Cauza Lungu și alții c. României
22 decembrie 2014 | Daniel UDRESCU
* Nota JURIDICE.ro: Ni s-a semnalat că acest articol conține fragmente de text preluate dintr-un material publicat de către un alt autor. Semnalarea a fost făcută pamfletar, însă este îndreptățită. Mulțumind pentru semnalare și ne cerem scuze utilizatorilor JURIDICE.ro și autorului materialului din care au fost preluate fragmente. Potrivit pct. 2 din Condițiile de publicare pe JURIDICE.ro, „materialele propuse spre publicare trebuie să fie originale și să respecte politica editorială a JURIDICE.ro, care este un spațiu al seriozității, cunoașterii și moderației„.
România a pierdut la CEDO. Miza a fost modificarea urmăririi penale a infracţiunilor economice. CEDO nu permite judecarea de două ori pentru aceleaşi fapte, judecata în contenciosul fiscal anulând judecata în penal pe considerentul încălcării principiului securităţii juridice.
Cauza Lungu și alții c. României (CEDO nr. 25129/06, decizie pronunţată 21 octombrie 2014)
Un mit al Parchetului şi instanţelor penale, demontat recent de CEDO în afacerea Lungu şi alţii c. România. Parchetele merg pe asimilarea “contencios=civil” și nici nu iau în considerare hotărârile din contencios (ba chiar le consideră obținute fraudulos atunci când contravin opiniei lor). De asemenea, “estimările” făcute de “specialiștii” parchetelor sunt considerate de către procurori și foarte mulți judecători drept având valoare probantă absolută, un lucru fals pentru că fără un prejudiciu cert calculat de singura autoritate care are acest drept şi fără trecerea prin contenciosul fiscal pentru o decizie definitivă, ANAF nu poate fi parte, pe baza unor estimări.
Reclamanții sunt Ion Lungu, cetățean român, și două companii românești, SUPERMAG Imperial și SUPERMAG Diversitas, care au sediul social în Gura Humorului (România). Activitatea lor principală consta în recondiționarea și revânzarea de anvelope folosite. Domnul Lungu era director și acționar unic al ambelor companii. Cazul se referea la condamnarea penală a reclamanților pentru fraudă fiscală şi punea în discuție o hotărâre finală de încheiere a procedurii fiscale împotriva lor. Compania SUPERMAG Imperial a făcut obiectul unui control fiscal pe care domnul Lungu l-a contestat la Tribunalul Suceava.
În procedura fiscală, societatea Supermag Imperial a contestat actele de control. În urma expertizei administrate sub controlul instanţei, s-a stabilit că din totalul de 30.518 pneuri importate, doar un număr de 464 pneuri au fost vândute fără a fi transformate. Printr-o sentinţă din 17 decembrie 2002 a Tribunalului Suceava, au fost anulate, în parte, obligaţiile fiscale ale societăţii Supermag Imperial, cu excepţia celor corespunzătoare pneurilor netransformate (obligaţiile păstrate fiind de aproximativ 60 euro). Curtea de Apel Suceava – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal a confirmat, la 3 iulie 2003, soluţia Tribunalului Suceava.
În paralel, a fost derulată o procedură penală, vizând acuzaţii de fraudă fiscală în sarcina domnului Lungu, administratorul societăţii. Acesta a fost şi arestat în perioada 10-29 august 2001. Organele de urmărire penală au administrat trei expertize, cu concluzii diferite: în urma verificării şi compensării stocurilor Supermag Imperial şi Supermag Diversitas, n-au putut fi justificate 162 pneuri pentru care s-ar datora obligaţii fiscale (primul raport); în urma verificării şi compensării stocurilor celor două societăţi nu rezultă obligaţii fiscale (al doilea raport); compensarea stocurilor nu era posibilă şi astfel există un prejudiciu de natură fiscală (al treilea raport). Consecvente, instanţele penale l-au condamnat pe reclamantul Lungu la o pedeapsă de doi ani de închisoare cu suspendare pentru evaziune fiscală şi l-au obligat, în solidar cu societăţile, la plata prejudiciului în valoare de aproximativ 130.000 euro. Ultima hotărâre în procedura penală a fost pronunţată la 5 decembrie 2005 de Curtea de Apel Suceava – Secţia Penală. De notat faptul că reclamanţii au invocat, inclusiv în faţa Curţii de Apel, autoritatea de lucru judecat a deciziei din 3 iulie 2003 a Secţiei Comerciale, de Contencios Administrativ şi Fiscal. Secţia Penală, cu trimitere la art. 22 din vechiul Cod de Procedură Penală, a înlăturat aceste susţineri, apreciind că instanţa penală nu este ţinută de constatările instanţei civile în ceea ce priveşte determinarea existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei acuzatului.
Bazându-se în special pe articolul 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil), domnul Lungu și societatea SUPERMAG Imperial au susținut că natura definitivă a hotărârii Curții de Apel Suceava din 3 iulie 2003 nu a fost luată în considerare de către instanța care a pronunțat hotărârea din 5 decembrie 2005 a aceleiași Curți de Apel, ajungându-se la o condamnare penală. CEDO a decis o încălcare a articolului 6 § 1 – în ceea ce privește pe domnul Lungu și societatea SUPERMAG Imperial. Raportat la articolul 6 din Convenție, Curtea i-a dat dreptate domnului Lungu, care obținuse o decizie judecătorească irevocabilă în contencios fiscal – ca apoi să fie, totuși, condamnat penal pentru aceleași fapte. În alte cuvinte, instanța de contencios fiscal a zis una, iar instanța de contencios penal a zis alta.
Prin hotărârea pronunţată la 21 octombrie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut existenţa unei violări a art. 6 par. 1 din Convenţie. Argumentele Curţii sunt mai mult decât elocvente: „Însă, derularea simultană şi în paralel a două proceduri independente cu privire la aceleaşi fapte, care a condus Secţia penală a Curţii de Apel la o nouă apreciere a acestor fapte, radical diferită de hotărârea anterioară a Secţiei comerciale de la aceeaşi Curte de Apel, a adus atingere principiului securităţii juridice (…) În consecinţă, prin aceea că a revenit asupra unui punct al litigiului, care a fost deja tranşat şi care a făcut obiectul unei hotărâri definitive, şi în absenţa unui motiv întemeiat, Curtea de Apel a înfrânt principiul securităţii raporturilor juridice. Din acest motiv, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie a fost încălcat” (par. 46-47).
Suedia a pierdut la Curtea de justiţie a Comunităţii Europene şi CEDO
Miza a fost modificarea urmăririi penale a infracţiunilor economice. CJUE şi CEDO nu permit judecarea de două ori pentru aceleaşi fapte; două principii încălcate, acelaşi rezultat – o dată judecat în contenciosul fiscal, contribuabilul nu poate fi rejudecat în penal.
Împotriva Suediei, în cauza Lucky Dev c. Suediei, CEDO a statuat în ceea ce privește o decizie a unei instanțe de contencios administrativ, care a obținut statutul deres judicata (a se vedea paragr. 56 din hotărâre). CJUE a statuat în cauza Fransson că se aduce atingere principiului prezentat de articolul 4 din Protocolul nr. 7 anexat la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984 (denumit în continuare „Protocolul nr. 7 la CEDO”), intitulat „Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori”. Atât în urmărirea fiscală, cât şi în urmărirea penală, părţile sunt aceleaşi: statul şi contribuabilul, având o identitate de părţi, obiectul este acelaşi şi cauza este aceeaşi, cu excepţia că urmărirea fiscală sancţionează prin plata unor obligaţii, iar cea penală adaugă şi o sancţiune penală. Prezumţia autorităţii de lucru judecat are la bază regula că o constatare (nu neapărat în sens de soluţie privind raporturile litigioase dintre părţi) făcută printr-o hotărâre definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre: res iudicata pro veritate habetur.
În România, art. 28 alin. 2 din NCPP precizează: „Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.”
Hotărârea Fransson răstoarnă cursul normal în sensul în care practica spune că „autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei civile, care soluţionează acţiunea civilă, nu funcţionează în faţa organelor judiciare penale privind existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, însă funcţionează cu privire la alte aspecte (de ex., existenţa şi cuantumul pagubei, rezolvarea unor chestiuni prealabile etc.). CJUE spune că o persoană nu poate fi judecată de două ori pentru aceeaşi faptă, în cadrul domeniului de aplicare a principiului ne bis in idem, şi, cum este judecată fiscal prima dată, nu mai poate fi judecată penal, decât pentru fapte conexe, altele decât cele fiscale. Este art. 28 alin. 2 din NCPP NECONSTITUŢIONAL?
Legea românească este șchioapă tot pentru un motiv economic. Urmăririle penale în cauzele economice de evaziune fiscală au avut un impact major asupra raportărilor internaţionale ale arieratelor României. În trecutul nu prea îndepărtat, între reprezentanţii ANAF, care raportau creanţele fiscale la FMI pentru MFP, şi cei ai Ministerului Public, care efectuau urmăririle penale, a avut loc o discuţie cu privire la o strategie de reducere a creanţelor bugetare, în sensul în care, după declanşarea urmăririi penale pentru firmele fantomă, acestea deveneau certe ca urmare a inspecţiei fiscale urmată de decizia de impunere. Un artificiu fiscal al erei BOC-BLEJNAR condamnă astăzi România. Prin punctul 11 din OUG nr. 54/2010 care introducea art. 233^1, Colaborarea cu organele de urmărire penală, în Codul de procedură fiscală, s-a prezumat FALS că dacă nu sunt certe ele pot fi urmărite penal pe baza unor PROCESE VERBALE, care nu constituie titlu de creanță, deci, care nu trebuie raportate internaţional, dar care nu pot înlocui calitatea ANAF de parte în dosar. Penalul nu te poate condamna pentru o estimare. ANAF trebuie să stabilească o creanţă certă. Acest lucru se poate face numai cu o decizie de impunere. Urmărirea penală trebuie să aştepte ANAF pentru decizia de impunere.
Am prezentat situaţia creanţei fiscale, pentru care singura autoritate învestită să o stabilească este ANAF şi parchetul nu poate să o interpreteze sau să o schimbe. În contenciosul fiscal există o derogare de la art. 28 alin. 2 NNPP, în sensul că exigenţele dreptului European, pendinte cauza Fransson, acordă prevalenţă dacă statul te-a sancţionat printr-o formă de sancţiune fiscală, unde nu mai este posibilă angajarea răspunderii penale pentru aceeaşi faptă, anterior calificată ca fiind o formă de ilicit fiscal.
Parchetele fac parte din Ministerul Public, iar Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi şi îşi exercită atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia, deci nu este parte a Guvernului. Această independenţă nu este adresată de Constituţie, în sensul în care, până la aplicarea art. 148 alin. 4, Parchetul încalcă spiritul prevederilor art. 16 din Constituţie, care statuează că “Nimeni nu este mai presus de Lege.” Să mă explic. Dacă CJUE indică o încălcare a unui drept fundamental, Ministerul Public este DEASUPRA LEGII cu puteri maxime, până când autoritatea judecătorească îi spune altfel. Ministerul Public aplică consecvent legea greşită din România, chiar dacă CJUE spune altfel, până când Parlamentul schimbă legea. De multe ori şi instanţa greşeşte în acelaşi sens, uitând că CJUE deja s-a pronunţat şi pe acest aspect. În acest sens, ne aflăm în faţa unei excepţii de neconstituţionalitate, faţă de obligativitatea adusă de art. 148 din Constituţie, corelată cu art. 16 din Constituţie, Ministerul Public aflându-se în afara LEGII, dar în interiorul abuzului instituţional. Și, de cele mai multe ori, nici instanţa penală habar nu are de Codul fiscal/jurisprudenţa CJUE/CEDO, acceptând și condamnând pe estimări şi ignorând faptul că întâi trebuie să se stabilească un prejudiciu cert. Noroc cu CJUE şi cauza Costanzo, pe care avocaţii să o fructifice.
Un răspuns al unui reputat specialist. Mihaela Mazilu Babel atacă Ministerul Public la baza lui: „sunt convinsă că această instituţie cunoaşte hotărârea Costanzo a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Cauza 103/88). Este adevărat, însă, că nu am văzut articole de specialitate (scrise în România) referitor la incidenţa hotărârii Costanzo asupra obligaţiilor unui procuror, în cursul urmăririi penale – ceea ce este sehr dommage.”
În altă ordine de idei, Cauza Costanzo spune: ”În hotărârile sale din 19 ianuarie 1982, în cauza 8/81 Becker împotriva Finanzamt Münster-Innenstadt [1982] ECR 53, p. 71 și 26 februarie 1986, în cauza 152/84 Marshall v. Southampton și Autoritatea de Sănătate a zonei Sud-Vest Hampshire [1986] ECR 723, la p. 748, Curtea a statuat că ori de câte ori apar dispozițiile unei directive, în măsura în care obiectul lor este în cauză, să fie necondiționate și suficient de precise, aceste dispoziții pot fi invocate de un particular împotriva statului în cazul în care Statul nu a reușit să pună în aplicare directiva în legislația națională până la sfârșitul perioadei de prescriere sau în cazul în care nu a reușit să pună în aplicare directiva în mod corect.”
* Mulțumiri domnului Pop și doamnei Mazilu-Babel pentru informaţiile preţioase.
