Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept constituţional
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti

Conceptul de popor. Perspectiva constituţională
06.01.2015 | Cristian IONESCU

Secţiuni: Drept constitutional, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

Dispoziţia constituţională înscrisă în art. 4 alin. (1), potrivit căreia „statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi”, evocă unul dintre elementele constitutive ale statului, şi anume, populaţia. Sintagma „poporul român”, folosită în art. 4 alin. (1), precum şi în art. 1 alin. (3), art. 2 alin. (1), art. 61 alin. (1), trebuie corelată cu alţi termeni folosiţi în Legea fundamentală. Ne referim, astfel, la caracterul naţional al statului român, precum şi la termenul de naţionalitate [art. 4 alin. (2)], de minoritate naţională [art. 6 alin. (1), art. 32 alin. (3) şi art. 128 alin. (2)]. De asemenea, în alte texte, Constituţia se referă la cetăţenii români. Cum fiecare dintre aceşti termeni au definiţii şi un conţinut diferite, va trebui, de fiecare dată, să fie interpretaţi potrivit definiţiilor din dicţionar, dar şi în contextul în care sunt folosiţi în diferitele texte constituţionale.

Art. 4 alin. (1) din Constituţie nu ridică probleme deosebite de înţelegere. Textul constituţional stabileşte legătura politică între stat şi proprii cetăţeni, subsumată principiului constituţional potrivit căruia Guvernantul îşi datorează legitimitatea şi autoritatea, precum şi forţa de dominaţie şi constrângere, consimţământului celor care i se supun. Statul nu este interesat de identitatea etnică a celor de la care primeşte prerogativele de suveranitate. Originea etno-culturală a celor care votează pentru alegerea membrilor Parlamentului şi a Preşedintelui României, precum şi a celorlalte autorităţi reprezentative la nivel local este irelevantă pentru natura raporturilor între stat şi comunitatea de indivizi determinaţi prin legătura de cetăţenie cu statul în cauză. Esenţial este ca statul român să fie expresia voinţei suverane a poporului. Acesta este sensul pe care Constituţia îl dă art. 4 alin. (1).

Adunarea Constituantă ar fi putut să omită adăugarea apelativului „român” la termenul de popor, folosit în art. 4 alin. (1) din Constituţie. Atunci când Constituţia se referă la „unitatea poporului român” are în vedere actul şi momentul incipient al puterii statale, sursa autorităţii statului, adică voinţa politică a tuturor cetăţenilor cu drept de vot. Pentru stat nu contează ascendenţa etno-culturală a cetăţenilor săi cuprinşi în lisele electorale. Destinatarul puterii statului nu este individul cu identitatea sa etnică, ci cetăţeanul român cu cerinţele şi aşteptările sale sociale. De altfel, şi Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituţie a precizat că termenul de popor, utilizat în art. 4 alin. (1), include şi minorităţile naţionale[1]. Comisia a apreciat că este semnificativă, din punct de vedere politic, juridic şi moral, ideea de unitate a poporului, ca fundament al statului[2].

Problema apelativului român, adăugat categoriei de popor sau naţiune în diferite acte constituţionale româneşti, nu este nouă. De pildă, art. 29 din Constituţia din 1938 prevedea că „Toate puterile Statului emană de la Naţiunea Română”. Formularea a fost criticată de profesorul Paul Negulescu, într-o lucrare publicată în 1939, care aprecia că ideea de naţiune, în sistemul art. 29 al noii Constituţii, nu trebuia „completată cu aceea de origine etnică”[3]. De altfel, profesorul Negulescu considera că, prin semnarea de către guvernul român la 9 decembrie 1919 a Tratatului privind minorităţile, membrii acestora locuind pe teritoriile unite în 1918 cu România, „sunt şi cetăţeni români, făcând parte din naţiunea română”[4].

Adunarea Constituantă nu s-a referit la unitatea etnică a românilor. Ar fi absurd dacă statul român nu ar beneficia, pe lângă voinţa politică a românilor etnici, şi de voinţa politică – similară ca natură cu voinţa suverană exprimată de etnicii români – a minorităţilor naţionale. Dacă s-ar face diferenţiere între voinţa politică a românilor etnici şi cea a minorităţilor naţionale, din exprimarea celor două tipuri de voinţă politică ar rezulta un Guvernant al românilor şi altul al fiecărei minorităţi naţionale, ceea ce este absurd.

Statul etnic nu există sau nu ar fi viabil. Europa modernă este confruntată, în prezent, cu modelul de guvernare multiculturală, în care identităţile etno-culturale se interferează în permanenţă, obligând statele să-şi reorienteze politicile publice pentru a face faţă valurilor de migraţiune din zone geografice defavorizate sau ameninţate de războaie.

Există o legătură strânsă între primele patru articole din Constituţie. Primul articol pune în evidenţă trăsăturile caracteristice ale statului român şi enunţă, totodată, structura statului, forma de guvernământ şi regimul politic democratic, elemente esenţiale pentru ca statul român contemporan să fie bine configurat sub aspectul identităţii sale naţionale şi politice ca stat de drept, care respectă marile principii ale democraţiei constituţionale, precum şi valorile universale, în care individul-cetăţean este aşezat în centrul sistemului de guvernare ca izvor al puterii şi beneficiar exclusiv al acesteia. Următoarele trei articole surprind şi configurează normativ elementele constitutive ale statului, expuse într-o altă ordine, pe care nu o analizăm aici: puterea suverană, teritoriul şi populaţia.

Referitor la factorul uman – comunitatea de indivizi motivaţi de elemente geografice pe care le stăpânesc legitim şi hotărâţi să se organizeze politic prin voinţă suverană comună într-un stat –, există mai mulţi termeni pentru configurarea acestuia, fiecare cu semnificaţii şi implicaţii constituţionale aparte, şi anume: populaţia, poporul şi naţiunea. Fiecare dintre aceştia poate fi definit ca atare; populaţia este ansamblul persoanelor care trăiesc pe teritoriul statului şi se plasează sub autoritatea acestuia[5]. Definit astfel, termenul de populaţie are mai mult o determinare sociologică decât una juridică. Populaţia unui stat este compusă din cetăţenii acestuia (dintre care mulţi pot locui pe teritoriul altor state), din străini şi apatrizi. Populaţia este legată de prezent, de ceva fluid, care există într-un anumit moment şi care se poate schimba de la sine, fără intervenţia activă a unui factor instituţional extern. Populaţia nu are trecut şi nu poate avea nici viitor, deoarece nu are decât cerinţe de moment, concrete şi extrem de diverse, care pot fi satisfăcute rapid, pentru a le lua locul altele, la fel de fluide. Între indivizii care alcătuiesc o populaţie nu există decât legături de existenţă cotidiană, strict personale. O populaţie se prezintă sub dimensiuni variabile şi conjuncturale, se schimbă în permanenţă, cel puţin sub aspect numeric. Populaţia nu spune nimic sub aspectul continuităţii politice, al tradiţiilor şi voinţei suverane ale unui grup uman organizat social. Putem raporta populaţia unui stat, mai concret, la regimul drepturilor şi libertăţilor garantate prin Constituţie acesteia.

Dacă elementul stabil al populaţiei şi legat politic şi afectiv de stat – am în vedere exclusiv cetăţenii acestuia – nu ridică probleme complexe autorităţii publice, străinii stabiliţi pe teritoriul statului sunt mai puţin asimilabili din punct de vedere civic, religios şi mai ales politic. În lumea contemporană, se intensifică schimburile economice şi culturale între popoare, se înregistrează fluxuri migratoare de dimensiuni intercontinentale. Migraţia masivă în unele state dă naştere la dificultăţi economice, culturale, sociale şi politice pe care guvernanţii nu le pot ignora[6].

Spre deosebire de populaţie, categoria sociologică de popor induce cu adevărat ideea de sedentarizare, de continuitate istorică pe un anumit teritoriu, de cultură şi viaţă comună, de trăsături identitare referitoare la rasă, origine etnică, limbă maternă, tradiţii, religie, obiceiuri, comportament psihosocial, valori comune etc. Profesorul Paul Negulescu spunea că „oamenii, locuind acelaşi teritoriu şi fiind supuşi aceleiaşi autorităţi, constituie poporul”[7]. Poporul are aptitudinea şi condiţiile sociale şi politice să devină naţiune. Naţiunea este deja forma evoluată a unei comunităţi conştiente de sine şi solidară cu ea însăşi şi, în special, cu organizarea sa politică sau cu ideea de organizare politică, care trăieşte statornic pe un teritoriu determinat şi are configurate aspiraţii, idealuri şi obiective pe care şi le propune spre realizare în viitor de către generaţiile ce vor urma. Tot profesorul Paul Negulescu sublinia că dacă poporul, trăind sub aceeaşi autoritate, are o conştiinţă comună prin faptul că membrii săi, precum şi urmaşii lui au trăit împreună un timp îndelungat pe acelaşi teritoriu, suferind diversele influenţe şi fiind animaţi de acelaşi ideal, nu mai este un simplu popor, ci o naţiune[8]. Naţiunea are un trecut şi, ceea ce este mai important, exprimă în mod hotărât voinţa de a-şi realiza idealurile naţionale, aspiraţiile legitime într-un viitor comun, pe acelaşi teritoriu strămoşesc. Într-o exprimare literală, naţiunea îşi găseşte originea în sentimentul de solidaritate care uneşte indivizii în voinţa lor de a trăi împreună[9].

Atât populaţia, cât şi poporul şi naţiunea au semnificaţii constituţionale particulare, după cum fiecare are un statut determinat şi bine reglementat în dreptul internaţional public. Populaţia, poporul şi naţiunea sunt subiecte ale dreptului internaţional, care le recunoaşte drepturi specifice şi intangibile.

Poporul este, însă, şi principalul subiect de drept constituţional[10]. Capacitatea sa juridică este consfinţită chiar în Constituţie. Ca atare, nu există un act de recunoaştere a capacităţii sale juridice. Aceasta este subînţeleasă, deoarece poporul este chiar titularul exclusiv al puterii politice suverane. Într-o formulare constituţională clasică, se spune că „puterea emană de la popor”. Articolul 3 din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului din 1789 precizează că „principiul suveranităţii rezidă în mod esenţial în naţiune”.

Constituţia României aplică acest principiu, prevăzând în art. 2 alin. (1) că: „suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”. Mai mult chiar, Constituţia precizează, în acelaşi articol, că „niciun grup şi nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”. Legea fundamentală nu se referă, în articolul menţionat, în mod concret la „puterea poporului”, ci la unul din caracterele esenţiale ale acesteia: caracterul suveran al puterii. Prin urmare, Constituţia nu face o omisiune sau o înlocuire de termeni, ci, dimpotrivă, subliniază cel mai important caracter al puterii. Din acest caracter izvorăşte şi trăsătura statului român de stat suveran şi independent.

Există o mare diversitate de accepţiuni teoretice şi definiţii ale noţiunii de popor, fiecare dintre ele adăugând sau omiţând ceva din trăsăturile specifice ale acestuia. Cel mai adesea, autorii fac referire la naţionalitatea acestuia, accentul căzând pe trăsăturile etnice, pe limba maternă, obiceiuri străvechi, pe tradiţii, cultură şi elemente de identificare psihosocială. Fiecare popor trăieşte într-un cadru social şi politic determinat, are o viaţă economică, socială, culturală şi religioasă aparte, este organizat şi disciplinat social prin norme juridice elaborate şi aplicate strict de puterea de stat care îl domină şi constrânge. Emile Durkheim spunea că poporul reprezintă comunitatea ai cărei membrii împărtăşesc aceleaşi tradiţii şi aceleaşi viziuni despre geneza lumii, a societăţii şi a principalelor practici sociale[11].

Nu pot fi înlăturate din dezbaterile teoretice semnificaţiile multiple ale termenilor de popor, naţiune, etnie, întrucât aceste categorii sunt abordate din perspective diferite. Putem vorbi, astfel, de popor ca despre o categorie sociologică şi acesta va avea un anumit conţinut. Acelaşi termen, dacă este abordat din punct de vedere etnic, are un alt conţinut. La fel se petrec lucrurile şi în privinţa naţiunii. De aceea nu există o definiţie a acesteia unanim acceptată. Atunci când îţi place sau îţi convine, din pasiune sau din interes partizan, să polemizezi de dragul polemicii, utilizezi termenul de popor sau de naţiune (cu apelativul etnic sau nu) într-un sens şi interlocutorul tău foloseşte acelaşi termen, dar în alt sens. Alteori, se inventează naţiuni sau popoare inexistente. Este cazul naţiunii cehoslovace sau al poporului sovietic. Pentru o dezbatere ştiinţifică, trebuie să plecăm de la ideea că noţiunile, conceptele sunt instrumente de înţelegere între interlocutori şi nu realităţi concrete[12].

Nu ne interesează în mod deosebit în cuprinsul acestui comentariu perspectiva sociologică a definirii conceptului de popor. Pentru dreptul constituţional, poporul are relevanţă, în primul rând, ca sursă primară şi naturală a puterii politice suverane. Puterea rezidă în popor şi nicio altă autoritate sau instituţie politică nu-i poate contesta această calitate şi nu i-o poate confisca. Această interdicţie se extinde asupra tuturor celorlalte popoare şi puteri statale. Pentru dreptul constituţional, nu contează structura sau identitatea etnică a poporului, întrucât întregul popor, fără deosebire de naţionalitate sau origine etnică îşi deleagă periodic exerciţiul puterii sale suverane unor autorităţi reprezentative, pe care tot el le alege prin proceduri electorale democratice.

Din punct de vedere al voinţei politice, poporul se prezintă ca o unitate, fapt ce nu exclude opţiunile electorale pe criterii etnice. Fiecare cetăţean-alegător exprimă o voinţă electorală similară ca substanţă şi pe deplin egală cu cea a altor cetăţeni-alegători. Acesta este şi motivul pentru care Constituţia prevede că „În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului” [art. 69 alin. (1)]. Tot Constituţia prevede, în art. 61 alin. (1), că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român…”.

Există o legătură tematică între prima teză din art. 4 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Constituţie. De vreme ce suveranitatea naţională aparţine poporului român, este absolut firesc ca statul să aibă ca fundament unitatea poporului român. Se observă că, în ambele texte constituţionale, termenul de popor este utilizat cu apelativul „român”. Textul în sine nu are un sens sau conţinut naţionalist sau şovin. Toţi cetăţenii români au acelaşi statut faţă de statul român. Această concluzie decurge şi din art. 4 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) din Constituţie. Adunarea Constituantă nu a exclus de la exerciţiul puterii şi de la beneficiile acesteia pe cetăţenii români care aparţin altor grupuri etnice. Afirmaţia făcută aici are un dublu înţeles:
1. minorităţile naţionale existente pe teritoriul statului român şi supuse autorităţii acestuia sunt cuprinse în ceea ce numim „sursa sau izvorul primar şi natural al puterii şi voinţei suverane”;
2. minorităţile naţionale deţin, alături de poporul român, puterea politică şi o exercită în condiţii de deplină egalitate cu toţi ceilalţi cetăţeni ai statului român, cărora le sunt recunoscute drepturile electorale.

Atât art. 2 alin. (1), cât şi art. 4 alin. (1) din Constituţie folosesc termenul de popor român în sensul său civic, care integrează în conţinutul său totalitatea cetăţenilor români. Când textul constituţional se referă la poporul român, o face şi cu respectarea art. 4 alin. (2) din Legea fundamentală, care exclude discriminările pe criteriul naţionalităţii şi al originii etnice. Această ultimă dispoziţie constituţională înlătură o diviziune a cetăţenilor români pe cele două criterii, întărind sensul utilizării civice a noţiunii de popor. Din această perspectivă şi potrivit logicii textelor constituţionale, nu se poate susţine că minorităţile naţionale ar fi „părţi constitutive şi entităţi co-fondatoare ale statului-naţiune”. Cu ocazia revizuirii Constituţiei în 2003, Camera Deputaţilor a respins un amendament la art. 6 din Legea fundamentală, depus de grupul parlamentar al UDMR la propunerea legislativă privind revizuirea Constituţiei, potrivit căruia „Statul recunoaşte şi protejează minorităţile naţionale, ca fiind comunităţi naţionale minoritare, elemente (factori) constitutive ale statului, cu o identitate etnică, culturală, lingvistică şi religioasă proprie, care se integrează în societatea românească, reprezentând o valoare incontestabilă”. Amendamentul a fost apoi reiterat la Senat. Ambele Camere legislative l-au respins. Ideea susţinută în amendamentul citat nu era nouă. În 1991, în Adunarea Constituantă, deputatul Eckstein Peter Kovacs a susţinut că „minorităţile naţionale şi etnice sunt factori ai fiinţei statale”[13].

Comisia de la Veneţia a examinat propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, iniţiată de PSD în 2002, la care grupul parlamentar al UDMR din Camera Deputaţilor făcuse unele amendamente referitoare la statutul minorităţilor naţionale şi a apreciat că „a spune că o comunitate naţională este un element constitutiv al statului nu însemnă, totuşi, nimic atâta timp cât nu s-a definit ce înseamnă o comunitate naţională”[14]. Cu toate acestea, Comisia a apreciat că „promovarea minorităţilor naţionale la rang de comunităţi naţionale minoritare, elemente constitutive ale Statului, le poate întări poziţia”[15]. Avizul Comisiei este vulnerabil în logica sa. Vulnerabilitatea sau scopul ocult al afirmaţiei Comisiei rezultă şi din faptul că principiul constituţional al egalităţii depline a tuturor cetăţenilor români neagă orice încercare de „întărire a poziţiei” unor grupuri de cetăţeni faţă de altele. Să se fi gândit Comisia la „întărirea poziţiei minorităţilor naţionale” în raporturile formale ale acestora cu statul român? Când vorbim de populaţie ca element constitutiv al statului, nu putem să o structurăm în componente disparate cu voinţe politice diferite (nu ne interesează aici criteriile de separare), pe care să le alăturăm, apoi, într-un conglomerat care să formeze unul dintre elementele constitutive ale unei entităţi statale. Elementul constitutiv al statului trebuie să fie omogen, unitar. Altfel, nu poate să capete această calitate.

Dacă minorităţile naţionale ar putea fi considerate elemente constitutive ale statului român, separate de naţiunea română, ar însemna că ar avea aptitudinea să deţină această calitate fiecare dintre grupurile etnice existente. Altfel spus, statul român ar avea ca elemente constitutive populaţia etnic românească, plus cele 19 minorităţi naţionale existente în prezent, fără a socoti încercarea de a se impune artificial noi minorităţi naţionale (ceangăi, găgăuzi etc.). Câteva concluzii se pot desprinde din ipoteza lansată de Comisia de la Veneţia:
1. se acordă un sens etnic unui element constitutiv al statului (populaţia), or aceasta trebuie definită exclusiv din punct de vedere civic, politic;
2. se creează diferenţe de importanţă numerică între naţiunea română majoritară şi fiecare dintre minorităţile naţionale. Această diferenţiere induce ideea unor contribuţii diferite la formarea statului român, de care, obligatoriu, ar trebui să se ţină seama din punct de vedere constituţional;
3. se mută centrul de greutate al statalităţii de la interesele generale, la interese particulare pe criterii etnice, care, în anumite condiţii istorice şi politice, pot deveni conflictuale.

Puterea politică are caracter unitar. Aceasta este o condiţie esenţială pentru stabilitatea politică a statului. Ea este indivizibilă şi inalienabilă, pentru că, tot astfel, poporul reprezintă, din punct de vedere constituţional, o unitate organică în substanţa sa, cu o voinţă unică de a desemna prin vot universal direct organele sale reprezentative. Cetăţenii români nu îşi pot da consimţământul Guvernantului după criterii etnice sau separat pe grupuri etnice. Puterea de stat este şi ea unică şi indivizibilă, deşi ia naştere din voinţe distincte şi chiar divergente electoral. Poporul, fiind o unitate indestructibilă, nu poate fi fragmentat în grupuri stabilite în funcţie de apartenenţa etnică.

În dezbaterile ce au avut loc în Adunarea Constituantă s-a subliniat că „naţionalităţile conlocuitoare sunt o prezenţă obiectivă în contextul României de astăzi, ca şi în contextul istoric anterior. Existenţa lor, drepturile lor, ocrotirea necesităţilor relative la păstrarea identităţii culturale, lingvistice, religioase şi în alte domenii este o problemă extrem de importantă”[16]. Afirmaţia citată poate fi înţeleasă ca un text conclusiv, de încheiere a unor dezbateri parlamentare aprinse, în legătură cu termenul de stat naţional şi, în general, cu locul minorităţilor naţionale în societatea românească post-decembristă.

Orice apelativ etnic la termenul de popor va fi controversat, va da naştere la opinii şi poziţii teoretice şi politice divergente, deoarece atinge sensibilităţi aparte. Nu există state cu o populaţie etnică pură. Dar, nici nu pot exista state cărora nu li se pot alătura minorităţi naţionale.

În vocabularul politic şi de drept constituţional, termenul de popor este utilizat, îndeosebi, legat de exercitarea puterii, or aceasta va fi cu atât mai reprezentativă şi legitimă, cu cât este exprimată de mai mulţi exponenţi. Dacă, din întâmplare, într-un stat coexistă, alături de naţiune, grupuri mai mult sau mai puţin numeroase de minorităţi naţionale, va exista interesul ca în categoria de popor – în sensul constituţional al cuvântului – să fie incluse şi minorităţile naţionale. Includerea are nu numai sensul de sporire a reprezentativităţii şi legitimităţii puterii, ci şi de atragere efectivă a minorităţilor naţionale la exerciţiul puterii. În rest, trăsăturile identitare se menţin în mod natural. Tocmai atragerea la exercitarea puterii a minorităţilor naţionale – cărora li se recunoaşte calitatea originară de sursă primară a puterii – contribuie la păstrarea identităţii lor etnice şi la înlăturarea cauzelor ce pot genera divergenţe sau conflicte etnice.

În fine, accepţiunea constituţională a termenului de popor, ca unitate de voinţă politică exprimată prin opţiuni electorale individuale (care pot fi exclusiv etnice), corespunde perfect caracterului democratic al statului român, consacrat în art. 1 alin. (3) din Constituţie.

Din comentariile făcute pe marginea conceptului de popor, abordat din perspectivă constituţională, nu putem ocoli unele aspecte ce ţin de fizionomia psihosocială a poporului român. Aici avem în vedere perspectiva etno-culturală a poporului român, dar şi pe cea a minorităţilor naţionale, care şi-au împletit identitatea etnică cu cea a românilor etnici. Supun reflecţiei aceste probleme, întrucât Constituţia, al cărei conţinut este elaborat de reprezentanţii, în Adunarea Constituantă, ai tuturor grupurilor etnice, alături de cei ai naţiunii române, reflectă felul de a fi şi gândi al tuturor acestora. Este edificatoare aprecierea sociologului Dimitrie Gusti, făcută în 1922, potrivit căruia Constituţia este „conştiinţa naţională codificată”. Preocuparea legiuitorilor constituanţi de a adopta o Lege fundamentală care să se potrivească ADN-ului politic al poporului român este, însă, mult mai veche. Astfel, în Adunarea Constituantă aleasă în 1866 pentru a da ţării prima Constituţie pământeană, s-a subliniat că „nimeni nu poate să cunoască mai bine care este forma cea mai convenabilă a Constituţiei unei naţiuni, decât naţiunea însăşi”[17]. Raportorul la proiectul de Constituţie, deputatul A. Pascal, atrăgea atenţia membrilor Adunării Constituante că „trebuie, dar, ca noi, mandatarii naţiunii să examinăm şi să scrutăm cu maturitate spiritul naţional, voinţa şi tendinţele acestei naţiuni, trebuinţele ei prezente şi viitoare, ţinta ce îşi propune a ajunge, viitorul ce voieşte a-şi prepara şi să facem o Constituţiune care să poată corespunde la toate necesităţile naţionale prezente şi viitoare”[18].

Ridicăm această problemă, pentru că tocmai în momentul exprimării de către popor a voinţei sale suverane în operaţiunile electorale democratice, deci când se forjează fundamentul statului, bazat pe unitatea poporului, calităţile şi defectele acestuia se manifestă cu putere. Nu vom intra în amănunte în acest comentariu teoretic şi practic asupra acestor aspecte, pe care le-am mai tratat cu alte ocazii[19]. Fac doar o recomandare celor care citesc sau aplică Constituţia României şi, în special, membrilor Parlamentului, să zărească în textele constituţionale şi imaginea propriilor lor calităţi şi defecte.

Sunt relevante, în acest sens, câteva aprecieri ale profesorului Paul Negulescu făcute cu prilejul comentării Constituţiei din 1938. Dreptul constituţional, spunea acesta, are caracter ştiinţific, metoda recomandabilă pentru studierea sa „constă în observaţiunea faptelor, în studierea temperamentului poporului, tradiţiunile, psihologia poporului joacă un rol considerabil, căci ne face să înţelegem realităţile vieţii politice şi modul cum se reacţionează sau cum se aplică normele de organizare ale Statului[20].


[1] Geneza Constituţiei României 1991, Lucrările Adunării Constituante, Regia autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1998, p. 116.
[2] Curios, Comisia constituţională a motivat, discutabil, respingerea unui amendament, care propunea eliminarea apelativului „român” din cuprinsul art. 4 alin.(1), cu precizarea că „este nevoie de precizarea poporului român, altfel nu s-ar fi ştiut despre ce stat este vorba”. A se vedea Geneza Constituţiei României…, op. cit., p. 117
[3] P. Negulescu, Principiile fundamentale ale Constituţiei din 27 februarie 1938, Atelierele Zanet Corlăţeanu, Bucureşti, 1939, p. 18.
[4] Ibidem.
[5] D. Chagnollaud, Droit constitutionnel contemporain, Sirey, Paris, 1999, p. 9. A se vedea şi B. Chantebout, Droit constitutionnel et institutions politiques, Armand Colin, Paris, 1999, p. 14.
[6] Ph. Braud, Sociologie politique, LGDJ, Paris, 2000, p. 112.
[7] P. Negulescu, op. cit., p. 14.
[8] Idem, p. 14-15.
[9] G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper, Droit constitutionnel, LGDJ, Paris, 1997, p. 27.
[10] C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 31.
[11] C. Zamfir, L. Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1993, p. 440.
[12] D. Schnapper, Comunitatea cetăţenilor. Asupra ideii moderne de naţiune, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2004, p. 32.
[13] Geneza Constituţiei României, op. cit., p. 88.
[14] Commision Européene pour democratie par le droit. Avis sur le projet de revision de la Constitution de la Roumanie. Avis no. 169/2001, CDL-AD (2003)4, Strasbourg, le 18 mars, 2003.
[15] Ibidem.
[16] Geneza Constituţiei României 1991, Lucrările Adunării Constituante, Regia autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1998, p. 101.
[17] Al. Pencovici, Dezbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupra Constituţiunii şi Legii electorale, Bucureşti, 1883, p. 23.
[18] Idem, p. 24.
[19] C. Ionescu, Despre valoarea normativă a tradiţiilor democratice ale poporului român şi a idealurilor revoltei populare din decembrie 1989, în Revista de Drept Public, Supliment, 2014.
[20] P. Negulescu, op. cit., p. 7.


Prof. univ. dr. Cristian IONESCU
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti

Cuvinte cheie: , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti