Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Aspecte de practică neunitară în materia dreptului penal şi procesual penal. Minuta întâlnirii reprezentanţilor CSM cu preşedinţii secţiilor penale de la ICCJ şi curţile de apel
12.12.2014 | JURIDICE.ro


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

În perioada 27-28 noiembrie 2014 a avut loc, la Curtea de Apel Bucureşti, întâlnirea reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor penale ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului penal şi procesual penal.

Din partea Consiliului Superior al Magistraturii au participat:
– judecător Alina Nicoleta GHICA, membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii
– judecător Alexandru ŞERBAN, membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii
– judecător Nicolae Horaţius DUMBRAVĂ, membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii
– judecător Andreea UZLĂU, Direcţia Legislaţie, documentare şi contencios
– judecător Ileana DAN, Direcţia Legislaţie, documentare şi contencios

Din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au participat:
– judecător Livia Doina STANCIU, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
– judecător Ionuţ Mihai MATEI, Vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
– judecător Corina Michaela JÎJÎIE, Preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Institutul Naţional al Magistraturii a fost reprezentat de procuror Alexandra Mihaela ŞINC, formator cu normă întreagă la disciplina Drept penal şi drept procesual penal, care a elaborat, pe baza propunerilor primite de la curţile de apel, punctajul de discuţii al întâlnirii.

Pentru fiecare problemă supusă dezbaterii a fost indicat punctul de vedere al Catedrei de drept penal din cadrul INM.

Curțile de apel au fost reprezentate, în principal, de președinții secțiilor penale, de judecători din cadrul acestor secții sau de președinții ori vicepreședinții instanței.

Din partea Ministerului Justiţiei au participat:
– Alina BARBU, Direcţia Elaborare acte normative
– Alina ION, Direcţia Elaborare acte normative
– Dragoş PANAITESCU, Direcţia Elaborare acte normative.

În urma dezbaterilor, referitor la temele puse în discuţie, s-au conturat concluziile expuse în cele ce urmează:

Aplicarea legii penale mai favorabile

– Aplicarea concomitentă a dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din Codul penal

Opiniile transmise de instanţe

În practica judiciară s-a pus problema legii aplicabile, în cazul unui inculpat trimis în judecată pentru comiterea, sub imperiul legii vechi, a două infracţiuni în concurs, dintre care una dezincriminată, potrivit Codului penal actual, în condiţiile în care tratamentul sancţionator pentru ambele infracţiuni, în condiţiile Codului penal anterior, este mai favorabil inculpatului decât pedeapsa pentru infracţiunea nedezincriminată, conform legii noi. Problema s-a pus cel mai frecvent în legătură cu infracţiunile de vătămare corporală şi ucidere din culpă, comise în contextul unui accident rutier.

Într-o primă opinie, s-a apreciat că, deşi, potrivit legii noi, fapta de vătămare corporală din culpă este dezincriminată, această lege, spre deosebire de legea anterioară, nu permite aplicarea unei pedepse neprivative de libertate pentru infracţiunea de ucidere din culpă. Ca urmare, este mai favorabilă pentru inculpat condamnarea sa pentru ambele infracţiuni, urmată de suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultante, potrivit Codului penal anterior.

În alte situaţii, instanţa a constatat că fapta de vătămare corporală nu mai constituie infracţiune, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a fi angajată răspunderea penală, întrucât inculpatul nu se afla sub influenţa băuturilor alcoolice în momentul accidentului ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune şi nici nu i-au fost produse victimei vreuna din consecinţele prevăzute la art. 194 C. pen.

În consecinţă, devin incidente dispoziţiile art. 4 C. pen. având denumirea marginală „aplicarea legii penale de dezincriminare”, conform cărora „legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.” În motivarea unor astfel de soluţii s-a subliniat că, în astfel de situaţii, nu sunt incidente dispoziţiile art. 5 C. pen. întrucât limitele de pedeapsă prevăzute în noul Cod penal sunt identice cu limitele de pedeapsă prevăzute de vechea reglementare, regimul sancţionator al concursului de infracţiuni prevăzut de vechiul Cod penal este mai favorabil întrucât prevede un spor de pedeapsă facultativ, şi nu un spor de pedeapsă obligatoriu, ca în noul Cod penal, suspendarea condiţionată a executării pedepsei prevăzută de art. 81 C. pen. anterior este mai favorabilă decât suspendare sub supraveghere reglementată de art. 91 C. pen. în vigoare, astfel încât a aplicat legea în vigoare la data comiterii infracţiunii.

Punctul de vedere agreat de participanţii la întâlnire a fost în sensul că aplicarea legii de dezincriminare, potrivit art. 4 C. pen., este un demers distinct de aplicarea legii penale mai favorabile, conform art. 5 C. pen., şi anterior acestuia. Astfel, într-o primă etapă, se va face aplicarea art. 4 C. pen., privind dezincriminarea, iar aplicarea legii penale mai favorabile se va face ulterior, cu privire la faptele incriminate şi în legea nouă.

În acest sens pledează chiar faptul că legiuitorul a înţeles să reglementeze în două texte distincte cele două instituţii.

Mecanismul contopirii pedepselor în faza executării
Opiniile transmise de instanţe
În practica judiciară s-a pus problema aplicării legii penale mai favorabile în cazul contopirii unor pedepse aplicate prin hotărâri judecătoreşti definitive, ipotezele concrete fiind
următoarele:
1. a) pedepsele au fost aplicate prin hotărâri definitive anterior datei de 1 februarie 2014, însă pentru o parte din pedepse, după data de 1 februarie 2014, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 C. pen.;
b) anterior datei de 1 februarie 2014, s-au pronunţat două sau mai multe hotărâri de condamnare pentru infracţiuni concurente, astfel:
– printr-o hotărâre s-au stabilit pedepse pentru cel puţin două infracţiuni şi s-a aplicat o pedeapsă rezultantă (rezultanta 1). După 1 februarie 2014, întrucât pedepsele stabilite sub legea veche depăşeau maximul din legea nouă, potrivit art. 6 C. pen. au fost reduse la acest maxim. În schimb, rezultanta 1 nu a fost modificată.
– printr-o altă hotărâre, a fost aplicată o pedeapsă a cărei durată, după 1 februarie 2014, se situa sub minimul special prevăzut în legea nouă.
2. când două infracţiuni concurente săvârşite sub imperiul Codului penal din 1969 au fost judecate definitiv la date diferite: o instanţă a aplicat pedeapsa potrivit vechii legi penale (fie anterior datei de 1 februarie 2014, fie ulterior acestei date, dar pentru că legea veche a fost reţinută ca fiind mai favorabilă conform art. 5 C. pen.); o altă instanţă a pronunţat condamnarea după data de 1 februarie 2014 şi a aplicat dispoziţiile noului Cod penal fiindcă acestea erau mai favorabile în cauză.
1. În aceste cazuri, într-o opinie, s-a considerat că, odată ce s-a făcut aplicarea art. 6 C. pen. pentru o parte din pedepsele componente ale contopirii, contopirea acestora cu alte pedepse pronunţate pentru infracţiuni concurente nu poate avea loc decât în temeiul art. 39 C.p., deoarece dacă s-ar realiza conform art. 34 C. pen. din 1969, instanţa ar crea o lex tertia, ceea ce vine în contradicţie cu decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale.

Într-o altă opinie, s-a considerat că judecarea sesizărilor prevăzute de art. 585 C. proc. pen. reprezintă o judecată, în sensul art. 5 C. pen., iar asemenea situaţii tranzitorii sunt guvernate de prevederile art. 15 alin. 2 din Constituţia României.

Astfel, în procedura reglementată de art. 585 C. proc. pen., instanţa trebuie să dea eficienţă art. 5 C. pen. şi să contopească pedepsele potrivit art. 34 C. pen. din 1969, atunci când acest text este mai favorabil. Procedând în acest fel instanţa nu încalcă cele statuate de Curtea Constituţională
prin decizia nr. 265/2014, ci, dimpotrivă, se conformează deciziei nr. 214/1997 a instanţei de contencios constituţional. Instanţa nu creează o lex tertia, întrucât, pe de o parte, prin aplicarea art. 6 C. pen., nu s-a modificat cu nimic încadrarea juridică ce a fost dată infracţiunilor prin hotărârea de condamnare intrată în putere de lucru judecat. Pe de altă parte, reducerea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare a avut loc în temeiul art. 6 C. pen., ca o expresie a principiului legalităţii pedepsei, şi nu pentru faptul că, în ansamblul său, noul Cod penal ar fi mai favorabil.

În plus, dacă urmare a reducerii, potrivit art. 6 C. pen., a unor pedepse pronunţate cu caracter definitiv sub vechea lege penală, s-ar accepta ideea că, automat, contopirea acestor pedepse cu altele aplicate pentru infracţiuni concurente trebuie făcută în temeiul art. 39 C. pen., s-ar aduce atingere principiului legalităţii pedepsei, cel condamnat fiind nevoit să execute o pedeapsă rezultată după o tehnică de contopire care nu era în vigoare la data comiterii infracţiunilor şi care nu îi este mai favorabilă, încât să fie justificată aplicarea retroactivă a legii penale noi.

Mai mult, art. 10 din Legea nr. 187/2012 obligă instanţa să aplice tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni potrivit legii noi doar dacă cel puţin una din infracţiunile componente ale pluralităţii este săvârşită sub legea nouă.

Punctul de vedere agreat de participanţii la întâlnire a fost în sensul că este corectă cea de a doua opinie. Şi în acest caz, aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei este un demers separat de aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, iar soluţionarea cererii de contopire a pedepselor presupune o judecată distinctă de aceea în cursul căreia s-a procedat la reducerea pedepselor potrivit art. 6 C. pen.

Deşi majoritare în practica judiciară, astfel de situaţii, în care contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente se dispune abia în faza executării pedepsei, reprezintă, din punct de vedere teoretic, o excepţie de la regula potrivit căreia în cazul concursului de infracţiuni contopirea pedepselor se face prin chiar hotărârea de condamnare. Altfel spus, contopirea pedepselor aplicate până la intrarea în vigoare a actualului Cod penal, pentru fapte comise anterior datei de 1 februarie 2014, trebuia să fie un demers anterior reducerii acestora, potrivit art. 6 C. pen. actual, după intrarea în vigoare a acestuia.

2. Şi referitor la a doua ipoteză enunţată mai sus au existat puncte de vedere diferite.

Punctele de vedere ale instanţelor

Astfel, într-o opinie s-a considerat că, în procedura prevăzută de art. 585 C. proc. pen., contopirea pedepselor se va face după regulile prevăzute de art. 39 C. pen.

Într-o altă opinie, s-a considerat că art. 5 C. pen. este incident în acest caz şi contopirea pedepselor are loc potrivit regulilor prevăzute de art. 34 C. pen. din 1969. În acest fel, se respectă principiul legalităţii pedepsei, precum şi dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012.

Au existat şi instanţe care au apreciat că, indiferent de varianta aleasă, în acest caz nu se poate evita crearea lex tertia, în raport de una dintre infracţiunile în concurs.

Punctul de vedere agreat de participanţii la întâlnire a fost în sensul că procedura prevăzută de art. 585 C. proc. pen. reprezintă o judecată distinctă de fiecare dintre cauzele în care au fost aplicate pedepsele supuse contopirii, iar respectivele pedepse sunt intrate în puterea lucrului judecat. Ca urmare, caracterul mai favorabil al legii penale se apreciază la momentul acestei proceduri, pornind de la pedepsele aplicate, iar nu de la mecanismul aplicării acestora. În cursul acestei judecăţi distincte, aplicarea globală a legii penale mai favorabile are în vedere soluţionarea tuturor problemelor decurgând din constatarea existenţei uneia dintre situaţiile prevăzute de art. 585 alin. 1 C. proc. pen. Concret, referindu-ne la concursul de infracţiuni, se vor aplica dispoziţiile unei singure legi (aceea mai favorabilă) referitor atât la anularea suspendării executării unei pedepse, cât şi la modul de calcul al pedepsei rezultante.

Aspecte procedurale ale aplicării legii penale mai favorabile

Există şi o serie de probleme privind mecanismul procesual al aplicării legii penale mai favorabile în anumite situaţii, cu privire la care răspunsurile au fost diferite.

Astfel, s-a pus problema competenţei de soluţionare a cererii de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul în care condamnatul execută mai multe pedepse care atrag competenţa unor instanţe de grad diferit.

Opiniile exprimate de instanţe

Într-o primă opinie, s-a susţinut că, în acest caz, este competentă instanţa în raza căreia se află locul de deţinere corespunzătoare instanţei superioare în grad dintre cele care au aplicat pedepsele supuse contopirii.

Într-o altă opinie, este competentă instanţa în raza căreia se află locul de deţinere corespunzătoare instanţei care a pronunţat hotărârea de contopire.

Participanţii la întâlnire au ajuns la concluzia că cel de al doilea punct de vedere este cel corect, deoarece instanţa competentă să dispună contopirea pedepselor este, potrivit art. 585 alin. 2 C. proc. pen. (şi art. 449 alin. 2 C. pen. anterior) instanţa care a pronunţat ultima hotărâre sau instanţa locului de deţinere corespunzătoare în grad acesteia. Altfel spus, în acest caz, opţiunea pentru respectiva instanţă este urmarea faptului că, în situaţia în care existenţa concursului era cunoscută în cursul judecăţii, contopirea se făcea de către aceasta, ca fiind singura în măsură să cunoască celelalte condamnări, gradul instanţei neavând relevanţă în cauză.

O altă problemă priveşte admisibilitatea unei noi contestaţii la executare pentru aplicarea legii penale mai favorabile, în cazul în care, după respingerea unei cereri similare, au fost pronunţate hotărâri de către ICCJ în RIL sau HP sau de către CCR.

Opiniile exprimate de instanţe

S-a exprimat opinia în sensul că pronunţarea unei astfel de hotărâri reprezintă o împrejurare nouă, în sensul art. 598 alin. 1 lit. d) C. proc. pen., deci o nouă contestaţie la executare este admisibilă, dar şi opinia contrară.

Participanţii la întâlnire au ajuns la concluzia că astfel de decizii pot fi considerate motive sau apărări noi în formularea unei noi cereri de aplicare a dispoziţiilor art. 6 C. pen., în condiţiile art. 598 şi urm. C. proc. pen., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 6 alin. (1)-(3) C. pen., când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la executarea pedepsei, a intervenit o lege penală mai favorabilă, sancţiunea aplicată, dacă este mai mare decât maximul special prevăzut de legea nouă, se reduce la acest maxim, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut de legea nouă pentru aceeaşi infracţiune, dacă închisoarea este singura pedeapsă prevăzută pentru acea faptă, iar închisoarea se înlocuieşte cu amenda, care nu poate depăşi maximul prevăzut de legea nouă pentru aceeaşi infracţiune, când amenda este singura pedeapsă prevăzută de lege pentru acea faptă.

Articolul 6 fiind o expresie a principiului legalităţii, implică obligaţia ca orice sancţiune să îşi găsească temei în lege, însă nu numai în momentul pronunţării, ci pe întreaga durată a executării pedepsei.

Potrivit art. 595 alin. 1 C. proc. pen., „când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (…) intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă (…) mai uşoară decât cea care se execută ori care urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal”.

Conform art. 598 C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face, între altele, şi atunci când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, iar potrivit art. 599 C. proc. pen., cererile ulterioare de contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări.

Noţiunea de „lege” include, în accepţiunea Convenţiei europene a drepturilor omului, şi jurisprudenţa; cu atât mai mult trebuie recunoscută valoarea de „act cu putere de lege” unui act jurisprudenţial căruia caracterul obligatoriu îi este conferit chiar prin lege.

Pe de altă parte, modificarea sau încetarea dispoziţiilor privind pedeapsa din hotărârea penală definitivă se realizează numai în procedurile privind executarea, şi numai determinat de descoperirea unor împrejurări care nu au fost cunoscute de instanţă la data rămânerii definitive a hotărârii. Prin urmare, se poate considera că hotărârile pronunţate în baza art. 477 C. proc. pen. reprezintă un element de noutate, ce constituie un motiv sau apărare nouă, conform art. 599 alin. 5 C. proc. pen., pentru a fi admisibilă cererea.

O nouă cerere de aplicare a dispoziţiilor art. 6 C. pen. este admisibilă, urmând a fi calificată contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. 1 lit. d) C. proc. pen., câtă vreme se invocă o cauză de micşorare a pedepsei, în măsura în care termenul de 6 luni prevăzut în norma specială din art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 116/2013, a fost depăşit.

Probleme privind soluţionarea laturii civile a cauzei

Care este soluţia dată acţiunii civile în cazul împăcării părţilor?

Punctele de vedere ale instanţelor

Cu privire la soluţionarea laturii civile, în cazul în care procesul penal încetează ca urmare a împăcării părţilor, s-a constatat că există hotărâri prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată, dar şi hotărâri prin care s-a constatat stinsă acţiunea civilă.

În cazurile în care instanţa de apel a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă au fost invocate prevederile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., conform cărora „În caz de încetare a procesului penal în baza art. 16 alin. 1 (…) lit. g) – articol care prevede între cazurile de încetare a procesului penal
împăcarea părţilor – instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă”. Argumentul invocat în hotărârile prin care, în cazuri similare, s-a constatat stinsă acţiunea civilă a fost acela că, potrivit art. 159 alin. (2) C. pen., „împăcarea înlătură acţiunea penală şi stinge acţiunea civilă.” În motivarea acestei soluţii s-a arătat şi că, în cazul în care acţiunea civilă este lăsată nesoluţionată, prevederile art. 27 alin. (2) C. proc. pen. permit persoanei vătămate să introducă acţiune la instanţa civilă, în faţa căreia se poate folosi de probele administrate în cursul procesului penal.

Or, într-o astfel de situaţie se ajunge la nesocotirea dispoziţiilor părţii generale a Codului penal, care condiţionează realizarea împăcării de stingerea acţiunii civile. Este adevărat că o astfel de soluţie aparent nu este permisă de prevederile art. 25 alin. (5) C. proc. pen. indicat mai sus. Articolul 16 lit. g) C. proc. pen., la care se referă acest articol, nu reglementează însă doar cazul de încetare a procesului penal prin împăcarea părţilor, ci şi alte cazuri, inclusiv retragerea plângerii prealabile, pentru care şi în Codul de procedură penală anterior se stipula că acţiunea civilă este lăsată nesoluţionată, situaţie faţă de care, în prezenţa dispoziţiilor imperative ale art. 159 alin. (2) C. pen., se poate concluziona că atunci când procesul penal încetează prin împăcarea părţilor, nu sunt aplicabile prevederile art. 25 alin. (5) C. proc. pen. incidente numai în privinţa celorlalte cazuri de încetare a procesului penal.

Participanţii la întâlnire au decis ca în ceea ce priveşte acţiunea civilă exercitată de alte persoane decât victima infracţiunii (de exemplu, spitalul, în cazul accidentelor rutiere) în dispozitiv să existe menţiunea expresă privind lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile.

În ceea ce priveşte acţiunea civilă exercitată de persoana vătămată, se poate face sau nu mențiune privind stingerea acţiunii penale, consecinţele fiind aceleaşi.

Probleme privind incompatibilităţile

Este judecătorul care a judecat cauza în fond şi/sau apel incompatibil să judece contestaţia în anulare sau revizuirea, în faza inadmisibilităţii?

Opiniile exprimate de instanţe

Potrivit unei opinii, judecătorii învestiţi cu astfel de cereri ar trebui să se abţină de la soluţionarea lor.

Există însă şi opinia potrivit căreia examinarea admisibilităţii se poate face de acelaşi complet, în condiţiile în care, sub imperiul normelor procesual penale anterioare, se proceda în această manieră, iar textul a fost preluat întocmai în Codul de procedură penală actual.

Participanţii la întâlnire au apreciat că, având în vedere dispoziţiile exprese ale art. 64 alin. (3) C. proc. pen., care se referă la căile de atac, fără a distinge între fazele acestora, primul punct de vedere este cel corect.

Magistratul care a soluţionat, ca judecător de drepturi şi libertăţi, o contestaţie privind măsurile preventive, poate soluţiona o contestaţie privind aceste măsuri în procedura camerei preliminare sau în cursul judecăţii?

Instanţele nu au comunicat puncte de vedere, s-au limitat la formularea unei întrebări privind această problemă.

Participanţii la întâlnire au apreciat că, în condiţiile în care art. 64 alin. (3) C. proc. pen. reglementează un caz de incompatibilitate între titularii funcţiilor judiciare, fără a distinge în raport de momentul procesual la care au fost exercitate, va exista incompatibilitate în acest caz.

Magistratul care a judecat, sub imperiul Codului de procedură penală anterior, cereri care sunt, în prezent, de competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, mai poate să îndeplinească, în aceeaşi cauză, funcţia de cameră preliminară şi de judecată?

Opiniile transmise de instanţe

Într-o primă opinie s-a apreciat că, date fiind dispoziţiile art. 64 alin. (4) C. proc. pen., conform cărora judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa în aceeaşi cauză la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac, dat fiind că aceste căi de atac sunt soluţionate în prezent de judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorii care au soluţionat anterior astfel de căi de atac sunt incompatibili în prezent să judece dosare aflate în procedura de cameră preliminară sau la judecata în fond, pentru identitate de raţiune cu textul actual.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că nu există nicio incompatibilitate, dat fiind faptul că, pe de o parte instituţia judecătorului de drepturi şi libertăţi nu exista la momentul pronunţării respectivelor hotărâri iar, pe de altă parte, potrivit deciziei date în interesul legii nr. 8/2011, decizie care îşi păstrează valabilitatea şi în prezent, s-a stabilit că judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a soluţionat propunerea de luare sau prelungire a măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului în cursul urmăririi penale nu devine incompatibil să judece cauza în fond, apel sau recurs.

Participanţii la întâlnire au concluzionat că este necesară o interpretare restrictivă a cauzelor de incompatibilitate, deci nu ne aflăm în prezenţa unui astfel de caz, câtă vreme dispoziţiile art. 64 alin. (4) C. proc. pen. fac referire directă la incompatibilitatea între funcţiile judiciare.

Probleme privind mijloacele de probă

Temeiul juridic al solicitării extrasului de cont pentru trecut (art. 138 sau 153 C. proc. pen.)?
Opiniile exprimate de instanţe

Într-o opinie, s-a considerat că pentru obţinerea unui extras de cont pe o perioadă anterioară sesizării judecătorului de drepturi şi libertăţi, este suficientă încuviinţarea acestuia.

Într-o altă opinie, s-a considerat că, indiferent de perioada vizată, întrucât extrasul de cont este o oglindă a tranzacţiilor financiare efectuate, pentru obţinerea acestuia este necesară emiterea unui mandat de supraveghere tehnică.

Participanţii la întâlnire au concluzionat că al doilea punct de vedere este cel corect, câtă vreme din respectivul extras rezultă situaţia financiară a persoanei surprinsă în dinamica sa, pe o perioadă de timp, iar nu doar situaţia financiară a acesteia la un anumit moment.

În aplicarea dispoziţiilor art. 144 C. proc. pen., mandatul de supraveghere tehnică poate să fie prelungit după expirarea sa?
Opiniile exprimate de instanţe

Într-o primă opinie, mandatul tehnic poate fi prelungit chiar dacă perioada iniţială pentru care a fost emis a expirat, în condiţiile respectării perioadei maxime de 6 luni/120 de zile, calculată prin însumarea perioadelor efective în care s-a autorizat sau prelungit mandatul tehnic. Ca argument de practică se arată că şi anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală se putea solicita înnoirea autorizaţiei de interceptare, înainte sau după expirarea perioadei pentru care fusese emisă iniţial.

Într-o a doua opinie, mandatul tehnic nu poate fi prelungit dacă perioada iniţială a expirat, ci trebuie solicitat un nou mandat tehnic. Se invocă analogia de termeni între prelungirea mandatului tehnic şi prelungirea măsurii arestării preventive, ştiut fiind că nu se poate prelungi arestarea preventivă dacă perioada măsurii iniţiale s-a împlinit. De asemenea, art. 144 nu este similar ca formulare cu fostul art. 911 alin. (4) C. proc. pen. 1969, deoarece acolo legea prevedea expres posibilitatea înnoirii autorizaţiei după expirarea perioadei iniţiale.

Participanții la întâlnire au concluzionat că al doilea punct de vedere este cel corect, o măsură care nu mai fiinţează neputând să fie prelungită. În plus, argumentarea primului punct de vedere este viciată de folosirea termenului „înnoirea” ca sinonim al termenului „prelungire”.

Necesitatea sesizării judecătorului de drepturi şi libertăţi în vederea validării examinării fizice a persoanei, dispusă prin ordonanţă, în condiţiile în care aceasta îşi exprimă în scris consimţământul pentru examinare

Opiniile exprimate de instanţe

Potrivit unei opinii, doar atunci când persoana examinată nu îşi dă consimţământul, această validare este necesară; atunci când există acordul scris al celui examinat nu mai este necesară validarea examinării de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, fiind aplicabilă regula generală în materie, aceea prevăzută de art. 190 alin. (1) C. proc. pen.

Într-o altă opinie, validarea este necesară şi în situaţia în care există consimţământul persoanei, faţă de dispoziţiile exprese ale art. 190 alin. (4) C. proc. pen.

Participanţii la întâlnire au concluzionat că art. 190 alin. (1) C. proc. pen. defineşte examinarea fizică şi instituie regula potrivit căreia organul de urmărire penală trebuie să solicite consimţământul persoanei ce urmează să fie examinată. Articolul 190 alin. (2) C. proc. pen. reglementează situaţia în care nu există consimţământul persoanei; în acest caz, judecătorul
dispune examinarea fizică a persoanei. Articolul 190 alin. 3 şi 4 C. proc. pen. reglementează procedura de soluţionare a cererii adresate de procuror judecătorului în condiţiile art. 190 alin. (2) C. proc. pen.

Articolul 190 alin. (5) C. proc. pen. reglementează cazurile în care examinarea se dispune de către procuror, prin ordonanţă, se procedează la efectuarea acesteia, iar ulterior este sesizat judecătorul de drepturi şi libertăţi, în vederea validării examinării.

Or, faţă de împrejurarea că textul nu distinge, validarea este necesară şi în cazul existenţei consimţământului, nu doar în situaţia în care a existat urgenţă, deci cea de a doua opinie este corectă.

Măsurile preventive

Competenţa de a soluţiona cererea de revocare a măsurii controlului judiciar dispusă de procuror

Opiniile exprimate de instanţe

Într-o primă opinie, s-a susţinut că cererea se va soluţiona, întotdeauna, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, cu motivarea că astfel se desprinde din interpretarea art. 242 alin. 5 C. proc. pen.

Într-o altă opinie, s-a susţinut că cererea poate fi soluţionată şi de procuror, mai ales în cazul în care măsura a fost dispusă de acesta, cu motivarea că astfel rezultă din interpretarea art. 242 alin. 4 C. proc. pen.

Punctul de vedere agreat de participanţii la întâlnire a fost în sensul că dispoziţiile art. 242 alin. 4 C. proc. pen. sunt cele care reglementează competenţa în materia soluţionării cererii de revocare a măsurii controlului judiciar luate în cursul urmăririi penale, pe care o atribuie, după caz, procurorului sau judecătorului de drepturi şi libertăţi, adică organului judiciar care a luat măsura.

În ceea ce priveşte textul art. 242 alin. 5 C. porc. pen., acesta rezolvă, împreună cu dispoziţiile art. 242 alin. 6, o nu o problemă de competenţă, ci una vizând circuitul dosarului, în sensul că cererea de revocare sau înlocuire a unei măsuri preventive, în cazul în care aceasta este de competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, se depune la judecător (iar nu la dosar, care se află la organul de urmărire penală), urmând ca acesta să solicite dosarul procurorului, care are la dispoziţie 24 de ore pentru a-l înainta.

Interpretarea contrară ar conduce la concluzia că revocarea sau înlocuirea măsurii preventive pe care procurorul a luat-o din oficiu, ori la propunerea organului de cercetare penală, se face de către acesta, în schimb atunci când revocarea sau înlocuirea sunt solicitate de inculpat, competenţa revine judecătorului de drepturi şi libertăţi. Or, o astfel de distincţie, motivată doar de modalitatea diferită de sesizare, nu are o justificare logică şi nici un alt corespondent în legislaţia noastră procesual penală. În plus, ea contravine principiului simetriei, potrivit căruia organul judiciar care a luat o măsură este competent să dispună şi revocarea sau înlocuirea acesteia.

Competenţa de a dispune modificarea obligaţiilor din conţinutul controlului judiciar dispus de judecătorul de drepturi şi libertăţi care a respins propunerea procurorului de luare a măsurii arestării preventive

Opiniile transmise de instanţe

Într-o opinie, aceasta este de competenţa procurorului, având în vedere dispoziţiile art. 215 alin. 8 C. proc. pen., potrivit cărora în cursul urmăririi penale, procurorul carea luat măsura controlului judiciar poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial.

Într-o altă opinie, prevederea sus-menţionată, referindu-se exclusiv la cazul în care măsura a fost luată de procuror, în cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi a luat această măsură, ca urmare a respingerii propunerii procurorului de a lua o măsură preventivă mai gravă, tot acestuia îi revine şi competenţa de modificare a conţinutului măsurii, fiind aplicabil principiul simetriei.

Participanţii la întâlnire au constatat existenţa practicii neunitare cu privire la această problemă şi au apreciat că problema urmează să fie rezolvată prin soluţionarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recursului în interesul legii cu termen la 19 ianuarie 2015.

S-a precizat totodată că, în considerentele deciziei nr. 17/01.09.2014 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (completul pentru dezlegarea unor probleme de drept) pot fi observate opinii relevante ale instanţelor şi a judecătorului raportor, chiar dacă soluţia a fost aceea de respingere ca inadmisibilă a sesizării (sesizarea privea pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea art. 215 alin. (8) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă, în cursul urmăririi penale, competenţa de a dispune asupra unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine judecătorului de drepturi şi libertăţi, care a luat măsura sau, procurorului).

Durata măsurii preventive a arestului la domiciliu, în cazul în care aceasta a înlocuit, în cursul judecăţii, măsura arestării preventive

Două sunt, în fapt, aspectele în discuţie referitor la această problemă: durata pe care se ia măsura arestului la domiciliu şi dacă, în cazul luării măsurii de către instanţa de control judiciar pe o durată de 30 de zile, în cazul unei verificări ulterioare, noul termen începe să curgă din ziua verificării sau de la expirarea celor 30 de zile.

Opiniile exprimate de instanţe

1. Referitor la primul aspect, au fost exprimate două opinii.

Într-o opinie, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura arestului la domiciliu se dispune pe o durată determinată, respectiv cel mult 30 de zile.

Într-o altă opinie, câtă vreme art. 222 alin. l C. proc. pen. face vorbire de faptul că în cursul urmăririi penale arestul la domiciliu poate fi dispus pe o durată de cel mult 30 de zile, nefăcându-se nicio referire la faza judecăţii, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura arestului la domiciliu se dispune pe o durată nedeterminată.

Participanţii la întâlnire au ajuns la concluzia că al doilea punct de vedere este cel corect.

Astfel, art. 222 alin. 1 şi 2 C. proc. pen. consacră regula potrivit căreia măsura arestului la domiciliu se poate lua şi prelungi pentru cel mult 30 de zile, doar pentru faza urmăririi penale. În ceea ce priveşte camera preliminară şi judecata, dispoziţiile art. 207 şi art. 208 C. proc. pen. fac referire doar la verificarea periodică a acestora, la intervale de 30 şi, respectiv, 60 de zile.

Ca urmare, în aceste faze ale procesului penal, măsura se va lua pe durată nedeterminată, cu obligaţia de a se verifica periodic dacă subzistă temeiurile care au dus la luarea măsurii.

2. Referitor la cel de-al doilea aspect s-au exprimat, de asemenea, două opinii.

Opiniile exprimate de instanţe

Într-o opinie, atâta vreme cât măsura arestului la domiciliu a fost luată pe o perioadă determinată de instanţa de control judiciar, chiar dacă termenul provizoriu de verificare a necesităţii menţinerii acesteia a fost stabilit în acelaşi interval de timp (cu scopul evident de a asigura soluţionarea unei eventuale contestaţii declarate de participantul interesat anterior momentului expirării măsurii), în situaţia menţinerii acestei măsuri, intervalul de 30 de zile nu poate să aibă ca moment de început decât ziua imediat următoare celei pentru care anterior a fost luată măsura, apreciindu-se că nu se poate repune în discuţie o măsură preventivă luată de instanţa de control judiciar pe o perioadă determinată, fără a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte aspectele supuse dezbaterii, respectiv îndeplinirea condiţiilor de luare a măsurii arestării preventive pentru perioada anterioară, prevăzută în mod expres din punct de vedere al duratei acesteia.

Într-o altă opinie, durata de 30 de zile pentru care este menţinută măsura în cursul procedurii de cameră preliminară are în vedere data pronunţării încheierii, măsura fiind executorie, ca şi în faza judecăţii.

Participanţii la întâlnire au ajuns la concluzia că al doilea punct de vedere este cel corect, deoarece, spre deosebire de faza urmăririi penale, când, potrivit art. 222 alin. 2 C. proc. pen. arestul la domiciliu poate fi prelungit cu respectarea condiţiilor prevăzute de acest text de lege, prelungire care operează de la momentul la care expiră durata pentru care s-a dispus anterior luarea sau prelungirea măsurii, în faza camerei preliminare, ca şi în faza judecăţii, potrivit art. 207 şi art. 208 C. proc. pen., se procedează la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive într-un termen de 30, respectiv de 60 de zile de la data ultimei verificări şi, în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, se dispune menţinerea măsurii preventive. Or, cum această verificare trebuie să aibă loc, obligatoriu, înainte de expirarea termenelor stabilite de legiuitor, iar, în urma verificării, măsura preventivă nu mai este prelungită pe o anumită durată, ci este menţinută, verificarea ulterioară nu se poate realiza decât într-un termen calculat de la data la care anterior a fost verificată şi menţinută, fără să se poată considera că în felul acesta se aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii prin care a fost dispusă măsura. De altfel, în materia măsurilor preventive este greu de acceptat existenţa unei autorităţi de lucru judecat cu privire la toată perioada pentru care s-a dispus măsura, în condiţiile în care temeiurile avute în vedere la momentul pronunţ,rii hotărârii pot înceta sau se pot schimba, caz în care se impune revocarea, respectiv înlocuirea acesteia.

Caracterul executoriu al încheierii prin care se dispune înlocuirea unei măsuri preventive mai uşoare cu arestarea preventivă

Nu au fost comunicate opinii de către instanţe, a fost formulată doar o întrebare privind această problemă.

Participanţii la întâlnire au ajuns la concluzia că art. 204, art. 205 şi art. 206 C. proc. pen. reglementează ca nefiind suspensivă de executare contestaţia împotriva încheierii prin care a fostluată, prelungită, menţinută o măsură preventivă, ori constatată încetarea de drept a acesteia. Ca urmare, în toate celelalte situaţii, devine aplicabilă regula generală privind caracterul suspensiv al contestaţiei (art. 4251 alin. 4 cu referire la art. 416 C. proc. pen.). În plus, dispoziţiile art. 204 alin. 5, art. 205 alin. 5 şi art. 206 alin. 6 C. proc. pen., conform cărora contestaţia declarată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea sau înlocuirea unei măsuri preventive trebuie soluţionată înainte de expirarea măsurii înlocuite, pledează în acelaşi sens.

În ceea ce priveşte situaţiile în care o măsură mai uşoară se înlocuieşte cu arestarea preventivă, atât regula generală, prevăzută de art. 242 alin. 3 C. proc. pen., precum şi reglementările speciale privind astfel de situaţii (art. 215 alin. 7, art. 217 alin. 9 şi art. 221 alin. 11 C. proc. pen.) nu derogă de la dispoziţiile art. 4251 alin. 4 C. proc. pen.). În consecinţă, o astfel de încheiere nu este executorie de la pronunţare. Soluţia se poate justifica prin aceea că, spre deosebire de situaţia luării măsurii arestării preventive, în cazul analizat, inculpatul se află deja sub puterea unei măsuri preventive, deci la dispoziţia organului judiciar, chiar dacă mai puţin grave.

S-au menţionat şi alte două aspecte statuate constant în practică: mandatul de arestare preventivă se emite la rămânerea definitivă a încheierii, iar durata arestării preventive curge de la data punerii în executare a mandatului.

Admisibilitatea contestaţiei împotriva hotărârii judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care a soluţionat plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care acesta a luat măsura controlului judiciar

Opiniile comunicate de instanţe

Într-o primă opinie, s-a apreciat că potrivit art. 4251 alin. 1 C. proc. pen., calea de atac acontestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile acestui articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel. Potrivit art. 213 alin. 7 C. proc. pen., dosarul de urmărire penală se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii, iar nu de la rămânerea definitivă a încheierii sau de la soluţionarea contestaţiei ori de la expirarea termenului de contestaţie. Totodată, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 204 C. proc. pen., referitoare la calea de atac ce se exercită împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale.

Într-o altă interpretare, s-a reţinut că reglementarea căii de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror se corelează parţial cu prevederile din legislaţia veche privind plângerea împotriva ordonanţei procurorului de luare a măsurilor obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, în sensul că se conferă inculpatului posibilitatea supunerii verificării ordonanţei procurorului de către un magistrat judecător.

Competenţa de a soluţiona plângerea formulată împotriva ordonanţei procurorului aparţine judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă să judece cauza în fond, competenţă conferită direct judecătorului de drepturi şi libertăţi, care judecă în cameră de consiliu, cu citarea inculpatului şi participarea procurorului.

Deşi textul nu o prevede în mod expres, plângerea nu este suspensivă de executare, iar încheierea, în lipsa unei prevederi contrare, se pronunţă în şedinţă publică şi nu este definitivă.

Participanţii la întâlnire au constatat existenţa practicii neunitare sub acest aspect şi au apreciat că pentru rezolvarea problemei se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu un recurs în interesul legii.

Publicitatea şedinţei în cazul contestaţiei în materia măsurilor preventive, în faza de urmărire penală şi cameră preliminară

Nu au existat puncte de vedere transmise de instanţe, acestea limitându-se la formularea unei întrebări.

Participanţii la întâlnire au apreciat că, având în vedere decizia nr. 4/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, problema nu mai este una controversată. Potrivit art. 203 alin. 5 C. proc. pen., contestaţia se soluţionează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunţă în camera de consiliu.

Admisibilitatea contestaţiei în anulare împotriva hotărârilor în materia măsurilor preventive

Opiniile transmise de instanţe

Într-o opinie, contestaţia în anulare este admisibilă, în condiţiile în care art. 426 C. proc. pen. nu distinge după cum hotărârea definitivă împotriva căreia se poate formula contestaţie în anulare este o hotărâre prin care s-a soluţionat sau nu fondul cauzei, excepţie făcând cazul de contestaţie prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen. − când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal − care presupune, într-adevăr, o hotărâre pronunţată cu privire la fondul cauzei. În susţinerea acestui punct de vedere s-a menţionat şi că în sensul admisibilităţii contestaţiei în anulare în materia măsurilor preventive s-a pronunţat şi ÎCCJ prin decizia penală nr. 2203/30.05.2011.

Într-o altă opinie, contestaţia în anulare vizează doar fondul cauzei, lipsa distincţiei fiind rezultatul unei omisiuni a legiuitorului.

Participanţii la întâlnire au apreciat că acest al doilea punct de vedere este cel corect, având în vedere, în primul rând, faptul că în materia măsurilor preventive orice eventuală încălcare a legii poate să fie oricând sancţionată, prin revocarea măsurii, la cerere ori din oficiu.

În plus, au fost avute în vedere şi următoarele considerente:

Potrivit art. 4251 alin. 7 C. proc. pen., contestaţia – calea de atac ordinară în materia măsurilor preventive – se soluţionează prin decizie, care nu este supusă niciunei căi de atac. Ca urmare, despre exercitarea căii de atac a contestaţiei în anulare în materia măsurilor preventive s-ar putea discuta cel mult referitor la încheierile definitive prin neexercitarea căii de atac a contestaţiei.

În ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen., dată fiind referirea explicită la calea de atac a apelului din cuprinsul acestui text, nu se pune problema declarării contestaţiei în anulare în materia măsurilor preventive.

Un raţionament similar putem face şi în cazul dispoziţiilor art. 426 lit. d) C. proc. pen., care se referă la instanţă, fără a menţiona judecătorul de drepturi şi libertăţi ori pe cel de cameră preliminară, în cazul prevederilor art. 426 lit. g) C. proc. pen., care se referă la formularea contestaţiei în anulare ca remediu pentru lipsa de publicitate a şedinţei, ori al prevederilor art. 426 lit. i) raportat la art. 429 alin. 2 C. proc. pen., care fac referire la autoritatea de lucru judecat a hotărârii cu privire la o anumită faptă.

Mai mult decât atât, potrivit art. 432 alin. 4 C. proc. pen., sentinţa prin care se soluţionează contestaţia în anulare este supusă apelului, regulă dificil de conciliat cu specificul materiei măsurilor preventive.

În plus, din analiza proiectului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 268/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală avizat de Consiliul Superior al Magistraturii la data de 10 decembrie 2012, proiect care ulterior nu a mai fost promovat, rezultă că se avea în vedere, ca o componentă a demersului de eliminare a unor erori materiale anunţat în cuprinsul expunerii de motive, modificarea dispoziţiilor art. 426 C. proc. pen. în sensul în care să rezulte explicit faptul că se poate formula contestaţie în anulare, cu excepţia cazului prevăzut la lit. i), doar împotriva hotărârilor pronunţate în apel.

Competenţa de soluţionare a cererilor privind măsurile preventive în cazul în care este sesizat judecătorul de drepturi şi libertăţi, dar, până la soluţionarea acestora, dosarul cu rechizitoriu este înregistrat pe rolul judecătorului de cameră preliminară

Opiniile transmise de instanţe

Într-o primă opinie, se susţine că judecătorul de drepturi şi libertăţi iniţial învestit rămâne să soluţioneze cererea/propunerea respectivă, deoarece el a fost legal învestit în timpul în care cauza se afla în cursul urmăririi penale. Modificarea ulterioară a situaţiei juridice a dosarului nu este de natură a atrage schimbarea competenţei.

Într-o a doua opinie se susţine că judecătorul de cameră preliminară învestit pentru soluţionarea cauzei trebuie să preia spre soluţionare şi cererea/propunerea formulată în cursul urmăririi penale, dar care nu a fost soluţionată până la înregistrarea rechizitoriului pe rol. Temeiul acestei soluţii este acela că judecătorul învestit cu soluţionarea fondului unei cauze este competent să soluţioneze şi toate cererile accesorii acesteia; ar putea exista contrarietate de hotărâri atunci când, concomitent, doi judecători se pronunţă asupra aceleiaşi situaţii dintr-un dosar (asupra cererii de revocare a măsurii preventive şi, respectiv, asupra menţinerii, la primirea dosarului, a aceleiaşi măsuri preventive).

Participanţii la întâlnire au ajuns la concluzia că cel de al doilea punct de vedere este corect.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi are competenţa funcţională de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive doar pe durata urmăririi penale, în cursul procedurii prevăzute de art. 342 şi urm. C. proc. pen. doar judecătorul de cameră preliminară având această competenţă.

Aplicarea dispoziţiilor art. 399 C. proc. pen. în cazul minorilor faţă de care s-a luat o măsură educativă privativă de libertate

În condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 514-515 C. proc. pen., măsurile educative privative de libertate se pun în executare la rămânerea definitivă a hotărârii prin care au fost aplicate, s-a pus problema, faţă de prevederile contradictorii ale art. 399 alin. 3 şi 4 C. proc. pen., privind punerea în libertate a inculpatului arestat preventiv, cum trebuie procedat în situaţia minorului arestat preventiv faţă de care s-a luat o măsură educativă privativă de libertate.

Opiniile exprimate de instanţe

Într-o opinie, s-a apreciat că din analiza dispoziţiilor legale menţionate rezultă că între data aplicării în primă instanţă a unei astfel de măsuri educative şi data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, inculpaţii minori arestaţi preventiv în cauzele respective trebuie puşi de îndată în libertate, conform art. 399 alin. 3 lit. d) C. proc. pen., chiar dacă alin. 4 al aceluiaşi articol se referă la caracterul executoriu numai al hotărârilor pronunţate în condiţiile alin. 1 şi 2, cu privire la măsurile preventive.

Potrivit acestei opinii, trimiterea din cuprinsul alin. 4 este una greşită, intenţia legiuitorului fiind aceea de a indica alin. 2 şi 3, cu atât mai mult cu cât alin. 1 nu se referă la o soluţie anume, ci la obligaţia generală a instanţei de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive.

Într-o altă opinie, la pronunţarea hotărârii se va dispune şi în cazurile prevăzute de art. 399 alin. 3 C. proc. pen., punerea de îndată în libertate a inculpatului, dar, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor alin. 4 al aceluiaşi articol rezultă că o astfel de dispoziţie devine executorie abia la rămânerea definitivă a hotărârii. Se invocă în acest sens şi dispoziţiile art. 241 C. proc. pen., în sensul că între cazurile în care arestarea preventivă încetează de drept nu se numără şi cel prevăzut de art. 399 alin. 3 lit. d) C. proc. pen.

Participanţii la întâlnire au apreciat că cel de al doilea punct de vedere este cel corect, o interpretare în spiritul legii fiind aceea potrivit căreia prevederile art. 399 alin. 3 lit. d) C. proc. pen. nu se referă la măsurile educative privative de libertate.

S-a subliniat însă şi faptul că, aceasta fiind unul dintre aspectele cu privire la care o intervenţie legislativă este absolut necesară, se impune sesizarea Ministerului Justiţiei pentru a întreprinde demersurile necesare în acest scop.

S-a exprimat opinia că, în concret, ar putea fi vorba de modificarea art. 399 alin. (3) şi (4) C. proc. pen. astfel încât, în ipoteza în discuţie, să fie consacrat caracterul executoriu al dispoziției de punere în libertate doar în cazul în care față de minor a fost luată o măsură educativă neprivativă de libertate.

Probleme privind măsurile asigurătorii

Procedura judecării contestaţiei declarate împotriva măsurii asigurătorii dispuse de procuror, care a fost înaintată judecătorului de drepturi şi libertăţi, dacă, până la soluţionarea acesteia, dosarul în care măsura a fost luată a fost înregistrat pe rolul camerei preliminare, cu rechizitoriu

Opiniile transmise de instanţe

Într-o opinie, s-a apreciat că, la primirea dosarului cauzei de către judecătorul de cameră preliminară, acesta devine competent să soluţioneze plângerea.

Potrivit altei opinii, dispoziţiile art. 250 alin. (1) C. proc. pen. prevăd competenţa exclusivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi pentru soluţionarea contestaţiei împotriva măsurilor asigurătorii luate de către procuror, iar judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona doar contestaţia împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către acesta, conform art. 250 alin. (6) C. proc. pen.

Totodată, potrivit art. 64 alin. (4) C. proc. pen., judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră preliminară; practic, dacă ar soluţiona prezenta cerere ar deveni incompatibil şi s-ar încălca principiul general al separaţiei funcţiilor judiciare, prevăzut de art. 3 C. proc. pen.

De asemenea, pentru motivele arătate, dar având în vedere şi obiectul camerei preliminare, prevăzut de art. 342 C. proc. pen., care priveşte doar verificarea legalităţii actelor de urmărire penală, iar nu şi temeinicia acestora, în cazul în care contestaţia este soluţionată de judecătorul de cameră preliminară, practic inculpatul este privat de exercitarea unui drept de atac, prevăzut de lege în mod distinct în cazul luării măsurii asigurătorii de către procuror.

Aspectul că dosarul nu se mai află în prezent în timpul urmăririi penale nu are nicio relevanţă, având în vedere că nu este o cerere accesorie care poate fi soluţionată de judecătorul de cameră preliminară, ci reprezintă o cale de atac distinctă împotriva măsurii asigurătorii luate de către procuror.

Participanţii la întâlnire au apreciat că primul punct de vedere este cel corect, deoarece nu ne mai aflăm în faza de urmărire penală, deci judecătorul de drepturi şi libertăţi nu mai este competent a se pronunţa în cauză.

Procedura luării măsurii asigurătorii propuse de procuror prin rechizitoriu, în condiţiile art. 330 C. proc. pen.

În cazul în care procurorul a solicitat luarea măsurilor asigurătorii prin rechizitoriu, în condiţiile art. 330 C. proc. pen., se pune problema dacă o astfel de solicitare este de competenţa judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată.

Opiniile transmise de instanţe

Pe de o parte, se poate susţine că, faţă de obiectul limitat al camerei preliminare, precum şi faţă de caracterul său preponderent necontradictoriu, rolul judecătorului acestei faze se va limita la efectuarea verificărilor prevăzute de art. 342 C. proc. pen., iar nu la luarea altor măsuri ori rezolvarea altor cereri (singura excepţie, cea a verificării măsurilor preventive, fiind prevăzută expres).

În consecință, cu privire la cererea formulată de procuror, prin rechizitoriu, în sensul luării măsurilor asigurătorii, urmează a se pronunţa instanţa, după începerea judecăţii.

Pe de altă parte, însă, prevederile art. 249 alin. (1) C. proc. pen., care fac referire la luarea măsurilor asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, din oficiu sau la propunerea procurorului, în procedura camerei preliminare, fac posibilă şi susţinerea în sensul că acesta va dispune luarea măsurii.

Participanţii la întâlnire au apreciat că cel de al doilea punct de vedere este cel corect.

Soluţia se impune cu atât mai mult cu cât singura modalitate în care procurorul poate solicita judecătorului de cameră preliminară luarea unei măsuri asigurătorii este prin rechizitoriu. Anterior emiterii acestuia luarea măsurii este de competenţa procurorului, iar ulterior lipseşte cadrul procesual în care acesta ar putea solicita luarea măsurii. În plus, în acelaşi sens pledează şi caracterul urgent al unei astfel de măsuri.

Judecătorul de cameră preliminară

Admisibilitatea contestaţiei declarate pe cale separată împotriva încheierii
prevăzute de art. 345 alin. 1 C. proc. pen.

Nu au fost transmise opinii ale instanţelor, care s-au limitat la formularea unei întrebări privind această problemă.

Participanţii la întâlnire au apreciat că, potrivit dispoziţiilor art. 345 alin. 1 C. proc. pen., dacă s-au formulat cereri sau excepţii ori a ridicat din oficiu excepţii, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra acestora, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a inculpatului, la expirarea termenului prevăzut la art. 344 alin. 4 C. proc. pen.

Potrivit art. 347 alin. 1 C. proc. pen., cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, procurorul şi inculpatul pot face contestaţie în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 346 alin. 1 C. proc. pen. Rezultă, deci, că încheierea pronunţată în condiţiile art. 345 alin. 1 C. proc. pen. se poate ataca doar odată cu cea prin care se finalizează procedura de cameră preliminară, contestaţia declarată anterior acestui moment fiind inadmisibilă.

Admisibilitatea contestaţiei declarate împotriva încheierii prevăzute de art. 346 alin. 2 C. proc. pen.

Conform art 346 alin. 2 C. proc. pen., atunci cand nu au fost formulate cereri sau excepţii cu privire la legalitatea actului de sesizare de către inculpat şi nici nu au fost ridicate din oficiu de instanţă, judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii.

Opiniile transmise de instanţe

Într-o primă opinie s-a arătat că această încheiere este definitivă deoarece, conform art. 347 alin. 1 C. proc. pen., se poate face contestaţie numai cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute de art. 346 alin. 3-5 C. proc. pen. S-a susţinut, de asemenea, că această încheiere se comunică, totuşi, procurorului şi inculpatului, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 346 alin. 1 C. proc. pen., chiar dacă este definitivă.

Într-o a doua opine s-a susţinut că o astfel de încheiere nu este definitivă tocmai în considerarea faptului că art. 346 alin. 1 C. proc. pen. instituie obligativitatea comunicării acesteia de îndată, procurorului și inculpatului, iar inculpatul ar putea contesta tocmai începerea judecăţii.

Participanţii la întâlnire au ajuns la concluzia că primul punct de vedere este cel corect, singurul argument în sprijinul părerii contrare fiind irelevant, în condiţiile în care, potrivit art. 4251 alin. 1 C. proc. pen., calea de atac a contestaţiei se exercită doar atunci când legea o prevede expres.

Mai mult, în condiţiile în care prin încheierile pronunţate în baza art 346 alin. 2 C. proc. pen. judecătorul de cameră preliminară doar constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii tocmai datorită faptului că nu s-au formulat cereri şi excepţii ori nu a ridicat din oficiu excepţii, se poate aprecia că nici procurorul şi nici inculpatul nu ar avea nici un interes să formuleze o cale de atac care, potrivit legii, ar viza exclusiv modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor (art. 347 raportat la art. 346 alin. 3 şi 4 C. proc. pen.).

Judecătorul de cameră preliminară competent să dispună asupra măsurilor preventive pe durata judecării contestaţiei prevăzute de art. 347 C. proc. pen.
Opiniile instanţelor de judecată
În practica judiciară au existat situaţii în care, în procedura camerei preliminare, pe durata judecării contestaţiei declarate potrivit art. 347 C. proc. pen., verificarea măsurilor preventive s-a făcut de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond, precum şi cazuri în care aceasta a fost făcută de judecătorul de cameră preliminară competent să judece contestaţia, în acest sens fiind invocat argumentul lipsei dosarului de la instanţa de fond şi al prelungirii duratei procedurilor prin trimiterea acestuia de la o instanţă la alta.

Cu privire la această problemă, Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând un recurs în interesul legii, s-a pronunțat la data de 8 decembrie 2014, în sensul că judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecăţii a fost atacată cu contestaţie, are competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive, conform dispoziţiilor legale care reglementează măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, până la soluţionarea contestaţiei prevăzute în art. 347 C. proc. pen.

Admisibilitatea cererii de strămutare în procedura camerei preliminare

Opiniile transmise de instanţe

Într-o opinie, o astfel de cerere a fost apreciată ca inadmisibilă, cu motivarea că devin incidente dispoziţiile art. 72 alin. 1 teza a II-a C. proc. pen., excepţia de inadmisibilitate instituită de textul de lege mai sus-menţionat având prioritate.

Într-o altă opinie, o astfel de cerere a fost apreciată ca admisibilă şi soluţionată pe fond, motivat de faptul că legiuitorul a prevăzut în art. 72 alin. 1 teza a II-a că în cursul procedurii de cameră preliminară nu se poate face cerere de strămutare în considerarea faptului că strămutarea constituie o formă de prorogare a competenţei teritoriale, iar obiectul procedurii de cameră preliminară îl constituie verificarea competenţei şi legalităţii sesizării instanţei (art. 342 C. proc. pen.). Mai mult decât atât, s-a exprimat şi opinia în sensul că, din interpretarea corelativă a dispoziţiilor art. 75 alin. 2, potrivit cărora prevederile art. 71-74 se aplică în mod corespunzător şi în procedura de cameră preliminară, ar rezulta că o procedură de strămutare nu poate fi începută în cameră preliminară, dar se poate finaliza în cadrul acestei proceduri.

Oricum, suntem de acord că o astfel de procedură este admisibilă.

Participanţii la întâlnire au apreciat că ne aflăm în prezenţa a două reglementări contradictorii şi trebuie să dăm eficienţă uneia dintre ele. Or, în astfel de situaţii este, în opinia noastră, de preferat a se opta pentru aplicarea acelei prevederi care asigură în mai mare măsură realizarea drepturilor părţilor şi exclude riscul prejudicierii vreunei persoane, deci, în acest caz, pentru soluţia admisibilităţii cererii.

În plus, din analiza proiectului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 268/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, avizat de Consiliul Superior al Magistraturii la data de 10 decembrie 2012, proiect care ulterior nu a mai fost promovat, rezultă că se avea în vedere, ca o componentă a demersului de eliminare a unor erori materiale anunţat în cuprinsul expunerii de motive, modificarea dispoziţiilor art. 72 alin. 1 C. proc. pen., prin eliminarea tezei finale.

Mai mult decât atât, s-a apreciat că o eventuală intervenţie legislativă trebuie să fie în sensul eliminării interdicţiei de formulare a cererii de strămutare în camera preliminară.

Posibilitatea de a solicita excluderea probelor nelegal administrate în cursul urmăririi penale direct în cursul judecăţii

Nu au fost transmise puncte de vedere ale instanţelor, care au formulat doar o întrebare privind această problemă.

Participanţii la întâlnire au constatat că există practică neunitară cu privire la acest aspect şi că se impune declararea unui recurs în interesul legii pentru rezolvarea problemei.

Admisibilitatea contestaţiei împotriva hotărârii prin care a fost respinsă plângerea împotriva soluţiei de netrimitere în judecată şi procedura de judecată a acesteia

Opiniile transmise de instanţe

Într-o opinie, contestaţia va fi soluţionată în şedinţă publică, potrivit dispoziţiilor art. 4251 C. proc. pen., cu participarea procurorului şi cu citarea petentului/petenţilor şi intimatului/intimaţilor – făptuitor/făptuitori. Se are în vedere faptul că, prin dispoziţiile art. 341 alin. 9 şi 10 C. proc. pen., legiuitorul a reglementat contestaţia împotriva încheierii prevăzute de art. 341 alin. 7 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., respectiv cea prin care, într-o cauză în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, judecătorul de cameră preliminară admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii.

Într-o altă opinie, contestaţia va fi soluţionată în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi fără citarea petentului/petenţilor şi intimatului/intimaţilor-făptuitor/făptuitori. Se are în vedere întreaga reglementare a funcţiei judiciare a judecătorului de cameră preliminară, lipsind publicitatea în această fază.

Participanţii au ajuns la concluzia că o astfel de contestaţie este inadmisibilă, iar judecarea ei se va face în camera de consiliu (având în vedere că este vorba de o contestaţie împotriva unei hotărâri a judecătorului de cameră preliminară, deci de o procedură nepublică), cu citarea părţilor şi participarea procurorului.

Soluţia judecătorului de cameră preliminară în cazul în care, după sesizarea sa cu plângere împotriva soluţiei procurorului, procurorul ierarhic superior admite (cu depăşirea termenului legal de soluţionare) plângerea şi dispune infirmarea soluţiei. 

Nu au fost transmise puncte de vedere ale instanţelor, care au formulat doar o întrebare privind această problemă.

Participanţii la întâlnire au apreciat că plângerea adresată judecătorului de cameră preliminară se va respinge ca inadmisibilă, iar cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, neexistând culpa procesuală a petiționarului.

Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 335 alin. 4 C. proc. pen. în cazul soluţiilor de încetare a urmăririi penale şi scoatere de sub urmărire penală adoptate, infirmate ulterior datei de 1 februarie 2014

Opiniile exprimate de instanţe

Într-o primă o pinie, s-a arătat că o astfel de ordonanţă este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară câtă vreme a fost pronunţată după data de 01.02.2014, legea procesual penală fiind de imediată aplicare, lipsa unor dispoziţii tranzitorii, chiar dacă soluţia infirmată este de scoatere de sub urmărire penală şi, respectiv, încetarea urmăririi penale, fiind pronunţată anterior acestei date.

Într-o altă opinie s-a susţinut că această procedură se aplică exclusiv ordonanţelor de redeschidere a urmăririi penale date de primul procuror atunci cand prin acestea s-au infirmat (urmare a admiterii plângerii petentului), ordonanţe de clasare a urmăririi penale (asa cum prevăd dispoziţiile art. 335 alin. 2 C. proc. pen.) pronunţate după data de 01.02.2014.

Participanţii la întâlnire au apreciat că, având în vedere că ceea ce se supune confirmării judecătorului este, potrivit art. 335 alin. 4 C. proc. pen., dispoziţia de redeschidere a urmăririi penale, iar nu aceea de infirmare a soluţiei, este corectă prima opinie.

Aplicabilitatea prevederilor art. 335 alin. 4 C. proc. pen. în cazul redeschiderii urmăririi penale în condiţiile art. 335 alin. 5 C. proc. pen.

Opiniile transmise de instanţe

Potrivit unei opinii, după infirmarea soluţiei de netrimitere în judecată de către judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 341 C. proc. pen., procurorul dispune redeschiderea urmăririi penale, potrivit art. 335 alin. 5 C. proc. pen. şi trimite dosarul judecătorului de cameră preliminară, în vederea confirmării redeschiderii, în temeiul art. 335 alin. 5 C. proc. pen., motivat de faptul că acest ultim text nu distinge între cazurile de redeschidere a urmăririi penale, deci este aplicabil în toate cazurile.

Într-o altă opinie, art. 335 alin. 4 C. proc. pen. instituie obligaţia verificării de către judecător a dispoziţiei procurorului doar în cazurile prevăzute de art. 335 alin. 1-3 C. proc. pen., respectiv în cazurile în care nu a existat o altă verificare a acesteia de către judecător.
Interpretarea contrară ar duce la concluzia că dispoziţia iniţială a unui judecător, de infirmare a soluției de netrimitere în judecată şi trimitere a cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, trebuie ulterior confirmată de un alt judecător.

Participanţii la întâlnire au apreciat că cel de al doilea punct de vedere este cel corect, inclusiv din perspectiva succesiunii logice a textelor.

Probleme privind căile de atac

Probleme privind judecarea apelului

Consecinţele constatării de către instanţa de apel a neefectuării cercetării judecătoreşti de către prima instanţă. Posibilitatea de a dispune trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond

Opiniile transmise de instanţe

Într-o opinie, s-a susţinut că instanţa de apel poate dispune desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauze spre rejudecare la prima instanţă, cu motivarea că lipsa cercetării judecătoreşti la prima instanţă echivalează cu o încălcare nepermisă a dreptului efectiv la dublă jurisdicţie în materie penală, consacrat de art. 2 din Protocolul 7 la CEDO coroborat cu art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Într-o altă opinie, s-a susţinut că instanţa de apel nu poate pronunţa decât o soluţie de respingere sau de admitere şi desfiinţare cu rejudecare de către instanţa de apel, în urma efectuării cercetării judecătoreşti în apel, o soluţie de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare pentru lipsa cercetării judecătoreşti la prima instanţă nefiind prevăzută expres de art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.

Participanţii la întâlnire au apreciat că este corectă această din urmă opinie, pentru următoarele argumente:
− potrivit art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., desfiinţarea sentinţei instanţei de fond cu trimitere spre rejudecare este posibilă doar în ipotezele strict prevăzute de lege – nelegala citare sau absenţa părţii legal citate care se afla în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate – aspecte invocate de partea care are un interes procesual propriu – sau existenţa unui motiv de nulitate absolută. Pe de altă parte, motivele de nulitate absolută sunt expres prevăzute de art. 281 C. proc. pen., iar lipsa cercetării judecătoreşti în cauză nu se înscrie printre acestea, ci reprezintă o eroare de judecată care poate fi remediată pe calea apelului care este reglementată ca şi cale ordinară de atac, prin excelenţă devolutivă.
− dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, consacrat de art. 2 parag. 1 al Protocolului 7 constă în posibilitatea recunoscută persoanelor declarate vinovate de o infracţiune să ceară examinarea ”declaraţiei de vinovăţie” sau a condamnării de către o instanţă ierarhic superioară. Or, calea de atac a apelului, aşa cum este reglementată în Noul Cod de procedură penală, satisface toate exigenţele Convenţiei şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că reprezintă un veritabil remediu procesual, prin intermediul căruia pot fi înlăturate atât aspectele care aduc atingere legalităţii soluţiei, cât şi cele care reprezintă motive de netemeinicie, generând, în condiţiile prevăzute de lege, rejudecarea fondului cauzei, cu toate garanţiile aplicabile acestei faze procesuale.

Posibilitatea inculpatului de a solicita judecarea în lipsă a apelului

Se pune întrebarea dacă, în cursul judecării apelului, inculpatul arestat poate cere, în scris, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul ales sau din oficiu, având în vedere prevederile art. 364 alin. (4) C. proc. pen.

Opiniile exprimate de instanţe

Au fost exprimate opinii diferite cu privire la această problemă, în condiţiile în care în Capitolul II din Titlul II al Codului de procedură penală, privind judecata în primă instanţă, nu se fac niciun fel de precizări privind prezenţa inculpatului arestat la judecată. Astfel, se apreciază că dispoziţiile art. 364 alin. (4) C. proc. pen. s-ar aplica doar în faza de judecare a cauzei în primă instanţă, nu şi în judecarea apelului, care nu ar putea avea loc decât în prezenţa inculpatului arestat, conform prevederilor art. 420 alin. (2) C. proc. pen.

Participanţii la întâlnire au apreciat că, în ceea ce priveşte participarea inculpatului la judecata fondului şi în apel, regula este prezenţa acestuia când este în stare de deţinere – cu atât mai mult faţă de argumentul caracterului devolutiv al apelului şi posibilităţii administrării oricăror mijloace de probă, inclusiv audierea inculpatului atunci când aceasta este posibilă [art. 420 alin. (4) C. proc. pen.] – însă, având în vedere şi dispoziţiile art. 420 alin. (11) C. proc. pen., câtă vreme la judecata apelului se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care nu sunt stipulate prevederi contrare, apelul poate fi soluţionat şi în lipsa inculpatului deţinut care solicită expres judecata în lipsă (fiind vorba de un drept consacrat în favoarea acestuia, la care poate renunţa).

Pentru aceleaşi argumente, s-a apreciat că, şi în cazul în care inculpaţii sunt arestaţi preventiv, potrivit art. 420 alin. (11) raportat la art. 362 alin. (2), art. 208 alin. (3) şi (4) şi art. 207 alin. (4) şi (5) C. proc. pen., instanţa de apel va verifica legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive/arestului la domiciliu, inclusiv în situaţia prevăzută de art. 235 alin. (4) C. proc. pen. (când inculpatul arestat preventiv se află internat în spital şi, din cauza stării de sănătate, nu poate fi adus în faţa instanţei sau când, din motive de stare de necesitate sau forţă majoră, deplasarea sa nu este posibilă), dar în condiţiile în care va pune concluzii avocatul acestuia.

Este admisibilă calea de atac a apelului:
– în procedura îndreptării erorii materiale;
– împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care se rezolvă plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care a fost aplicată o amendă judiciară;
– împotriva încheierii prin care se soluţionează cererea de anulare a amenzii judiciare?

Instanţele nu au comunicat puncte de vedere, s-au limitat la formularea unei întrebări privind această problemă.

Participanţii la întâlnire au apreciat că, în ceea ce priveşte încheierea de îndreptare a erorii materiale şi a celei prin care se soluţionează cererea de anulare a amenzii judiciare există calea de atac a apelului. În schimb, nu este admisibilă calea de atac a apelului împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care se soluţionează plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a aplicat o amendă judiciară, având în vedere că nu se prevede posibilitatea exercitării acestei căi de atac decât împotriva soluţiilor care vizează fondul cauzei, şi nu a celor prin care se rezolvă aspecte care ţin de o altă fază procesuală, respectiv urmărirea penală.

Probleme privind judecarea contestaţiei
Sunt admisibile, în cazul contestaţiei prevăzute de art. 4251 C. proc. pen., soluţiile prin care:
• se ia act de retragerea căii de atac;
• se dispune trimiterea spre rejudecare pentru că hotărârea este nemotivată.

Opiniile exprimate de instanţe

Există opinia în sensul că instanţa nu este ţinută expres de dispoziţiile art. 4251 alin. (7) C. proc. pen. şi poate pronunţa şi alte soluţii, cu trimitere la dispoziţiile ce reglementează calea de atac a apelului. Spre exemplu, instanţa poate lua act de retragerea contestaţiei, deşi o astfel de soluţie nu este expres prevăzută de dispoziţiile legale menţionate mai sus. De asemenea, s-a apreciat că, în ipoteza în care hotărârea instanţei de fond nu este motivată, pentru a respecta dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din CEDO se poate dispune admiterea contestaţiei, desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare [deşi dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. arată că nu se poate dispune rejudecarea cauzei decât dacă nu au fost respectate dispoziţiile legale privind citarea].

Există şi punctul de vedere în sensul că instanţa este ţinută de soluţiile expres prevăzute de lege, în caz de nemotivare putând fi suplinită motivarea de către instanţa de control judiciar.

În ceea ce priveşte posibilitatea instanţelor de a lua act de retragerea contestaţiei – soluţie care nu este prevăzută de art. 4251 alin. (7) C. proc. pen. – participanţii la întâlnire au apreciat că o astfel de soluţie este permisă deoarece, deşi legiuitorul nu a prevăzut în mod expres în conţinutul acestor dispoziţii posibilitatea contestatorului de a renunţa la contestaţia formulată, aceasta nu înseamnă ca o asemenea situaţie, nereglementată în mod expres, să nu îşi găsească rezolvarea firească, adecvată conţinutului şi sensului solicitării formulate de contestator, prin exprimarea liberă a voinţei sale. O astfel de concluzie se impune în raport de faptul că şi contestaţia, datorită naturii sale juridice şi efectelor, este tot o cale de atac, iar dispoziţiile art. 415 C. proc. pen., care conferă părţilor dreptul de a renunţa la calea de atac exercitată, trebuie aplicate prin analogie.

Aplicarea principiului disponibilităţii în acest caz se justifică şi prin prisma dispoziţiilor art. 406 alin. (1) C. proc. civ. în conformitate cu care „Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă”, dispoziţii aplicabile potrivit art. 2 alin. 2 C. proc. civ. „ (…) şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare.”

Acestea sunt, de altfel, şi argumentele pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin deciziile nr. 34 din 2006 şi 27 din 2008, pronunţate în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, a decis că este permisă retragerea cererilor de revizuire, contestaţie în anulare, a cererilor de întrerupere a executării pedepsei şi a plângerilor întemeiate pe art. 2781 C. proc. pen., aplicabile, aşa cum s-a arătat mai sus, şi în cazul contestaţiilor întemeiate pe art. 4251 C. proc. pen. actual.

În ceea ce priveşte posibilitatea desfiinţării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare pentru nemotivarea hotărârii, s-a apreciat că o astfel de soluţie nu este permisă în condiţiile în care, prin dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. s-a precizat expres că nu se poate dispune rejudecarea cauzei decât dacă nu au fost respectate dispoziţiile legale privind citarea, iar normele de procedură penală sunt de strictă interpretare. De altfel, în materia căilor de atac, în acord cu principiul dreptului la un proces echitabil, şi sub aspectul rezonabilităţii termenului de soluţionare a cauzelor, legiuitorul a intenţionat să limiteze posibilitatea pronunţării de soluţii de admitere cu trimitere spre rejudecare, având în vedere că aspectele de nelegalitate şi/sau netemeinicie pot fi corectate în căile de atac şi nu justifică reluarea procedurii în faţa primei instanţe, cu consecinţa directă a prelungirii duratei de soluţionare a cauzei.

Probleme privind căile extraordinare de atac

Admiterea cererii de redeschidere a procesului penal duce la reluarea procesului din faza camerei preliminare sau a judecăţii în primă instanţă?

Opiniile comunicate de instanţe

Într-o opinie, s-a susţinut că se va relua procesul penal doar din faza de judecată în primă instanţă, cu motivarea că doar începând cu această fază a procesului penal este obligatorie citarea inculpatului; s-a mai argumentat în sensul că această cale extraordinară de atac este un instrument de garantare a dreptului la apărare al inculpatului, în componenta sa de a compărea în persoană în faţa instanţei, o componentă care nu este avută în vedere în faza de cameră preliminară.

Într-o altă opinie, s-a susţinut că se va relua procesul penal din faza de cameră preliminară, cu motivarea că art. 470 C. proc. pen. permite trimiterea cauzei în camera preliminară; s-a mai argumentat că dacă s-ar relua procesul penal din faza de cameră preliminară, inculpatul ar fi privat de posibilitatea de a invoca excepţiile în legătură cu obiectul acestei faze procesuale (competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală – art. 342 C. proc. pen.).

Participanţii la întâlnire au apreciat că, urmare a admiterii cererii de redeschidere a procesului penal, consecinţă a desfiinţării de drept a hotărârii pronunţate în lipsa persoanei condamnate, se va relua procesul din faza judecăţii în primă instanţă/în apel, iar rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de procedură aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal, potrivit art. 470 C. proc. pen. Prin urmare, apreciem că nu este posibilă reluarea etapei de cameră preliminară, având în vedere faptul că reprezintă o fază procesuală distinctă de faza judecăţii fondului, iar legea procesual penală nu a avut în vedere această posibilitate; redeschiderea procesului penal reprezintă o garanţie de echitabilitate a procedurilor sub aspectul garantării principiilor care se referă la faza de judecată, şi nu o altă fază procesuală. De altfel, în procedura de cameră preliminară aspectele de nulitate absolută au putut fi valorificate şi în absenţa inculpatului, iar cele care justifică anularea actelor de urmărire penală (şi nu constatarea nulităţii absolute) pot fi avute în vedere odată cu judecata fondului/apelului, fără o soluţie expresă în acest sens.

De altfel, atât CEDO, cât şi legiuitorul naţional au avut în vedere reluarea procesului penal din faza de judecată – în fond/în apel – şi nu din faza de urmărire penală şi/sau cameră preliminară, pentru argumentele prezentate în prima opinie.

În cazul în care hotărârea CEDO are în vedere o condamnare dispusă direct în calea de atac, după admiterea cererii de revizuire pe temeiul acesteia, ce fază a procesului penal va viza rejudecarea?

Opiniile exprimate de instanţe

S-a pus întrebarea în ce cale de atac urmează a fi rejudecată cauza în condiţiile în care condamnarea inculpatului a avut loc în calea de atac a recursului, cauza fiind judecată iniţial în primă instanţă de judecătorie şi în apel de tribunal, iar această cale de atac nu mai este reglementată de Noul Cod de procedură penală?

În varianta în care se apreciază că această cale de atac ar fi apelul se constată că ar apărea un impediment la judecarea cauzei, întrucât această cauză a fost judecată odată în apel de tribunal, astfel că s-ar judeca un apel pronunţat împotriva unei alte hotărâri pronunţate în apel, iar prevederile art. 408 alin. (1) C. proc. pen., precizează că doar sentinţele pot fi atacate cu apel, nu şi deciziile.

Participanţii la întâlnire au apreciat că, potrivit dispoziţiilor art. 465 alin. (1) C. proc. pen., poate fi exercitată revizuirea împotriva hotărârilor penale definitive pronunţate de instanţele penale naţionale în cauzele în care CEDO a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale sau a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi. Competenţa de soluţionare a cererii de revizuire aparţine instanţei în faţa căreia a rămas definitivă hotărârea a cărei revizuire se cere, indiferent că este vorba despre prima instanţă, instanţa de apel sau de recurs (pentru hotărârile rămase definitive în faţa instanţei de recurs, potrivit legii vechi). În acest ultim caz, va fi competentă instanţa de recurs, aşa cum era aceasta stabilită sub imperiul legii vechi, iar compunerea completului va fi cea de la recurs, aşa cum era reglementată de legea anterioară.

În ceea ce priveşte necesitatea recalificării unui astfel de recurs ca apel şi judecării lui potrivit procedurii actuale,  s-a constatat existenţa unei practici neunitare şi s-a apreciat că este necesară o intervenţie legislativă din partea Ministerului Justiţiei.

Contestaţia în anulare

Referitor la această cale de atac, s-au pus trei probleme: care sunt hotărârile împotiva cărora se declară (doar cele din apel sau şi cele ale instanţei de fond, definitive prin neapelare), care este instanţa competentă să le judece şi dacă în faza analizei admisibilităţii în principiu procurorul participă la judecată.

Instanţele nu au comunicat puncte de vedere, limitându-se la formularea unei întrebări privind aceste probleme.

Participanţii la întâlnire au concluzionat că acestă cale extraordinară de atac se judecă de către instanţa care a rezolvat definitiv cauza respectivă cu încălcarea dispoziţiilor legale – prima instanţă pentru hotărârile rămase definitive prin neapelare/nerecurare – instanţa de apel sau de recurs – pentru hotărârile rămase definitive în faţa instanţei de recurs, potrivit legii vechi.

Compunerea completului de judecată este identică cu cea care s-a aplicat completului care a pronunţat hotărârea care se atacă.

În ceea ce priveşte participarea procurorului în faza verificării admisibilităţii în principiu a cererii de contestaţie în anulare s-a constatat existenţa practicii neunitare, problema urmând să fie rezolvată prin soluţionarea recursului în interesul legii privind această chestiune, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

După admiterea cererii de rejudecare [conform art 469 alin. (7) C. proc. pen. persoana condamnată redobândeşte calitatea de inculpat, cu toate drepturile prevăzute de lege şi, ca atare, nu se mai află în executarea pedepsei, putând fi luată faţă de ea, eventual, o măsură preventivă?

Opiniile comunicate de instanţe

Deşi art 469 alin. (7) C. proc. pen. prevede că „admiterea cererii de redeschidere a procesului penal atrage desfiinţarea de drept a hotărârii pronunţate în lipsa persoanei condamnate”, iar alin. (9) al aceluiaşi articol prevede că „Odată cu admiterea cererii de redeschidere a procesului penal, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune luarea faţă de inculpat a uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4), lit. b) – e)” există opinii în sensul că încheierea pronunţată în condiţiile art 469 alin. (5) C. proc. pen. nu este definitivă, şi ca atare nici executorie (analiza coroborată a articolului 469 şi 550 – 551 C. proc. pen.), astfel încât, şi după admiterea cererii de rejudecare persoana condamnată care a formulat cererea se află, în continuare, în executarea pedepsei.

Participanţii la întâlnire au apreciat că interpretarea în sensul că după admiterea cererii de rejudecare persoana condamnată redobândeşte calitatea de inculpat este necesară, dată fiind şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Stoichkov împotriva Bulgariei, Sâncrăian împotriva României etc.).

Confuzia pleacă de la reglementarea inutilă a posibilităţii suspendării executării hotărârii atacate, având în vedere faptul că asupra suspendării instanţa se poate pronunţa doar odată cu verificarea admisibilităţii în principiu, astfel încât, atunci când va considera că se impune admiterea în principiu, cu consecinţa desfiinţării de drept a hotărârii şi reluarea ciclului procesual în faţa instanţei de fond/de apel, va putea lua faţă de inculpat o măsură preventivă, nemaisubzistând motivele care să justifice privarea sa de libertate în baza mandatului emis anterior.

În acest caz, condamnatul îşi recapătă calitatea procesuală de inculpat, cu toate drepturile şi obligaţiile procesuale decurgând din aceasta, în acord şi cu jurisprudenţa CEDO.

Este admisibilă soluţionarea unui conflict de competenţă între două complete din cadrul secţiei penale a unei instanţe?

Instanţele nu au comunicat puncte de vedere, s-au limitat la formularea unei întrebări privind această problemă.

Participanţii la întâlnire au apreciat că sesizarea privind soluţionarea unui conflict de competenţă între complete de judecată ale aceleiaşi secţii penale este inadmisibilă, dat fiind faptul că procedura penală nu prevede posibilitatea declinării competenţei de soluţionare a cauzei decât în favoarea unei alte secţii sau unei alte instanţe.

Este obligatorie aducerea condamnatului la judecarea cererii formulate potrivit art. 597 alin. 2 C. proc. pen.?

Instanţele nu au comunicat puncte de vedere, s-au limitat la formularea unei întrebări privind această problemă.

Conform art. 597 alin. (2) C. proc. pen., condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată. Pe de alte parte, alin. (5) prevede că se aplică în mod corespunzător dispoziţiile cuprinse în titlul III al părţii speciale privind judecata, care nu sunt contrare dispoziţiilor din prezentul capitol. Conform art. 364 alin. (4) C. proc. pen., inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate cere, în scris, să fie judecat în lipsă.

În raport de această reglementare legală, participanţii la întâlnire au apreciat că alin. (2) reprezintă regula  generală [similară dispoziţiei art. 364 alin. (1) C. proc. pen.] însă, conform regulilor aplicabile la judecata în primă instanţă, condamnatul ar putea cere judecarea în lipsă.

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi procedura recunoaşterii învinuirii

Posibilitatea de a avea în vedere, la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, o pedeapsă în limitele reduse, ca în procedura recunoaşterii învinuirii

Opiniile exprimate de instanţe

Într-o opinie, s-a susţinut că vor fi avute în vedere limitele reduse, deoarece recunoaşterea din faza de urmărire penală este tot o recunoaştere înainte de citirea actului de sesizare, cu argumentul derivat din interpretarea a fortiori a dispoziţiilor art. 396 alin. 10 C. proc. pen.

Într-o altă opinie, s-a susţinut că nu vor fi avute în vedere limitele reduse, deoarece art. 478 şi urm. nu cuprind dispoziţii exprese în acest sens.
Problema a fost soluţionată prin decizia nr. 25/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, dezlegând chestiunea de drept, a decis în sensul imposibilităţii de a avea în vedere pedepsa în limite reduse.

Soluţiile care se pot dispune, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în fond sau în căile de atac, în afara celor prevăzute expres de lege

S-a pus problema în ce măsură instanţa sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei poate, de exemplu, să dispună încetarea procesului penal, pentru că a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Opiniile exprimate de instanţe

Într-o opinie, instanţa poate dispune direct încetarea procesului penal, fiind prioritară judecarea cu celeritate a cauzei.

Într-o altă opinie, soluţiile ce se pot da sunt doar cele prevăzute expres de art. 485 alin. 1 C. proc. pen. În acest sens pledează faptul că, în acest caz, nu se deduce judecăţii instanţei însuşi raportul juridic de conflict între inculpat şi stat, reprezentat de procuror, ci validarea acordului prin care se doreşte a se pune capăt acestuia. În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru a se lua act de acord, acesta este respins, cu consecinţa reînvestirii procurorului, care poate dispune clasarea.

Un argument esenţial este acela potrivit căruia procedura prevăzută de art. 484 alin. 2 C. proc. pen. este una necontradictorie, deci derogatorie de la dreptul comun, astfel încât aplicarea ei nu se poate extinde şi la alte cazuri decât cele prevăzute expres de lege.

În ceea ce priveşte posibilitatea de a se dispune, în apel:
– desfiinţarea hotărârii atacate şi cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru că există o cauză de nulitate absolută;
– admiterea apelului şi respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în practică au fost exprimate două opinii.

Potrivit uneia dintre acestea, conform art. 488 alin. 2 C. proc. pen., în apelul declarat împotriva sentinţei prin care s-a admis acordul, pot fi formulate critici exclusiv cu privire la felul şi cuantumul pedepsei sau forma de executare. S-a arătat, în susţinerea acestui punct de vedere, că, în cazul în care felul pedepsei, cuantumul acesteia şi modalitatea de executare corespund celor stabilite în acord, aspectele de nelegalitate invocate de parchet nu pot fi remediate pe această cale.

În susţinerea acestei soluţii au fost indicate şi prevederile art. 488 alin. 4 C. proc. pen., conform cărora instanţa de apel nu poate pronunţa o soluţie de respingere a acordului şi trimitere a cauzei la procuror pentru continuarea urmăririi, ci doar de modificare a felului şi cuantumului pedepsei, în cazul în care acordul a fost admis.

Într-o altă opinie, este posibil ca apelul declarat de parchet să fie admis, sentinţa primei instanţe desfiinţată şi să se dispună trimiterea dosarului la parchet în vederea continuării urmăririi penale. În motivarea acestui punct de vedere a fost avută în vedere situaţia particulară în care la încheierea acordului se făcuse aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome şi s-a arătat că instanţa de fond a pronunţat hotărârea ulterior publicării deciziei prin care Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea legii penale mai favorabile, apelul fiind apreciat întemeiat prin prisma caracterului obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale.

Participanţii la întâlnire au apreciat că, în situaţia în care constată intervenit un caz dintre cele prevăzute de art. 16 C. proc. pen., instanţa va dispune respingerea acordului şi trimiterea cauzei la procuror. Argumentul esenţial în acest sens a fost acela că, în cazul în care instanţa va dispune direct încetarea procesului penal, partea civilă va fi lipsită de posibilitatea de a critica hotărârea, dat fiind caracterul restrictiv al normelor ce reglementează apelul în cadrul acestei proceduri.

În ceea ce priveşte calea de atac a apelului, participanţii la întâlnire au apreciat că instanţa de control este ţinută să pronunţe soluţiile prevăzute expres de art. 488 alin. 4 C. proc. pen., cu excepţia cazului în care, constatând existenţa unei cauze de nulitate absolută cu privire la judecata în fond, va desfiinţa hotărârea şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond, potrivit dreptului comun.

O problemă suplimentară ce a format obiectul discuţiilor la acest punct a vizat posibilitatea sau imposibilitatea dispunerii confiscării în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, opiniile exprimate reflectând o interpretare diferită.

Necesitatea prezenţei inculpatului la judecată în procedura recunoaşterii învinuirii

Opiniile transmise de instanţe

Dispoziţiile art. 374 alin. 4 şi art. 375 alin. 1 C. proc. pen., precum şi faptul că nu a fost preluată formularea din art. 3201 C. proc. pen. 1968, în conformitate cu care inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor, au fost interpretate de o parte dintre judecători în sensul că este necesar ca inculpatul să fie prezent personal în faţa instanţei pentru a solicita judecarea conform procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii.

Conform unei alte opinii, în continuare ar fi posibil ca inculpatul să depună la dosar înscris autentic privind recunoaşterea săvârşirii faptelor şi solicitarea privind judecarea în condiţiile art. 375 C. proc. pen.

Participanţii la întâlnire au apreciat că din coroborarea prevederilor art. 374 alin. 4 şi art. 375 alin. 1 C. proc. pen. rezultă că primul dintre punctele de vedere sus-menţionate este cel corect, sintagma „instanţa procedează la audierea acesteia” neurmată de prevederea vreunei excepţii nepermiţând o altă interpretare. Altfel spus, prezenţa inculpatului este o condiţie pentru parcurgerea procedurii.

Admisibilitatea aplicării procedurii recunoaşterii învinuirii în cazul inculpatului minor

Opiniile comunicate de instanţe

Într-o primă opinie se susţine că procedura simplificată nu se poate adresa minorilor deoarece art. 396 alin. 10 C. proc. pen. face referire la reducerea limitelor de pedeapsă a închisorii cu o treime, iar minorilor nu li se poate aplica pedeapsa închisorii. În plus, legiuitorul a exclus minorii de la aplicarea procedurii privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei (art. 478 alin. 6 C. proc. pen.).

Există însă şi opinia în sensul că procedura simplificată se poate aplica şi minorilor.

Participanţii la întâlnire au apreciat că procedura nu este aplicabilă şi minorilor, pentru următoarele considerente:
– legea se referă la pedepse, care, în prezent, nu se mai pot aplica şi minorilor, iar nu la măsurile educative;
– minorilor nu le este permisă încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, legiuitorul neadmiţând posibilitatea ca, în cazul unei categorii vulnerabile de persoane, cauza să nu parcurgă întreg cursul procesului penal, cu toate garanţiile aferente;
– efectul soluţionării cu celeritate a cauzei se poate obţine şi pe o altă cale, aceea a necontestării probelor administrate în cursul urmăririi penale.

S-a propus a se avea în vedere totuşi o modificare legislativă astfel încât procedura să fie aplicabilă şi minorilor. Un argument a fost acela că în lipsa unei asemenea reglementări, în cazul participaţiei penale se poate ajunge ca un inculpat major să poată avea o situaţie mai uşoară decât aceea a minorului judecat în aceeași cauză, ca urmare a acestei proceduri.

Probleme de drept penal

Sunt aplicabile dispoziţiile privind concursul în cazul comiterii, de către acelaşi făptuitor, a infracţiunii de abandon de familie prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) C. pen. faţă de mai multe persoane vătămate?

Instanţele nu au comunicat puncte de vedere, s-au limitat la formularea unei întrebări privind această problemă.

Participanţii la întâlnire au apreciat că, având în vedere textul art. 378 alin. (1) C. pen. care se referă la neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere faţă de cel îndreptăţit la la întreţinere, se poate concluziona că este vorba de tot atâtea infracţiuni câţi creditori ai obligaţiei avem, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile privind concursul de infracţiuni.

În cazul condamnării la pedeapsa închisorii cu suspendarea sub supraveghere, însoţită de pedepse complementare, se va aplica şi pedeapsa accesorie?

Opiniile exprimate de instanţe

Într-o primă opinie, se aplică pedepsele accesorii, deoarece art. 65 C. pen. nu distinge după cum pedeapsa principală este executată efectiv sau este suspendată sub supraveghere. De asemenea, art. 65  alin. (1) impune obligativitatea aplicării pedepselor accesorii ce au fost aplicate şi ca pedepse complementare. În altă ordine de idei, în situaţia în care suspendarea executării sub supraveghere ar fi anulată sau revocată, nu s-ar putea aplica la acel moment pedeapsa accesorie, deoarece s-ar adăuga la hotărârea de condamnare rămasă definitivă, şi în această situaţie s-ar omite, în mod nelegal, executarea pedepsei accesorii.

Într-o a doua opinie, nu se mai aplică pedepsele accesorii, deoarece se suprapun, ca perioadă de executare, cu pedepsele complementare identice în conţinut. În acest sens, se are în vedere prevederea art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.

Participanţii la întâlnire au apreciat că primul punct de vedere este cel corect, în sensul că pedepsele se aplică, dar nu se execută.

Astfel, dispoziţiile art. 65 C. pen. se completează cu cele ale art. 404 alin. (5) C. proc. pen., care impun aplicarea pedepsei accesorii atunci când se aplică pedeapsa închisorii, fără să distingă între modalităţile de executare. În acest caz, pedeapsa accesorie doar se aplică, nu se şi execută, pentru că art. 65 alin. (3) are în vedere executarea efectivă a pedepsei închisorii; prin urmare, nu se pune problema ca pe durata termenului de supraveghere să se execute, în acelaşi timp, atât pedeapsa complementară, cât şi pedeapsa accesorie. Aceasta se va executa doar la momentul la care pedeapsa principală devine executabilă prin anulare sau executare; din acest punct de vedere, sintagma „dispune executarea pedepsei” are în vedere atât pedeapsa principală, cât şi pedeapsa accesorie. În fine, dispoziţia de la art. 68 lit. b) era necesară având în vedere împrejurarea că nu mai există reabilitare de drept la împlinirea termenului de supraveghere şi ar fi fost nefiresc ca pe durata termenului de supraveghere inculpatul să nu fie supus sancţiunii ce decurge din executarea pedepsei complementare.

Pedepsele complementare şi accesorii se aplică pe lângă fiecare dintre pedepsele pentru infracţiunile concurente sau direct pe lângă pedeapsa rezultantă?

Instanţele nu au comunicat puncte de vedere, s-au limitat la formularea unei întrebări privind această problemă.

Participanţii la întâlnire au concluzionat că pedepsele complementare şi accesorii se aplică pe lângă fiecare dintre pedepse. În acest sens avem în vedere dispoziţiile art. 67 alin. (1) C. pen. care se referă la „pedeapsa principală stabilită” şi la „natura şi gravitatea infracţiunii”, concepte ce au legătură cu pedeapsa în individualitatea ei, iar nu cu tratamentul pluralităţii de infracţiuni.

Natura juridică a dispoziţiilor art. 308 C. pen. (cauză de reducere a pedepsei sau infracţiune distinctă)?

Opiniile comunicate de instanţe

Astfel, într-o primă opinie, s-a apreciat că dispoziţiile art. 308 C. pen. nu constituie o cauză de reducere a pedepsei, ci aceste dispoziţii legale reglementează o infracţiune de sine stătătoare, al cărei subiect activ calificat este un funcţionar care nu face parte din categoria limitativ enumerată de dispoziţiile art. 175 C. pen., în sensul că nu este un funcţionar public. Ca urmare, dispoziţiile privind prescripţia se aplică raportat la limitele legale reduse potrivit art. 308 C. proc. pen.

Într-o a doua opinie, s-a reţinut că dispoziţiile art. 308 C. pen. constituie doar o cauză de reducere a pedepsei, cu consecinţa calcului termenului de prescripţie a răspunderii penale raportat la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile la care art. 308 C. pen. face trimitere.”

Participanţii la întâlnire au constatat existenţa practicii neunitare cu privire la această chestiune şi au apreciat că problema urmează să fie soluţionată de către Înalta Curte de Casaţie de Justiţie sesizată în acest sens pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare (termen la 19 ianuarie 2015).

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate