BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Consideraţii privind infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare
15.12.2014 | Florin RADU


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

Noul Cod penal al României prevede, în textul art. 268, sancţionarea faptei unei persoane care sesizează organele judiciare, prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, precum şi faptei persoanei care produce sau ticluieşte probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană.

I. Aprecieri introductive

Aşa cum iniţiatorul său – Guvernul României – arată în „Expunerea de motive”, noul Cod penal al României[1] apare ca un moment de o importanţă deosebită în evoluţia legislativă a statului român şi a societăţii noastre. Având rolul de a compensa deficienţele reglementărilor penale existente anterior, acesta îşi propune să creeze un cadru legislativ modern, în concordanţă cu sistemele juridice penale din ţările cu tradiţie în acest domeniu (Italia, Germania, Franţa, Spania), să reunească în cadrul lui reglementări de natură penală din actualele legi speciale, să asigure o cât mai mare respectare a principiului accesibilităţii şi previzibilităţii legii.

Atât cât poate fi evaluat un nou Cod penal, înainte de a intra în vigoare, putem afirma că, în mare măsură, scopul iniţiatorului şi al specialiştilor ce au contribuit fundamental la elaborarea sa a fost atins, fiind realizate dezideratele îndrăzneţe ale acestora. Rămâne, bineînţeles, ca trecerea timpului, modul în care se va reflecta în practica judiciară şi impactul pe care îl va avea în domeniul criminalităţii să ne arate cu adevărat dacă este aşa sau nu[2].

În concret, la pct. 2.61 din Expunere, se arată că „Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare a fost reglementată pornind de la regândirea actualei infracţiuni de denunţare calomnioasă, care nu se mai regăseşte în cuprinsul proiectului. Raţiunea acestei modificări are în vedere faptul că denunţarea calomnioasă în forma de bază, deşi reglementată ca o infracţiune contra înfăptuirii justiţiei, nu reprezintă altceva decât o formă specială a infracţiunii de calomnie, urmarea evidentă a acestei fapte fiind afectarea reputaţiei unei persoane căreia i se impută, în mod nereal, săvârşirea unei infracţiuni. În plus, în cuprinsul proiectului nu se mai regăseşte incriminată infracţiunea de calomnie astfel că denumirea marginală nu mai putea fi menţinută.

În realitate, sesizările mincinoase, fie că invocă săvârşirea unor fapte inexistente, fie imputarea unor fapte reale unei persoane nevinovate, reprezintă mijloace insidioase prin care organele judiciare sunt determinate să efectueze investigaţii ori să desfăşoare anumite proceduri de verificare a veridicităţii acestora ceea ce presupune o risipă de timp, energie, personal şi resurse în instrumentarea unor cauze sortite din start eşecului (spre exemplu, se reclamă uciderea unei persoane aflate în viaţă, sustragerea ori distrugerea unui bun inexistent, etc. – fapte care în prezent nu sunt incriminate).

Mai mult, ele pot determina chiar efectuarea unor acte procedurale care presupun restrângerea exercitării unor drepturi (de pildă, o sesizare care reclamă în mod neadevărat existenţa unui cadavru într-o locuinţă, fără a imputa vreo faptă penală unei anume persoane, poate duce la efectuarea unei percheziţii în acea locuinţă – faptă, de asemenea, neincriminată în prezent).

Pornind de la aceste considerente, infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare reglementează atât sesizarea neadevărată cu privire la o faptă prevăzută de legea penală, cât şi atribuirea pe nedrept a comiterii unei fapte reale unei persoane nevinovate.

O altă modificare adusă se referă la înlocuirea actualei cauze de reducere a pedepsei, cu o cauză de nepedepsire, în scopul de a încuraja persoanele care comit această infracţiune să comunice organelor judiciare dacă denunţul, plângerea sau probele produse sunt neadevărate pentru a nu mai continua investigaţiile şi a nu se produce vreo vătămare drepturilor ori intereselor unor persoane inocente, cauza de impunitate putând interveni numai până la reţinerea, arestarea sau punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele.”

II. Conţinutul legal

Conform art. 268 (cu titlul marginal „Inducerea în eroare a organelor judiciare”, situat în Titlul IV, „Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei”, din Legea nr. 286/2009 (noul Cod penal al României):
„Sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale”.

III. Condiţii preexistente[3]

A. Obiectul infracţiunii

a) Obiectul juridic generic îl reprezintă – dată fiind situarea infracţiunii în titlul dedicat ocrotirii desfăşurării activităţilor specifice justiţiei[4] – relaţiile sociale referitoare la apărarea, prin mijloace de natură penală, a unei bune administrări a justiţiei, ca activitate fundamentală într-un stat de drept[5]. Într-adevăr, Constituţia României[6], în art. 124134, acordă o importantă atenţie acestei „puteri în stat” – autoritatea judecătorească. Adăugăm la aceasta, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor[7], dar şi normele jurisprudenţiale, cu caracter obligatoriu, emise de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când a analizat, cu diferite ocazii şi din cele mai diverse unghiuri de vedere, complexa problematică a justiţiei, îndeosebi accesul liber la aceasta[8].

b) Obiectul juridic special este reprezentat de totalitatea relaţiilor sociale ce se nasc şi se desfăşoară în legătură cu necesitatea de a nu exista situaţii în care anumite persoane să formuleze acte de sesizare a organelor judiciare cu privire la fapt nereale, precum şi la producerea ori ticluirea unor probe nereale.

c) Obiectul material. Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare nu are obiect material, asupra căruia să se răsfrângă acţiunile incriminate. Probele nereale, la care se referă textul incriminator, nu pot constitui obiect material al infracţiunii, ci doar, eventual, obiect al măsurii de siguranţă a confiscării speciale, potrivit art. 112 C. pen.

B. Subiectul infracţiunii

a) Subiectul activ. Subiect activ al infracţiunii este persoana care răspunde din punct de vedere penal. Putem afirma că ne aflăm în prezenţa unui subiect activ necalificat deoarece nu se cere o calitate specială acestuia pentru a răspunde în baza art. 268 C. pen.

O problemă interesantă – în contextul noilor reglementări ale răspunderii penale a persoanei juridice[9] – este aceea de a şti dacă poate fi subiect activ al acestei infracţiuni o persoană juridică. Conform art. 135 C. pen., persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. În alineatul doi, se arată că instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat. Aşadar, apreciem că, generic vorbind, s-ar putea susţine că persoanele juridice – cu excepţiile amintite mai sus – ar putea răspunde penal pentru această infracţiune[10].

S-a concluzionat în sensul sprijinirii curentului european, de neexceptare de la răspunderea penală a instituţiilor şi autorităţilor publice pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce nu au legătură cu domeniul public al statului, care nu implică componenta imperium a autorităţii statale[11].

Cu privire la posibila răspundere penală a statului, s-a considerat întemeiat că putem discuta despre o astfel de răspundere doar în domeniul dreptului internaţional, în care statele acţionează ca actori distincţi, titulari de drepturi şi obligaţii la nivel internaţional, pentru săvârşirea faptelor denumite infracţiuni internaţionale. Angajarea răspunderii penale a statelor s-ar realiza pe acelaşi model prin care este angajată răspunderea penală a entităţilor colective, fără a fi exclusă răspunderea persoanelor fizice implicate.

Tradiţional, instituţia modernă a răspunderii penale a persoanei juridice a fost creată pentru a rezolva situaţiile în care societăţile comerciale comit infracţiuni. Însă, în literatura juridică s-a concluzionat, în mod unanim, că instituţia răspunderii penale a persoanelor juridice priveşte atât societăţile comerciale, cât şi celelalte persoane juridice de drept privat[12].

Angajarea răspunderii penale[13] atât a persoanelor juridic cu scop lucrativ, cât şi a celor cu scop nelucrativ se fundamentează pe principiul egalităţii în faţa legii penale[14].

În dreptul român se recunoaşte răspunderea penală a sindicatelor, dar cu unele limitări în ceea ce priveşte aplicarea anumitor categorii de sancţiuni penale. Astfel, potrivit art. 141 alin. 1 din Codul penal, nu se poate aplica pedeapsa complementară a dizolvării sau suspendării activităţii, printre alte entităţi enumerate, sindicatelor[15].

Teza conform căreia răspunderea penală incumbă doar persoanelor juridice stricto sensu a fost criticată întrucât exclude grupurile de societăţi care, fără a avea personalitate juridică, reprezintă un potenţial economic şi criminogen considerabil. Existenţa personalităţii juridice, potrivit legii civile, nu trebuie să fie o condiţie sine qua non a angajării răspunderii penale a entităţilor colective. Condiţiile pentru ca o entitate colectivă să poată răspunde penal ar trebui să fie calitatea de subiect autonom a entităţii colective şi organizaţia instituţională, fără a fi necesar ca modul de organizare să respecte toate cerinţele legii pentru constituirea unei persoane juridice, lipsa îndepliniri unor atare formalităţi neputând înlătura răspunderea penală.

Prin urmare, nu numai entităţile colective dotate cu personalitate juridică, ci şi alte colectivităţi care prezintă caracterul unor entităţi autonome şi organizate trebuie să intre în sfera de incidenţă a răspunderii penale, ele urmând a fi individualizate prin lege şi deci asimilate legal persoanelor juridice[16].

În literatura juridică s-a pus şi problema angajării răspunderii penale a persoanei juridice străine. Principiul teritorialităţii legii penale române este consacrat în art. 8 alin. 1 C. pen., care dispune că legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României. Aplicabilitatea legii penale române în baza acestui principiu este exclusivă şi necondiţionată, în cazul în care persoana juridică străină săvârşeşte pe teritoriul român o infracţiune[17].

Totodată, este de discutat dacă răspunderea persoanei juridice se cumulează cu răspunderea (tot penală) a persoanei fizice care a realizat elementul material al infracţiunii. Acest aspect este tranşat de art. 135 alin. 3 din noul Cod penal, care arată că răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte[18]. Aşadar, pe lângă răspunderea persoanei juridice, se poate angaja şi răspunderea persoanei fizice.

În ce ne priveşte, însă, ne raliem curentului (minoritar, se pare, în doctrină, dar quasi – majoritar printre practicienii dreptului penal) care nu agreează conceptul de „răspundere penală a persoanei juridice”.

Nu negăm necesitatea ca şi persoanele juridice să fie pedepsite, cu sancţiuni specifice (cum ar fi: suspendarea temporară a activităţii, interzicerea participării la licitaţii publice, amenzi, închiderea unor puncte de lucru, etc.). Însă, a considera că aceste sancţiuni sunt de natură penală, ni se pare total neadecvat de vreme ce întregul drept penal a fost creat şi apoi dezvoltat pentru a se adresa persoanei fizice şi nu celei juridice, care este o entitate fictivă, nu are capacitate de acţiune sau vinovăţie (element subiectiv) şi nu poate resimţi efectele unei pedepse.

Particularizând aceste scurte argumente, putem lesne observa că infracţiunea ce o analizăm este incompatibilă cu săvârşirea ei de către o persoană juridică.

b) Subiectul pasiv principal este statul, ca administrator al justiţiei, a cărei activitate a fost pusă în pericol prin sesizările nereale, apte a duce la adoptarea unor soluţii injuste de către organele judiciare.

Subietul pasiv secundar este reprezentat de persoana învinuită în mod mincinos prin aceste sesizări.

Daca dihotomia mai sus arătată este rodul doctrinei clasice în materie, credem că ar fi de discutat dacă nu cumva subiectul pasiv principal este persoana învinuită în mod mincinos prin sesizările penale, statul rămânând doar un subiect pasiv secundar.

În ceea ce priveşte participaţia, aceasta este posibilă. Participaţia proprie este posibilă în forma autoratului, a instigării şi complicităţii. În privinţa coautoratului, apreciem că şi acesta este posibil, fiind îndeplinite exigenţele legale privind reţinerea acestuia atunci când sesizarea mincinoasă este redactată de mai mult de o persoană ori când probele false sunt produse ori ticluite de mai multe persoane.

Participaţia improprie, în modalitatea intenţiei şi culpei, este posibilă. Modalitatea intenţiei şi lipsa de vinovăţie poate subzista, de asemenea, dacă autorul se află într-una din cauzele justificative ori de neimputabilitate (de exemplu: starea de necesitate, constrângerea fizică şi cea morală, intoxicaţia, eroarea)[19].

Legea nu prevede condiţii speciale de loc ori de timp pentru săvârşirea infracţiunii. Ele vor fi, eventual, luate în considerare la individualizarea răspunderii.

IV. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă

a) Elementul material. Constă în acţiunea de a formula o plângere ori un denunţ, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, respectiv, în producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană.

O primă problemă ce se poate ridica este aceea de a şti dacă va subzista infracţiunea în cazul în care sesizarea organului judiciar se face printr-o plângere penală prealabilă. Apreciem că răspunsul este afirmativ deoarece, pe de o parte, şi plângerea penală prealabilă este un mod de sesizare a organelor judiciare penale, iar, pe de altă parte, ar fi inechitabil şi în contra unei logici juridice să considerăm că, dacă autorul sesizează organele judiciare prin denunţ sau plângere, comite această infracţiune, pe când, dacă le sesizează prin plângere prealabilă, este apărat de pedeapsă, nerăspunzând penal.

Se poate întâmpla ca denunţul, plângerea (prealabilă) să nu respecte condiţiile formale impuse de lege (art. 289, 290 şi 295 C. pr. pen.), situaţie în care – potrivit art. 294 al. 2 C. proc. pen. – organul judiciar restituie petiţionarului plângerea sau denunţul pentru a le completa. De asemenea, dacă din cuprinsul plângerii sau denunţului rezultă că în cauză este incident un caz dintre cele prevăzute în art. 16 alin. 1, organul de urmărire penală dispune clasarea.

În ambele ipoteze menţionate mai sus, nu se va putea reţine infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, fiind imposibil a se trage concluzia că petiţionarul a săvârşit una din acţiunile incriminate, de vreme ce plângerea ori denunţul au fost clasate anterior administrării unor minime probe, din care să rezulte că fapta reclamată este vădit nereală, iar petiţionarul ştia despre aceasta.

În cazul în care acuzaţia mincinoasă se face atât prin depunerea actului de sesizare, cât şi prin producerea sau ticluirea de probe, nu se va reţine un concurs de infracţiuni între cele două variante normative, ci o unitatea naturală de infracţiune.

Nu este necesar, pentru reţinerea variantei din alin. 2 al art. 268, ca producerea sau ticluirea de probe mincinoase să fi fost făcută de persoana care a formulat plângerea sau denunţul calomnios. Dacă faptele incriminate la cele două alineate ale art. 268 sunt comise de două sau mai multe persoane, fiecare va răspunde pentru actele sale materiale, eventual, cu reținerea coautoratului, a instigării ori a complicităţii.

Potrivit textului incriminator, autorul sesizării trebuie să privească o faptă nereală, ceea ce înseamnă fie că fapta este inexistentă, fie că fapta, deşi există, ea nu este infracţiune.

Dacă autorul sesizării menţionează că fapta reprezintă o anumită infracţiune, însă, pe parcursul cercetărilor, se decide că încadrarea juridică este alta, autorul nu va putea răspunde penal pentru infracţiunea în discuţie deoarece s-a dovedit că învinuirea este reală, în sensul că ea întruneşte elementele consitutive ale unei infracţiuni.

Prin sintagma „săvârşirea unei infracţiuni” vom înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată ori ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice (art. 174 C. pen.).

Prin „producerea” de probe mincinoase se înţelege depunerea, la organul judiciar, a unor probe în privinţa cărora adevărul este alterat, care nu reprezintă realitatea.

Prin „ticluire” se va înţelege crearea, printr-un aranjament abil, a unei aparenţe care să fie luată în considerare drept probă. Aceste ticluiri pot consta, spre exemplu, în crearea de echimoze, răniri, ruperi de haine, spargeri ale unor obiecte, aşezarea unor bunuri într-o anumită poziţie sau într-un anumit loc, etc.[20].

Dacă o persoană face declaraţii mincinoase într-o cauză penală deschisă independent de voinţa sa, va săvârşi doar infracţiunea de mărturie mincinoasă, nicidecum cea de inducere în eroare a organele judiciare.

În unele situaţii, infracţiunea supusă analizei va putea fi reţinută în concurs real cu alte infracţiuni, cum ar fi, spre exemplu, infracţiuni de fals (atunci când autorul formulează o plângere penală mincinoasă şi totodată falsifică un înscris, pe care îl depune alături de plângere).

Pentru ca sesizarea să fie îndreptată împotriva „unei persoane”, nu este necesar să fie menţionat numele întreg şi exact al acesteia, fiind suficient să existe elemente care să ducă la identificarea sa (prin indicarea poreclei, domiciliului, funcţiei deţinute, etc).

b) Urmarea imediată. Urmarea imediată periculoasă o poate reprezenta o stare de pericol pe care o creează fapta. Aceasta înseamnă că infracţiunea este una de pericol.

c) Raportul de cauzalitate. Relaţia de cauzalitate trebuie să existe între fapta subiectului activ şi rezultat şi va rezulta ex re[21].

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie cu care poate fi săvârşită această infracţiune este intenţia directă, calificată prin scop, în cazul celei de-a doua variante normative. Apreciem, de asemenea, că şi intenţia indirectă ar fi posibilă, dacă autorul nu a urmărit rezultatul acţiunii sale, dar a acceptat totuşi posibilitatea producerii acestuia.

În ce priveşte culpa, este imposibil de imaginat săvârşirea infracţiunii în această modalitate. În altă ordine de idei, nu se poate concepe ca făptuitorul să prevadă rezultatul, dar să nu îl accepte, sperând că nu se va produce ori să nu prevadă rezultatul, deşi trebuia şi putea să îl prevadă (a se vedea art. 16 alin. 4 din Codul penal), de vreme ce acţiunile ce constituie elementul material constau în acţiuni volitive, conştiente şi chiar premeditate.

Mobilul nu este prezent în textul de incriminare, nefiind deci un element constitutiv al acestei fapte penale. Mobilul poate consta, în esenţă, într-o dorinţă interioară a autorului de a face rău unei persoane, prin formularea împotriva ei a unei plângeri ori a unui denunţ, cu rea credinţă.

Scopul este un element constitutiv al infracţiunii, în forma prevăzută de art. 268 alin. 2, el constând în dovedirea existenţei unei fapte penale ori în dovedirea săvârşirii acesteia de catre subiectul pasiv. Acest scop va trebui să fie dovedit în cadrul unui proces penal.

Fiind vorba de elemente intelective, intrinseci persoanei, dovada se va face analizând faptele materiale, condiţiile în care au fost săvârşite, conţinutul exact al lor, experienţa de viaţă, studiile, vârsta autorului faptei, etc.

V. Forme. Modalităţi. Sancţiuni. Aspecte procesuale

a) Forme. Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate de lege şi, deci, nici pedepsite. Forma tentată, de asemenea, nu este pedepsită[22], deşi considerăm că ar putea fi posibilă, mai ales în ce priveşte a doua variantă normativă.

Infracţiunea se consumă în momentul în care acţiunile incriminate au fost realizate şi se poate înfăţişa sub forma infracţiunii simple. 

Cât priveşte forma infracţiunii continue, apreciem că, în principiu, ea nu este posibilă, acţiunea infracţională (iter criminis) neputând a se prelungi în timp.

Infracţiunea poate îmbrăca forma continuată, atunci când, la diverse intervale de timp, autorul, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale[23] şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţionează pentru realizarea elementului material al faptei. Dacă nu se va putea stabili, în concret, unitatea de rezoluţie infracţională, vom putea fi chiar în prezenţa a unui concurs real (omogen) de infracţiuni[24].

b) Modalităţi. Infracţiunea se prezintă sub două modalităţi normative de bază, fără a exista modalităţi agravate, dar se poate prezenta sub multiple modalităţi faptice de săvârşire.

c) Sancţiuni. Săvârşirea infracţiunii este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la trei ani sau cu amendă (prima variantă normativă), respectiv, între unu şi cinci ani (a doua variantă normativă). Amenda va avea limitele între 120 şi 240 de zile-amendă, conform art. 61 alin. 1, 2, 3 4 lit. b din Codul penal, pentru persoanele fizice[25] şi între 120 şi 240 zile – amendă, potrivit art. 137 alin. 1, 2, 3, 4 lit. b din acelaşi act normativ, pentru persoanele juridice[26].

Alin. 3 al art. 268 cuprinde o cauză specială de nepedepsire: „Nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale”. Declaraţia trebuie să fie făcută în faţa organelor judiciare care instrumentează dosarul penal.

În vechea reglementare penală, art. 259 prevedea o cauză de reducere a pedepsei, potrivit art. 76 din vechiul Cod penal.

Sub acest aspect, noua reglementare este criticabilă deoarece lasă nepedepsită o faptă gravă şi chiar oferă autorului sesizării posibilitatea „legală” de a formula în mod perfect conştient şi premeditat o sesizare mincinoasă, urmând ca ulterior să anunţe organele judiciare despre acest lucru şi rămânând nesancţionat, în condiţiile în care prin depunerea sesizării a produs deja un prejudiciu moral important persoanei vizate.

d) Aspecte procesuale. În cazul acestei infracţiuni, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, neexistând nici o normă legală care să precizeze contrariul, respectiv, că ar fi necesară o plângere penală prealabilă.

Plângerea ori denunţul se adresează organelor de urmărire penală, conform art. 289, respectiv art. 290 din Codul de procedură penală. Instanţa competentă să judece cauza în fond este judecătoria (potrivit art. 35 alin. 1), hotărârea pronunţată de aceasta fiind supusă căii de atac a apelului, iar apoi a recursului în casaţie (art. 408, coroborat cu art. 38 alin. 2, art. 40 alin. 3, art. 434 alin. 1 şi 2). Desigur, recursul în casaţie va putea fi exercitat doar în condiţiile restrictive şi limitative ale art. 438.

VI. Concluzii

Norma incriminatorie, analizată mai sus, alături de celelalte infracţiuni din titlul rezervat justiţiei, are rolul de a ocroti activitatea de realizare a justiţiei.

Sub nici o formă nu se poate accepta ca o persoană să încerce – prin intermediul unei sesizări false adresate organelor judiciare ori prin producerea de probe nereale – să producă unei alte persoane un prejudiciu incomensurabil, constând într-o posibilă arestare preventivă, ori chiar a unei condamnări.

Chiar dacă, poate, această faptă penală ridică anumite dificultăţi în ce priveşte dovedirea acesteia, apreciem că incriminarea ei este binevenită, având rolul, mai întâi de toate, de a atenţiona pe cei care ar avea intenţia să comită asemenea fapte[27].


[1] Adoptat prin Legea nr. 286/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificări şi completări ulterioare, intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.
[2] Există, totuşi, şi reglementări discutabile în noul Cod penal, cum ar fi: scăderea nejustificată şi drastică a limitelor speciale de pedeapsă ale multor infracţiuni; eliminarea înşelăciunii în convenţii; reducerea termenelor de prescripţie a răspunderii penale, etc.; a se vedea, pentru detalii şi pentru o opinie concordantă, G. Ivan, M. C. Ivan, Unele inovaţii discutabile ale noului Cod penal, în Dreptul nr. 11/2012, p. 88-107.
[3] În unele opinii doctrinare de drept penal din vestul Europei există tendinţa de a se analiza infracţiunile în baza unei structuri a conţinutului constitutiv sensibil diferită de cea cu care suntem noi obişnuiţi, în doctrina română; totuşi, pentru a respecta tradiţia noastră, vom adopta aceeaşi structură pentru a analiza infracţiunea ce face obiectul studiului nostru; a se vedea, pentru detalii, K. Guiu, M. Voicu, Reflecţii privind conţinutul părţii speciale a dreptului penal şi structura conţinutului generic al infracţiunii, în Dreptul nr. 12/2010, p. 172-190.
[4] Alături de infracţiunile de nedenunţare, omisiunea sesizării, favorizarea făptuitorului, tăinuirea, obstrucţionarea justiţiei, influenţarea declaraţiilor, mărturia mincinoasă, răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, presuni asupra justiţiei (faptă abrogată recent), sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri, compromiterea intereselor justiţiei, încălcarea solemnităţii şedinţei, ultrajul judiciar, cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente, tortură, represiunea nedreaptă, asistenţa şi reprezentarea neloială, evadarea, înlesnirea evadării, nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, neexecutarea sancţiunilor penale.
[5] Considerăm că nu se impune să insistăm mai mult asupra acestui aspect, întrucât din acest punct de vedere, al obiectului juridic generic, infracţiunea supusă analizei noastre nu diferă de infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei din Codul penal anterior; a se vedea, pentru detalii: I. Pascu, Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, în Drept penal, partea specială, de I. Pascu, V. Lazăr, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 376-377; A. Filipaş, Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, în „Instituţii de drept penal”, de C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, Editura Trei, Bucureşti, 2001, p. 450-451; I. Pascu, Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, în Drept penal, partea specială, de Gh. Nistoreanu (coord.) ş.a., Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 372-373.
Inclusiv diferenţa dintre denumirile capitolelor în care se găsesc aceste infracţiuni în actuala şi viitoarea reglementare penală („infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei”, respectiv, „infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei”,) ni se pare a fi doar aparentă, de vreme ce şi infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei sunt apte prin ele însele să împiedice această activitate.
[6] Republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.
[7] Republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificări şi completări ulterioare.
[8] A se vedea, pentru detalii, R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului, comentarii şi explicaţii, vol. I, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 260-357; D. Bogdan, Procesul civil echitabil în jurisprudenţa CEDO, vol. I – Accesul la justiţie, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 1-41; R. Chiriţă, Dreptul la un proces echitabil, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2008, p. 127-237; M. Selegean, Dreptul la un proces echitabil – Dreptul de acces la o instanţă, în Jurisprudenţă CEDO, studii şi comentarii, de D. Bogdan, M. Selegean (coord.), Institutul Naţional al Magistraturii, 2005, p. 132-137.
[9] Răspunderea penală a persoanei juridice a fost introdusă în Codul penal român actual prin Legea nr. 278/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006. În ce priveşte noul Cod penal, a se vedea art. 135-151.
[10] Potrivit art. 136 din Codul penal:
(1) Pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale şi complementare.
(2) Pedeapsa principală este amenda.
(3) Pedepsele complementare sunt: a) dizolvarea persoanei juridice; b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani; e) plasarea sub supraveghere judiciară; f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
[11] A se vedea L. M. Stănilă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 85.
[12] Idem, p. 96.
[13] Idem, p. 99.
[14] Idem, p. 102.
[15] Idem, p. 105.
[16] Idem, p. 115.
[17] Idem, p. 121.
[18] În sensul cumulării răspunderii persoanei juridice cu cea a persoanei fizice se pronunţă atât doctrina de specialitate, cât şi sistemele juridice din cele mai multe ţări din Europa; a se vedea, pentru detalii, F. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 159-166.
[19] Pentru consideraţii şi ample controverse privind participaţia improprie, a se vedea P. Dungan, Participaţia improprie în dreptul penal român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 115-143. În noul Cod penal, cu privire la participaţie, a se vedea art. 46-52.
[20] A se vedea, în acest sens, I. Pascu, op. cit., p. 383.
[21 Legătura de cauzalitate va trebui însă, dovedită, atât în cazul infracţiunilor materiale, cât şi a celor de pericol concret (în ultima variantă, avem în vedere, de exemplu, infracţiunile prevăzute de art. 229 alin. 3 lit. g; art. 253 alin. 4; art. 263 alin. 2 lit. b; art. 349 alin. 1; art. 397 alin. 2; art. 403, etc. din noul Cod penal).
[22] Nici în textul de incriminare şi nici la sfârşitul titlului, nu există vreo normă referitoare la pedepsirea tentativei; ori, conform principiului legalităţii sancţiunii penale (materializat, în cazul tentativei, în textul art. 33 alin. 1, aceasta nu va fi pedepsită dacă nu se prevede expres acest lucru. De altfel, se observă faptul că, exceptând infracţiunile prevăzute la art. 282 alin. 1, 285 alin. 1 și 2, art. 286 alin. 1 – 3, tentativa la infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei nu se pedepseşte.
[23] Cu privire la noţiunea cunoscută în dreptul penal românesc drept „unitate de rezoluţie infracţională”, în doctrinele din vestul Europei se folosesc mai multe expresii: „unitate de scop”, „unitate de concepţie şi de rezoluţie”, „unitate de rezoluţie şi scop”, „intenţie culpabilă unică” sau „unitate de plan criminal”; a se vedea, pentru unele detalii, G. Sabău, Conţinutul obiectiv al infracţiunii continuate, în Revista de Drept Penal nr. 2/2008, p. 165. În noul Cod penal, privitor la infracţiunea continuată, legiuitorul a înţeles să folosească conceptul de „rezoluţie“, adăugând sintagma „împotriva aceluiaşi subiect pasiv“ (art. 35 alin. 1). S-a tranşat, astfel, de către legiuitor, în mod judicios, problema subzistenţei infracţiunii continuate, în situaţia îndreptării acţiunii contra mai multor subiecţi pasivi.
[24] Deşi de lege lata, ne referim la conceptul de infracţiune continuată, ca unitate de infracţiune, în opinia noastră (şi a multor alţi autori), faptele penale ce compun „infracţiunea continuată” formează, în realitate, o pluralitate reală de infracţiuni; a se vedea, pentru detalii, C. Duvac, Pluralitatea aparentă de infracţiuni, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 131 (în special, nota de subsol nr. 1).
[25] Potrivit art. 61 alin. 2 şi 3, suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 10 lei şi 500 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile şi 400 de zile; instanţa stabileşte numărul zilelor-amendă potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei, iar cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabileşte ţinând seama şi de obligaţiile legale ale condamnatului faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa.
[26] Conform art. 137 alin. 2 şi 3, cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 100 şi 5.000 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile şi 600 de zile; instanţa stabileşte numărul zilelor–amendă ţinând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei, iar cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se determină ţinând seama de cifra de afaceri, în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum şi de celelalte obligaţii ale persoanei juridice.
[27] Cu privire la reglementările noului Cod penal, a se vedea: V. Dobrinoiu, M. A. Hotca, M. Gorunescu, M. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Chis, C. Paun, N. Neagu, S. M. Constantin, Noul Cod penal comentat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012; G. Antoniu (coord.), Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. I şi vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; L. Barac, Drept penal, partea specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014; N. M. Vlădoiu, Drept penal român, partea specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014.


Avocat Florin RADU
Consilier – Baroul Hunedoara

* Materialul a fost prezentat în rezumat, de către autor, la Conferinţa „Individualizarea pedepselor. Circumstanţe atenuante. Circumstanţe agravante. Renunţarea la aplicarea pedepsei. Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei. Garanţii ale dreptului la apărare în cursul urmăririi penale şi judecăţii. Drepturi şi obligaţii deontologice ale judecătorilor şi avocaţilor”, Alba Iulia, 14 noiembrie 2014.

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate