana. Avand in vedere concluziile Raportului Comisiei Europene cu privire la progresele inregistrate de Romania in cursul anului 2004 in procesul de aderare la Uniunea Europeana, potrivit carora sistemul juridic romanesc nu prevede „mecanisme eficiente pentru iesirea de pe piata a operatorilor economici”, fiind identificate ca principale cauze ale lipsei de eficienta „complexitatea procedurii, aplicarea neuniforma a legislatiei in materie, protectia redusa de care beneficiaza creditorii”, Guvernul Romaniei a fixat ca obiectiv prioritar in Programul legislativ si in Strategia de reforma a sistemului judiciar elaborarea unui act normativ de reformare a procedurii reorganizarii judiciare si a falimentului [Nota de fundamentare a Legii nr.95/2006 privind procedura insolventei]. Procesul de amendare legislativa a avut ca punct de plecare acquis-ul comunitar in domeniul insolventei (Regulamentul Consiliului 1346/2000 din 29 mai 2000 privind procedura insolventei [Publicat in JOCE L160 din 30.06.2000], Directiva 2002/74/EC din 22 septembrie 2002 pentru modificarea Directivei 80/97/EEC privind protectia salariatilor in cazul insolventei angajatorului [Publicata in JOCE L270 din 8.10.2002], Directiva 80/97/EEC privind protectia salariatilor in cazul insolventei angajatorului [Publicata in JOCE L283 din 28.10.1980], Directiva 2001/17/EC din 19 martie 2001 privind reorganizarea si falimentul societatilor de asigurari [Publicata in JOCE L110/20.04.2001], Directiva 2001/24/EC privind reorganizarea si falimentul societatilor de credit [Publicata in JOCE L125 din 5.05.2001]), legislatie a carei preluare a fost asumata in cadrul procesului de negociere. Asa cum declara Nota de fundamentare a Legii insolventei, „s-au avut, de asemenea, in vedere cele mai bune practici in materie in statele membre ale Uniunii Europene si in alte state cu traditie in domeniu, precum Statele Unite ale Americii”.

4. Simplificarea formalitatilor de inregistrare si autorizare a functionarii societatilor comerciale, adica de deschidere a unor afaceri noi, a fost o preocupare constanta a legiuitorului roman, inca din anul 2001 [Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 76/2001 privind simplificarea formalitatilor administrative pentru inregistrarea si autorizarea functionarii comerciantilor, publicata in M.Of. nr. 283/31 mai 2001. OUG nr. 76/2001 a fost republicata in M.Of. nr. 413/2002, fiind ulterior modificata prin OUG nr. 129/2002 si prin OUG nr. 35/2003. In prezent, este abrogata prin Legea nr.359/2004.], cind s-a instituit o procedura unica de inregistrare si autorizare a functionarii comerciantilor, in scopul simplificarii unor formalitati administrative, procedura care a fost de mai multe ori modificata, in acelasi scop al simplificarii. Ideea simplificarii a fost reluata in 2004 [Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalitatilor la inregistrarea in registrul comertului a persoanelor fizice, asociatiilor familiale si persoanelor juridice, inregistrarea fiscala a acestora, precum si la autorizarea functionarii peroanelor juridice, publicata in M.Of. nr. 839/2004, care a intrat in vigoare in 11.11.2004, a abrogat OUG nr.76/2001], cind, practic, procedura de inmatriculare si autorizare a functionarii societatilor comerciale a fost readusa la situatia anterioara anului 2001, cind societatea era, mai intii, inmatriculata si, ulterior, autorizata sa functioneze. Ceea ce s-a urmarit prin emiterea acestor doua reglementari a fost sa se simplifice procedura inregistrarii unor noi afaceri, cu cit mai mici costuri. O afacere serioasa nu se deschide, insa, de catre orice persoana, pentru ca altfel nu mai este vorba de o afacere, ci de o aventura. O firma serioasa trebuie sa isi poata permite sa suporte costurile demararii unei noi afaceri, sa isi poata plati un avocat, notar, expert contabil etc., lucruri simple care sunt, de fapt, conditii ale succesului afacerii sale. Acest gen de idei fals-social-democrate favorizeaza aparitia firmelor fantoma, care nu fac decat sa polueze mediul de afaceri. Social-democratia nu inseamna a permite tuturor sa-si constituie societati comerciale, ci a crea mediul propice pentru ca «afaceristii» sa-i angajeze pe cei care au nevoie de un loc de munca, in exercitiul muncii sale cel in cauza putind sa isi valorifice ideile de afaceri valoroase, chiar daca nu-si poate deschide o firma proprie. Economia de piata se construieste cu societati serioase.

Contrar celor care se ingrijoreaza ca este greu in Romania sa iti creezi o afacere, personal sustin ca este infinit mai greu sa termini o afacere in Romania. Desfiintarea unei afaceri in Romania este atit de complicata incit o mare majoritate de «patroni» prefera sa lase firma proprie sa se radieze din oficiu, in baza Legii nr. 359/2004 (denumita si Legea… simplificarii formalitatilor!). Costurile lichidarii acestor firme-fantoma (taxe, onorarii, creante bugetare stinse in mod iremediabil ca urmare a radierii) le suportam noi, contribuabilii.

Sa luam, spre exemplu, lichidarile voluntare, reglementate de Legea societatilor comerciale. Fiscul nu permite sau incurca aceste lichidari voluntare, intrucit, invariabil, pretinde controale fiscale de fond, in prealabil oricarei lichidari. Rareori cu motive reale, fiscul formuleaza opozitie la hotarirea asociatilor privind lichidarea societatii lor. ANAF impune subordonatilor sai epuizarea modalitatilor de executare silita bugetara, inainte de a cere, asa cum era obligatoriu conform Codului de procedura fiscala in forma sa initiala, deschiderea falimentului. Un alt exemplu este edificator. Oricine se poate opune la radierea din oficiu a unei societati comerciale in baza Legii nr. 359/2004, cerind lichidarea, in prealabil radierii. Lichidarea, insa, presupune numirea unui lichidator, care trebuie remunerat. Cum toate societatile supuse Legii nr. 359/2004 sunt firme fantoma, fara bunuri sau bani, onorariul nu poate fi suportat decit de catre persoana interesata sau de catre Registrul comertului. Nu exista insa un fond special la Registrul comertului pentru aceste onorarii, de unde concluzia ca lichidatorii, nefiind platiti, vor refuza sa faca lichidarea.

In fine, nici procedurile de insolventa nu sunt, cel putin in prezent, solutia optima pentru scoaterea unor societati comerciale din circuitul economic si juridic. In general, cazurile de insolventa dureaza. Procedura de insolventa se deschide greu, chiar daca debitorul o cere (judecatorul sindic, in loc sa pronunte deschiderea procedurii fara citarea partilor, procedeaza la citare, iar uneori refuza deschiderea procedurii pentru lipsa unor documente inutile la dosarul cauzei). Sunt debitori care tergiverseaza deschiderea procedurii cu singurul scop de a se prescrie actiunile pentru anularea actelor sale frauduloase, de externalizare a activelor proprii in dauna creditorilor sau actiunile in raspundere contra managerilor. Se trece greu la lichidare, acordindu-se preferinta reorganizarii, chiar si cind debitorul nu o cere. Judecatorul sindic se implica prea mult, in loc sa lase treaba in mina managerilor procedurii si a reprezentantilor creditorilor, si in acest fel incurca procedura. Adunarile creditorilor sunt prea dese si sufocate de prea multe formalitati si atributii, in conditiile in care gradul de informare a creditorilor obisnuiti cu privire la acest gen de proceduri este foarte redus.

Se cuvine, insa, a arata ca Legea insolventei, adoptata in 2006, contine citeva noutati care pot simplifica si da mai multa suplete procedurii insolventei. Spre exemplu, se introduce procedura simplificata, aplicabila practic tuturor societatilor comerciale (reorganizarea devine o exceptie). Atributiile judecatorului sindic sunt limitate la controlul judiciar al procedurii, deciziile comerciale fiind exclusiv in sarcina si responsabilitatea managerilor procedurii insolventei, care pot fi controlati sub acest aspect de comitetul creditorilor. Principalele atributii ale adunarii creditorilor au trecut la comitetul creditorilor, format din 5-7 membri, cu un grad ridicat de informare si educatie in materie de insolventa. Managerul procedurii va avea, deci, interlocutori adevarati in persoana membrilor comitetului creditorilor.

5. Legea insolventei este, insa, imperfecta, lasind loc unui lung sir de viitoare amendamente, regulile sunt glisante si pline de… exceptii, iar realitatea procedurilor de insolventa in Romania este, de multe ori, departe si de lege si de reguli sau, in orice caz, diferita.

Iata, deci, o tema incitanta pentru o lucrare consacrata procedurilor de insolventa din Romania.

Despre Gheorghe Piperea >>

* Publicam in foileton rezumatul unei lucrari monumentale cu privire la Insolventa (cca. 1200 pag.). Lucrarea – Insolventa: legea, regulile, realitatea – va aparea la editura Wolters Kluwer.

Rezumatul lucrarii:
– Introducere (acest text)
Domeniul si scopul procedurilor de insolventa
Metodele si procedurile de preventie a insolventei

Cuvinte cheie:
Secţiuni/categorii: Insolvență, Opinii

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Insolventa. Introducere”

  1. bogdan spune:

    Intr-adevar, legea insolventei la noi este lacunara si prost facuta. Dar, pe langa asta, o problema si mai mare este slaba pregatire a judecatorilor sindici. Cu mici exceptii, acestia, nu fac diferenta intre creditorii de buna credinta si cei care introduc cererea ca sa-l santajeze pe debitor. Va dau un exemplu concret. O firma cu cifra de afaceri foarte mare, a apelat la serviciile unei alte firme, pentru niste pliante publicitare. Valoarea facturii a fost de 20.000 de lei. Dar pliantele facute, au fost foarte proaste, nu s-au putut utiliza, astfel ca factura a fost refuzata la plata. Firma prestatoare a facut cerere de deschidere a procedurii, s-a facut contestatie, dar judecatorul nu a analizat situatia de fapt si a dispus deschiderea procedurii. De la data deschideii procedurii, toate bancile au declarat scadente anticipat creditele, partenerii au refuzat sa mai colaboreze, iar Curtea de Apel, in recurs, nu s-a obosit sa analizeze pe fond problema si a respins recursul. Si astfel, o societate comerciala care avea destul de multi angajati, a intrat in faliment pentru o datorie pe care nu a acceptat sa o plateasca, fara posibilitatea de a propune un plan de reorganizare, pt ca a facut contestatie.
    In concluzie, nu legea este cea mai mare problema ci chiar cei care o aplica. Judecatorii accepta de cele mai multe ori orice spun sau propun firmele de lichidare, indiferent daca este corect, sau nu.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD