Secţiuni » Arii de practică » Business » Corporate
Corporate
DezbateriCărţiProfesionişti

Unele aspecte referitoare la interpretarea art. 132 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 în funcție de poziția acționarului/asociatului față de adunarea generală care adoptă hotărârea contestată
05.01.2015 | Adrian VÂRGOLICI

Secţiuni: Corporate, Drept civil, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

I. În doctrină, se susține că, în cazul în care norma juridică încălcată este una imperativă de ordine publică (deci care ar ocroti un interes general), nu mai are nicio relevanță modalitatea în care asociatul/acționarul au a votat[1].

În cazul protejării unui interes general, calitatea reclamantului nu mai are nicio relevanță, ci doar justificarea interesului importă.

Într-o atare ipoteză, situația părții actului juridic ar fi indiferentă, trebuind a i se recunoaște posibilitatea de a acționa în justiție cu acțiune în nulitate, în orice condiții, care nu pot fi circumstanțiate tocmai pe motiv că este vorba de încălcarea unor norme imperative, care ocrotesc un interes general și nu se poate nega că acestea îi privesc inclusiv pe asociați, neputându-se accepta că, în adunările generale, asociații pot hotărî cu nesocotirea tuturor dispozițiilor legale, fie ele de ordine publică sau ordine privată.

Argumentația, care îmbrățișează opinia în sensul că art. 132 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 nu trebuie raportat la cerințele impuse acționarilor/asociaților de alin. 2 al aceluiași articol (să nu fi luat parte la adunarea generală sau să fi votat contra şi să fi cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei), are în vedere aplicarea întocmai a regimului de drept comun al nulităților absolute.

În esență, ideea este că, în privința nulității absolute a hotărârii AGA, regimul juridic trebuie împrumutat în totalitate, exact și întocmai, din regimul juridic al nulității absolute reglementat de dreptul comun.

Aceasta cu toate că, în privința posibilității invocării nulității relative a hotărârii adunării generale, legiuitorul a impus, din rațiuni specifice dreptului societar, reguli speciale, statornicind pentru părți, la art. 132 alin. 2, cerința suplimentară de a nu fi participat la adunarea generală sau de a fi votat contra şi de a fi cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei, spre deosebire de cerința prevăzută la art. 1248 alin. 2 NCC, care prevede doar că nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată, fără vreo altă condiție suplimentară.

Se argumentează, în opinia de mai sus, că, pentru a stabili sfera persoanelor care pot acționa în nulitate absolută, raportarea trebuie făcută exclusiv la interesul general ocrotit de norma imperativă legală încălcată, neavând importanță situația părții actului juridic[2].

Aceasta cu toate că, repet, în privința nulității relative a AGA, nu este suficient ca nulitatea să fie invocată de părți (acționari/asociați), ci se ține seama și de situația părții, impunându-se, suplimentar condițiilor generale de invocare a nulității relative, ca aceștia să nu fi participat la ședința AGA, ori să fi votat împotrivă și să fi cerut inserarea votului contra în procesul-verbal al ședinței.

Altfel spus, în această ultimă ipoteză, este circumstanțiat, particularizat interesul particular ocrotit de norma legală încălcată, nefiind preluate întocmai regulile din dreptul comun (art. 1248 alin. 2 NCC).

Modelul dreptului comun este preluat, dacă se adoptă această interpretare, doar parțial și numai cu privire la nulitatea absolută, nu și în privința nulității relative.

II. În următorul exemplu din dreptul comun, în considerarea situației uneia dintre părțile actului juridic, încălcarea unei norme care ocrotește un interes general este sancționată cu nulitatea relativă și nu cu nulitatea absolută.

Reglementând nulitatea absolută, art. 1247 alin. 1 NCC prevede că este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general[3].

Art. 1250 NCC arată că un contract este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general.

Sancțiunea care se aplică, atunci când sunt încălcate limitele impuse de ordinea publică[4], este nulitatea absolută a actului astfel încheiat, deoarece interesul ocrotit este unul general[5].

Dispozițiile legale instituite pentru ocrotirea unui interes general ce se pot încălca la încheierea actului juridic este posibil să aibă legătură cu scopul (cauza) pentru care a fost încheiat actul respectiv (aceasta, inclusiv în cazul fraudei la lege[6], când, chiar dacă nu este vorba despre încălcarea formală a unei dispoziții legale, prin încheierea contractului se eludează o normă imperativă care ocrotește un interes general, aceasta fiind folosită în alt scop decât acela pentru care a fost creată).

Cauza este definită de art. 1235 NCC, iar art. 1236 alin. 2 din NCC prevede că este ilicită cauza atunci când aceasta este contrară legii și ordinii publice[7].

Deci, scopul (cauza) pentru care a fost încheiat actul juridic poate să încalce și o dispoziție legală care ocrotește un interes general[8].

Art. 1238 alin. 2 NCC prevede: cauza ilicită atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună or, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.

Un contract este nul absolut dacă scopul ilicit este comun ambelor părți sau dacă, fără a fi comun și existând doar în privința uneia dintre părți, a fost cunoscut efectiv sau trebuia să fie cunoscut de cealaltă parte contractantă.

Astfel, este sancționat cu nulitatea absolută și actul juridic încheiat în urma manifestării unui comportament culpabil și nediligent al co-contractantului, care nu a urmărit el însuși un scop ilicit la încheierea respectivului act, însă a consimțit la contractare, în condițiile art. 1238 alin. 2 teza a II-a NCC.

Per a contrario, rezultă că, în cazul în care cauza este ilicită numai pentru una dintre părțile contractului (actului juridic) sau cealaltă parte nu a cunoscut caracterul ilicit al cauzei și nici nu trebuia, după împrejurări, să-l cunoască, contractul nu este sancționat cu nulitatea absolută, ci cu nulitatea relativă, care poate fi cerută de partea inocentă (a se vedea R. Constantinovici/A. Ștefănescu, Restituirea prestațiilor, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 1730.

Iar aceasta cu toate că, în ipoteza avută în vedere, ar fi vorba despre încălcarea unei dispoziții legale care ocrotește un interes general.

Mai mult, într-o opinie[9] s-a arătat că, atunci când doar una dintre părți a urmărit un scop ilicit, iar cealaltă parte nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască această împrejurare, contractul este valabil, afară de cazul în care, pe temeiul unei norme speciale (inclusiv aparținând unei alte ramuri de drept, spre exemplu dreptului penal), ar urma să se dea altă soluție.

Legiuitorul a ținut, așadar, seama de situația uneia dintre părțile actului juridic, de buna-credință a acesteia, circumstanțiind condițiile în care operează nulitatea într-o astfel de ipoteză, indiferent de faptul că actul încheiat încalcă o dispoziție legală care ocrotește un interes general.

Astfel, legiuitorul a ținut seama de situația părții inocente, căreia i-a acordat o protecție sporită față de ipoteza în care ar fi fost în culpă sau lipsită de diligență, iar aceasta nu înseamnă că nu ar fi recunoscute, în raport de partea inocentă, dispozițiile de ordine publică care ocrotesc un interes general.

Atitudinea acționarilor/asociaților (poziția subiectivă a acestora analizată și prin prisma îndeplinirii unei cerințe de procedibilitate) privitoare la chestiunea legată de adoptarea hotărârii adunării generale poate fi avută în vedere, pentru identitate de rațiune, de legiuitor, chiar și atunci când este vorba despre încălcarea unei dispoziții legale care ocrotește un interes general, căci aceasta nu înseamnă că legiuitorul suprimă posibilitatea de a acționa a acționarilor/asociaților, ci doar că le prescrie, din anumite considerente, unele condiții suplimentare pentru a putea a solicita constatarea nulității respectivei hotărâri a adunării generale.

Temerea că, dacă nu se admite interpretarea în sensul că acțiunea în nulitate poate fi introdusă de orice asociat indiferent de situația sa, acționarii/asociații ar putea hotărî în adunările generale cu nesocotirea tuturor dispozițiilor legale, fie ele de ordine publică sau ordine privată, este nejustificată, câtă vreme calea acțiunii în nulitate rămâne deschisă pentru restul acționarilor/asociaților care-și conservă calitatea procesuală, precum și pentru restul persoanelor interesate, imposibilitatea confirmării actului ținând de sfera subiecților care au deschisă calea la acțiune, această sferă a subiecților rămânând și în ipoteza aplicării art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 situației de la alin. 3 al aceluiași articol (a se vedea C. Gheorghe, Drept comercial român, Editura C. H. Beck, București, 2013, p. 372-373). Se observă că rămân suficiente persoane care au dreptul să acționeze în nulitate.

În ordinea firească a lucrurilor, un acționar/asociat ar trebui ca, mai întâi, să fie conștient cu privire la ce anume, cum anume și în ce condiții își exprimă votul, respectiv care este semnificația și care sunt consecințele exprimării într-un anumit fel a votului său, inclusiv din perspectiva condițiilor procedurale în care votează în cadrul adunării generale. Chestiunea unei eventuale “conștientizări” ulterioare de către acesta a unor cazuri de nulitate absolută, respectiv de încălcare a unor norme imperative care ocrotesc un interes general și conferirea unei căi de “reparare” a greșelii făcute sunt subsecvente.

De cele mai multe ori, nemulțumirile acționarilor/asociaților, care invocă ulterior nulitatea absolută a hotărârii adunării generale adoptate, provin din neînțelegerile cu ceilalți acționari/asociați, existente deja la data adoptării hotărârii (după cum se pare, aceasta era și ipoteza din speța în care Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia nr. 3915/2013) și nu din “descoperirea” și “conștientizarea” ulterioară a normelor imperative (ce ocrotesc un interes general) care au fost încălcate, respectiv din dorința de “reparare” a acestor nereguli de către acționarul/asociatul care a votat pentru adoptarea hotărârii AGA sau care a participat la ședință fără să voteze.

Or, în cazul unor astfel de neînțelegeri, acționarii/asociații nemulțumiți pot să își exprime propria opinie prin exercitarea votului împotriva adoptării hotărârii adunării generale, având posibilitatea să ceară să se insereze votul lor contra în procesul-verbal al ședinței (aceasta dacă nu au preferat să lipsească de la ședința adunării generale).

În concret, în practică, de cele mai multe ori, chestiunea discutării și disputei calității asociaților care pot acționa în nulitate este determinată nu de stabilirea interesului ocrotit de norma legală imperativă pretins încălcată ci tocmai de necunoașterea de către acționari/asociați a unor minime prevederi din legea societăților cu privire la modul de exercitare a dreptului la vot.

De exemplu, este frecvent întâlnită situația în care un acționar/asociat nici măcar nu este de acord cu adoptarea hotărârii adunării generale (despre care ulterior se afirmă că ar încălca dispoziții legale imperative ce ocrotesc un interes general), prezentându-se la ședința adunării generale, manifestându-și opoziția, dar refuzând să voteze sau chiar votând împotrivă, nesolicitând însă, în această ultimă ipoteză, din cauza necunoașterii prevederilor legale, ca votul său împotrivă să fie inserat în procesul-verbal al ședinței, deși ar fi putut face foarte ușor și simplu acest lucru[10].

În țări cu tradiție în domeniu, acționarii apelează la profesioniști independenți, adică la persoane inițiate în domeniu, care, fiind evident mult mai bine informați, exercită votul în deplină cunoștință de cauză, fără a se ajunge la astfel de inconveniente legate de calitatea de a acționa ulterior în justiție.

Neajunsurile practice pe care acționarii/asociații și le provoacă singuri (sub aspectul procesual în discuție) tocmai din cauza necunoașterii de către aceștia a unor minime prevederi legale cu privire la exercitarea dreptului la vot nu pot fi rezolvate prin argumentarea că dreptul de a acționa în nulitate trebuie să le fie recunoscut în orice condiții, pentru că există pericolul ca ei (aceiași acționari/asociați lipsiți de o minimă diligență în a se informa despre condițiile exercitării dreptului la vot) să hotărască în adunările generale cu nesocotirea tuturor dispozițiilor legale.

Altfel spus, în materia specifică a dreptului societăților, un acționar/asociat nu poate argumenta în următorul mod: admiteți-mi să atac în nulitate hotărârea adunări generale oricum și în orice condiții, chiar dacă am votat pentru adoptarea ei, căci altfel aș putea hotărî în adunările generale cu nesocotirea tuturor dispozițiilor legale, ceea ce nu trebuie să îmi permiteți să fac.

În plus, nu trebuie pornit de la premisa că acționarul/asociatul ar putea, dacă nu i se permite în orice situație să atace cu acțiune în nulitate hotărârea adunării generale, să încalce normele juridice imperative și cu atât mai puțin pe toate, căci buna-credință se prezumă până la proba contrară.

În materie societară, din motive lesne de înțeles, responsabilizarea acționarilor/asociaților nu poate opera cu aceeași unitate de măsură ca în privința părților din dreptul comun.

Este motivul pentru care (fără a avea pretenția că legiuitorul român a făurit în acest caz special, ori făurește în general, norma legală pornind de la cunoașterea pozitivă a realităților sociale), consider că acest argument legat de o minimă responsabilizare a acționarilor/asociaților nu este deloc de neglijat, atunci când se discută despre intenția reală a legiuitorului în reglementarea art. 132 alin. 2 și 3 din Legea nr. 31/1990.

S-a arătat[11] că, în cazul în care norma juridică încălcată este una imperativă de ordine publică, nu mai are nicio relevanță modalitatea în care asociatul a votat, căci, părăsind sfera actelor juridice specifice dreptului societăților și transpunând situația în cazul actelor juridice strict civile, am ajunge în situația absurdă de a nu se constata nulitatea absolută a unui act juridic pentru singurul argument că este semnat de reclamant, deși motivul este unul real.

Altfel spus, chiar și acționarului/asociatului care a votat pentru adoptarea hotărârii adunării generale trebuie să i se recunoască posibilitatea de a acționa în nulitate, câtă vreme, în cazul actelor juridice strict civile nu se poate admite situația absurdă de a nu se constata nulitatea absolută a acestora pentru singurul argument că este semnat de partea-reclamantă, deși motivul de nulitate absolută este unul real.

Deși ar putea fi seducător prin aparența evidenței demonstrației pe care o intenționează, consider că argumentul de mai sus nu este exact și nu ține seama de natura juridică a hotărârii generale a acționarilor/asociaților.

Situația acționarului/asociatului nu este identică cu cea a unei părți a unui act juridic civil, câtă vreme hotărârea adunării generale este un act juridic sui generis, ce nu se încadrează în clasificările tradiționale ale formelor actului juridic[12], fiind suma voințelor individuale ale acționarilor/asociaților care votează în favoarea adoptării hotărârii, impunându-se chiar și față de acționarii/asociații care s-au opus.

După cum s-a arătat[13], hotărârea adunării generale este un act juridic complex, ce constituie un izvor de obligații specific dreptului comercial, a cărui natură juridică nu poate fi asimilată contractelor, lipsind contrarietatea intereselor, părțile având interese concordante, ceea ce nu exclude ca anumiți acționari să nu urmărească alte scopuri, străine sau nu societății, însă ceea ce contează este voința cristalizată în urma votului.

Din analiza poziției pe care se află părțile actului juridic strict civil, față de acționarii ce au dreptul să voteze în cadrul adunării generale, decurg și principiile ce domină fiecare categorie de acte: în cazul contractelor, principiul unanimității, contractul fiind încheiat în momentul realizării acordului de voință al părților, nefiind posibil ca acesta să se încheie și să producă efecte împotriva persoanei care nu-și manifestă consimțământul în sensul încheierii lui, pe când în cazul actului juridic complex (hotărârea adunării generale) funcționează principiul majorității, acesta producând efecte chiar față de cei care s-au opus[14].

Fiind un act juridic colectiv, complex, deliberărilor adunărilor generale nu li se pot aplica regulile Codului civil privitoare la formarea, interpretarea și efectele contractelor[15].

Având un caracter colegial, voința socială, respectiv hotărârea adunării generale, se formează pe baza principiului majoritar, nefiind necesară o exprimare a voinței tuturor asociaților, ci numai a majorității.

În dreptul comun (respectiv în cazul actelor strict civile), în cazul în care o parte consideră că ar exista un motiv de nulitate absolută (că s-ar încălca, prin încheierea actului, o normă juridică care ocrotește un interes general), această parte este liberă să nu mai încheie actul juridic, care, astfel, nu va mai avea ființă

În dreptul societar, în ipoteza în care un acționar/asociat ar considera că există un motiv de nulitate absolută și și-ar manifesta această părere în cadrul adunării generale, nu ar fi suficient pentru a se ajunge la neadoptarea hotărârii.

Altfel spus, acționarul/asociatul nu poate împiedica singur, în contra voinței majoritare formată prin votul altor acționari/asociați, adoptarea hotărârii adunării generale, acționarul/asociatul având, însă, posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere în formele prescrise de lege, pentru a-și conserva dreptul de a ataca cu acțiune în nulitate hotărârea adunării generale.

Persoana fizică din dreptul comun care prefigurează și intenționează încheierea unui act juridic strict civil are dreptul de a decide, cu consecința că poate împiedica încheierea respectivului act, dacă apreciază că ar exista motive de nulitate absolută.

Acționarul/asociatul nu se află pe aceeași poziție, căci, chiar dacă este liber să voteze împotrivă, tot nu poate determina neadoptarea hotărârii adunării generale în contra voinței majoritare a celorlalți acționari/asociați.

Libertatea de acțiune a particularilor, în determinarea consecințelor actelor pur civile, este mai mare față de cea a acționarilor/asociaților[16], iar aceasta are efecte inclusiv pe plan procesual.

Situația părților unui act juridic pur civil este diferită de cea a acționarilor/asociaților și din prisma consecințelor multiple și rapid multiplicabile pe care le produc actele profesioniștilor, față de actele simplilor particulari.

Responsabilizarea sporită a profesioniștilor, inclusiv prin impunerea unor exigențe de către legiuitor, este de natură să conducă la securitatea dinamică a circuitului actelor juridice încheiate de profesioniști, ceea ce este firesc.

În altă ordine de idei, urmând raționamentul autorului care transpune situația acționarului/asociatului pe tărâmul actelor juridice strict civile pentru a demonstra că situația acestora nu trebuie circumstanțiată, se observă că și în cazul invocării nulității relative acest raționament ar putea fi aplicat la fel de bine și, cu toate acestea, legiuitorul nu l-a împărtășit.

Astfel, chiar și în cazul în care norma juridică încălcată nu este una imperativă de ordine publică, ce ocrotește un interes general (ci unul particular, fiind deci vorba despre o nulitate relativă), modalitatea în care asociatul a votat ar trebui să fie lipsită de relevanță, căci, părăsind sfera actelor juridice specifice dreptului societăților și transpunând situația în cazul actelor juridice strict civile, am ajunge în situația “absurdă” de a nu se pronunța nulitatea relativă a unui act juridic, la cererea părții ale cărei interese particulare le ocrotește respectiva normă legală, pentru singurul argument că este semnat de partea-reclamantă, deși motivul de nulitate relativă există și este unul real.

Dar, această situație, pretins a fi absurdă, a fost îmbrățișată de legiuitor în cazul nulităților relative reglementate de art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, aspect care nu poate fi contestat.

Așadar, în cazul însușirii raționamentului redat mai sus, rămâne nerezolvată dezlegarea mobilului[17] pentru care a înțeles legiuitorul să “golească de substanță în parte” doar nulitatea relativă (nu și cea absolută), prin impunerea în sarcina acționarilor/asociaților (părților care formează voința societară) a unor cerințe suplimentare (neparticipare la adunarea generală ori votul contra și solicitarea de inserare a acestuia în procesul-verbal) celei din dreptul comun, respectiv din art. 1248 alin. 2 din noul Cod civil.

III. Transpunerea regulilor din dreptul comun nu poate fi realizată în materie societară prin preluarea întocmai și fără abatere a regulilor de drept comun aplicabile simplilor particulari.

Chiar noul Cod civil prevede reguli speciale aplicabile profesioniștilor[18].

Or, dacă noul Cod civil permite reguli speciale în cazul profesioniștilor (care reprezintă genul), cu atât mai mult trebuie admis că pot exista reguli speciale în privința speciei, respectiv în materie societară[19].

Impunerea de către legiuitor a unor condiții specifice acționarilor/asociaților pentru a putea acționa în justiție cu acțiune în nulitate poate fi justificată și în cazul nulităților absolute, dacă se are în vedere că este vorba despre o materie specială (dreptul societăților are aplicații specifice în raport de dreptul comun sub multe aspecte, inclusiv din perspectiva nulităților).

Aceasta cu atât mai mult cu cât acționarii/asociații pot să conserve cu ușurință dreptul de a acționa în nulitate, acest drept nefiind suprimat.

Evident, cele de mai sus nu înseamnă că, pentru determinarea nulității, absolută sau relativă, nu se apelează și la folosirea criteriului interesului ocrotit de norma legală încălcată (general ori particular), însă, pentru a stabili, în privința acționarilor/asociaților, cine poate acționa în justiție în anulare/nulitate, atât în cazul nulității absolute, cât și a celei relative, s-ar putea interpreta în sensul că legiuitorul adaugă și cerința ca aceștia să fi lipsit de la ședința adunării generale ori să fi votat împotrivă și să fi cerut inserarea votului contra în procesul-verbal al ședinței[20].

Chestiunea rămâne deschisă discuției, inclusiv dacă se are în vedere evoluția pe care a cunoscut-o conceptul de “ordine publică” (de direcție/de orientare/de dirijare și de protecție) și cel de “interes general” (norma imperativă și ordinea publică nu se confundă[21], căci există norme imperative care nu reglementează un interes general, public, ci unul particular; s-a arătat[22] că natura imperativă a normei legale încălcate nu poate ajuta, căci aceasta poate conduce la reținerea oricăreia dintre nulități și că trebuie apreciată natura ordinii publice încălcate: dacă este de direcție, în raport de care natura interesului ocrotit nu se poate stabili, sancțiunea este nulitatea absolută; dacă este de protecție, trebuie stabilit interesul protejat, cel particular atrăgând nulitatea relativă, iar cel general, pe cea absolută).

PS:

După cum am arătat, s-a exprimat temerea că, dacă nu se admite interpretarea în sensul că acțiunea în nulitate poate fi introdusă de orice asociat indiferent de situația sa, acționarii/asociații ar putea hotărî în adunările generale cu nesocotirea tuturor dispozițiilor legale, fie ele de ordine publică.

Această susținere echivalează cu aceea că, în cazul în care nu s-ar recunoaște posibilitatea acționarilor care au votat pentru adoptarea hotărârii adunării generale de a acționa în nulitate, s-ar ajunge la situația în care nulitatea absolută să poată fi acoperită.

Imposibilitatea acoperirii nulității absolute nu se confundă cu regimul nulității de drept și nu înseamnă că nulitatea operează de drept, fără a fi pronunțată de instanță.

Chiar dacă o nulitate absolută nu poate fi acoperită, actul juridic lovit de această nulitate își produce efectele câtă vreme nulitatea nu a fost pronunțată pe cale judecătorească, căci nu este vorba despre o nulitate care să opereze de drept.

Or, faptul că un act juridic lovit de nulitate absolută produce încă efecte, deoarece părțile cărora legea le permite să acționeze în justiție au rămas pasive, nu justifică conferirea calității procesuale active și recunoașterea interesului de a acționa oricărei persoane, în afara limitelor impuse de lege, sub motivul că respectiva nulitate nu poate fi acoperită și cu toate astea, actul juridic produce încă efecte, deci, ar trebui, pentru a se combate aceasta, să se acționeze în orice condiții pentru obținerea nulității respectivului act.

În legătură cu temerea de mai sus, precizez următoarele: cum nulitatea absolută nu operează de drept, dacă acționarii/asociații (sau majoritatea acestora) își propun să hotărască în adunările generale cu nesocotirea conștientă a tuturor dispozițiilor legale de ordine publică, votând pentru adoptarea hotărârii ilegale, este de presupus că niciunul dintre aceștia nu va intenționa să atace ulterior în nulitate respectiva hotărâre, astfel încât aceasta va rămâne în picioare.

Intrarea în legalitate se poate face prin conferirea către acționarii/asociații care au lipsit sau au votat contra, cerând (pentru facilitarea probațiunii ulterioare în justiție) să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței, precum și către terții interesați, a posibilității de a ataca în justiție, cu acțiune în nulitate, acea hotărâre a adunării generale (ceea ce art. 132 alin. 3, raportat la alin. 2, din Legea nr. 31/1990 a făcut), fiind practic indiferent (și rămânând doar la nivel teoretic) faptul că acționarii/asociații care au votat pentru ar putea contesta în justiție, prin acțiune în nulitate, hotărârea adunării generale care a nesocotit conștient toate dispozițiile legale.

Nu trebuie neglijat nici faptul că, în doctrină, s-a menționat că dispozițiile actualului art. 132 din Legea nr. 31/1990 (fost art. 90, iar apoi art. 131, până la Legea nr. 161/2003) au condus la deducerea unui principiu (atât didactic, cât și practic) esențial în dreptul societăților, potrivit căruia punerea în discuție a validității hotărârilor adunării generale era considerat un atribut exclusiv al acționarilor/asociaților, în timp ce terții, creditori sociali, au numai dreptul, conferit de actualele art. 61-62 ale Legii nr. 31/1990, de a face opoziție la hotărârile adunării generale. Acest din urmă demers nu poate conduce la anularea unei hotărâri a adunării generale, ci numai la constatarea inopozabilității acesteia față de terțul căruia i se admite cererea de opoziție, până la plata creanței societății. Prin urmare, doar demersul judiciar al acționarilor/asociaților putea anula hotărârea adunării generale, în timp ce opoziția avea ca efect nerecunoașterea efectelor hotărârii față de terți. Acest principiu a fost înlăturat prin Legea nr. 161/2003, legiuitorul, luând în considerare presiunile unor reprezentanți ai doctrinei, dar, îndeosebi, exemplele evidente aduse de jurisprudență, a acceptat faptul că există posibilitatea ca nelegalitatea hotărârii adunării generale să aibă sursa în ignorarea anumitor dispoziții legale imperative, străine dreptului societăților, aparținând, spre exemplu, dreptului fiscal sau dreptului privatizării. Or, terți precum Statul român, organele administrației publice centrale sau locale ori alte instituții publice sunt cu prisosință vizate de atari dispoziții legale, având, prin urmare, interesul legitim de a pune în discuție însăși valabilitatea unei hotărâri a adunării generale, pentru nulitatea acesteia. Ca exemplu, s-a arătat că, în dreptul român al privatizării, Legea nr. 99/1999, care a modificat OUG nr. 88/1997, a prevăzut majorarea de drept a capitalului societăților comerciale care au obținut certificate care atestă dreptul de proprietate asupra terenurilor aflate în patrimoniul lor, cu valoarea terenurilor pentru care s-au eliberat certificatele, și care urmează să fie considerată drept aport în natura al Statului la capitalul social, determinând emisiunea de noi acțiuni al căror titular este Autoritatea pentru Privatizare (APAPS). Presa a semnalat situații în care acționarii au ignorat aceste dispoziții legale și au atribuit altă destinație acțiunilor nou emise. APAPS, în temeiul art. 32^28-32^29 din OUG nr. 88/1997 modificată, a formulat cu succes acțiuni în anularea hotărârilor adunărilor generale care nu au respectat dispozițiile art. 32^2, în ciuda calității sale de veritabil terț (a se vedea R. N. Catană, Dreptul societăţilor comerciale. Probleme actuale privind societăţile pe acţiuni. Democraţia acţionarială, Editura Sfera Juridică, Cluj–Napoca, 2007, p. 64-65).

Se observă, din expunerea de mai sus, că interesul legitim al terților de a pune în discuție valabilitatea hotărârilor adunărilor generale a fost vizat în principal prin modificările aduse de Legea nr. 61/ 2003.

Revenind la votul conștient al acționarilor/asociaților în sensul încălcării dispozițiilor legale imperative de ordine publică, ce ocrotesc un interes general, inclusiv autorii care susțin teza că acționarii/asociații pot ataca cu acțiune în nulitate, pentru motive de nulitate absolută, hotărârea adunării generale, chiar dacă au votat pentru, au precizat că, pentru a se admite că acționarii/asociații au deschisă calea acțiunii în nulitate, se impune ca votul în favoarea adoptării hotărârii lovite de nulitate absolută să fi fost exprimat din eroare, întrucât exprimarea în cunoștință de cauză a unui vot favorabil și atacarea ulterioară a hotărârii adoptate cu votul reclamantului va constitui un veritabil abuz de drept (A se vedea Gh. Piperea/P. Piperea, Funcționarea societăților – Societățile cu răspundere limitată, în St. D. Cărpenaru, S. David, Gh. Piperea, Legea societăţilor. Comentariu pe articole. Ediţia 5, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 677).

Aceeași opinie este exprimată și în nota critică postată de P. Piperea pe JURIDICE.ro la data de 15 august 2014 intitulată Nulitatea absolută a unei hotărâri AGA poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de asociații care s-au abținut sau care au votat pentru adoptarea hotărârii – Notă critică la decizia nr. 3915/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă.

Lăsând la o parte faptul că trimiterea la eroare ar muta discuția pe tărâmul viciilor consimțământului, eroarea ar consta în necunoașterea dispozițiilor legale de ordine publică care ocrotesc un interes general, fiind, deci, o eroare de drept.

Art. 1208 alin. 2 din noul Cod civil prevede că eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile.

Așadar, eroarea trebuie să fie scuzabilă și esențială, determinantă (a se vedea art. 1207 alin. 3 din noul Cod civil), neimputabilă errans-ului, ignoranței, pasivității sau lejerității acestuia, existând obligația părții de a se informa cu prilejul încheierii contractului. Dispozițiile legale accesibile și previzibile sunt prezumate a fi cunoscute, fără a se prestabili însă anumite categorii de norme, de exemplu imperative sau de ordine publică (a se vedea C. Zamșa, Despre obligații. Izvoarele Obligațiilor, în Noul Cod civil. Comentarii pe articole, de F.-A. Baias, E. Chelaru, R, Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 1276; autoarea indică și criteriul mixt subiectiv-obiectiv de determinare a caracterului accesibil și previzibil al dispozițiilor legale excluse din sfera erorii de drept).

Cu atât mai mult un acționar/asociat, având în vedere că participă la formarea voinței sociale a unui subiect de drept care exercită o activitate organizată, cu caracter profesional, în scopul obținerii de profit, are obligația de a se autoinforma cel puțin asupra dispozițiilor legale accesibile și previzibile aplicabile, atunci când urmează a vota o anumită chestiune în cadrul adunării generale.

În doctrină, s-a precizat că previzibilitatea legii nu împiedică persoana în cauză să recurgă la “sfaturi lămuritoare”, pentru a evalua, în mod rezonabil, după circumstanțele cauzei, consecințele ce pot rezulta dintr-un act determinat, cu atât mai mult cu cât este vorba, spre exemplu, de profesioniști, obișnuiți a face dovadă de o mare prudență în exercițiul profesiei lor, astfel că este normal a se aștepta ca ei să dovedească o grijă deosebită în a evalua riscurile pe care le comportă o anumită activitate (A se vedea C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi și libertăți, Editura All Beck, București, 2005, p. 580).

În Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, Drept civil. Obligațiile, Editura Wolters Kluver, București, 2009, p. 270, autorii redau următoarea expresie juridică latină și traducerea acesteia: de non vigilantibus non curat praetor (familiar se traduce: legea nu protejează imbecilii).

Sau, într-o altă exprimare mai blândă, vigilantibus non dormientibus iura succurrunt, în traducere: legile vin în sprijin celor ce veghează, nu adormiților (a se vedea F. Ștef, Dicționar de expresii juridice latine. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Oscar Print, București, 1998, p. 299).

S-a arătat că, pentru a exista eroare de drept, se cere ca aceasta să fie plauzibilă, judecătorul având a aprecia dacă partea care o invocă și care este datoare să o probeze, a putut sau nu să fie înșelată (Trib. Tecuci 26 iulie 1920, citat în C. Hamangiu, N. Georgean. Codul Civil Adnotat. Vol. II, Editura Librăriei Universală Alcalay&Co, București, 1925, p. 386).

Așadar, chestiunea responsabilizării acționarilor/asociaților rămâne un element care nu este de neglijat în discuția referitoare la interpretarea art. 132 alin. 3 din Legea nr. 31/1990.


[1] L. Săuleanu, Tot cu privire la interpretarea deciziei nr. 3915/2013 pronunțată de ICCJ cu privire la calitatea procesuală activă a asociaților în promovarea acțiunii în constatarea nulității absolute a unei hotărâri AGA.
[2] În doctrină, s-a precizat că, atunci când se pune problema ocrotirii intereselor generale sau a celor particulare, trebuie luat în considerare gradul de îmbinare a interesului general cu interesul personal (particular). Uneori, îmbinarea intereselor personale cu cele generale, cu subordonarea intereselor personale față de cele generale, nu se opune la acordarea unei mai largi puteri de apreciere, în favoarea numai a unei anumite persoane ale cărei interese sunt amenințate în primul rând. A se vedea C. Stătescu, Cu privire la criteriul general de clasifcare a nulităților în contractele încheiate de organizațiile socialiste, în Justiția Nouă nr. 5/1963, p. 85-86, citat în T. Ionașcu, E. A. Barasch, ș.a., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, 1967, p. 330-332, citați în G. Răducan, Despre obligații. Izvoarele obligațiilor, în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. II, Art. 9531649, Moșteniri și liberalități. Obligații, de C. S. Ricu ș.a., Editura Hamangiu, București, 2012, p. 529.
[3] În doctrină, s-a arătat că nulitatea absolută este aceea care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme juridice care ocrotește un interes general, deci a unei norme juridice imperative de ordine publică, care instituie o condiție de validitate pentru încheierea actului juridic (art. 1247 alin. 1 din noul Cod civil). A se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 200.
[4] Potrivit art. 5 din noul Cod civil, nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică.
[5] A se vedea D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Științifică, București, 1969, p. 109.
[6] Absența fraudei este o cerință de ordine publică și de bune moravuri. A se vedea I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009, Cartea V. Despre obligații art. 11641649. Comentarii și explicații, Editura C. H. Beck, București, 2011, p. 291.
[7] Condiția conform căreia cauza trebuie să fie licită vizează apărarea ordinii publice și a bunelor moravuri. Nulitatea absolută se bazează pe premisa că, în mod absolut, contractul nu putea fi încheiat din cauza nerespectării uneia dintre condițiile de existență a contractului, printre care și o cauză licită. A se vedea I. Turcu, op. cit., p. 289, respectiv p. 304.
[8] Cauza este ilicită când vine în contradicție cu normele imperative ale legii. Cauza ilicită contravine ordinii de drept, deci intereselor publice. A se vedea E. Lupan, S. Sztranyiczki, E. Veress, R.-A. Pantilimon, Drept civil. Partea generală conform noului Cod civil, Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 250 și p. 252.
[9] G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 123; C. T. Ungureanu, Despre obligații. Izvoarele obligațiilor, în Noul Cod civil, Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. II, Art. 9531649, Moșteniri și liberalități. Obligații, de C. S. Ricu ș.a., Editura Hamangiu, București, 2012, p. 506.
[10] În nota critică postată de P. Piperea pe JURIDICE.ro la data de 15 august 2014, intitulată Nulitatea absolută a unei hotărâri AGA poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de asociații care s-au abținut sau care au votat pentru adoptarea hotărârii, se arată: “manifestarea opoziției față de ținerea adunării și de aprobarea ordinii de zi, trebuie caracterizată ca fiind un vot împotriva ordinii de zi”. “Refuzul de a participa la o adunare convocată și întrunită nelegal nu poate fi calificat ca o abținere, întrucât abținerea presupune lipsa unei opinii privind chestiunea în discuție, iar nu refuzul de a participa la săvârșirea unor nelegalități. Chiar dacă opoziția asociatului ”I” față de ținerea adunării și față de aprobarea nelegală a ordinii de zi nu putea fi reținută ca un vot împotrivă, ea trebuia reținută ca o neparticipare la ședința AGA respectivă, ipoteză prevăzută de art. 132 alin. (2)”.
Este evident că refuzul de a participa la săvârșirea unor nelegalități se manifestă, în cadrul adunării generale, prin votul împotriva chestiunii nelegale, cu solicitarea de inserarea a acestui vot în procesul-verbal de ședință.
Un asociat diligent și responsabil, având minime cunoștințe cu privire la cerințele legale referitoare la exercitarea votului, putea înlătura cu ușurință inconvenientele de mai sus legate de interpretarea art. 132 alin. 2 și 3 din Legea nr. 31/1990, votând în mod expres împotriva adoptării hotărârii adunării generale și solicitând ca acest vot contra să fie inserat în procesul-verbal al ședinței. Refuzul de inserare în procesul-verbal a votului contra exprimat de asociatul-reclamant putea fi dovedit cu orice mijloc de probă admis de lege în condițiile în care asociatul-reclamant nici măcar nu semnase respectivul proces-verbal.
[11] L. Săuleanu, op. cit.
[12] S. David, Funcționarea societăților – Societățile pe acțiuni, în St. D. Cărpenaru, S. David, Gh. Piperea, Legea societăţilor. Comentariu pe articole. Ediţia 5, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 426.
[13] L. Săuleanu, Hotărârile adunării generale a acționarilor, în Revista de Științe Juridice nr. 3/2006, p. 43, care la nota 7 de subsol îl citează pe I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligațiilor comerciale. Probele. Contractul de vânzare-cumpărare comercială, Editura Lumina Lex, București, 1994, p. 17.
[14] L. Săuleanu, op. cit., p. 43-44.
[15] A se vedea I. L. Georgescu, Drept comercial român – vol. II, Editura All Beck, București, 2002, p. 297.
[16] După, cum s-a arătat, explicația rezidă în incidența principiului majorității, care este aplicabil acționarilor/asociaților, respectiv formării voinței sociale.
[17] Se observă, cu ușurință, că trimiterea la imposibilitatea confirmării nulității absolute, spre deosebire de cea relativă, nu rezolvă în niciun fel chestiunea.
În plus, după cum am arătat, faptul că un act juridic lovit de nulitate absolută produce încă efecte, deoarece părțile cărora legea le permite să acționeze în justiție au rămas pasive și nu este vorba despre nulități care să opereze de drept, nu justifică conferirea calității procesuale active și recunoașterea interesului de a acționa oricărei persoane, în afara limitelor impuse de lege, sub pretextul că respectiva nulitate nu poate fi acoperită și cu toate astea, actul juridic produce încă efecte, deci, ar trebui, pentru a se intra în legalitate, să se acționeze în orice condiții pentru a se ajunge la nulitatea respectivului act.
[18] Fiducia, determinarea prețului între profesioniști, locațiunea spațiilor destinate exercitării activității unui profesionist, contractul de cont curent încheiat între profesioniști, răspunderea profesionistului pentru fapta sa, remunerarea intermediarului profesionist, obligațiile depozitarului profesionist, creditorii profesioniștilor care își divid patrimoniul afectat exercitării profesiunii, termene de prescripție speciale pentru profesioniști etc. A se vedea C. Florescu, Despre dreptul comercial în lumina noului Cod civil – între tradiție și modernitate, postat pe JURIDICE.ro, la data de 30 noiembrie 2011.
[19] A se vedea C. Florescu, op. cit., care arată că, de fapt, profesioniștii sunt o specie mai largă, care cuprinde și comerciantul. Profesioniștii pot desfășura și o activitate non-profit, pe când, în principal, comerciantul desfășoară o activitate care are drept scop obținerea de profit, deoarece actele sale privesc, în genere, o activitate economică generatoare de profit, producerea și circulația mărfurilor, exercitarea lucrărilor sau prestarea de servicii, deci adăugarea de valoare. Profesionistul, în lumina noului Cod civil, nu poate înlocui complet comerciantul, deoarece acesta rămâne o specie aparte.
[20] S-a arătat că limitarea dreptului de a formula acțiune doar la acționarii care au votat “contra” trebuie interpretată raportat la contextul celor supuse aprobării, astfel că și acționarii care au votat “pentru”, în anumite situații, pot ataca hotărârea; spre exemplu, în situația în care pe ordinea de zi este formularea unei acțiuni în răspundere contra administratorilor, iar o astfel de propunere este respinsă, cei care au votat “pentru”, în măsura în care au motive, pot formula acțiune în anulare. Intenția legiuitorului a fost de a da posibilitate să atace hotărârile celor care nu sunt mulțumiți de hotărârea luată. A se vedea C. Duțescu, Drepturile acţionarilor, Ediția I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 249, preluat și de L. Săuleanu în Hotărârile adunării generale a acționarilor, în Revista de Științe Juridice nr. 3/2006, p. 43.
În situația vizată mai sus, votul “pentru” are tocmai semnificația votului “împotriva” adoptării hotărârii adunării generale prin care s-a respins propunerea de pornire a acțiunii în răspundere contra administratorilor.
Pentru consecințele practice ale unei astfel de acțiuni în anulare/nulitate a hotărârii adunării generale prin care s-a respins propunerea de pornire a acțiunii în răspundere contra administratorilor, a se vedea S. David, Funcționarea societăților – Societățile pe acțiuni, în St. D. Cărpenaru, S. David, Gh. Piperea, Legea societăţilor. Comentariu pe articole. Ediţia 5, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 580.
[21] Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, Drept civil. Obligațiile, Editura Wolters Kluver, București, 2009, p. 340.
[22] A se vedea R. N. Catană, Dreptul societăţilor comerciale. Probleme actuale privind societăţile pe acţiuni. Democraţia acţionarială, Editura Sfera Juridică, Cluj–Napoca, 2007, p. 68-69.


Judecător Adrian VÂRGOLICI
Tribunalul Brașov

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti