Onorată Instanţă, de ce refuzaţi aplicarea jurisprudenţei X?
17 decembrie 2014 | Cosmin Flavius COSTAȘ
La 11 decembrie 2014, la Tribunalul Bihor, un coleg avocat din cadrul societăţii civile COSTAŞ, NEGRU & ASOCIAȚII a avut neplăcuta surpriză de a-i fi respinsă o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, asupra unei chestiuni de compatibilitate a Legii nr. 9/2012 – varianta în vigoare în perioada 1 ianuarie – 14 martie 2013 – cu art. 110 TFUE, înainte de a reuşi să susţină cererea. Deşi întrebările preliminare formulate erau diferite de interpretarea solicitată în afacerea Manea, doamna judecător le-a respins, a respins subsecvent cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea acţiunii preliminare în afacerea Manea şi apoi, în îndeplinirea misiunii sale, a respins şi acţiunea în contencios fiscal tinzând la restituirea taxei pentru emisii poluante achitată în luna ianuarie 2013.
Dincolo de întrebările pe care ni le ridică un asemenea comportament al magistratului – un refuz virulent, prealabil, nejustificat, necenzurat, ajuridic, nemotivat, rigid, automat şi cu rea-credinţă de a analiza o cerere legal formulată – admiţând faptul că în faţa unei instanţe, ce nu judecă în ultim grad, presiunea obligaţiei de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu este atât de puternică, ne punem totuşi o întrebare: Onorată Instanţă, de ce refuzaţi aplicarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, hotărârea din 19 decembrie 2013, în afacerea C-437/12, X?
Întrebarea noastră izvorăşte dintr-o curiozitate pur intelectuală, având în vedere faptul că:
– hotărârea în discuţie priveşte interpretarea art. 110 TFUE;
– în litigiile naţionale, particularii invocă faptul că aplicarea taxei pentru emisii poluante sau a timbrului de mediu se face cu încălcarea art. 110 TFUE;
– există o similitudine între cele două reglementări fiscale (reglementarea olandeză declarată incompatibilă cu art. 110 TFUE şi reglementările din România, a căror compatibilitate cu art. 110 TFUE nu a fost încă analizată);
– Curtea de Justiţie, prin hotărârea din 19 decembrie 2013, a explicat care este testul pe care instanţa naţională trebuie să-l aplice pentru a verifica în ce măsură legislaţia naţională este compatibilă cu art. 110 TFUE.
Întrebarea noastră apare ca legitimă în condiţiile în care, deşi de la pronunţarea hotărârii Curţii de Justiţie a trecut mai mult de un an, în România nu există – sau cel puţin nu a fost vehiculată public – vreo hotărâre prin care vreo instanţă să facă aplicarea art. 110 TFUE vis-a-vis de taxa pentru emisii poluante sau timbrul de mediu, aşa cum a fost interpretat acest articol prin hotărârea pronunţată în afacerea X.
Reiterăm faptul că, prin hotărârea pronunţată la 19 decembrie 2013, în afacerea C-437/12, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis astfel:
”În vederea aplicării articolului 110 TFUE, produsele naționale similare, comparabile cu un vehicul de ocazie precum cel în discuție în litigiul principal, a cărui primă utilizare este anterioară datei de 1 februarie 2008 și care a fost importat și înmatriculat în Țările de Jos în anul 2010, sunt vehiculele care se află pe piața olandeză și care prezintă caracteristicile cele mai apropiate de cele ale vehiculului în cauză.
Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei taxe precum taxa pe autoturisme și pe motociclete („belasting personenautoʼs en motorrijwielen”) în vigoare în anul 2010 dacă și în măsura în care cuantumul acestei taxe aplicate vehiculelor de ocazie importate cu ocazia înmatriculării lor în Țările de Jos depășește valoarea reziduală cea mai mică a acesteia, încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate în același stat membru.”
În ceea ce ne priveşte, nu vedem niciun motiv pentru care testul propus de Curte în afacerea X să nu poată fi aplicat de instanţele de contencios fiscal, în România, la nivelul anului 2014. Un asemenea test ar presupune următoarele:
(a) Instanţa trebuie să aleagă, pentru comparaţie, produsul similar naţional comparabil cu vehiculul de ocazie provenit dintr-un alt stat membru şi pentru care s-a solicitat înmatricularea într-un alt stat membru. Conform celor reţinute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la par. 23 din hotărârea pronunţată în afacerea X, autoturismele deja înmatriculate în România “… trebuie considerate „produse similare” cu vehiculele de ocazie importate dacă proprietarii lor și nevoile la care răspund le plasează într‑un raport de concurență. Gradul de concurență dintre două modele depinde de măsura în care ele răspund unor diverse cerințe, în special în materie de preț, de dimensiuni, de confort, de performanțe, de consum, de durată de viață și de fiabilitate. Vehiculul de referință trebuie să fie cel care prezintă caracteristicile cele mai apropiate de cele ale vehiculului importat. Aceasta implică luarea în considerare a modelului, a tipului și a altor caracteristici, precum modul de propulsie sau dotarea, vechimea, kilometrajul, starea generală sau marca“.
(b) Odată ales produsul naţional similar, instanţa va trebui să procedeze la determinarea impozitului naţional (în România, taxa pentru emisii poluante percepută în temeiul Legii nr. 9/2012 sau timbrul de mediu perceput în conformitate cu O.U.G. nr. 9/2013) pentru produsul importat şi produsul naţional similar. Această etapă va fi şi ultima a analizei în situaţiile în care taxa pentru emisii poluante sau timbrul de mediu se datorează doar pentru produsul importat, iar nu şi pentru produsul naţional similar. Într-o asemenea situaţie, ne-am afla într-o ipoteză de tip Tatu sau Nisipeanu, taxa fiind datorată doar pentru produsul importat, ceea ce ar contraveni art. 110 TFUE.
În această situaţie ne găsim cu precădere atunci când:
– la momentul înmatriculării produsului naţional similar în România, nu se percepea o taxă de înmatriculare (este cazul tuturor vehiculelor înmatriculate anterior datei de 1 ianuarie 2007);
– la momentul înmatriculării produsului naţional similar în România, deşi existau taxe de înmatriculare, acestea nu erau percepute pentru produsul naţional similar în cauză (de pildă, produsul naţional similar era un vehicul nou sau un vehicul cu norma de poluare Euro 5 sau Euro 6).
Prin urmare, atunci când pentru produsul naţional similar nu s-a plătit, la data înmatriculării lui în România, nicio taxă de înmatriculare, se ajunge la concluzia că orice taxă percepută unui produs importat este incompatibilă cu art. 110 TFUE. Concluzia decurge din aceea că, în asemenea situaţii, valoarea reziduală cea mai mică, încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie deja înmatriculate în România, la care se referă Curtea de Justiţie, este întotdeauna 0. Prin urmare, chiar şi o taxă cu valoarea de 1 euro este incompatibilă cu art. 110 TFUE.
(c) Pentru ipoteza în care se datorează taxe de înmatriculare atât pentru produsul importat, cât şi pentru produsul naţional similar, din jurisprudenţa X rezultă faptul că instanţa naţională trebuie să compare: taxa de înmatriculare percepută produsului importat şi valoarea reziduală cea mai mică, încorporată în valoarea produsului naţional similar. Un exemplu poate fi mai util: Un autoturism a fost înmatriculat în anul 2010 în România. Preţul de achiziţie a fost de 10.000 euro, iar taxa de poluare achitată în temeiul OUG nr. 50/2008 a fost de 1.000 euro. Valoarea de piaţă a autoturismului a scăzut din 2010 în 2014 cu 50%, iar valoarea taxei de poluare a scăzut proporţional. Prin urmare, produsul naţional similar poate fi înstrăinat pe piaţa vehiculelor de ocazie, în România, la suma de 5.500 euro (cu valoarea reziduală a taxei de poluare de 500 euro inclusă).
Decurge de aici că, pentru a fi compatibile cu art. 110 TFUE, taxa pentru emisii poluante sau timbru de mediu aplicate produsului importat nu pot fi mai mari de 500 euro.
Conform celor reţinute în par. 43 al hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, “Instanța națională are sarcina să verifice dacă cuantumul … (taxei – s.n., C. F. C.) aplicate unui vehicul de ocazie precum cel în discuție în litigiul principal depășește sau nu depășește valoarea reziduală cea mai mică a acestei taxe încă încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național”.
Nu încape, deci, nicio discuţie: instanţa naţională este obligată să verifice compatibilitatea taxei pentru emisii poluante sau a timbrului de mediu, în asemenea situaţii, cu art. 110 TFUE. În acest scop, în opinia noastră, instanţa ar trebui să solicite, în primul rând, organului fiscal – cel care a calculat, aplicat şi încasat o taxă pe care a considerat-o şi o consideră compatibilă cu dreptul european – să facă dovada că taxa pentru emisii poluante sau timbrul de mediu percepute pentru înmatricularea autoturismului importat este mai mică decât valoarea reziduală cea mai mică a taxei încorporate în preţul unui produs naţional similar. La nevoie, pentru determinarea acestei chestiuni tehnice se va proceda la desemnarea unui expert sau a unui specialist.
În concluzie, câteva observaţii se impun:
– Refuzul de a aplica jurisprudenţa Curţii de Justiţie în afacerea X şi finalmente de a aplica art. 110 TFUE, cu prioritate, constituie pentru judecător o violare directă, gravă, explicită a obligaţiilor ce-i revin potrivit art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României. În sens disciplinar, acest lucru înseamnă, cel puţin, neglijenţă, ca să nu spunem rea-credinţă.
– Aşa cum contribuabililor li se spune constant că nu pot invoca necunoaşterea legii, magistraţii nu pot opune argumentul că nu cunosc jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. De altfel, hotărârea din 19 decembrie 2013 este de notorietate, ea fiind menţionată de mai multe ori, inclusiv pe JURIDICE.ro.
– În unele cazuri, refuzul aplicării jurisprudenţei X nu ne miră. Este cazul acelor magistraţi care, în condiţiile unui număr mare de dosare privitoare la taxele de înmatriculare, au fost “răpiţi” din liniştea secţiilor civile sau penale şi obligaţi să judece dosare de taxe, deşi ei nu sunt judecători ai secţiilor de contencios administrativ şi fiscal (ceea ce, separat, ridică serioase probleme în ceea ce priveşte competenţa lor funcţională şi legalitatea hotărârilor pronunţate). Aceştia se mai întreabă şi ne întreabă, în diverse cauze, cu privire la aplicarea hotărârilor din afacerile Tatu sau Nisipeanu… În opinia noastră, însă, obligaţia de a cunoaşte şi de a aplica prioritar dreptul european, aşa cum a fost acesta desluşit de Curtea de Justiţie, se aplică şi în acest caz.
– De obicei, teoriile conspiraţiei sunt de domeniul filmelor SF. Însă, faptul că există, la nivelul tuturor instanţelor, o jurisprudenţă unitară, opacă, anti-europeană, nemotivată şi protectoare pentru bugetul public, cel puţin în ceea ce priveşte aplicarea hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 19 decembrie 2013, poate hrăni teoriile amintite.
Dr. Cosmin Flavius COSTAŞ
Facultatea de Drept, UBB Cluj-Napoca
Avocat, COSTAŞ, NEGRU & ASOCIAȚII
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
