« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
10 comentarii

Cauza Lungu și alții c. României
22.12.2014 | Daniel UDRESCU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

* Nota JURIDICE.ro: Ni s-a semnalat că acest articol conține fragmente de text preluate dintr-un material publicat de către un alt autor. Semnalarea a fost făcută pamfletar, însă este îndreptățită. Mulțumind pentru semnalare și ne cerem scuze utilizatorilor JURIDICE.ro și autorului materialului din care au fost preluate fragmente. Potrivit pct. 2 din Condițiile de publicare pe JURIDICE.ro, „materialele propuse spre publicare trebuie să fie originale și să respecte politica editorială a JURIDICE.ro, care este un spațiu al seriozității, cunoașterii și moderației„.

România a pierdut la CEDO. Miza a fost modificarea urmăririi penale a infracţiunilor economice. CEDO nu permite judecarea de două ori pentru aceleaşi fapte, judecata în contenciosul fiscal anulând judecata în penal pe considerentul încălcării principiului securităţii juridice.

Cauza Lungu și alții c. României (CEDO nr. 25129/06, decizie pronunţată 21 octombrie 2014)

Un mit al Parchetului şi instanţelor penale, demontat recent de CEDO în afacerea Lungu şi alţii c. România. Parchetele merg pe asimilarea “contencios=civil” și nici nu iau în considerare hotărârile din contencios (ba chiar le consideră obținute fraudulos atunci când contravin opiniei lor). De asemenea, “estimările” făcute de “specialiștii” parchetelor sunt considerate de către procurori și foarte mulți judecători drept având valoare probantă absolută, un lucru fals pentru că fără un prejudiciu cert calculat de singura autoritate care are acest drept şi fără trecerea prin contenciosul fiscal pentru o decizie definitivă, ANAF nu poate fi parte, pe baza unor estimări.

Reclamanții sunt Ion Lungu, cetățean român, și două companii românești, SUPERMAG Imperial și SUPERMAG Diversitas, care au sediul social în Gura Humorului (România). Activitatea lor principală consta în recondiționarea și revânzarea de anvelope folosite. Domnul Lungu era director și acționar unic al ambelor companii. Cazul se referea la condamnarea penală a reclamanților pentru fraudă fiscală şi punea în discuție o hotărâre finală de încheiere a procedurii fiscale împotriva lor. Compania SUPERMAG Imperial a făcut obiectul unui control fiscal pe care domnul Lungu l-a contestat la Tribunalul Suceava.

În procedura fiscală, societatea Supermag Imperial a contestat actele de control. În urma expertizei administrate sub controlul instanţei, s-a stabilit că din totalul de 30.518 pneuri importate, doar un număr de 464 pneuri au fost vândute fără a fi transformate. Printr-o sentinţă din 17 decembrie 2002 a Tribunalului Suceava, au fost anulate, în parte, obligaţiile fiscale ale societăţii Supermag Imperial, cu excepţia celor corespunzătoare pneurilor netransformate (obligaţiile păstrate fiind de aproximativ 60 euro). Curtea de Apel Suceava – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal a confirmat, la 3 iulie 2003, soluţia Tribunalului Suceava.

În paralel, a fost derulată o procedură penală, vizând acuzaţii de fraudă fiscală în sarcina domnului Lungu, administratorul societăţii. Acesta a fost şi arestat în perioada 10-29 august 2001. Organele de urmărire penală au administrat trei expertize, cu concluzii diferite: în urma verificării şi compensării stocurilor Supermag Imperial şi Supermag Diversitas, n-au putut fi justificate 162 pneuri pentru care s-ar datora obligaţii fiscale (primul raport); în urma verificării şi compensării stocurilor celor două societăţi nu rezultă obligaţii fiscale (al doilea raport); compensarea stocurilor nu era posibilă şi astfel există un prejudiciu de natură fiscală (al treilea raport). Consecvente, instanţele penale l-au condamnat pe reclamantul Lungu la o pedeapsă de doi ani de închisoare cu suspendare pentru evaziune fiscală şi l-au obligat, în solidar cu societăţile, la plata prejudiciului în valoare de aproximativ 130.000 euro. Ultima hotărâre în procedura penală a fost pronunţată la 5 decembrie 2005 de Curtea de Apel Suceava – Secţia Penală. De notat faptul că reclamanţii au invocat, inclusiv în faţa Curţii de Apel, autoritatea de lucru judecat a deciziei din 3 iulie 2003 a Secţiei Comerciale, de Contencios Administrativ şi Fiscal. Secţia Penală, cu trimitere la art. 22 din vechiul Cod de Procedură Penală, a înlăturat aceste susţineri, apreciind că instanţa penală nu este ţinută de constatările instanţei civile în ceea ce priveşte determinarea existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei acuzatului.

Bazându-se în special pe articolul 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil), domnul Lungu și societatea SUPERMAG Imperial au susținut că natura definitivă a hotărârii Curții de Apel Suceava din 3 iulie 2003 nu a fost luată în considerare de către instanța care a pronunțat hotărârea din 5 decembrie 2005 a aceleiași Curți de Apel, ajungându-se la o condamnare penală. CEDO a decis o încălcare a articolului 6 § 1 – în ceea ce privește pe domnul Lungu și societatea SUPERMAG Imperial. Raportat la articolul 6 din Convenție, Curtea i-a dat dreptate domnului Lungu, care obținuse o decizie judecătorească irevocabilă în contencios fiscal – ca apoi să fie, totuși, condamnat penal pentru aceleași fapte. În alte cuvinte, instanța de contencios fiscal a zis una, iar instanța de contencios penal a zis alta.

Prin hotărârea pronunţată la 21 octombrie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut existenţa unei violări a art. 6 par. 1 din Convenţie. Argumentele Curţii sunt mai mult decât elocvente: „Însă, derularea simultană şi în paralel a două proceduri independente cu privire la aceleaşi fapte, care a condus Secţia penală a Curţii de Apel la o nouă apreciere a acestor fapte, radical diferită de hotărârea anterioară a Secţiei comerciale de la aceeaşi Curte de Apel, a adus atingere principiului securităţii juridice (…) În consecinţă, prin aceea că a revenit asupra unui punct al litigiului, care a fost deja tranşat şi care a făcut obiectul unei hotărâri definitive, şi în absenţa unui motiv întemeiat, Curtea de Apel a înfrânt principiul securităţii raporturilor juridice. Din acest motiv, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie a fost încălcat” (par. 46-47).

Suedia a pierdut la Curtea de justiţie a Comunităţii Europene şi CEDO

Miza a fost modificarea urmăririi penale a infracţiunilor economice. CJUE şi CEDO nu permit judecarea de două ori pentru aceleaşi fapte; două principii încălcate, acelaşi rezultat – o dată judecat în contenciosul fiscal, contribuabilul nu poate fi rejudecat în penal.

Împotriva Suediei, în cauza Lucky Dev c. Suediei, CEDO a statuat în ceea ce privește o decizie a unei instanțe de contencios administrativ, care a obținut statutul deres judicata (a se vedea paragr. 56 din hotărâre). CJUE a statuat în cauza Fransson că se aduce atingere principiului prezentat de articolul 4 din Protocolul nr. 7 anexat la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984 (denumit în continuare „Protocolul nr. 7 la CEDO”), intitulat „Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori”. Atât în urmărirea fiscală, cât şi în urmărirea penală, părţile sunt aceleaşi: statul şi contribuabilul, având o identitate de părţi, obiectul este acelaşi şi cauza este aceeaşi, cu excepţia că urmărirea fiscală sancţionează prin plata unor obligaţii, iar cea penală adaugă şi o sancţiune penală. Prezumţia autorităţii de lucru judecat are la bază regula că o constatare (nu neapărat în sens de soluţie privind raporturile litigioase dintre părţi) făcută printr-o hotărâre definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre: res iudicata pro veritate habetur.

În România, art. 28 alin. 2 din NCPP precizează: „Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.”

Hotărârea Fransson răstoarnă cursul normal în sensul în care practica spune că „autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei civile, care soluţionează acţiunea civilă, nu funcţionează în faţa organelor judiciare penale privind existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, însă funcţionează cu privire la alte aspecte (de ex., existenţa şi cuantumul pagubei, rezolvarea unor chestiuni prealabile etc.). CJUE spune că o persoană nu poate fi judecată de două ori pentru aceeaşi faptă, în cadrul domeniului de aplicare a principiului ne bis in idem, şi, cum este judecată fiscal prima dată, nu mai poate fi judecată penal, decât pentru fapte conexe, altele decât cele fiscale. Este art. 28 alin. 2 din NCPP NECONSTITUŢIONAL?

Legea românească este șchioapă tot pentru un motiv economic. Urmăririle penale în cauzele economice de evaziune fiscală au avut un impact major asupra raportărilor internaţionale ale arieratelor României. În trecutul nu prea îndepărtat, între reprezentanţii ANAF, care raportau creanţele fiscale la FMI pentru MFP, şi cei ai Ministerului Public, care efectuau urmăririle penale, a avut loc o discuţie cu privire la o strategie de reducere a creanţelor bugetare, în sensul în care, după declanşarea urmăririi penale pentru firmele fantomă, acestea deveneau certe ca urmare a inspecţiei fiscale urmată de decizia de impunere. Un artificiu fiscal al erei BOC-BLEJNAR condamnă astăzi România. Prin punctul 11 din OUG nr. 54/2010 care introducea art. 233^1, Colaborarea cu organele de urmărire penală, în Codul de procedură fiscală, s-a prezumat FALS că dacă nu sunt certe ele pot fi urmărite penal pe baza unor PROCESE VERBALE, care nu constituie titlu de creanță, deci, care nu trebuie raportate internaţional, dar care nu pot înlocui calitatea ANAF de parte în dosar. Penalul nu te poate condamna pentru o estimare. ANAF trebuie să stabilească o creanţă certă. Acest lucru se poate face numai cu o decizie de impunere. Urmărirea penală trebuie să aştepte ANAF pentru decizia de impunere.

Am prezentat situaţia creanţei fiscale, pentru care singura autoritate învestită să o stabilească este ANAF şi parchetul nu poate să o interpreteze sau să o schimbe. În contenciosul fiscal există o derogare de la art. 28 alin. 2 NNPP, în sensul că exigenţele dreptului European, pendinte cauza Fransson, acordă prevalenţă dacă statul te-a sancţionat printr-o formă de sancţiune fiscală, unde nu mai este posibilă angajarea răspunderii penale pentru aceeaşi faptă, anterior calificată ca fiind o formă de ilicit fiscal.

Parchetele fac parte din Ministerul Public, iar Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi şi îşi exercită atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia, deci nu este parte a Guvernului. Această independenţă nu este adresată de Constituţie, în sensul în care, până la aplicarea art. 148 alin. 4, Parchetul încalcă spiritul prevederilor art. 16 din Constituţie, care statuează că “Nimeni nu este mai presus de Lege.” Să mă explic. Dacă CJUE indică o încălcare a unui drept fundamental, Ministerul Public este DEASUPRA LEGII cu puteri maxime, până când autoritatea judecătorească îi spune altfel. Ministerul Public aplică consecvent legea greşită din România, chiar dacă CJUE spune altfel, până când Parlamentul schimbă legea. De multe ori şi instanţa greşeşte în acelaşi sens, uitând că CJUE deja s-a pronunţat şi pe acest aspect. În acest sens, ne aflăm în faţa unei excepţii de neconstituţionalitate, faţă de obligativitatea adusă de art. 148 din Constituţie, corelată cu art. 16 din Constituţie, Ministerul Public aflându-se în afara LEGII, dar în interiorul abuzului instituţional. Și, de cele mai multe ori, nici instanţa penală habar nu are de Codul fiscal/jurisprudenţa CJUE/CEDO, acceptând și condamnând pe estimări şi ignorând faptul că întâi trebuie să se stabilească un prejudiciu cert. Noroc cu CJUE şi cauza Costanzo, pe care avocaţii să o fructifice.

Un răspuns al unui reputat specialist. Mihaela Mazilu Babel atacă Ministerul Public la baza lui: „sunt convinsă că această instituţie cunoaşte hotărârea Costanzo a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Cauza 103/88). Este adevărat, însă, că nu am văzut articole de specialitate (scrise în România) referitor la incidenţa hotărârii Costanzo asupra obligaţiilor unui procuror, în cursul urmăririi penale – ceea ce este sehr dommage.”

În altă ordine de idei, Cauza Costanzo spune: ”În hotărârile sale din 19 ianuarie 1982, în cauza 8/81 Becker împotriva Finanzamt Münster-Innenstadt [1982] ECR 53, p. 71 și 26 februarie 1986, în cauza 152/84 Marshall v. Southampton și Autoritatea de Sănătate a zonei Sud-Vest Hampshire [1986] ECR 723, la p. 748, Curtea a statuat că ori de câte ori apar dispozițiile unei directive, în măsura în care obiectul lor este în cauză, să fie necondiționate și suficient de precise, aceste dispoziții pot fi invocate de un particular împotriva statului în cazul în care Statul nu a reușit să pună în aplicare directiva în legislația națională până la sfârșitul perioadei de prescriere sau în cazul în care nu a reușit să pună în aplicare directiva în mod corect.”

Daniel UDRESCU

* Mulțumiri domnului Pop și doamnei Mazilu-Babel pentru informaţiile preţioase.

 
Secţiuni: CEDO, CJUE, Drept penal, Dreptul Uniunii Europene, Fiscalitate, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Au fost scrise până acum 10 de comentarii cu privire la articolul “Cauza Lungu și alții c. României”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Pentru jurisprudența Costanzo, recomand o teză de doctorat foarte bună: http://www.intersentia.be/searchDetail.aspx?bookid=101880

  2. ANONIM spune:

    Concret…in cadrul urmaririi penale economice inteleg ca procurorul trebuie sa ceara din partea ANAF decizia de impunere emisa prin evaluarea”certa” a prejudiciului…pai nu asa se face si in prezent?stiu ca ANAF depune opinia sa si modul de calcul al prejudiciului…sau problema esre ca actul ANAF depus la dosarul parchetului nu este o decizue de impunere ci o simpla adresa de prejudiciu….as dori un punct de vedere ce ar ttrebui facut in concret de catre procuror…In plus..sa presupunem ca un contribuabil a derulat niste operatiuni frauduloase si a pagubit statul cu 80 milione de euro..intrebarea este urmatoarea:daca exista o procedura in contenciosul fuscal ar insemna ca procurorul sa astepte pana se judeca fiscalul si apoi sa puna in miscare actiunea penala?as dori un raspuns sa pot intelege cum a gandit CEDO.Mentionez ca am citit doar articolul ..nu si hotararea..Multumesc

    • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

      Procedura fiscală poate să se suspende până se judecă în penal. Ideea este că din moment ce ai primit o decizie de impunere și o sancțiune fiscală, nu mai poți fi condamnat penal pentru aceleași fapte care au dus la sancțiunea fiscală rămasă definitivă – necontestată – sau contestată și soluționată irevocabil – indiferent de rezultatul soluției. Dacă ești condamnat de două ori, ai ne bis in idem care se opune și încălcarea articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție (Franța a ratificat sub o rezervă acest Protocol, în sensul că ne bis in idem nu se aplică și în cazul sancțiunilor fiscale socotitate ca având caracter penal conform jurisprudenței Engel a CEDO – România însă nu a făcut această rezervă iar această rezervă a Franței nu se aplică oricum în situațiile în care avem aplicarea articolului 50 din Carta DFUE – fratele geamăn al articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție – în domeniul de aplicare al dreptului UE – precum interpretat recent in Fransson).

      Acum, când însă ai fost exonerat de vreo sancțiune fiscală de către o instanță de contencios administrativ și fiscal, instanța penală nu mai are voie să te condamne. Aici avem nu încălcarea lui ne bis in idem (deoarece nu fuserăm condamnați în fiscal), ci a articolului 6 CEDO – pentru încălcarea securității juridice. Adică tu te știi nevinovat fiscal (și confirmat de instanță cum fu cazul în Lungu și alții), dar totuși pentru faptele tale fiscale, ești condamnat penal. În alte cuvinte, principiul securității juridice face din instanțele de contencios administrativ și fiscal instanțe speciale raportat la cele de drept penal, care devin instanțe generale. (mutatis mutandis, lex specialis deroga legi generali)

      Cu stimă,

      • ANONIM spune:

        Multumesc frumos,
        Am inteles perfect explicatiile inclusiv cele privind incalcarea principiului securitatii juridice…Dar, ceea ce nu inteleg eu este cum de se poate aprecia ca sanctionarea fiscala deja intervenita inlatura pe cea penala.Cu riscul de a fi considerat neinstruit, eu stiam ca sanctiunea fiscala priveste latura civila a cauzei.De ex daca in cayul inselaciunii sau furtului acopar paguba insemna ca infractorul nu ar mai trebui tras la rasppundere?De ce ar exista o diferenta intre subiect paiv statul si subiect pasiv persoana fizica…De aici s ar pune mai multe intrebari:
        -care dintre proceduri primeaza?aplicand acest principiu ne bis in in dem in acest domeniu observ ca practician ca anumiti angajati ai statului(fisc respectiv parchet si instante) in paralel fac o ancheta si primul care o termina face zadarnica munca celuilalt.
        -oare daca contribuabilul care se sustragere de la plata impozitelor si taxelor stie ca singura sanctiune care i se aplica este aceea a obligarii la plata acestora, nu va declansa un adevarat haos econmic?adica neacademic vorbind, o comit mereu, pana ma prind, dupa ce ma prind luati domnule banii inapoi si o luam de la capat..
        Eu unul ca practician, si fara a excela ca dvs dna Mazilu in CEDO, cred ca:
        -anumite fapte sau actiuni ale omului desi periculoase nu produc pagube.
        -alte fapte sunt si periculoase dar produc si pagube.In cazul acesta in domeniul despre care vorbim o constructie ingenioasa a contribuabilului prin care eludeaza fiscul(de ex operatiunile economice de importuri din China sunt „trecute ” fictiv printr o firma din Delawaere, paradis fiscal,unde sunt mult diminuate dpdv valoric, iar in loc de a plati taxa vamala de 30% din valoarea reala a unui container de sosete de ex 10 000 Euro, plateste 30% din factura externa emisa de firma din paradisul fiscal, diminuata la 1000 Euro.Adica in loc de a plati 3000 euro, plateste 300 Euro.Apoi banii sunt repatriati prin alte mecanisme gen facturari fictive pentru cheltuieli pe consultanta in domeniul „vanzarii sosetelor pe piata europeana”).Nu ar trebui sa i fie aplicata acestui comerciant inteligent si o corectie penala?In speta mea, el oricum ar fi trebuit sa achite acea taxa la suma de 10 000 E si nu 1000 E)
        -in ce masura fiscul poate investiga astfel de operatiuni care presupun adminsitrare de probe complexe, stiut fiind ca autorii adevarati nu sunt cei care apar scriptic in actele societatii?cum rezolva contenciosul fiscal acesta problema?pentru a dovedi ca X si Y coordoneaza si beneficiaza de profituri ilegale uriase si nu contribuabilul din acte care este un insolvabil neistruit(a se citi boschetar) ai nevoie de intrceptari,supravegheri, filaj, cooperare internationala).Cum poate face contenciosul fiscal acest lucru?

        • ANONIM spune:

          O sa va exemplific din solutiile „contenciosului fiscal”…Zilnic procurorii si politia sunt sesizati de fisc cum ca X sau Y au efectuat nu stiu ce operatiuni sau tranzactii si au pagubit statul cu milione de euro.In marea majoritate a cayurilor pesroanele care apar in actele fiscului ca fiind autori fie nu au nicio legatura fie sunt persoane interpuse, modeste, neistruite si habar n au ce au semnat, fie au o contributie minora…
          Solutia mea ar fi in astfel de cayuri ca procedura fiscala sa fie obligatoriu alipita penalului , punctul de vedere al fiscului sa fie argumentat si in baza a ceea ce descopera procurorii si dupa reguli clare(decizii de impunere sau cum vreti sa le numiti) iar legiuitorul sa reglementeze eventuat obligativitatea sau dimpotriva facultatea procurorului sau judecatorului de a verifica opinia fiscului printr o expertiza fiscala efectuata de un expert din cadrul Birourilor Locale de pe langa Tribunale.Numai asa cred ca putem evolua ca stat…in caz contrar in 10 ani statul nu va avea bani nici pentru aparatul din Presedintie

          • Daniel UDRESCU spune:

            Vreti sa spuneti miliarde de euro. Daca s-ar face harta abuzurilor si s-ar prezenta Parlamentului s-ar rescrie Legea penalo-fiscala. Ganditi-va la abuzul judecatorului de drepturi si libertati care aresteaza pe vorbe, pentru ca fara o decizie atacabila, procesele verbale sunt probe numai pentru parchet, adica, supozitii, GHICI-estimari si interpretari originale.

        • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

          Stimată doamnă Anonim/Stimate domnule Anonim,

          Răspunsurile la întrebările dumneavoastră vă pot fi oferite, în detaliu, chiar de către judecătorii CEDO și CJUE dar chiar de către avocați generali sau de către instanțe de trimitere, precum instanța de trimitere din cauza Fransson ( http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/22_07_2011__42540_ro.pdf) – de aceea, la finalul comentariului vă trimit la un articol scris de mine în 2012, eu făcând acum doar un scurt rezumat:

          Astfel, pentru întrebarea:
          1. Dacă în cazul înșelăciunii acopăr paguba, asta înseamnă că infractorul nu ar mai trebui tras la răspundere?

          Răspuns: Prin deciziile de impunere și sancțiunile contravenționale aplicate (cu un caracter doar contravențional – cf. dreptului național dar cu un caracter penal raportat la jurisprudența CEDO și jurisprudența CJUE), infractorul deja este sancționat penal – pe lângă acoperirea pagubei, plătind, în principiu, și o sancțiune penală conform criteriilor stabilite de jurisprudența CEDO. Adică ANAF nu recuperează doar paguba, ci și sancționează penal conform jurisprudenței CEDO și CJUE [pentru dreptul UE, criteriile Bonda, pentru CEDO – criteriile Engel]. Raportat la aceste criterii Engel, consider că de fiecare dată trebuie să avem un judecător care este chemat să vină să aprecieze dacă aceste criterii sunt întâlnite în speță, iar pentru criteriile de drept UE Bonda (atunci când sancțiunea fiscală se află nu doar în domeniul dreptului CEDO dar și în domeniul dreptului UE) inclusiv:
          (1) autoritățile administrative fiscale trebuie să aprecieze și să stabilească dacă aceste criterii Bonda sunt îndeplinite, fiind astfel sunt opriți să mai sancționeze contravențional, după ce infractorul a fost deja condamnat printr-o sentință penală (via obligația generală Costanzo) dar și
          (2) procurorii, atunci când sancțiunile fiscale (cu un caracter penal) au fost deja instituite și plătite (via obligația Costanzo coroborată cu articolului 4 alin. (3) TUE – ex art. 10 TCE), urmând să dispună încetarea urmării penale sau neînceperea urmării penale (în funcție de momentul în care acestui procuror i se atrage atenția că dreptul CEDO sau UE s-ar opune – deși s-ar putea argumenta că ar exista o obligație ex officio de constatare a acestei bariere)

          De aceea, infractorul este tras la răspundere conform dreptului CEDO și/sau dreptului UE, tocmai pentru că se instituie aceste sancțiuni contravenționale pe lângă recuperarea pagubei – sancțiuni pe care deși dreptul național nu le consideră ca având un caracter penal, ele totuși sunt și sancțiuni penale. De ce au un caracter penal? Pentru că din cauza valorii lor și a efectelor pe care le produc, ele sunt considerate a avea un efect echivalent cu o sancțiune penală pură. Pentru detalii cu privire la raționamentul care a stat în spatele considerării lor, în principiu, drept sancțiuni penale, a se vedea:

          1.pentru dreptul UE: Hotărârea din 5 iunie 2012, Bonda, C‑489/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 37). (pct. 35 din hotărâre)

          2.pentru CEDO: Hotărârea Zolotukhin împotriva Rusiei din 10 februarie 2009 (nr. 14939/03, ECHR 2009) la care face trimitere Avocatul General în concluziile lui din Fransson, la punctul 77.

          Prin urmare, o soluție ar fi:
          1. să se suspende de legem orice procedură fiscală atunci când procurorul anunță începerea urmăririi penale împotriva unei persoane suspectată de infracțiuni economice, până se judecă definitiv și, în funcție de rezultat, să se decidă dacă se mai poate sau nu impune o sancțiune contravențională deoarece dacă persoana este achitată penal, ea totuși poate fi trasă la răspundere contravențională în situația în care achitarea se dă pe lipsa formei de intenție necesară pentru existența vinovăției penale (acum trebuie văzut la fiecare infracțiune în parte, ce fel de intenție se cere iar dacă forma intenției este aceeași cu forma intenției cerută pentru aplicarea unei sancțiuni contravenționale – s-ar putea scrie o teză de doctorat numai raportat la această situație)
          2. să se impună sancțiuni contravenționale fiscale foarte oneroase, pentru a obține astfel efectul într-adevăr al unei pedepse penale (de condamnare la câțiva ani de închisoare) – din moment ce instanța penală este ulterior împiedicată – prin acțiunea dreptului CEDO/UE pertinent, de a mai condamna penal pe acel contribuabil care deja a plătit o sancțiune contravențională considerată de instanțele/procurorii/autoritățile administrative fiscale din România a avea caracter penal conform jurisprudenței CEDO/CJUE.

          Deci alternative ar exista pentru a obține o pedeapsă corespunzătoare (așa cum îmi lăsați impresia că ați dori să se realizeze) pentru faptele celor care fac permutări dubioase de capital. Trebuie doar legiferate și aplicate. 😉

          2.in ce masura fiscul poate investiga astfel de operatiuni care presupun administrare de probe complexe, stiut fiind ca autorii adevarati nu sunt cei care apar scriptic in actele societatii?cum rezolva contenciosul fiscal acesta problema?

          Răspuns: Dacă fiscul nu poate investiga astfel de operațiuni complexe, înseamnă că:
          2.1. nu este un fisc tocmai competent sau că
          2.2. deși fiind competent, este depășit de complexitatea mecanismelor aplicate de contribuabil pentru a eluda plata de taxe și impozite datorate (nefiind un fisc herculean)- atunci ar trebui instituite mecanisme care să permită o colaborare eficientă între fisc și procurori – în cursul procedurii fiscale de impunere a unei sancțiuni contravenționale – din moment ce conform dreptului UE/CEDO pertinent, aceste sancțiuni au oricum caracter penal și nu doar contravențional.

          Pentru detalierea acestor răspunsuri, vă rog să citiți și https://www.juridice.ro/209089/principiul-ne-bis-in-idem-din-art-50-carta-ue-si-dubla-sanctionare-administrativa-si-penala-pentru-fapte-de-natura-fiscala-update-foarte-interesant.html unde veți găsi multe link-uri spre diferite hotărâri CEDO și CJUE aplicabile în materie și care vă pot oferi răspunsuri exhaustive raportat la aceste două probleme pe care le-ați ridicat.

          Cu stimă,

          • ANONIM spune:

            Multumesc frumos…este un raspuns f riguros si argumentat dar din pacate legislatia noastra in domeniu nu este aliniata la dreptul european…pana atunci …vor exista proceduri paralele si paradoxuri „fiscale” gen achitat dar condamnat…cat despre ancheta fiscului nu trebuie sa pierdeti din vedere ca nu au mijloacele legale si nici competenta functionala de a stabili un adevar in anumite spete….complexe de care va vorbeam…si revenim tot la legislatie lacunara..PS desi sunt logat ca David va apare Anonim si nu inteleg..multumesc inca o data pt explicatii.Daca voi avea o speta deosebita va voi contacta
            Cu stima

  3. Dle David,

    Va raspund astfel:

    Intrebare 1: în cadrul urmăririi penale economice înţeleg că procurorul trebuie să ceară din partea ANAF decizia de impunere emisă prin evaluarea”certa” a prejudiciului…păi nu asa se face şi în prezent?
    Răspuns: DGAF nu este Inspecţie fiscală, nu stabileşte creanţe certe. In prezent se aplică CPF:

    Art. 233 Constatarea faptelor ce pot constitui infracţiuni

    Constatarea faptelor ce pot constitui infracţiuni în condiţiile art. 296^1 din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, este de competenţa organului de urmărire penală. Cu privire la aceste infracţiuni, organele fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală sunt organe de constatare (DGAF n.a.), în condiţiile art. 61 din Codul de procedură penală.

    Să notăm că în afara infracţiunilor de la art 296^1 Codul fiscal nu are infracţiuni, ci contribuabilul poate chiar să-şi corecteze declaraţiile fiscale.

    Art. 233^1 Colaborarea cu organele de urmărire penală

    (1) În situaţia în care sunt date sau indicii temeinice cu privire la pregătirea sau săvârşirea unor infracţiuni ce vizează bunuri prevăzute la art. 135 alin. (4) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, ce intră în sfera de aplicare a accizei, organele de urmărire penală pot efectua activităţi de constatare, cercetare şi conservare de probe.

    (2) În situaţia prevăzută la alin. (1) organele de urmărire penală solicită de îndată organelor cu atribuţii de control din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (DGAF n.a.) efectuarea de verificări fiscale conform obiectivelor stabilite.

    (3) La solicitarea organelor de urmărire penală, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unei situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, personalul desemnat din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (DGAF n.a.) efectuează verificări fiscale.

    (4) În cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului, poate fi solicitată Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale, conform obiectivelor stabilite.

    (5) Rezultatul verificărilor prevăzute la alin. (2)—(4) se consemnează în procese-verbale, care constituie mijloace de probă. Procesele-verbale nu constituie titlu de creanţă fiscală în înţelesul art. 110.

    Trebuie să menţionez că PV de la alin 5 au calitate de probă numai pentru una din părţi, organul constatator, ceea ce înseamnă că instanţa poate sau NU să ţină seama de acea probă.

    La Art. 8 CPP se prevede: Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil. În procedura penală lămurirea situaţiei de fapt fiscală nu poate fi urmărită de învinuit pentru că de obicei se face prin practica ilegală a procesului-verbal constatator, neatacabil de către învinuit. Din punctul meu de vedere, organul penal trebuie să permită părţii să-şi prezinte punctul de vedere prin expert, pentru lămurirea situaţiei de fapt fiscale. Dar cum de regulă ne aflăm în faţa unor acte care nu au caracter de acte administrativ fiscale, învinuitului i se refuză un drept de apărare pentru că nu poate să delege către expertul parte analizarea aspectelor fiscale şi contabile pe care procurorul le-a acumulat ca probe, pentru că nu are acces legal la ele.

    Intrebare 2: dacă există o procedură în contenciosul fiscal ar însemna ca procurorul să astepte până se judecă fiscalul şi apoi să pună în mişcare acţiunea penală?

    Nu stiu cum a gândit CEDO. Va pot explica cum am gândit eu. Din punctul meu de vedere, organul penal are obligaţia pe durata urmăririi penale a învinuitului de fraudă/evaziune fiscală, să solicite ANAF o decizie fiscală în condiţiile art. 90 CPF – Stabilirea obligaţiilor fiscale sub rezerva verificării ulterioare, dar această strategie nu convine celor care răspund de arierate.

  4. Daniel UDRESCU spune:

    In data de 18 decembrie 2014 CJUE a emis avizul la cererea de aviz formulată în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE de Comisia Europeană la 4 iulie 2013 „Proiect de acord internațional – Aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – Compatibilitatea proiectului menționat cu Tratatele UE și FUE”

    Unul din punctele majore adresate de CJUE este modificarea majoră în dreptul românesc, respectiv Cauza Fransson:

    171. În ceea ce privește structura Uniunii, este necesar să se sublinieze că respectarea cartei se impune nu numai instituțiilor, organelor, și oficiilor sau agențiilor Uniunii, ci și statelor membre atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Åkerberg Fransson, C 617/10, EU:C:2013:105, punctele 17-21).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD