Stabilirea instanței competente în cadrul procedurii scrise premergătoare primului termen de judecată (I)
19 decembrie 2014 | Ion Domilescu
Articolul își propune să răspundă la următoarea întrebare: este obligat judecătorul să stabilească instanța competentă exclusiv la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate şi după parcurgerea procedurii scrise sau găsește temei judecătorul să stabilească instanța competentă în cadrul procedurii scrise premergătoare, inclusiv în cadrul procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată? Avem în vedere doar necompetența de ordine publică.
Codul de procedură civilă în vigoare din 15 februarie 2013, denumit în continuare Procedura, a realizat importante schimbări de metodă și viziune în soluționarea proceselor, încercând (adeseori găsim eşecuri în nobila încercare) o calibrare cu aplicarea Codului civil, în vigoare din 1 octombrie 2011, cu respectarea Constituției României, a pactelor și tratatelor internaționale, cu jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, a Curții Europene de Justiție, dar și aplicabilității directe a normelor comunitare.
Ar fi de dorit, pentru că viața juridică românească resimte acut lipsa unei astfel de abordări din partea legiuitorului, în situațiile în care se adoptă norme care schimbă orientarea judiciară, astfel de norme, într-un limbaj clar, coerent, nedisputat, să consacre un principiu care să justifice îndeajuns schimbarea, un principiu relevant relației sociale reglementate, devenind funcțional în raport cu celelalte principii care acționează în materia respectivă, împreună și fără a forța coroborarea să asigure un standard democratic în dreptul aplicat. Vom descifra pe îndelete un astfel de înțeles, atunci când vom evalua modificarea şi completarea art. 200 din Procedură.
În cadrul schimbărilor procedurale se înscrie și viziunea normativă (nu tocmai nouă, pentru că vechea reglementare procedurală schița o procedură tampon prin art. 114) de a structura judecata de primă instanță pe trei paliere: o procedură scrisă, o procedură probatorie și procedura dezbaterii fondului procesului.
La aproape doi ani depărtare de la intrarea în vigoare a Procedurii, actanții dreptului – autori și practicieni – nu găsiră un acord deplin, cu rațiunile lui, pentru a interpreta și aplica legea în partea privitoare la stabilirea competenței înainte de primul termen de judecată.
În alte cuvinte, de a nu interpreta formal și restrictiv art. 131 alin. 1 din Procedură. De a nu se considera grosso modo că instanța necompetentă sesizată este obligată să gestioneze regularizarea acțiunii, să rezolve cererea de reexaminare, să comunice acțiunea administrând comunicările, modificările și intervențiile incidente, pentru ca la primul termen de judecată, abia atunci, să pună în discuție stabilirea instanței competente să judece o astfel de cauză.
Judecata bunului-simț cere cu tărie completului învestit aleatoriu să stabilească de la bun început dacă instanța sesizată este competentă să purceadă la angajarea procedurilor care compun procesul. E un non-sens, o ruptură logică în considerația că părțile procesului și judecătorul vor trebui să accepte diverse soluții în cadrul procedurii scrise derulate în faţa unei instanțe necompetente, să asiste neputincioase la parcurgerea implacabilă a procedurii, pentru ca abia la primul termen de judecată să fie pusă în discuție și admisă excepția de necompetență.
Între soluțiile pe care instanța sesizată este îndrituită să le dea în procedura scrisă, cea mai importantă o constituie parcurgerea procedurii regularizării (în rest, are loc o preponderentă comunicare a cererilor depuse, încheiate prin fixarea primului termen de judecată). În funcție de rezolvarea dată, se stabilește în mod cert dacă, înainte de înștiințarea părții pârâte, avem sau nu un proces contencios, în sistem contradictorial (un proces avem prin definiție, încă de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, conform art. 192 alin. 2 din Procedură, însă el nu are nici o relevanţă pentru pârâtul care nu a fost încă înştiinţat și care nici nu va fi înștiințat, dacă cererea de chemare în judecată va fi anulată).
Art. 200 din Procedură a fost recent modificat și completat prin Legea nr. 138/2014.
Înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014, art. 200 alin. 1 din Procedură avea următorul conţinut: ”Completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197.”
După intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014, art. 200 alin. 1 a dobândit un cuprins modificat, iar prin alin. 11, a dobândit un conţinut nou, în completare:
Alin. 1. ”Completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competenţa sa şi dacă aceasta îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197.”
Alin. 11. ”În cazul în care cauza nu este de competenţa sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părţilor, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secţiei specializate competente din cadrul instanţei sesizate. Dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi conflictele de competenţă se aplică prin asemănare.”
O primă observație. Norma modificatoare adaugă o sarcină activităţii completului învestit aleatoriu. În forma inițială, singura obligație privea verificarea îndeplinirii în corpusul cererii de chemare în judecată a cerinţelor prevăzute la art. 194-197 din Procedură. Modificarea adaugă sarcina prealabilei verificări a chestiunii dacă acţiunea formulată este de competenţa completului învestit aleatoriu și abia după tranșarea competenței, se verifică îndeplinirea cerinţelor prevăzute la art. 194-197 din Procedură.
A doua observație. Modificarea e formulată generalist și, dacă nu am ține seama în chiar litera ei de norma completatoare imediat următoare, alin. 11, am considera că legiuitorul s-a încumetat să reglementeze expres sarcina procedurală de căpătâi a primei instanțe, de a-și verifica propria competență. Nu e așa. Alin. 11 nuanțează, precizând că, în cazul în care cauza nu este de competenţa sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părţilor, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secţiei specializate competente din cadrul instanţei sesizate și că dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi conflictele de competenţă se aplică prin asemănare. Așadar, nu orice tip de competență, doar competența funcțională, specializată și nu orice trimitere către instanță, doar trimiterea realizată în cadrul uneia și aceleași instanțe sesizate prin înregistrarea cererii de chemare în judecată. Legea induce o confuzie atunci când folosește sintagma „instanță sesizată”, pentru că prin modul deficitar de scriere a textului lasă varianta interpretării că dosarul se poate trimite și completului specializat competent sau, după caz, secţiei specializate competente din cadrul instanţei pe care acest complet o sesizează. Vorbim de instanța sesizată, ca urmare a înregistrării cererii de chemare în judecată, și putem vorbi de instanță sesizată, ca urmare a învestirii prin declinare de către completul inițial învestit aleatoriu necompetent funcțional. Iată, deci, un exemplu a ceea ce prefiguram la începutul lucrării.
Care sunt dificultățile și oportunitățile normative de a stabili competența în cadrul procedurii scrise?
În mod cert, art. 131 alin. 1 din Procedură, denumit și verificarea competenţei, prevede o sarcină obligatorie pentru judecător: la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate, încheierea având caracter interlocutoriu.
Din perspectiva normativității, primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate nu este acel termen pe care judecătorul se decide să-l creeze pe motiv de oportunitate în cadrul procedurii scrise pentru a pune în discuția părților competența instanței sesizate, deși un astfel de prim termen întrunește condiția legalei citări a părților. De aceea, practica unor complete de a cita părțile cu mențiunea punerii în discuție a competenței, în condițiile în care pârâtului nu i s-a comunicat acțiunea, deși se poate dovedi utilă, nu găsește fundament normativ și încalcă dreptului pârâtului la informare (nu are cunoștință de obiectul acțiunii, de pretenția ce ar putea-o suporta, încălcându-se art. 14 alin. 2 din Procedură) și la apărare (se află în vădită dificultate de a schița o opinie cu privire la elementele precise deduse judecății prin acțiunea necomunicată, încălcându-se art. 13 alin. 3 din Procedură).
Primul termen de judecată este circumscris de art. 201 alin. 3 (alin. 4 are în vedere nedepunerea întâmpinării sau a răspunsului la întâmpinare în termen legal) și decurge sau concrește din două importante decizii anterioare, pe care judecătorul le ia prin tot atâtea rezoluții menționate în primele două alineate ale art. 201:
– de îndată ce constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, dispune, prin rezoluţie, comunicarea acesteia către pârât, punându-i-se în vedere că are obligaţia de a depune întâmpinare, sub sancţiunea prevăzută de lege, care va fi indicată expres, în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 165;
– întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului, care este obligat să depună răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare.
Art. 131 alin. 1 pare clar în ceea ce privește sarcina imperativă a judecătorului, dar nu este categoric și în privința interpretării că judecătorul este obligat să verifice și să stabilească, numai și numai la acest termen de judecată, instanța competentă. Desigur, putem afirma cu siguranță că judecătorul, cel mai târziu la primul termen de judecată și cu derogarea prevăzută de art. 131 alin. 2 din Procedură, este obligat să stabilească instanța competentă. Cel mai târziu, pentru că art. 200 alin. 11 trasează o primă inițiativă de stabilire a completului sau a secției specializate competente, în timp ce art. 130 alin. 1 din Procedură prevede că necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii. Iată de ce, cel puțin pentru argumentul normativ obiectivat de art. 130 alin. 1 coroborat cu art. 192 alin. 2 din Procedură, judecătorul nu este obligat să stabilească exclusiv la primul termen de judecată instanța competentă, dar, la acest termen, cel mai târziu, este pe deplin obligat să o facă.
Dacă stabilirea competenței de ordine publică s-ar realiza în procedura de regularizare, prin aplicarea art. 200 alin. 11? Utilitatea soluției privește un raport dual, judecător-reclamant, iar nu triada, reclamant-judecător-pârât.
În cazul în care, prin reciprocă declinare, se ajunge la pronunțarea regulatorului de competență, dar și în cazul în care instanța învestită păstrează cauza spre soluționare, părții pârâte lipsă din ciclul procesual al pronunțării regulatorului nu i se poate obiectiva şi opune soluția fără a-i aboli dreptul de a avea o opinie cu privire la proces și de a se examina efectiv această opinie, întrucât art. 153 alin. 1 raportat la art. 5 alin. 1 și art. 7 din Procedură stabilesc obligația de a cita părțile înainte ca instanța să se pronunțe asupra unei cereri, judecătorul dispunând prin lege și pentru asigurarea supremației legii.
Pe de altă parte, s-ar diviza excepțiile necompetenței şi s-ar decala soluţionarea lor, iar pârâtul poate exhiba ulterior o excepție de ordine publică sau de ordin privat și care să zdruncine din nou cursul procesual ce părea a se fi aşezat în faţa instanţei competente.
Dacă problema competenței ar fi pusă în discuție odată cu comunicarea întâmpinării?
Soluția poate fi fundamentată, dar problema își pierde până la epuizare interesul, pentru că după comunicarea cererii de chemare în judecată și cu respectarea termenului de 25 zile pentru depunerea întâmpinării, se impune comunicarea întâmpinării reclamantului, pentru ca acesta, la rându-i, să se informeze în legătură cu apărările pârâtului (excepţii şi apărări propriu-zise) și să-și prezinte opinia, ceea ce rămâne în urma comunicărilor fiind chiar operațiunea stabilirii primului termen de judecată cu citarea legală a părților.
În concluzie, cum legea nu prevede expres o cale pentru rezolvarea problemei competenței de ordine publică în cadrul procedurii de regularizare, se impune ca fiind pe deplin justă considerația că instanța necompetentă este datoare să parcurgă procedura scrisă premergătoare până la rezolvarea în regim de contradictorialitate a excepției de necompetență.
În consecință, poate fi primită fără rezerve, în acest stadiu normativ, opinia judecătorilor întruniți la Craiova în data de 20-21 martie 2014, consemnată într-o Minută, care se dovedește justă și din unghiul de vedere al cercetării prezente, atunci când au conchis că stabilirea competenței urmează a se face la primul termen de judecată când părțile sunt legal citate.
Discuții și opinii diferite au fost avansate pe site-ul JURIDICE.ro (publicate şi în diverse reviste de specialitate juridică), în materialele postate de Gheorghe Liviu Zidaru, Gabriel Lefter, Cosmin Vasile și Iulia Stănciulescu-Ilie, opinându-se că regularizarea ar fi o procedură necontenciosă sau administrativă ori debutând necontencios și finalizându-se contencios.
Ar trebui să considerăm că procedura regularizării este o procedură judiciară formală, nici administrativă, nici necontencioasă, nici mixtă. Este parte din procesul contencios început odată cu înregistrarea acţiunii, nu abordează fondul şi nu tranşează excepţii şi, cu toate că nu afectează încă situaţia juridică a pârâtului, îi profită în cazul anulării acţiunii, profit dedus din unghiul de vedere al raportului juridic de drept material existent între părţi şi care nu ajunge încă în examinarea instanţei competente.
Judecător Ion DOMILESCU
Judecătoria Lipova
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
