Discuții ref. aplicarea art. 1247 alin. 3 din NCC în cazul interpretării art. 132 alin. 3 din Legea nr. 31/1990
23 decembrie 2014 | Adrian VÂRGOLICI
Prezentul articol este generat de o notă critică la decizia nr. 3915/13.11.2013 a ÎCCJ – Secția a II-a civilă, pronunțată în dosarul nr. 2342/111/2007[1], notă critică publicată pe site-ul JURIDICE.ro în data de 15 august 2014[2].
În speța obiect al dosarului de mai sus, în dispută era interpretarea art. 132 alin. 3 din Legea nr. 31/1990[3], respectiv dacă acționarul, care invocă în justiție, pe cale de acțiune, nulitatea absolută a unei hotărâri generale a asociaților, trebuie sau nu să îndeplinească și cerințele art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990[4], în sensul de a nu fi participat la adunarea generală în care s-a adoptat hotărârea ori să fi votat contra și să fi cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței.
Astfel, interpretarea art. 132 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 ridică următoarele întrebări:
Regimul prevăzut de art. 132 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 este, în privința posibilității invocării de către acționarii unei societăți comerciale a nulității absolute a unei hotărâri a adunării generale, unul care prevede condiții speciale, ca și în cazul invocării nulității relative, respectiv neparticiparea la adunarea generală sau votul contra și solicitarea de inserare a acestuia în procesul-verbal al ședinței[5], prevăzute la art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, care să fie aplicabile și în cazul invocării nulității absolute a hotărârii generale a acționarilor, ori aceste cerințe nu se impun, nulitatea absolută putând fi invocată de orice persoană interesată, deci și de acționarii care se află în alte ipoteze decât cele două indicate la alin. 2 a art. 132 din Legea societăților comerciale?
Este vorba despre o “circumstanțiere”, o particularizare, o limitare a interesului acționarilor care invocă nulitatea absolută, făcută de legiuitor, prin impunerea unor cerințe speciale, ca și în cazul invocării nulității relative (neparticiparea la adunarea generală sau votul contra și solicitarea de inserare a acestuia în procesul-verbal al ședinței) sau cerințele pe care trebuie să le îndeplinească interesul acționarilor care invocă nulitatea absolută sunt cele comune, nefiind necesare condițiile impuse interesului de art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990?
Regimul juridic al nulității absolute, despre care face vorbire art. 132 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, este unul aferent în toate privințele dreptului comun sau, referitor la acționarii societății, legiuitorul a impus, în privința existenței interesului acestora de a acționa în justiție printr-o acțiune în nulitate, cerințe speciale (neparticiparea la adunarea generală sau votul contra și solicitarea de inserare a acestuia în procesul-verbal al ședinței), astfel încât alin. 3 al articolului menționat este în strânsă legătură cu cerințele impuse, sub acest aspect, de alin. 2 al aceluiași articol?
În argumentarea opiniei în sensul că decizia nr. 3915/13.11.2013 a ÎCCJ – Secția a II-a civilă, pronunțată în dosarul nr. 2342/111/2007, ar fi “profund nelegală” și că interesul acționarilor care invocă nulitatea absolută nu trebuie a fi interpretat în sensul că ar fi fost circumstanțiat de legiuitor îndeplinirii anumitor cerințe speciale (neparticiparea la adunarea generală sau votul contra și solicitarea de inserare a acestuia în procesul-verbal al ședinței, prevăzute de art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990), autorul notei critice a făcut trimitere (printre altele) și la prevederile art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil[6], pentru a sublinia concepția legiuitorului asupra nulității absolute și pentru a susține că dacă instanțele de judecată sunt obligate, în prezent, să invoce din oficiu nulitatea absolută a unui act, ar rezulta că, a fortiori, această posibilitate ar trebui recunoscută și acționarului (sau asociatului), fără a distinge după felul cum a votat (pentru sau împotrivă).
1. Prezentul comentariu are în vedere, în principal, argumentarea din nota critică a existenței interesului reclamantului de a acționa în justiție cu acțiune în anulare pe motiv de nulitate absolută, prin trimiterea la prevederile art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil referitoare la obligația instanței de a invoca din oficiu nulitatea absolută.
2. Apreciez că trimiterea la art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil nu folosește, prin ea însăși, ca argument în sensul acceptării calității procesuale active a asociatului care s-a abținut sau care a votat pentru în ședința adunării generale a asociaților.
Mai întâi, trebuie precizat faptul că, potrivit art. 1247 alin. 2 din noul Cod civil, nulitatea absolută poate fi invocată atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție.
Art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil prevede că instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.
Este limpede pentru oricine că o instanță de judecată nu poate declanșa un proces civil.
După cum s-a arătat în doctrină[7], invocarea din oficiu de către instanță a nulității absolute nu trebuie înțeleasă în sensul că instanța ar putea să se sesizeze din oficiu cu o acțiune în declararea nulității absolute a unui act juridic, adică fără a exista o cerere de chemare în judecată, regulat formulată, inclusiv sub aspectul existenței calității procesuale pasive a reclamantului.
Atunci când se spune că instanța poate să invoce din oficiu nulitatea absolută a unui act juridic, se are în vedere ipoteza în care o parte își întemeiază pretenția împotriva celeilalte părți pe respectivul act juridic, a cărui executare o solicită, iar instanța, constatând (chiar și în lipsa invocării unei astfel de excepții-apărări de către pârât) că actul juridic ce constituie fundamentul pretenției deduse judecății este lovit de nulitate absolută, va respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată (nu va ține cont de act pe motiv că este nul absolut), fără însă a putea pronunța și nulitatea actului juridic (afară de situația în care pârâtul a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat constatarea nulității respectivului act)[8].
Dacă s-ar accepta, prin absurd, teza contrară ar însemna că orice persoană care nu are calitate procesuală activă (inclusiv cei care nu justifică niciun interes) să poată formula cererea de chemare în judecată pe motiv că, fiind vorba despre o nulitate absolută, aceasta trebuie invocată de instanță din oficiu (exemplul este dat pentru a se înțelege absurditatea situației).
Invocarea din oficiu de către instanță a nulității absolute nu poate avea loc decât în cadrul unui proces regulat deschis, inclusiv sub aspectul existenței calității procesuale active a reclamantului, pentru că, dacă cererea de chemare în judecată este formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, evident, instanța nu va mai putea analiza alte aspecte care țin de validitatea actului juridic indicat în acțiune.
Instanța nu poate conferi ea însăși calitate procesuală activă reclamantului, prin invocarea nulității absolute.
Lipsa calității procesuale active a reclamantului, respectiv lipsa posibilității unei persoane de a putea declanșa în mod legal un proces nu poate fi acoperită de instanță prin invocarea nulității absolute și nu acesta este sensul art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil.
Calitatea procesuală activă a reclamantului de a deschide un proces printr-o cerere de chemare în judecată nu se poate legitima pretinzându-se obligativitatea instanței de a invoca din oficiu nulitatea absolută a actului juridic, întrucât această obligativitate funcționează în condițiile descrise mai sus, adică pe cale de excepție, în cadrul unui proces regulat promovat
3. Apreciez că regula generală prevăzută de art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil nu justifică, prin ea însăși, susținerea în sensul că, a fortiori, ar trebui să se recunoască părții posibilitatea de a invoca nulitatea absolută în orice condiții, în raport de următoarele aspecte:
Astfel, se susține că dacă se dă instanței posibilitatea de a invoca din oficiu nulitatea absolută, cu atât mai mult trebuie să se recunoască părții posibilitatea de a o invoca în orice condiții, fără circumstanțierea acestora.
Afirmația de mai sus nu ține însă seama de un aspect de ordin procesual.
Mai întâi, trebuie menționat că, în doctrină[9], s-a arătat că nulitatea absolută este menită să ocrotească un interes general, așa încât trebuie să se dea posibilitatea unui cerc larg de persoane sau organe să invoce o asemenea nulitate.
Însă, sub aspectul “cercului larg de persoane” care pot să invoce nulitatea absolută, aceiași autori din doctrină[10] au arătat că: “Acordând unui cerc larg de persoane posibilitatea de a invoca nulitatea absolută a unui act juridic, legea le acordă acelor persoane calitate procesuală activă, dar aceasta nu însemnă că, în mod automat, ele ar justifica și un interes propriu, deoarece, în privința condițiilor procesuale ale exercitării acțiunii civile, calitatea procesuală nu se confundă cu interesul”.
Așadar, chestiunea “cercului larg de persoane”, cărora legea le acordă calitate procesuală activă, nu exclude circumstanțierea pe care legiuitorul o poate face, pentru unele dintre aceste persoane, sub aspectul interesului de a acționa.
Reglementând faptul că instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută, art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil nu are în vedere o anumită nulitate absolută, stabilită pentru o situație concretă, ci are în vedere multitudinea de nulități absolute care pot să existe.
Or, faptul că există o multitudine de cazuri de nulitate absolută nu înseamnă că toate acestea sunt reglementate exact la fel (în același mod) în privința condițiilor particulare de existență a fiecăreia dintre nulități și în privința cerințelor de exercitare a lor, inclusiv în privința interesului de a acționa. Interesul de a acționa poate fi circumstanțiat de legiuitor în anumite cazuri speciale.
Legea poate impune îndeplinirea anumitor cerințe pentru ca nulitatea (inclusiv cea absolută) să existe și poate să prescrie anumite reguli pentru ca nulitatea (chiar și cea absolută) să poată fi operantă.
Invocarea din oficiu, de către instanță, a nulității absolute, conform art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil, trebuie analizată și raportată la fiecare caz concret de nulitate absolută în parte, deci, la cazul particular al fiecărui motiv de nulitate absolută și la cerințele impuse de legiuitor pentru existența și exercițiul fiecărei nulități absolute în parte.
Așadar, mai întâi, se analizează cazul concret de nulitate absolută, condițiile de existență ale acesteia și cerințele în care poate fi operantă nulitatea absolută și apoi, dacă sunt întrunite cerințele impuse de legiuitor cazului concret de nulitate, instanța va trece la aplicarea art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil, invocând din oficiu nulitatea.
Apoi, trebuie observat că nulitatea (fie ea și absolută) se invocă în mod normal în justiție de către părți, ori pe cale de acțiune, ori pe cale de excepție (mijloc de apărare pe fond împotriva pretențiilor reclamantului, deci de drept substanțial).
Regula generală a invocării din oficiu, de către instanță, a nulității absolute nu privează partea de puterea proprie de a cere desființarea actului și nici nu conferă în beneficiul părții apărări peste cele pe care partea le poate face prin prisma situației sale circumstanțiate de legiuitor.
Am arătat deja că judecătorul nu se poate sesiza pe el însuși.
Deci, instanța invocă nulitatea absolută pe calea excepției, care, evident, astfel invocată, operează doar în favoarea uneia dintre părțile litigante (pârâtul[11]), suplinindu-i apărările în caz de pasivitate.
Dar, instanța poate invoca din oficiu nulitatea absolută doar într-un anumit cadru procesual și în anumite circumstanțe, nu oricum și orice ar fi.
Astfel, de exemplu, în cazul unui proces în pretenții intentat în temeiul unui contract împotriva unei persoane fără absolut nicio legătură cu respectivul contract, este evident că instanța, din oficiu, nu poate invoca nulitatea absolută a contractului, pentru ca, astfel, cererea formulată împotriva pârâtului să fie respinsă.
Aceasta pentru că pârâtul, terț dezinteresat în cauză, nu ar fi avut el însuși posibilitatea de a invoca nulitatea absolută, fiind străin de contract.
Iată că instanța nu poate invoca nulitatea absolută (care operează în beneficiul uneia dintre părți), decât în condițiile în care și partea o putea face.
Lipsa interesului părții pentru a putea invoca nulitatea absolută atrage și imposibilitatea invocării din oficiu, de către instanță, a nulității absolute în beneficiul acelei părți.
Aceasta chiar dacă justificarea instituirii regulii că instanța invocă din oficiu nulitatea absolută este ocrotirea unui interes obștesc, general.
Dacă interesul părții, care are dreptul să invoce nulitatea absolută, este circumstanțiat de legiuitor, aceeași regulă se va impune în mod firesc și instanței de judecată.
Altfel spus, instanța este “legată” de “condiția procesuală” a părții în favoarea căreia operează nulitatea absolută chiar și în situația în care nulitatea este absolută, iar invocarea se poate face și din oficiu.
Așadar, atunci când se spune că instanța are calitatea de a invoca din oficiu nulitatea absolută, trebuie ținut seama în concret de cadrul procesual și de posibilitatea circumstanțiată a părții în favoarea căreia operează nulitatea absolută de a o invoca în respectiva speță.
Dacă condițiile în care partea poate invoca nulitatea absolută sunt circumstanțiate, instanța trebuie să le respecte, atunci când invocă din oficiu (față de pasivitatea părții) nulitatea absolută.
Este limpede că legea poate impune îndeplinirea anumitor cerințe pentru ca nulitatea (inclusiv cea absolută) să existe și poate să prescrie anumite reguli pentru ca nulitatea (chiar și cea absolută) să poată fi invocată.
Că este așa rezultă inclusiv din faptul că, de exemplu, pentru invocarea nulității relative, reglementate de art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, legiuitorul a derogat de la regimul juridic de drept comun al nulității relative în privința termenului de prescripție al dreptului de a invoca o astfel de nulitate, impunând, pentru introducerea acțiunii în justiție[12], un termen de prescripție special de 15 zile de la data[13] publicării hotărârii adunării generale a acționarilor în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, spre deosebire de termenul comun de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 1249 alin. 2, raportat la art. 2517 și 2529 din noul Cod civil, care reglementează regula generală cu privire la termenul de invocare a nulității relative.
De asemenea, în cazul special prevăzut de art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 cu privire la invocarea nulității relative de către acționari[14], se observă că legiuitorul a derogat de la regimul juridic general al nulității absolute, impus de art. 1248 alin. 2 din noul Cod civil, care prevede că nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată, adică, de regulă, de părțile actului juridic atins de nulitate relativă[15].
Legiuitorul, în art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, a impus condiții suplimentare acționarilor, prevăzând că aceștia pot invoca, prin acțiune în justiție, nulitatea relativă, doar dacă au lipsit de la ședința în care s-a adoptat hotărârea adunării generale a acționarilor, ori au fost prezenți și au votat contra, cerând să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței.
Așadar, sfera persoanelor care pot invoca nulitatea absolută nu este delimitată doar prin raportare la noțiunea interesului personal (particular) al subiectului de drept interesat în formularea acțiunii în anulare (partea actului juridic), ca în dreptul comun, ci sunt impuse acționarului și condiții suplimentare care particularizează interesul celui căruia îi este permis să acționeze cu acțiune în anulare în justiție, respectiv se impune o dublă limitare (îngrădire)[16]: acționarul să fi lipsit de la ședința în care s-a adoptat hotărârea adunării generale a acționarilor, ori să fi fost prezent și să fi votat contra, cerând să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței.
Tot astfel, legiuitorul poate impune, în cazuri speciale, îndeplinirea anumitor cerințe pentru ca nulitatea absolută să existe și poate să prescrie anumite reguli pentru ca nulitatea absolută să poată fi invocată.
Partea nu poate pretinde existența nulității și nu o poate invoca în alte condiții decât cele prevăzute de lege.
Situația este similară și din perspectiva instanței de judecată.
Astfel, invocând din oficiu nulitatea absolută, instanța de judecată nu o poate face să existe și să funcționeze în alte condiții decât cele prescrise de legiuitor.
Altfel spus, deși instanța poate invoca din oficiu nulitatea absolută, nu o poate face fără a respecta condițiile de existență și de operare a acesteia, respectiv nu poate înlătura cerințele impuse de legiuitor.
Instanța nu poate ca, invocând din oficiu nulitatea absolută, să o facă să existe și să fie operațională în alte condiții decât cele stabilite de legiuitor, întrucât nu este vorba despre nulități pretoriene[17] (cu condiții create de judecător peste legiuitor).
Când pârâtul rămâne în pasivitate, instanța nu poate invoca din oficiu nulitatea absolută care să opereze în favoarea părții pasive, decât în aceleași condiții în care o putea face și partea pasivă (a se vedea exemplul cu terțul dezinteresat), pentru că s-ar conferi instanței mai multe drepturi decât are partea însăși, atunci când se pune problema posibilităților acesteia de apărare împotriva pretențiilor părții adverse.
Dacă legea permite pârâtului să se apere doar într-un anumit mod, circumstanțiat, instanța de judecată nu va putea încălca această regulă sub pretextul că, din oficiu, are dreptul să ridice apărări care să opereze în beneficiul acestuia, altele decât cele permise de lege pârâtului.
După cum s-a precizat deja, regula generală a invocării din oficiu, de către instanță, a nulității absolute nu privează partea de puterea proprie (dar circumstanțiată în cazul supus dezbaterii) de a cere desființarea actului și nici nu conferă, în beneficiul părții, apărări peste cele pe care partea le poate face prin prisma situației sale circumstanțiate de legiuitor.
Dacă legea impune anumite condiții unei părți, pentru a putea face operațională nulitatea în beneficiul său, instanța nu poate, sub pretextul că partea a rămas în pasivitate, iar nulitatea se invocă și din oficiu, să eludeze cerințele impuse de legiuitor (circumstanțierea făcută de legiuitor) pentru invocarea nulității de către partea pasivă în favoarea sa.
Trimiterea la art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil apare astfel ca fiind ineficientă ca argument pentru recunoașterea calității procesuale a asociaților de a solicita, în orice condiții, nulitatea absolută a hotărârii AGA, pe motiv că nulitatea se invocă și din oficiu de către instanță, dacă se are în vedere circumstanțierea interesului asociaților de a acționa (doar dacă au lipsit ori au votat contra și au cerut să se insereze votul contra în procesul-verbal al ședinței).
Interpretarea principiului general că judecătorul invocă din oficiu nulitatea absolută nu trebuie înțeles și analizat în sensul că instanța poate face ceva ce nu poate face însăși partea în beneficiul căreia se invocă nulitatea absolută, astfel încât consecința ce s-ar desprinde de aici ar fi aceea că trebuie să se recunoască și părții dreptul de a acționa în același fel.
Este inexactă susținerea în sensul că o parte poate invoca în beneficiul său, în cadrul unui proces, nulitatea absolută în condiții circumstanțiate, iar instanța poate invoca nulitatea absolută din oficiu, în beneficiul acelei părți, fără a ține seama de condițiile în care chiar partea o putea invoca dacă nu ar fi rămas în pasivitate.
Judecătorul invocă din oficiu nulitatea absolută în aceleași condiții în care ar fi putut să o facă și partea din proces al cărei interes este circumstanțiat de lege anumitor cerințe.
Art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil este greșit interpretat în sensul că instanța poate oricum și în orice situație invoca nulitatea absolută, din oficiu, în beneficiul uneia dintre părțile litigante, fără a se ține seama de cerințele impuse de legiuitor acelei părți din proces în beneficiul căreia operează nulitatea, pentru ipoteza în care aceasta nu ar rămâne în pasivitate și ar invoca ea însăși nulitatea absolută.
Trebuie plecat de la stabilirea cerințelor pe care legea le impune pentru ca nulitatea absolută să existe și de la regulile prescrise pentru funcționarea acesteia, pentru a se face aplicarea art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil, respectiv pentru a se observa când poate instanța invoca din oficiu nulitatea absolută.
Instanţa cercetează mai întâi cerinţele de existenţă şi funcţionalitate ale nulităţii absolute şi apoi, conform art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil, face aplicarea acesteia din oficiu, potrivit textului de lege care reglementează respectiva nulitate.
Art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil permite judecătorului să invoce nulitatea absolută, însă nu creează condiţiile concrete în care poate exista o nulitate într-o anumită ipoteză.
Textul art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil nu justifică, prin el însuși, argumentația în sensul necesității recunoașterii posibilității asociatului de a acționa în justiție, indiferent de împrejurare.
Pentru că, atunci când, în situația pasivității părții, instanța invocă nulitatea, în condițiile de procedibilitate[18] impuse de lege exercițiului acestei nulități, o face tot din oficiu, conform art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil.
Art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil este respectat și atunci când interpretarea art. 132 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 s-ar face prin prisma alin. 2 al aceluiași articol (neparticiparea acționarului la adunarea generală sau votul contra și solicitarea de inserare a acestuia în procesul-verbal al ședinței), iar instanța ar invoca din oficiu nulitatea absolută, după ce, în prealabil ar constata că sunt impuse cerințele impuse suplimentar de legiuitor.
Rezultă că tranșarea disputei cu privire la interpretarea art. 132 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 (dacă se aplică sau nu cerința neparticipării la vot a acționarului, respectiv cerința votului contra a acestuia și solicitarea de inserare a votului contra în procesul-verbal al ședinței) nu se poate face prin invocarea, ca argument în sensul inexistenței cerințelor suplimentare impuse de art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, a art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil, pentru că în cazul în care s-ar adopta varianta de interpretare în sensul că aceste impedimente ar fi impuse de legiuitor, nu ar însemna că ar exista vreo contradicție cu reglementarea de la art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil.
Dimpotrivă, instanța de judecată tot ar fi obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută, în caz de pasivitate a părții (acționarului), însă cu respectarea cerințelor în care și acesta putea să o invoce, adică cu respectarea cerințelor suplimentare impuse de legiuitor pentru această ipoteză de nulitate absolută în materie societară, pentru că instanța nu poate avea, în privința apărărilor ce profită uneia dintre părți, mai multe drepturi decât are însăși partea.
Așadar, argumentul în sensul că dacă instanțele de judecată sunt obligate, în prezent, să invoce din oficiu nulitatea absolută a unui act, ar rezulta că, a fortiori, această posibilitate ar trebui recunoscută și acționarului (sau asociatului), fără a distinge după felul cum a votat (pentru sau împotrivă), nu poate fi primit, câtă vreme aplicarea art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil presupune mai întâi cercetarea, din partea instanței de judecată, a cerințelor specifice impuse de legiuitor pentru a exista nulitate absolută și pentru ca aceasta să fie operantă, inclusiv din perspectiva părții în beneficul căreia ar funcționa nulitatea.
Considerăm că, în nota critică, s-a pornit în ordine inversă atunci când s-au invocat prevederile art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil, respectiv de la acest articol către interpretarea condițiilor existenței și condițiilor de operare a nulității și nu de la cerințele impuse de legiuitor pentru existența și funcționarea nulității, pentru a se observa în ce condiții se aplică art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil.
S-a observat că distincția dintre nulitatea relativă și nulitatea absolută interesează exercițiul nulității[19].
Or, exercițiul anumitor nulități poate fi reglementat, în cazuri speciale, de legiuitor, prin impunerea unor cerințe specifice (inclusiv sub aspectul circumstanțierii și particularizării interesului de a acționa în justiție), astfel încât, într-o atare situație, trimiterea la regula generală (care impune judecătorului să invoce din oficiu nulitatea) nu poate schimba situația.
Dar, după cum s-a spus[20], nu există materie mai obscură ca materia nulităților. Într-o opinie din doctrină[21], în sensul circumstanțierii la care am făcut trimitere, se arată că această particularitate a dovedirii interesului prin simpla dovadă a calității de acționar care a absentat de la adunare sau a votat împotriva hotărârii atacate se întâlnește și în cazul unei acțiuni în nulitate absolută, atunci când ea este introdusă de un acționar.
Astfel, se poate interpreta că întinderea “interesului” persoanei care poate acționa în justiție a fost limitată de legiuitor, în privința acționarilor, doar la situația în care aceștia nu au participat la ședința AGA ori au votat contra și au cerut să se insereze respectivul vot în procesul-verbal al ședinței.
Această limitare a întinderii “interesului” asociaților, în sensul de a se aprecia de legiuitor că au interes de a ataca în justiție hotărârea AGA doar dacă nu au participat la ședința AGA ori au votat contra și au cerut să se insereze respectivul vot în procesul-verbal al ședinței, este posibil să aibă și alte rațiuni.
Nu este de conceput, de exemplu, ca asociații, care au votat în favoarea hotărârii AGA, să poată să ceară ulterior pronunțarea nulității absolute a acesteia, deoarece, în acest fel, s-ar ajunge la o reformulare a voinței sociale (o răzgândire a acționarului, care ar ajunge să își modifice votul prin formularea unei acțiuni în justiție) într-un alt cadru decât cel prescris de Legea nr. 31/1990, și anume în cadrul adunării generale a acționarilor[22].
Este motivul pentru care se poate interpreta în sensul că legiuitorul a apreciat că interesul de a acționa în justiție este circumscris, în privința asociaților, existenței anumitor împrejurări (neparticipare la adunarea generală ori vot contra cerut a fi inserat în procesul-verbal).
Or, sub aspectul circumstanțierii interesului juridic al asociatului, se observă că ÎCCJ a făcut vorbire pe larg în decizie[23] despre “condiția specială prevăzută de art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990” pe care trebuie să o îndeplinească asociatul pentru a putea acționa în justiție, condiție la care alin. 3 a aceluiași articol trebuie raportat, precum și că interesul legitim nu poate fi justificat doar pe calitatea de asociat, precizând în mod expres că “interesul legitim al unui asociat de a ataca hotărârile AGA este circumstanțiat de lege, care instituie condiția de a fi votat contra în AGA”.
A mai precizat, în mod expres, ÎCCJ că: “art. 132 alin. (2) din Legea societăților comerciale operează o calificare legală a caracterului legitim al interesului în persoana asociaților, cu consecința că interesul asociaților care au participat la AGA este prezumat legitim atât timp cât au votat împotriva adoptării hotărârilor AGA atacate și au cerut să se consemneze aceasta în procesul verbal. Interesul este nelegitim dacă aceștia nu au votat împotriva adoptării hotărârilor AGA atacate”.
Consider, însă, că mai potrivit ar fi ca disputa referitoare la interpretarea art. 132 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, respectiv dacă acesta are sau nu în vedere circumstanțierea impusă de art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 (neparticiparea acționarului la adunarea generală sau votul contra și solicitarea de inserare a acestuia în procesul-verbal al ședinței), să se tranșeze pornindu-se mai întâi de la calitatea de acționar al celui care dorește să invoce nulitatea, respectiv dacă sunt valabile argumentele care au impus instituirea circumstanțierii interesului acționarilor în cazurile de nulitate relativă[24] (responsabilizarea acționarilor, neîncurajarea lipsei de diligență a acestora, descurajarea invocării propriei turpitudini[25], neîncurajarea abuzului[26] de drept[27] al acționarilor în sensul de a vota pentru adoptarea hotărârii adunării generale și de a ataca, mai apoi, în justiție hotărârea) și pentru cazurile de nulitate absolută, precum și în ce măsură sunt aceste argumente importante și relevante atunci când este vorba despre o nulitate absolută.
4. În plus, legat de trimiterea la regimul nulității absolute, care nu poate fi acoperită, consider că este total nejustificat raționamentul din nota critică în sensul de a se accepta că legitimarea procesuală activă ar putea fi recunoscută asociatului administrator chiar și pentru faptul că, prin respingerea acțiunii sale, s-ar ajunge la situația în care nulitatea absolută să poată fi acoperită[28].
Urmând același raționament al imposibilității acoperirii nulității absolute, ar însemna a se admite că are calitate procesuală activă orice persoană care nu are absolut nicio legătură cu societatea, respectiv unei persoane care nu manifestă niciun interes, precum și că instanța ar putea să invoce din oficiu nulitatea absolută chiar și în cadrul unui proces neregulat început, respectiv inițiat de o persoană lipsită de calitate procesuală activă și de orice interes.
Imposibilitatea acoperirii nulității absolute nu se confundă cu regimul nulității de drept și nu înseamnă că nulitatea operează de drept, fără a fi pronunțată de instanță.
Chiar dacă o nulitate absolută nu poate fi acoperită, actul juridic lovit de această nulitate își produce efectele câtă vreme nulitatea nu a fost pronunțată pe cale judecătorească, pentru că nu este vorba despre o nulitate care să opereze de drept.
Or, faptul că un act juridic lovit de nulitate absolută produce încă efecte, deoarece părțile cărora legea le permite să acționeze în justiție au rămas pasive, nu justifică conferirea calității procesuale active și recunoașterea interesului de a acționa oricărei persoane, în afara limitelor impuse de lege, sub motivul că respectiva nulitate nu poate fi acoperită și, cu toate astea, actul juridic produce încă efecte, deci, ar trebui, pentru a se combate aceasta, să se acționeze în orice condiții pentru anularea respectivului act.
5. Trebuie subliniat și că ÎCCJ – Secția a II-a civilă, pronunțând, în dosarul nr. 2342/111/2007, decizia nr. 3915/13.11.2013, nu a încălcat regula potrivit căreia instanţele de fond sunt suverane în aprecierea şi stabilirea situaţiei de fapt, așa cum se susține în nota critică, ci, doar în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt deplin stabilite, a dat o calificare legală faptelor constatate (situației de fapt), alta decât cea dată de instanța de fond și agreată de reclamant.
Altfel spus, nu a cenzurat constatarea faptelor, ci calificarea legală a faptelor constatate la fond.
Or, aceasta intră în competențele stabilite instanței de recurs.
Astfel, din cuprinsul deciziei nr. 3915/13.11.2013, pronunțată de ÎCCJ – Secția a II-a în dosarul nr. 2342/111/2007, se observă că prima instanță (Tribunalul Bihor) a reținut următoarea stare de fapt: “Conform procesului verbal al ședinței AGA din 11 mai 2007 autentificat din 11 mai 2007 de BNP – M. A., la ședință au participat toți asociații SC T.G.I.E. SRL, respectiv M. I., M. V. și SC R. D. SA reprezentat de R. A. Reclamantul M. I. nu a votat (f. 123-134)”.
ÎCCJ, în decizia de mai sus, a redat următoarea stare de fapt: ”În speţa, asociatul M. I. a participat la adunările generale ale căror hotărâri sunt contestate, dar a refuzat să îşi exprime votul, nefiind astfel în situaţia specifică a art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 de a vota împotrivă şi de a cere să se insereze acest aspect în procesul-verbal al şedinţei”, ceea ce nu reprezintă o reconsiderare a stării de fapt ori o reinterpretare a probelor, ci o redare a stării de fapt reținute de către prima instanță.
În decizia nr. 3915/13.11.2013, ÎCCJ a reținut, ca motiv de admitere a recursului și apelului formulate de M. V. și S.C. T.G.I.E. S.R.L. și de schimbare a sentinței primei instanțe, faptul că “Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 132 din Legea nr. 31/1990. Astfel, în mod eronat, instanța de apel a considerat că reclamantul are calitate procesuală activă, prevederile art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 nefiind aplicabile. Aceasta interpretare nesocotește prevederile alin. (2) al aceluiași art. 132 din Legea nr. 31/1990, care stabilește condițiile în care asociații pot contesta hotărârile adunării generale ale asociaților”, precum și împrejurarea că “sub acest aspect, decizia recurată, care a reținut calitatea procesuală activă a reclamantului, este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de apel a considerat că această condiție specială nu-și găsește aplicare dacă se invocă de către asociat o cauză de nulitate absolută”.
Se observă, așadar, că în decizie, ÎCCJ vorbește doar despre interpretarea textelor de lege (art. 132 alin. 2 și 3 din Lege nr. 31/1990), fără absolut nicio legătură cu starea de fapt.
6. Chestiunile invocate în nota critică în legătură cu pretinsa nerespectare de către ÎCCJ a puterii de lucru judecat, izvorâtă dintr-un litigiu identic (pct. 3.8 alin. 2 din notă), nu au suport, întrucât, observându-se care sunt părțile din speța în care s-a pronunțat decizia nr. 3915/13.11.2013, precum și ipoteza acolo discutată și care sunt părțile și situația juridică din speța în care s-a pronunțat decizia nr. 713/2012[29] (aici asociatul reclamant nu a fi participat personal la AGA, iar reprezentarea acestuia a fost făcută fraudulos, cu depășirea limitelor mandatului, constatată prin decizia civilă nr. 2084 din 3 iunie 2010 a ÎCCJ), rezultă că nu există “identitate” de ipoteze (căci similar nu e același lucru cu identic) și nici măcar de părți, astfel încât nu poate fi vorba de puterea de lucru judecat al acestei din urmă decizii față de părțile din speța pe care o comentează nota critică și nici măcar de opozabilitatea deciziei nr. 713/2012 față de decizia nr. 3915/2013, câtă vreme asociatul M. I. nici măcar nu a fost parte în dosarul în care s-a pronunțat decizia nr. 713/2012 de către ÎCCJ.
Cât privește pretinsa încălcare, prin decizia nr. 3915/2013, a practicii anterioare a ÎCCJ (a deciziei nr. 713/2012) despre care se face vorbire la începutul notei critice, se observă că ÎCCJ a argumentat pe larg, în decizia nr. 3915/2013, de ce nu este vorba despre o încălcare a practicii anterioare a instanței supreme, indicând faptul că în decizia nr. 713/2012 era vorba despre adoptarea unor hotărâri AGA în frauda și în absența totală a unui asociat, fiind îndeplinită de plano, în persoana asociatului și cerința de procedibilitate instituită de art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 (sub aspectul lipsei de la ședința AGA), în condițiile convocării nelegale și reprezentării frauduloase, spre deosebire de speța de față, în care asociatul care solicită nulitatea absolută a hotărârii adunării generale a participat la ședința AGA, dar a refuzat să își exprime votul.
[1] Conținutul complet al deciziei nr. 3915/13.11.2013 pronunțată de ÎCCJ – Secția a II-a civilă în dosarul nr. 2342/111/2007.
Decizia de mai sus pronunțată de ÎCCJ a schimbat (în urma admiterii recursului împotriva deciziei nr. 1/CC/10.04.2012 a Curții de Apel Oradea, care a fost modificată în sensul admiterii apelurilor M. V. și S.C. T.G.I.E. S.R.L.), sentința nr. 1596/COM/14.12.2007 a Tribunalului Bihor, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul M. I. împotriva pârâților M. V. și S.C. T.G.I.E. S.R.L., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală pasivă.
Reclamantul a fost reprezentat în instanță de casa de avocatură din care face parte autorul notei critice (în acest sens fiind încheierea din data de 6 martie 2012 din dosarul nr. 2342/111/2007 a Curții de Apel Oradea, dosar care a fost înregistrat pe rolul acestei instanţe, în apel, la data de 12 februarie 2008, dosarul venind de la Tribunalul Bihor), autorul notei critice caracterizând decizia ÎCCJ nr. 3915/13.11.2013 ca fiind o „pleașcă”.
[2] A se vedea Petre Piperea, Nulitatea absolută a unei hotărâri AGA poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de asociații care s-au abținut sau care au votat pentru adoptarea hotărârii – Notă critică la decizia nr. 3915/2013 a ÎCCJ – Secția a II-a civilă.
Trebuie arătat și că argumentele de la punctele 2.1 alin. 1, 2.2 – 3.5, inclusiv, (cu excepția trimiterii din notă la regula ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus) sunt, cuvânt cu cuvânt, preluate din Gheorghe Piperea/Petre Piperea, Funcționarea societăților – Societățile cu răspundere limitată, în Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Gheorghe Piperea, Legea societăţilor. Comentariu pe articole. Ediţia 5, Editura All Beck, Bucureşti, 2014, p. 676-678.
Opinia celor doi autori de mai sus, atunci când comentează art. 196 din Legea nr. 31/1990, cu privire la condițiile în care asociații pot invoca nulitatea absolută a hotărârii adunării generale a asociaților, este antagonistă cu cea exprimată de autorul Sorin David în Funcționarea societăților – Societățile pe acțiuni, în Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Gheorghe Piperea, Legea societăţilor. Comentariu pe articole. Ediţia 5, Editura All Beck, Bucureşti, 2014, pag. 437-438, atunci când comentează art. 132 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, cu referire la cerințele în care acționarii pot invoca nulitatea absolută a hotărârii adunării generale a acționarilor.
Trebuie remarcat faptul că, într-o ediție anterioară a acestei cărți, scrise în colaborare de Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea, respectiv Legea societăţilor comerciale. Comentariu pe articole. Ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti, 2006, p. 615-616, art. 196 din Legea nr. 31/1990, care avea exact același conținut ca și în prezent, era comentat de autorul Cătălin Predoiu, care nu făcea vorbire despre opinia susținută în ediția din 2014 de Gheorghe Piperea/Petre Piperea. Comentariul din acea ediţie a 3-a a art. 196 din Legea nr. 31/1990, făcut de autorul Cătălin Predoiu, era următorul: ”Acest text trimite la regulile prevăzute de art. 132 privind atacarea în justiţie a hotărârilor adunărilor acţionarilor care contravin legii sau actului constitutiv de către asociaţii care nu au participat la adunare sau au votat contra şi au cerut să se insereze votul lor în procesul-verbal al adunării”.
De asemenea, într-o altă ediție imediat anterioară a acestei cărți, scrise în colaborare de Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea, respectiv Legea societăţilor comerciale. Comentariu pe articole. Ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti, mai 2009, p. 768-769, art. 196 din Legea nr. 31/1990, care avea exact același conținut ca și în prezent, era comentat de autorii Cătălin Predoiu/Gheorghe Piperea, care nu făceau vorbire despre opinia susținută în ediția din 2014 de Gheorghe Piperea/Petre Piperea. Comentariul din acea ediţie a 4-a a art. 196 din Legea nr. 31/1990, făcută de autorii C. Predoiu/Gheorghe Piperea, era următorul: ”Acest text trimite la regulile prevăzute de art. 132 privind atacarea în justiţie a hotărârilor adunărilor acţionarilor care contravin legii sau actului constitutiv de către asociaţii care nu au participat la adunare sau au votat contra şi au cerut să se insereze votul lor în procesul-verbal al adunării”.
Se observă că cele două comentarii ale art. 196 din Legea nr. 31/1990, făcute de Cătălin Predoiu, în ediţia a 3-a şi de autorii Cătălin Predoiu/Gheorghe Piperea, în ediţia a 4-a, sunt identice şi trimit, indiferent de felul nulităţii invocate de asociat, la cerinţele impuse de art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990.
Aşadar, în mai 2009, autorul Gheorghe Piperea se pare că nu împărtăşea opinia indicată în Gheorghe Piperea/Petre Piperea, Funcționarea societăților – Societățile cu răspundere limitată, în Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Gheorghe Piperea, Legea societăţilor. Comentariu pe articole. Ediţia 5, Editura All Beck, Bucureşti, 2014, p. 676-678.
Doar într-o altă carte, a cărei lansare a fost făcută la data de 18 februarie 2012, respectiv în Gheorghe Piperea, Drept Comercial. Întreprinderea, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 208, acest autor preciza că “dacă se invocă motive de nulitate absolută, acţiunea este imprescriptibilă şi poate fi introdusă de orice persoană interesată chiar şi de terţ sau de acţionarii care au votat pentru, dar au fost induşi în eroare la momentul votului. Acţiunea în nulitate absolută poate fi introdusă de acţionarii care au votat pentru şi în caz de nulitate formal, când sunt încălcate formalităţile legale ale convocării adunării generale”.
Or, în legătură cu această evoluție a opiniilor, nu putem să nu remarcăm, în aceste condiţii, şi existenţa dosarului de mai sus al Curţii de Apel Oradea, venit, în apel, de la Tribunalul Bihor;
[3] Art. 192 alin. 2 și 3 din Legea nr. 31/1990 prevede: “(2) Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei.
(3) Când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată şi de orice persoană interesată”.
[4] Art. 196 din Legea nr. 31/1990 prevede că: “Dispozițiile prevăzute pentru societățile pe acțiuni, în ce privește dreptul de a ataca hotărârile adunării generale, se aplică și societăților cu răspundere limitată, termenul de 15 zile prevăzut de art. 132 alin. 2 urmând să curgă de la data la care asociatul a luat cunoștință de hotărârea adunării generala pe care o atacă”.
[5] Într-o părere (I. L. Georgescu, Drept comercial român – vol. II, Ed. All Beck, București, 2002, p. 367), preluată și de Sorin David în Funcționarea societăților – Societățile pe acțiuni, în Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Gheorghe Piperea, Legea societăţilor. Comentariu pe articole. Ediţia 5, Editura All Beck, Bucureşti, 2014, pag. 439, în doctrină s-a precizat că dispoziția care impune acționarului, care a votat contra, să ceară să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței, pentru a putea exercita acțiunea în anulare, se impune și în cazul în care votul este secret, reglementările care privesc votul secret cedând în fața reglementării speciale, adică, în prezent a art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, chiar dacă se încalcă secretul votului.
S-a mai arătat (Lucian Săuleanu, Hotărârile adunării generale a acționarilor, în Revista de Științe Juridice nr. 3/2006, p. 47), că menționarea votului secret trebuie să se facă după exprimarea tuturor voturilor și anunțarea rezultatului final al votului, pentru a nu influența alți acționari.
Într-o altă părere (Radu N. Catană, Dreptul societăţilor comerciale. Probleme actuale privind societăţile pe acţiuni. Democraţia acţionarială, Editura Sfera Juridică, Cluj–Napoca, 2007, p. 95), s-a arătat că restricția ar fi inaplicabilă scrutinului sau votului secret, întrucât este aproape imposibilă identificarea persoanelor care au emis voturi împotrivă.
Apreciem neîntemeiată ultima opinie, pentru că identificarea acționarului care a votat contra adoptării hotărârii adunării generale se face tocmai prin solicitarea acestui acționar de a fi inserat votul său împotrivă în procesul-verbal al ședinței, nefiind de presupus că cel care solicită să-i fie inserat votul contra ar fi votat altfel dacă singur cere să se menționeze în procesul-verbal al ședinței.
De asemenea, chestiunea legată de încălcarea secretului votului este una falsă, deoarece, dacă menționarea votului secret al acționarului se face după exprimarea voturilor tuturor celorlalți acționari și anunțarea rezultatului final al votului final, este evident că acționarul care cere inserarea votului său contra o face în cunoștință de cauză cu privire la rezultatul votului, fiind nemulțumit de hotărârea adoptată, intenționând să o atace în justiție cu acțiune în anulare. Or, desecretizarea modului în care a votat acest acționar s-ar face oricum, atunci când acționarul în discuție ar promova acțiunea în anulare, căci este evident că această anulare se solicită de un acționar care nu este mulțumit de hotărârea adoptată. În plus, prima interpretare de mai sus permite să se poată constata că acțiunea în anulare nu este introdusă de un acționar care a votat pentru adoptarea hotărârii adunării generale, deci de un acționar care ar invoca propria turpitudine ori ar face un abuz de drept.
[6] Acesta a arătat că imposibilitatea acceptării acestei interpretări rezultă în prezent și din prevederile art. 1247 alin. 3 NCC, care arată că ”instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută”.
[7] Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod Civil, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 219-220.
[8] Ibidem, p. 220.
[9] Ibidem, p. 219.
[10] Ibidem, p. 220.
[11] Doar în cazul în care există, formulată de pârât, cerere reconvențională, instanța ar putea invoca nulitatea absolută care să profite reclamantului, ceea ce, din punctul de vedere al prezentei argumentații, constituie, practic, aceeași ipoteză care este avută în vedere, respectiv faptul că cel împotriva căruia se cere executarea se poate apăra prin invocarea excepției de nulitate.
[12] Evident, în cazul introducerii acțiunii în anulare (pentru motive de nulitate relativă) de către acționarii care îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, nu poate fi vorba despre invocarea de către pârâtă a nulității relative, pe calea excepției de nulitate prevăzute de art. 1249 alin. 2 teza a II-a din noul Cod civil, pentru că, pe de o parte, nu este vorba despre o acțiune în executarea actului juridic, așa cum impune acest text de lege, ci despre o acțiune prin care se solicită tocmai anularea actului juridic, potrivit art. 132 alin. 5 din Legea nr. 31/1990, iar, pe de altă parte, cererea de anulare formulată de acționari se judecă în contradictoriu cu societatea, reprezentantă prin consiliul de administrație (hotărârea adunării generale a acționarilor fiind o manifestare de voință a societății însăși), adică cu persoana juridică pentru funcționarea căreia a fost adoptată hotărârea contestată, în marea majoritate a cazurilor, societatea, prin voința majoritară care a condus la luarea hotărârii, fiind interesată în menținerea respectivei hotărâri și nu a invoca nulitatea acesteia. Oricum, posibilitatea de a se opune oricând nulitatea relativă a hotărârii adunării generale a acționarilor, chiar și după împlinirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 pentru exercitarea acțiunii în anulare, ar afecta securitatea dinamică a circuitului comercial și ar discredita operațiunile comerciale ale societății, căreia i-ar tulbura activitatea, fiind incompatibilă cu principiile dreptului societar și improprie funcționării societății comerciale;
[13] Art. 196 din Legea nr. 31/1990 prevede că: “Dispozițiile prevăzute pentru societățile pe acțiuni, în ce privește dreptul de a ataca hotărârile adunării generale, se aplică și societăților cu răspundere limitată, termenul de 15 zile prevăzut de art. 132 alin. 2 urmând să curgă de la data la care asociatul a luat cunoștință de hotărârea adunării generale pe care o atacă”.
[14] Art. 132 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 prevede că: “Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv sunt obligatorii chiar pentru acționarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra”, fiind deci vorba despre forța juridică a principiului voinței majoritare (suma voințelor majoritare ale acționarilor votanți pentru adoptarea hotărârii), acționarii fiind considerați părți (în sensul de participanți la formarea voinței) ai acestui act juridic sui generis, care produce efecte chiar și față de cei care s-au opus.
[15] Pe lângă părțile actului juridic, nulitatea relativă mai poate fi invocată și de succesorii universali sau cu titlu universal (cu excepția acțiunilor intuitu personae), de reprezentanții legali ai părților lipsite de capacitate de exercițiu, sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, de creditorii chirografari ai părților, pe calea acțiunii oblice (cu îndeplinirea cerințelor impuse pentru o astfel de acțiune și cu excepțiile, prevăzute de art. 1560 alin. 2 noul Cod civil – acțiuni strâns legate de persoana debitorului) și de terții al căror interes ar fi protejat, în mod excepțional, prin norma a cărei încălcare este impusă sancțiunea nulității relative. Se observă că, în principiu, este vorba despre persoane aflate într-o anumită legătură (raport) cu părțile, căci interesul terților este protejat printr-o astfel de normă doar în mod excepțional (în doctrina franceză – Philppe Malaurie, Laurent Aynès, Pierre-Yves Gautier, Drept civil. Obligațiile, Ed. Wolters Kluver, București, 2009, p. 359 – se dă exemplul uzufructuarului care a încheiat o locațiune dincolo de limitele impuse de art. 595 Cod civil francez, nudul proprietar putând acționa în nulitate, situația fiind, în anumite privințe, similară inopozabilității).
[16] A se vedea I. L. Georgescu, Drept comercial român – vol. II, Ed. All Beck, București, 2002, p. 364 și Radu N. Catană, Dreptul societăţilor comerciale. Probleme actuale privind societăţile pe acţiuni. Democraţia acţionarială, Editura Sfera Juridică, Cluj–Napoca, 2007, p. 94.
[17] În Drept civil, volumele I-II, Ed. All Beck, București, 2005, p.112-113, Nicolae Titulescu arată că, în prima fază a dreptului roman, în care nulitățile operau de drept (nu era nevoie să o constate cineva; ai lucrat contra legii, nu ai făcut nimic), în luptă cu greoiul jus civile, pretorului îi revenea, din necesități practice de echitate, sarcina de a modela legea. Deși pretorul judeca, nefiind legiuitor în teorie, numai legea putând crea nulități, în practică însă a fost, ajungând la scopul propus prin suterfugări, subtilizând efectele unui act pe care nu îl putea, potrivit legii, anula, prin diferite mijloace procedurale, ajungând la o situațiune identică cu cea pe care ar fi creat-o nulitatea. În acest fel, pe lângă nulitatea civilă creată de jus civile, care opera de plin drept, a apărut și nulitatea pretoriană creată de pretor, care nu operează decât în virtutea unei acțiuni în justiție și printr-o hotărâre judecătorească. În Curs de drept civil, Ed. All Beck, București, 2000, p. 136-137, Istrate N. Micesu arăta că este inexactă susținerea că în dreptul roman erau două nulități, o nulitate civilă și o nulitate pretoriană, de drept pretorian, denumită “restitutio in integrum”, în realitate fiind o singură nulitate. Se arată că pretorul era cel care, în temeiul dreptului quiritar și dreptului civil care izvorau din lege, dădea acțiuni, conferind eficacitate principiilor. Arată că romanii nu au abrogat aproape niciodată legile lor (Legea celor XII table a rămas în vigoare până la sfârșit), rare fiind cazurile când legi excepționale erau abrogate, deoarece legile erau întotdeauna completate pe cale de interpretare. Confuzia în sensul existenței a două nulități în dreptul roman (una de civilă și alta pretoriană) provine din cauza mijloacelor procedurale prin care restitutio in integrum, ce era o explicație teoretică a ineficacității, se realiza. Acțiunea în anulare era un mijloc prin care se ajungea la ineficacitatea operațiunii, dreptul roman deosebind mijloacele de procedură de operațiunea de drept în sine. Operațiunea încheiată cu nerespectarea legii era inutilă, în sensul că nu producea niciun efect, dar mijloacele de procedură prin care această ineficacitate era garantată erau variate: o acțiune, o excepție, un interdict, o restitutio in integrum. Din cauza varietăților mijloacelor de procedură, doctrina modernă a văzut în dreptul roman două genuri de nulități, una civilă, alta pretoriană, însă intervenția pretorului trebuia să aibă loc chiar și în cazul nulității de drept civil ori de câte ori se contesta nulitatea unui act juridic, ceea ce autorii moderni nu au observat.
[18] Conform Florin Marcu şi Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, Editura Academiei, Bucureşti, 1986, PROCEDIBILITÁTE s.f. (Liv.) Punerea în mișcare a procedurii judiciare. [Cf. it. Procedibilità]; este, așadar, un neologism și nu un cuvânt “inventat” de ÎCCJ, așa cum în mod tendențios susține autorul notei critice la decizia nr. 3915/13.11.2013 a ÎCCJ – Secția a II-a civilă; în același sens, a se vedea Dicţionar ortografic al limbii române, Colectiv, Editura Litera Internaţional, 2002.
Diametral opus susținerilor din nota critică, făcute în sensul că, judecătorii ÎCCJ care au pronunțat soluția, s-au limitat la interpretarea profund eronată a textelor de lege, fără a efectua o minimă cercetare doctrinară (din decizia nr. 3915/2013 rezultă că judecătorii ÎCCJ au avut în vedere opinia doctrinară a autorului de la notele 21 și 25 de subsol din prezentul articol), se observă că, în cu totul altă privință nu a fost efectuată o simplă cercetare a dicționarului limbii române referitor la cuvântul “procedibilitate”.
[19] Philppe Malaurie, Laurent Aynès, Pierre-Yves Gautier, Drept civil. Obligațiile, Ed. Wolters Kluver, București, 2009, p. 354. Autorii arată că teoria a fost propusă la începutul acestui secol de Japiot, pentru care nulitatea era un “drept de atac”, care le permitea anumitor persoane să acuze efectele unui act juridic incorect, nuanțându-se astfel profund distincția clasică de delimitare a nulităților după interesul general și interesul particular această teorie este astăzi repusă în cauză, în dreptul francez. Mai arată autorii că, deși această teorie a fost contestată pe motiv că reduce dreptul la sancțiunea sa, adică la acțiunea în justiție, ceea ce este o concepție a dreptului procedural, sistemul juridic francez conferind o realitate dreptului substanțial, ea este astăzi repusă în cauză în dreptul francez.
[20] Nicolae Titulescu, Drept civil, volumele I-II, Ed. All Beck, București, 2005, p. 112.
[21] Sorin David, Funcționarea societăților – Societățile pe acțiuni, în Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Gheorghe Piperea, Legea societăţilor. Comentariu pe articole. Ediţia 5, Editura All Beck, Bucureşti, 2014, pag. 437.
[22] Sorin David, Funcționarea societăților – Societățile pe acțiuni, în Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Gheorghe Piperea, Legea societăţilor. Comentariu pe articole. Ediţia 5, Editura All Beck, București, 2014, pag. 132; autorul făcând trimitere la imposibilitatea acționarilor să ceară radierea din registrul comerțului a mențiunii hotărârii adunării generala a acționarilor, însă raționamentul este valabil și în ipoteza aici discutată.
[23] Autori de referință, atunci când vorbesc despre cerințele impuse de legiuitor acționarului pentru a putea ataca în justiție hotărârea adunării generale (neparticipare la adunarea generală ori votul contra cerut a fi inserat în procesul-verbal de ședință), nu fac distincție, în această privință, între cazurile în care se invocă nulitatea absolută și cazurile în care se invocă nulitatea relativă. A se vedea Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român – Conform noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 203-204 și Ion Turcu, Tratat teoretic și practic de drept comercial – volumul II, Ed. All Beck, București, 2008, p. 600-601.
Un alt autor a precizat că art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 reglementează nulitatea, în general, a hotărârilor adunării generale, indiferent de calificarea nulității, iar calitatea procesuală activă specială trebuie verificată în toate cazurile, interpretarea teleologică a normei conducând la această concluzie. A se vedea Cristian Gheorghe, Drept comercial român, Ed. All Beck, București, 2013, p. 373.
[24] În Cristian Gheorghe, Drept comercial român, Ed. All Beck, București, 2013, p. 373, se arată că scopul reglementării art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 este acela de a acorda legitimitate procesuală acționarilor care nu au votat în favoarea hotărârii adunării generale, alin. 3 nefăcând decât să întărească un caz special de nulitate, care urmează regimul din dreptul comun inclusiv în privința imprescriptibilității, reafirmând soluțiile generale de drept comun în privința nulității absolute, perspectiva istorică a evoluției art. 132 justificând un asemenea demers, norma anterioară nedistingând în privința tipului de nulitate ce face obiectul acțiunii, ceea ce generase o eronată derogare implicită de la imprescriblitatea nulității absolute, prin acceptarea unui termen de prescripție de 15 zile.
[25] A se vedea în acest sens Sorin David, Funcționarea societăților – Societățile pe acțiuni, în Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Gheorghe Piperea, Legea societăţilor. Comentariu pe articole. Ediţia 5, Editura All Beck, Bucureşti, 2014, pag. 438, unde se arată că numai acționarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței pot introduce acțiunea în anulare/nulitate, nu și acționarii care au votat în favoarea hotărârii lovite de nulitate ori s-au abținut de la vot, aceștia neavând calitatea de a introduce acțiunea în nulitate, o altă soluție echivalând cu încurajarea propriei turpitudini.
[26] Art. 1361 din Legea nr. 31/1990 prevede că: “Acționarii trebuie să își exercite drepturile cu bună-credință, cu respectarea drepturilor și a intereselor legitime ale societății și ale celorlalți acționari”.
[27] A se vedea Gheorghe Piperea/Petre Piperea, Funcționarea societăților – Societățile cu răspundere limitată, în Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Gheorghe Piperea, Legea societăţilor. Comentariu pe articole. Ediţia 5, Editura All Beck, Bucureşti, 2014, p. 677, unde se precizează că se impune ca votul asociatului în favoarea adoptării hotărârii lovite de nulitate absolută să fi fost exprimat din eroare, întrucât exprimarea în cunoștință de cauză a unui vot favorabil și atacarea ulterioară a hotărârii adoptate cu votul reclamantului va constitui un veritabil abuz de drept. După cum s-a arătat la nota 1 de subsol, acest raționament a fost preluat cuvânt cu cuvânt și în nota critică la decizia nr. 3915/2013 a ÎCCJ.
[28] După cum s-a arătat, nerecunoașterea calității procesuale active, pentru acționarii care au votat în favoarea hotărârii, nu echivalează cu confirmarea actului cât timp calea acțiunii rămâne deschisă pentru restul acționarilor care-și conservă calitatea procesuală, precum și pentru restul persoanelor interesate, imposibilitatea confirmării actului ținând de sfera subiecților care au deschisă calea la acțiune, această sferă a subiecților rămânând și în ipoteza aplicării art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 situației de la alin. 3 al aceluiași articol. A se vedea Cristian Gheorghe, Drept comercial român, Ed. All Beck, București, 2013, p. 372-373.
[29] Conținutul complet al deciziei nr. 713/15.02.2012 pronunțată de ÎCCJ – Secția a II-a civilă.
Judecător Adrian VÂRGOLICI
Tribunalul Brașov
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
