« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Dreptul familiei
DezbateriCărţiProfesionişti
MOLOMAN LAZAR & ASOCIATII
 

Drepturile minorilor în comunism
29.12.2014 | Andreea BREBU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

Protecţia socială a copiilor nu este doar o instituţie a dreptului familiei ci o condiţie obligatorie a economiei sociale.

În ceea ce priveşte România, acest subiect este încă unul cât se poate de actual şi acut, avându-se în vedere, mai ales, amprentele trecutului relativ recent, dar şi dificultăţile prezentului.

Dacă am putea compara „normalitatea” stării de fapt, aşa cum era văzută în regimul comunist şi „normalitatea” înţeleasă de dreptul roman, se poate afirma că în timp ce în dreptul roman vorbeam despre familie şi capul acesteia în persoana lui pater familias, care avea toate drepturile asupra familiei sale, sub regimul comunist, statutul lui pater familias îl avea conducătorul statului, stat care era perceput ca o mare familie. Grav era însă faptul că în această perioadă, legislaţia nu a cunoscut nicio evoluţie în ce priveşte drepturile „poporului”, comparativ cu dreptul roman, „pater familias” comunist având drept de viaţă şi de moarte asupra marii familii numită „popor”.

Cadrul legislativ al acestei perioade istorice reflectă preocuparea serioasă a conducatorilor doar în ceea ce priveşte dezvoltarea economică a statului, majoritatea acordurilor internaţionale şi a legilor interne adoptate făcând referire la modalităţile de dezvoltare a economiei naţionale şi de sporire a producţiei interne.

Fără ironie se poate constata cu uşurinţă că în acest interval de timp au fost încheiate mai multe tratate internaţionale privind protecţia plantelor şi a animalelor, amintind în acest sens Convenţia pentru protecţia plantelor între Republica Socialistă România şi Grecia de la Atena din 2 septembrie 1966, Convenţia privind protecţia plantelor între Republica Socialistă România şi Turcia de la Bucureşti din 19 mai 1967 sau Acordul veterinar între Republica Socialistă România şi Olanda de la Haga din 20 iulie 1967, decât tratate privind drepturile copilului.

Sistemul de protecţie a copilului era stabilit în acea vreme prin Legea nr. 3 din 26 martie 1970, privind regimul ocrotirii unor categorii de minori, şi Codul Familiei, legislaţie ce a dăinuit până în anul 1997, din cauza lipsei de preocupare a legiuitorului pentru acest domeniu.

Deşi legea prevedea ca pentru copiii care necesitau îngrijire în afara căminului să fie căutată, în primul rând, soluţia plasamentului familial, în practică, principala formă de ocrotire a acestor copii o constituia plasamentul în instituţii, precum leagănele pentru copii în vârstă de până la 3 ani, casele pentru copii preşcolari şi şcolari, grădiniţe, şcoli generale, şcoli speciale şi licee.

Politica guvernului comunist de creştere demografică cu orice preţ, în paralel cu degradarea tot mai accentuată a nivelului de trai, a făcut să crească rapid numărul copiilor nedoriţi, iar sintagma „Statul i-a vrut, statul să-i crească” s-a transformat într-o mentalitate.

Niciun document nu atestă astăzi realitatea din acele timpuri. Legal, copiii erau luaţi în grija statului, care se preocupa de buna dezvoltare fizică şi psihică a lor astfel încât aceştia să devină cetăţeni de care statul să fie mândru. În realitate, tortura, foametea şi mizeria au cauzat numeroase decese în aceste instituţii ale iadului, precum lagărul de copii de la Cighid din judeţul Bihor.

Printre puţinele tratate, convenţii sau pacte semnate de Republica Socialistă România în această perioadă, însă nu şi respectate, se numără Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice de la New York din 16 decembrie 1966[1]. Nicio lege internă sau convenţie internaţională nu face referire la drepturile şi statutul minorului până în 26 iunie 1973, când a fost semnată, la Geneva, Convenţia privind vârsta minimă de încadrare în muncă, nici aceasta pe deplin respectată ulterior în România vremurilor de atunci şi a cărei semnare a fost considerată o necesitate având ca principal obiectiv tot creşterea economiei naţionale.

Dacă acum ştim cu toţii că perioada comunistă este sinonimă cu încălcarea oricăror drepturi existente şi aşa destul de puţine, traumele adulţilor şi bătrânilor de astăzi, care lasă în urma lor generaţiile descendenţilor crescuţi sub teama trăită de părinţii şi bunicii lor, pune sub semnul întrebării dezvoltarea normală a societăţii prezente. Drepturile şi obligaţiile copiilor de astăzi înscrise în legi, tratate, convenţii şi Constituţie nu valorează nimic dacă nu învăţăm să le percepem corect şi să le respectăm.

Drepturile copilului nu reprezintă doar o teorie frumoasă despre cum trebuie să ne comportăm cu această categorie socială, ci beneficiile perioadei de suferinţă a celor ce au fost copii în comunism.

O familie victimă a represiunii comuniste

„Copil orfan, bunicul meu, Erdei Dumitru, ca mulţi români de la acest început de secol, îşi încearcă norocul în America. Harnic şi econom, în câţiva ani strânge o mică avere, revine în ţară, cumpără pământ şi înjghebează o gospodărie.

Dar au venit comuniştii, cu cortegiul lor de minciuni, teroare, forţă, cu tăvălugul numit lupta de clasă, în numele căreia au distrus, au exterminat, au asasinat.

Bunicii mei au fost arestaţi, la fel ca şi tatăl meu. Toţi au plătit pentru fapte care astăzi ne-ar face să zâmbim, dacă nu am şti ce consecinţe grave au avut: inculpatul nu a muncit pământul corespunzător conform îndrumărilor Sfatului Popular, nepunând gunoi destul pe pământ, neînsămânţându-l la timp.

Mama mea, rămasă singură, având în grijă trei copii minori şi ameninţată cu arestarea, părăseşte comuna împreună cu noi, copiii. Am stat ascunşi patru luni de zile. Ni s-au confiscat absolut totul: pământ, casă, mobilă, haine, veselă, animale… Fratele meu mai mare este dat afară din şcoală, din cauza originii nesănătoase, şi va trebui să fie înfiat pentru a-şi putea continua studiile. […] Din păcate, există puţine documente scrise, pentru că aveau grijă comuniştii să nu lase multe mărturii ale nedreptăţilor şi abuzurilor pe care le făceau”[2].

Mărturisirile copiilor de atunci scot în evidenţă încălcarea dreptului la educaţie, a libertăţii de conştiinţă, de exprimare, a dreptului la proprietate, minorii fiind cei mai marcaţi de aceste orori petrecute atunci, fie că şi-au văzut părinţii, bunicii, unchii şi mătuşile încarceraţi, fie că au fost ei înşişi victime ale sistemului penitenciar în calitate de deţinuţi politici. Avem astăzi în faţa noastră o generaţie de oameni care încă poartă în privire urmele traumelor de atunci.

Este greu de numit o serie de drepturi încălcate minorilor din această perioadă. Cu o sferă de cuprindere mai largă, am putea spune că aceştia nu aveau de fapt drepturi. Nici vorbă de interesul superior al copilului, de unitatea familiei, de dezvoltarea normală fizică şi psihică a minorului. Se poate vorbi, mai degrabă, de teroare, interesul superior al statului reprezentat în persoana unui singur om sau mai grav, interes al statului tradus prin scopurile urmărite de forţe externe etc.

Dreptul la educaţie este o problemă şi în ziua de azi, dacă acei copii din comunism au fost privaţi de educaţie, generaţiile prezentului primesc o educaţie ca rezultat al perioadei comuniste şi învaţă o istorie complet distorsionată. Prin urmare, plătim consecinţele trecutului şi în prezent.

Dintre toţi cei care au trăit ororile vremurilor de atunci regăsim astăzi un important număr de persoane care încă mai pot descrie suferinţele trăite. Copiii care îşi vedeau părinţii duşi în lagăre de exterminare, fără ca cei rămaşi acasă să mai ştie ceva despre deţinuţii politici, deşi poate nu au suferit ei înşişi violenţe, au fost traumatizaţi de separarea de părinţi, ca ulterior să aibă de suferit în societate, integrându-se cu greu, fiind privaţi de posibilitatea de a finaliza cursurile unei instituţii de învăţământ, de a avea un loc de muncă bine plătit şi de a avea o locuinţă proprie.

Aceştia se pot numi fericiţii sistemului, dintre ei trăind o bună parte şi astăzi, bucurându-se de ceea ce le poate aduce lumina pe faţă în prezent.

Există însă o categorie şi mai nenorocită de soartă faţă de care se poate spune că a fost încălcat chiar dreptul la viaţă. Este vorba despre nefericiţii care au cunoscut umezeala şi frigul penitenciarelor româneşti la vârste de nici 12 ani. Pentru aceştia violenţa, foamea şi tortura continuă au fost elemente cotidiene ce au creat „omul nou”, aşa cum s-a dorit de către sistem[3].

Dacă la Cighid în Bihor îşi trăiau zilele copii cu handicap numiţi „irecuperabili” de către sistemul comunist, care erau înfometaţi, aşteptându-şi moartea în camere friguroase fără foc, în paturi cu grilaje de fier, fără ca nimeni să le vorbească vreodată, puţini supravieţuitori mai existând în prezent, minorii deţinuţi politic erau perfect sănătoşi, având în faţă un viitor curmat şi mânuit de dorinţele statului.

Târgşor, închisoarea copiilor

Deşi Codul Penal din acea vreme vorbea despre discernământ, de minori responsabili penal sau care nu răspund penal, nicăieri nu se făcea referire la faptul că toate aceste norme nu se aplicau deţinuţilor politici.

Pentru ei funcţionau altfel de legi nescrise. În acest scop a fost înfiinţată singura închisoare pentru copii deţinuţi politic din lume în locul fostei închisori de drept comun din Târgşor. Astfel, renumitul Nicolski va rândui aici „reeducarea” minorilor refracţionari sistemului, dintre care cei mai vârstnici abia împlineau 25 de ani.

Potrivit mărturiilor celor care au trecut prin închisoarea Târgşor şi au supravieţuit, în timpul detenţiei conducerea organiza sistematic prelegeri şi prezentări comuniste, copiii fiind obligaţi să îi studieze pe Marx şi Engels.

Virgil Maxim, unul dintre foştii deţinuţi de aici, mărturiseşte: „Din toamnă şi până în primăvară, aici soseau grupuri de elevi între 9 şi 18 ani, din toate părţile ţării. Slăbiţi, timoraţi, unii bolnavi, dar cu ochi de lumină dulce, ca nişte îngeri blânzi în faţa cărora îţi venea să cazi în genunchi şi să le săruţi aripile nevăzute, care fâlfâiau neputincioase pentru zborul spre înaltul din care coborâseră.”

Din vara anului 1948 şi până în luna iunie a anului 1949, la închisoarea Târgşor au sosit nu mai puţin de 800 de copii, în mare parte elevi. Dacă în primele câteva luni de detenţie copiilor li se permitea să primească lunar un pachet şi o vizită, mai apoi, acest „privilegiu” nu a mai fost îngăduit decât celor care primeau bine „reeducarea”[4].

În cele din urmă, copiii au început a fi trimişi în locuri de nimicire, precum la Canal şi la Gherla, iar mai apoi la Piteşti şi Jilava.

De la Târgşor către „cariera” de victimă sau călău

Din acel moment, cursul vieţii de deţinut politic a diferit doar în funcţie de tăria de caracter a fiecăruia dintre „bandiţii minori”. Ca o evoluţie parcă invers proporţională cu tăria de caracter a fiecăruia, cei ce nu au cedat reeducării au fost victimele torturilor şi exterminării. Puţini au fost însă cei care nu au cedat, ajungând din victimă, torţionar. Teama de a nu mai suferi durerile groaznice cauzate de bătăi şi metodele de tortură i-a determinat pe majoritatea să bată şi să tortureze pe alţii în numele sistemului, doar ca să scape ei de ceea ce aplicau altora. În cazul unei vieţi de nici 12 ani, care a apucat drumul penitenciarelor comuniste, nu a fost deloc dificil pentru sistem să îi şteargă cu buretele toate valorile învăţate până la acel moment.

Copii fără familie, fără educaţie, fără libertate şi general vorbind, fără copilărie au fost pe rând, fie victimă, fie călăul altor victime mai mici sau mai mari ca ei[5].

Este interesant de analizat dacă expresia „Bătaia este ruptă din Rai” are un înţeles pozitiv sau din contră. Cum sistemul comunist urmărea distrugerea religiei, este foarte probabil ca această expresie să denote o provenienţă rea, astfel încât copilul să nu mai asocieze numele lui Dumnezeu cu binele, ci cu durerea cauzată de bătăi. Din punct de vedere juridic, acest lucru se traduce în zilele noastre, printr-o evidentă limitare a libertăţii de gândire a copilului.

Este totuşi dificil de vorbit, privind perioada comunistă, despre copil, fie el minor, fie chiar tânăr student, pentru că realitatea zilelor de atunci ne-a demonstrat unde poate duce dezvoltarea copiilor sub teroare.

De departe cel mai bun exemplu este cel al Închisorii din Piteşti care în perioada 1949-1953 a găzduit ceea ce peste ani avea să se numească Experimentul Piteşti. Ca şi la porţile infernului, deţinuţii erau îndemnaţi să lase orice speranţă: ”Pentru duşmanii poporului nu există nici milă, nici îndurare”.

Fiind gândită iniţial ca închisoare pentru studenţi, neoficial, aici au ispăşit pedepse în acea perioadă a experimentului şi numeroşi elevi minori. Închisoarea de la Piteşti a găzduit deopotrivă deţinuţi politici ce aveau să fie victimele experimentului reeducării, dar şi deţinuţi politici ce aveau să fie torţionarii ce vor pune în aplicare aceste oribile fapte.

„Dincolo de torturile fizice (bătăi la tălpi, la fese, călcatul în picioare, lovituri în stomac ori organe, statul în diferite pozitii fixe zile întregi, fără posibilitatea de a se mişca etc.) şi celelalte episoade ale zilei constituiau prilej de chinuire a victimelor.

Dormitul era şi el un chin, victimele fiind obligate să stea în pat întinse pe spate, cu pătura până la piept şi mâinile deasupra păturii, ca să nu poată să se sinucidă. Dacă vreunul adormea şi se mişca în somn, plantoanele care stăteau de gardă peste noapte îi loveau violent cu ciomagul, ceea ce, coroborat cu tensiunea strânsă în timpul zilei în urma bătăilor, făcea somnul imposibil pentru mulţi dintre deţinuţi. La orice tresărire, deţinuţii erau loviţi violent cu bâta, însă, după zile întregi de stat în aceeaşi poziţie fixă, mulţi dintre ei preferau (şi chiar căutau) să fie loviţi, pentru că astfel aveau posibilitatea de a se mişca măcar câţiva centimetri şi a se mai dezmorţi puţin”[6].

Nici sufletul nu era mai puţin torturat, deţinutul fiind nevoit să calce în picioare tot ce are mai sfânt: familie, Dumnezeu, soţia, prietenii, el însuşi. Acesta era nevoit să creeze cea mai monstruoasă versiune cu putinţă. Tatăl trebuia să apară ca un escroc, un bandit, iar dacă acesta era preot deţinutul trebuia să descrie cu lux de amănunte scenele erotice la care s-ar fi dedat tatăl lor, chiar în altar. Iar mama era arătată ca o prostituată, deţinutul fiind pus să relateze cu lux de amănunte scenele la care ar fi asistat[7].

Concluzii

Subiect dificil de atins chiar şi peste decenii de la săvârşirea acestor fapte, copilul din închisorile comuniste este o realitate dură şi dificil de acceptat, care încearcă în zadar să îşi trateze rănile suferite.

Este greu de vorbit despre drepturi, despre respectarea legilor sau a convenţiilor internaţionale. Acestea, şi aşa destul de puţine, erau oricum încălcate cu desăvârşire, iar când vine vorba despre deţinuţii politici, pentru ei nu mai există nicio lege sau principiu, ei trăiau după reguli nescrise şi stabilite de persoane care nici până în zilele noastre nu au fost nominalizate.

Principiul interesului superior al copilului a existat mai degrabă sub forma principiului interesului superior al statului, principiul egalităţii şanselor şi nediscriminării s-a materializat doar în convenţii internaţionale, şansele unui minor deţinut politic sau care a avut în familie deţinuţi politici de a se afirma în societate erau minore. Şi totuşi, acei copii, subiecte de drept, astăzi cu drepturi şi obligaţii trăiesc şi încearcă să ţină pasul cu ritmul de evoluţie pe care îl impune o societate ce pare că a uitat faptul că proprii cetăţeni sunt cei ce până mai ieri, aveau cu totul şi cu totul alte valori şi principii după care îşi ghidau cursul vieţii.

„Mi-am pierdut mama, tatăl, unicul fiu, nora şi nu am plâns. Uneori aş vrea să plâng şi nu pot. Şi dacă se va întâmpla vreodată, voi fi fericit că m-am reîntors în rândul oamenilor normali.”
Octav Bjoza


[1] Ghe. Gheorghe, Tratatele Internaționale ale României 1965-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1986, p. 474-475.
[2] Fundaţia Academia Civică, Analele Sighet 2. Instaurarea Comunismului – între rezistenţă şi represiune, Editura Făt-Frumos, Bucureşti 1995, p. 128-133.
[3] A. Ionescu, Dacă vine ora H, pe cine putem conta?, ediţia a IV-a, Editura Zodia Fecioarei, Piteşti, 2010, p. 97.
[4] Teodor Danalache, Târgșor, închisoarea copiilor.
[5] Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, Acuzaţi de genocid, 210 de foşti comandanţi ai închisorilor comuniste vor fi cercetaţi penal de procurori la sesizarea IICCR.
[6] A. Mureşan, Piteşti, Cronica unei sinucideri asistate, ediţia a II-a, IICCMER, Editura Polirom, Bucureşti, 2010, p. 50.
[7] D. I. Delapetra, Puşcăria Râmnicu Sărat. Mărturii, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2013, p. 33-35.


Andreea BREBU

 
Secţiuni: Dreptul familiei, Dreptul securitatii sociale, Protecția animalelor, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD