Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că dacă după prorogarea de competenţă, în conformitate cu prevederile art. 17 din C. proc. civ. (art. 123 NCPC), cererea incidentală, respectiv cererea de chemare în garanţie este disjunsă, instanţa nu va declina competenţa de soluţionare a acesteia în favoarea instanţei care în mod normal ar fi fost competentă să judece această cerere formulată pe cale principală, chiar dacă cererea principală a fost soluţionată între timp. (Decizia nr. 2708 din 25 septembrie 2014 pronunţată de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect conflict negativ de competență)
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Cu o oarecare intarziere cauzata de proximitatea Sarbatorilor indrasnesc a surprinde ca solutia antamata, deplin justificata pe taramul C.pr.civ.(1865), ar putea suferi nuante decisive pe taramul C.pr.civ.(2010).
In sublinierea ce mi-o propun as ruga sa observati ca, asemenea dispozitiunilor art.17 C.pr.civ.(1865), dispozitiunile art.123 C.pr.civ.(2010) instituie o prorogare legala de competenta in dezlegarea cererilor accesorii, aditionale ori incidentale pe seama instantei chemate sa dea dezlegare cererii principale.
Doar ca in caz de pluralitate de cereri principale, prin dispozitiunile art.99 alin.1 C.pr.civ.(2010) legiuitorul aparent nu mai imbratiseaza solutia prorogarii de competenta pentru acele cereri principale care ar putea fi captate sub jurisdictia acelei instante competente exclusiv pentru vreuna din ele ori a celei mai inalte in grad, ci solutia disjungerii (observ că institutia disjungerii nu mai este tratata in ordinea procesuala noua, asa cum ea isi gasea o oarecare asezare statornica pe taramul dispozitiunilor art.165 C.pr.civ.-1865).
O astfel de distinctie m-ar putea duce cu gandul ca in caz de pluralitate de cereri principale la care s-a putea alatura oaresce cereri accesorii, aditionale ori incidentale, mai intai se va impune identificarea carei cereri principale i-ar fi proprie vreuna din acestea din urma pentru ca, in caz de competenta diferita, disjungerea celei principale sa conduca in mod necesar si la disjungerea si a celei accesorii, incidentale ori aditionale care i se ataseaza.
Un asemenea test doar aparent se va putea face cu usurinta si fara eventuale discutii ulterioare, mai cu seama ca dispozitiunile art.99 alin.1 C.pr.civ.(2010) se raporteaza la identificarea pluralitatii de cereri principale pe „fapte ori cauze diferite”, pentru ca deindata, prin dispozitiunile art.99 alin.2 C.pr.civ.(2010) sa incerce din nou solutia prorogarii de competenta pentru jurisdictia cea mai inalta in grad (fara a se mai referi si la vreuna exclusiva – a vreunui tribunal sau complet specializat asa cum distinge art.123 alin.1-2 C.pr.civ.-2010), insa premisa unei astfel de prorogari este constituita doar de identitatea de cauza ori, in cazul in care cauzele ar fi diferite, pe stransa legatura dintre ele, ramanand discret in privinta „faptelor”.
Sublinierile ce preced sunt apte a induce o inconsecventa procesuala, unele instante confruntate cu astfel de ipoteze fiind firesc seduse de posibilitatea de a-si degreva rolul prin despartirea acelor cereri principale, impreuna cu cele accesorii, aditionale ori incidentale atasate lor, ce nu sunt tocmai sub jurisdictia lor, in timp ce altele, manate de edictul cuprins in art.99 alin.2 C.pr.civ.(2010) si de marja larga de apreciere a stransei legaturi de cauza dintre ele isi vor asuma prorogarea de competenta si in privinta lor. Diferentele surprinse abstract par a fi ambele ingaduite de legiuitor in circumstante apropiate, dar care, pe fondul unei puternice contradictorialitati va naste incertitudini justitiabililor implicati ce, nu-i asa, degraba vor specula lipsa de predictibilitate atunci cand masurile luate nu li se vor potrivi intereselor lor judiciare legitime. O unificare a solutiilor nici nu s-ar putea realiza decat eventual prin mijlocirea unui iluzoriu RIL, nefiind o chestiune de drept material, institutia circumscrisa dispozitiunilor art.519 C.pr.civ.(2010) fiind de plano inlaturata.
Nu in cele din urma gasesc prilejul a va dori tuturor un an cu nemasurate bucurii! V.B.