Realităţi nereglementate de Noul Cod civil

Apariţia noului Cod civil şi intrarea lui în vigoare începând cu data de 1 octombrie 2011 este incontestabil un eveniment care, dincolo de impactul în viaţa socială, economică, juridică, are valoarea sa istorică în evoluţia normativă din ţara noastră, putând fi considerat ca fiind un moment de cotitură în abordarea contemporană a reglementării de drept.

Principalul deziderat al codificării cred că trebuie să fie acela al reflectării corecte a realităţii şi reglementarea generală a acesteia. Un cod trebuie să conţină norme şi principii, instituţii şi categorii juridice care să satisfacă nevoia de reglementare a tuturor relaţiilor şi aspectelor care există dar şi care pot apărea după intrarea sa în vigoare.

La nivel de normă juridică, Codul civil reprezintă principalul izvor al dreptului civil întrucât conţine reglementarea celor mai multe instituţii ale dreptului civil[1].

Actele codificate – codurile – se impun a fi acte coerente, unitare din punct de vedere juridic, armonizate intern pe baza unei concepţii uniforme, definite prin gradul înalt de concentrare normativă, care să reglementeze în mod cuprinzător un anumit domeniu de relaţii sociale.

Astfel cum se reţine în Expunerea de motive a noului Cod civil[2], din perspectiva Comisiei Europene, viitoarele acte normative trebuie să răspundă necesităţii unui cadru legislativ modern, să reprezinte un răspuns coerent şi articulat la nevoia de reformare atât a instituţiilor şi a mecanismelor fundamentale ce ţin de substanţa relaţiilor socio-economice, cât şi a instrumentelor procedurale.

Sigur că, aşa cum vechiul Cod civil nu a putut să acopere în integralitatea sa toate situaţiile juridice, care ulterior au fost reglementate prin normă de lege, şi noul Cod civil probabil că va fi subiectul unor critici, modificări, îmbunătăţiri.

Cert este că realitatea la care se raportează astăzi noul Cod civil este cu totul alta decât cea avută în vedere de vechiul Cod. Sunt şi trebuie avute în vedere relaţii sociale supuse normării care nu existau la data apariției vechiului Cod.

Firesc, și evoluţia legislativă trebuie să aibă în vedere aspectele noi ce trebuie reglementate juridic, dar şi evoluţia civilizației, evoluția omenirii pe plan cultural, a umanităţii în general.

Pe plan legislativ, doctrinal, şi, nu în ultimul rând, în planul practicii judiciare, principalul contact pe care îl are specialistul în drept, dar şi neavizatul este contactul cu definirea noţiunilor.

Dispoziţiile unei legi trebuie să fie cât mai generale, spre a constitui o garanţie de imparţialitate, adică de justiţie, dar acestea trebuie totodată să fie de o precizie logică cât mai desăvârşită, spre a da siguranţa necesară raporturilor juridice[3]. Noţiunile în drept trebuie să fie limpezi, definirea lor trebuie să respecte exigenţe de claritate, să înlăture echivocul şi orice dubiu, să permită interpretări corecte, limpezi, fără echivoc. Voinţa legiuitorului trebuie să fie expresă şi în acelaşi timp trebuie să corespundă realităţii existente. Norma răspunde unei necesităţi de reglementare şi îşi atinge finalitatea doar prin claritate. Norma unui cod trebuie să fie atotcuprinzătoare.

Din această perspectivă, cred că noul Cod civil păcătuieşte prin absenţa unor definiţii şi clasificări necesare, generate de situaţii existente şi care nu pot fi ignorate.

Concret, faţă de afirmaţia de mai sus, mă refer la necesitatea găsirii unei formule teoretice care să acopere în plan legislativ și ulterior doctrinar, în mod corect şi veridic, regimul juridic al fiinţelor vegetale şi animale. Care este regimul lor juridic actual? Prin raportare la noțiunile noului Cod civil se menține includerea lor de către legiuitor în categoria juridică a bunurilor. Dar oare acestea pot fi considerate bunuri, față de definiția noțiunii de bun dată de legiuitor?

Cred că este necesară o altă soluție, o soluţie generică, la nivel de concept, de teorie generală a dreptului civil, cu impact ulterior şi direct în ramuri derivate de drept (Dreptul mediului, de exemplu), soluţie care să corespundă unei realităţi evidente şi care să definească şi din punct de vedere juridic categoria fiinţelor vegetale şi animale, altfel decât ca bunuri mobile sau imobile, după caz.

Structura noului Cod civil menţine distincţia şi codifică cadrul juridic al persoanelor şi al bunurilor. Fără nuanţe, în mod indubitabil, noul Cod civil menţine clasificarea din vechiul cod, prin care animalele sunt considerate bunuri. Evident, ne aflăm în faţa unei ficţiuni a legiuitorului, care, în prezent, în opinia mea, trebuie să îşi găsească fie o abordare diferită, fie o dezvoltare suplimentară în plan conceptual, începând cu definirea noțiunii de bun.

Nu doresc să mă refer la elementul volitiv care face în mod clar şi indubitabil imposibilă integrarea regnului animal sau vegetal în cadrul subiectelor de drept.

Nu doresc să susţin teze care să contravină bunului simţ juridic, dar în acelaşi timp nu pot să nu acord deplină dreptate autorului care pe drept cuvânt a afirmat că, referindu-se la problema calităţii de subiecte de drept a animalelor, „cuprinderea lor în mod tradiţional, mai mult mecanic decât raţional, în categoria bunurilor mobile prin natura lor, trebuie considerată depăşită”[4].

Ce ar fi de făcut, ce se poate propune?

Sigur că faţă de conceptele actuale cu care lucrează legea, nu putem să optăm decât pentru două soluţii: fie să considerăm că animalele prin prisma reglementărilor legislative existente, fiind titulare de drepturi, fără a deţine şi obligaţii, sunt o categorie aparte de subiecte de drept, fie să optăm pentru menţinerea lor în categoria bunurilor, menţinere care în mod evident are la bază un artificiu, o convenţie greu de înlăturat.

Dacă acceptăm necesitatea creării unei noi categorii juridice alături de persoane și de bunuri, atunci în această categorie pe care o putem denumi generic categoria sistemelor vii, altele decât omul, am stabili clar că există și din punct de vedere juridic altceva decât om și lucruri și că această categorie își merită propriul regim juridic. Acest demers însă ar fi de natură să ducă la reclădirea, măcar parțială, a dispozițiilor generale ale Codului.

Dacă optăm pentru menținerea doar a categoriilor de subiecte – persoane și bunuri – lucruri, atunci cred că trebuie să acceptăm redefinirea noțiunii de bun.

Sunt de acord cu afirmaţia făcută în literatura de specialitate, potrivit cu care animalele nu pot fi considerate persoane. Dar nu sunt de acord cu afirmaţia aceluiaşi autor, potrivit cu care este refuzată „ideea extravagantă a existenţei unor drepturi ale animalelor”[5].

Sunt însă în tabloul actelor normative existente acte normative[6] care includ în mod expres drepturi strâns legate de existenţa şi fiinţa animalului ca atare.

Legiuitorul, fără să definească în mod expres, creează o categorie de raporturi obligaționale atipice.

Trebuie să acceptăm că, deşi există, drepturile animalului nu sunt însă drepturi subiective clasice care să fie exercitate în manieră clasică, de însuşi titularul lor, trebuie să acceptăm că aceste drepturi sunt legate de obligaţii corelative care nu sunt în sarcina celui în favoarea căruia dreptul a fost instituit ci aparțin proprietarului, posesorului, deţinătorului acestora, toate aceste elemente făcând posibilă afirmaţia că ne aflăm în faţa unui raport juridic obligaţional atipic. Simplul fapt că nu ne aflăm în faţa unui raport clasic de drepturi şi obligaţii corelative nu înseamnă însă, în opinia mea, că trebuie să negăm existenţa drepturilor recunoscute animalelor.

Analizând situația strict a animalelor din perspectiva noului Cod civil, observăm că ele trebuie incluse în categoria bunurilor, deși includerea lor în această categorie juridică nu pare a fi corectă.

Noul Cod civil în materia bunurilor este inconsecvent în definirea noţiunilor.

Referindu-mă la definirea de către legiuitor a bunurilor, reținem că sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial[7]. Odată definită noţiunea de bun, legiuitorul arată că ele se clasifică în bunuri mobile şi bunuri imobile.

Nu există o definiție legală a noțiunii de bun imobil, care să răspundă necesităților unei definiții logice prin utilizarea genului proxim și a diferenței specifice.

Pentru a considera un bun ca fiind imobil, legiuitorul, fără a-l defini în mod expres prin raportare la genul proxim şi la diferenţa specifică, îi conturează conţinutul prin enumerarea a tot ceea ce este considerat de lege a fi bun imobil.

Definirea bunului mobil se realizează prin afirmația legiuitorului că tot ceea ce nu este imobil este bun mobil.

Prin urmare, criteriile de bază ale definirii unei noţiuni în cazul bunurilor imobile lipsesc. Lipseşte în cazul definirii bunului imobil genul proxim şi diferenţa specifică. Or, dacă definirea noţiunii la care mă raportez când definesc o altă noţiune (în speţă bunul imobil la a cărui definire şi gen proxim se raportează legiuitorul când defineşte bunul mobil) este greşită, atunci şi definirea celei de a doua noţiuni poate fi criticabilă.

Sigur că acest silogism poate fi relativ uşor înlăturat în faţa definiţiilor pe care le putem da fiecăruia din imobilele enumerate de către legiuitor ca fiind bunuri imobile (este de necontestat imobilitatea terenurilor, a izvoarelor, cursurilor de apă, plantaţiilor prinse de rădăcini, construcţiilor şi a altor lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, a platformelor şi a altor instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi a tot ceea ce în mod natural sau artificial este încorporat în acestea cu caracter permanent). Şi dacă fiecăreia dintre aceste noţiuni enumerate ca fiind bunuri imobile îi găsim un numitor comun, şi anume caracterul de fixitate şi de permanenţă, atunci putem considera că bunuri imobile sunt toate cele care sunt de nemişcat, de nedislocat. Dar, legiuitorul nu foloseşte definirea bunurilor imobile aşa cum am arătat, decât prin enumerare, şi enumerare limitativă chiar[8].

Reiese din cele de mai sus că definirea noţiunii de bun nu este suficient de generală şi de acoperitoare pentru a include în sfera bunurilor, pe lângă lucruri, şi a animalelor, deşi pe parcursul Codului civil se face distincţia între lucruri şi animale.

Astfel, în cadrul capitolului care reglementează răspunderea delictuală, exisă o secţiune specială intitulată Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri. Din modul de redactare, folosindu-se conjuncţia sau[9], este evident că în concepţia legiuitorului animalul nu este lucru, deşi dacă ne raportăm la definirea bunurilor, ele sunt considerate doar lucruri, nu şi animale. Această inconsecvenţă poate fi însă uşor înlăturată prin redefinirea noţiunii de bun, fără a aduce nici o impietare celorlalte reglementări din Cod.

Altfel spus, din perspectiva analizei noastre, Codul civil lucrează cu două categorii juridice teoretice, şi anume noţiunea de subiect de drept, alăturată persoanelor, şi aceea de bun, alăturată lucrurilor. Subiecte sunt doar oamenii, ei fiind singurii titulari de drepturi şi obligaţii, bunuri sunt doar lucrurile. Animalele nu pot fi incluse decât în categoria de bunuri, nefiind subiecte, persoane, dar, pe de altă parte, nu pot fi corect incluse, prin raportarea la definiţia din Cod, nici în categoria bunurilor, animalele nefiind lucruri.

Aşa cum am arătat mai sus, în sprijinul opiniei potrivit cu care animalele sunt mai aproape de categoria juridică a subiectelor de drept decât a bunurilor, au fost deja exprimate argumente de către profesorul Lupan. Referirile juridice ale profesorului Lupan au la bază genul proxim de „vieţuitoare”. Fără a intra în contradicţie cu afirmaţia sa, cred ca folosirea noţiunii de „fiinţă” ar permite o posibilă clasificare a subiectelor de drept în fiinţe umane, fiinţe animale şi fiinţe vegetale.

Ce se întâmplă însă cu celelalte fiinţe, cu „vieţuitoarele”, aşa cum le denumeşte generic profesorul Lupan? Putem considera că ele nu există din perspectiva legiuitorului? În mod categoric nu. Legiuitorul nu numai că le recunoaşte existenţa, dar le şi stabileşte un cadru normativ, le conferă chiar şi drepturi – chiar dacă aceste drepturi sunt încorporate ca obligaţii ale proprietarilor, deţinătorilor sau îngrijitorilor – a se vedea în acest sens Legea nr. 205/2004 privind protecţia animalelor (art. 7 ind. 1, art. 10 alin. 1, art. 12); Legea nr. 60/2004 privind ratificarea Convenţiei de la Strasbourg pentru protecţia animalelor de companie (art. 3); Legea nr. 389/2005 a calului (cap. IV). Un exemplu de act care reglementează în mod expres drepturile specifice animalelor (şi nu ca obligaţii corelative persoanelor de care animalele aparţin) este Declaraţia Universală a Drepturilor Animalelor proclamată în mod solemn la Paris în 15 octombrie 1978 la sediul UNESCO, revizuită în anul 1989 de Liga Internaţională pentru Drepturile Animalelor şi înaintată Directorului general UNESCO în anul 1990, când a şi fost făcută publică.

Faţă de această realitate care este consfinţită deja din punct de vedere juridic, credem ca la nivel strict doctrinar noţiunile trebuie reanalizate şi, de ce nu, redefinite inclusiv prin crearea unor categorii noi.

Este însă posibilă redefinirea conceptului de bun şi introducerea pe cale de consecinţă şi a unei noi clasificări a bunurilor.

Dacă definim bunul ca fiind lucruri şi sisteme vii altele decât cele umane, susceptibile de apropriere, am acoperi întreaga gamă a sistemelor animale şi biologice, fără a crea nici un fel de seism în reglementarea normativă existentă. S-ar produce doar o clarificare la nivel doctrinar, care, reflectată ulterior şi pe plan legislativ, ar duce la o corectă reflectare în sistemul de drept a realităţii.

Mergând mai departe cu raţionamentul şi încercând o nouă clasificare a bunurilor, în funcţie de criteriul „viață”, am putea diviza bunurile în:
1. bunuri – lucruri, care la rândul lor pot fi corporale şi incorporale,
2. bunuri animale şi
3. bunuri vegetale.

Această clasificare ar răspunde şi actelor normativelor în vigoare care conferă drepturi animalelor, pădurilor, etc. În opinia noastră, nu ar fi cu nimic o situaţie diferită faţă de situaţia obligaţiilor propter rem, de exemplu[10].

Ar însemna, deci, ca prin includerea a tot ceea ce este viu, dar nu uman, ce conţine celulă vie în includerea largă a conceptului de bun, am avea o definiţie lato sensu a noţiunii de bun, în care să fie incluse şi fiinţele animale şi cele vegetale, şi o definiţie stricto sensu a noţiunii de bun cu referire strict la lucruri. Aşa cum am spus, s-ar respecta şi pe plan conceptual şi s-ar evidenţia la nivel de reglementare generică viaţa vegetală şi viaţa animală, s-ar oferi un nou suport doctrinar Dreptului mediului şi o nouă justificare teoretică a unor acte normative de speţă care există şi fiinţează la nivelul global.

[1] Aurel Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Bucureşti, 1980, p. 54.
[2] Expunerea de motive a noului Cod civil, Secţiunea a II-a, Motivul emiterii actului normativ.
[3] Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 321.
[4] Ernest Lupan, Situația juridică a animalelor, în revista Dreptul nr. 10-11 din 1991, p. 42 și urm., Ernest Lupan, Ioan Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, vol. II. Persoanele, Editura C. H. Beck, București, 2007, p. 15.
[5] I. Reghini citat de E. Lupan și Pop, p. 13.
[6] Legea nr. 205/2004 privind protecţia animalelor (art. 7 ind. 1, art. 10 alin. 1, art. 12); Legea nr. 60/2004 privind ratificarea Convenţiei de la Strasbourg pentru protecţia animalelor de companie (art. 3); Legea nr. 389/2005 a calului (cap. IV); Declaraţia Universală a Drepturilor Animalelor proclamată în mod solemn la Paris în 15 octombrie 1978 la sediul UNESCO, revizuită în anul 1989 de Liga Internaţională pentru Drepturile Animalelor şi înaintată Directorului general UNESCO în anul 1990, când a şi fost făcută publică.
[7] Articolul 535 din noul Cod civil.
[8] Literatura de specialitate din țara noastră a definit bunurile imobile ca fiind acele lucruri care au o aşezare fixă, stabilă, care nu pot fi mutate dintr-un loc în altul fără să îşi piardă destinaţia iniţială sau identitatea. Pot fi bunuri imobile prin destinaţia lor, prin natura lor sau prin obiectul la care se aplică.
[9] Art. 1375 Cod civil reglementează răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, art. 1376 Cod civil reglementează răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
[10] Obligaţiile reale (propter rem) apar ca un accesoriu al unui drept real, ca adevărate sarcini reale ce incumbă titularului unui drept real privitor la un bun oarecare. Un exemplu des citat în literatura de specialitate este obligaţia deţinătorilor de terenuri agricole de a asigura cultivarea acestora şi protecţia solului, prevăzută de art. 74 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată.

Av. prof. univ. dr. Ligia CĂTUNA
LIGIA CĂTUNA & ASOCIAȚII

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?