CJUE vs. Ombudsmanul European
7 ianuarie 2015 | Nicoleta Cristina PAVLOVICI
Vrem o Europă unită, redată în întregime liberei circulaţii a oamenilor, ideilor şi bunurilor. Vrem o Cartă a Drepturilor Omului, garantând libertăţile de gândire, de asociere şi de expresie, precum şi liberul exerciţiu al opoziţiei politice. Vrem o Curte de Justiţie capabilă să aplice sancţiunile necesare pentru a fi respectată Carta.[1]
Prin acest angajament, redactat și citit de Denis de Rougemont, în închiderea ședinței Congresului Europei de la Haga din 1948, se creează debutul unor deziderate, inter alia, și aspectul privind înființarea unei Curți Supreme de Justiție. Prin urmare, ideea de control jurisdicțional, care să pună bazele uniformizării interpretării dreptului Uniunii și nașterea unei instituții de control nepolitic, apare ca fiind un element fundamental în realizarea coeziunii statelor europene.
Curtea de Justiție fost creată în 1951, având ca misiune garantarea respectării legii în interpretarea și aplicarea tratatelor, fiind competentă de plin drept în toate cazurile prevăzute de tratate, fără a fi necesar ca statele membre să accepte această competență, precum în cazul Curții Internaționale de Justiție.
Curtea nou creată urma să asigure respectul dreptului în interpretarea și aplicarea tratatului și a regulamentelor de executare, Curte pe care Tratatul de la Paris o menționează printre instituțiile Comunității. Pornind de la ideea de instituție a Tratatului CECO[2], Curtea de Justiție și-a extins competențele și asupra Tratatului CEE[3] și Euratom[4]. Așadar, instituție comună, Curtea de Justiție, cunoscută, în general, drept Curtea de Justiție a Comunităților Europene sau Curtea de Justiție de la Luxemburg, este guvernată de dispoziții aproximativ identice care figurează însă în fiecare dintre tratatele ce instituie cele trei comunități, precum și în protocoalele adiționale.
Curtea a fost concepută ca un organism comun, atât pentru rațiuni de ordin practic, (economie de timp și personal, eficacitate sporită), cât și, mai ales, pentru facilitarea unității de aplicare și interpretare a tratatelor și pentru a permite rezolvarea eventualelor conflicte de competență dintre Comunități[5]. Totodată, pe măsura dezvoltării Comunității, a crescut foarte mult și volumul de activitate al Curții, încât instituția a devenit supraaglomerată. Pentru a decongestiona agenda de lucru, s-a decis crearea Tribunalului de Primă Instanță, care a început să lucreze din 1989[6]. Curtea de la Luxemburg este singurul organ de jurisdicție al Uniunii, având o funcționare permanentă și emițând hotărâri ce nu pot fi recurate în fața unei alte instanțe[7].
Din punct de vedere al evoluției etimologice, denumirea Curții de Justiție apare ca fiind valabilă în această formă până la Tratatul de la Lisabona, care impune schimbarea titulaturii în Curtea de Justiție a Uniunii Europene, iar prin dispozițiile art. 19 TUE au fost completate prevederile tratatelor precedente în ceea ce privește organizarea și funcționarea Curții de Justiție[8].
În schimb, ca urmare a evoluției din punct de vedere istoric, se poate acorda acestei instituții o poziție de similitudine cu cea a unei Curți Federale Supreme, întrucât se permite impunerea deciziilor acesteia asupra jurisdicțiilor naționale. Pe această cale se instituie temeiul principiului supremației dreptului Uniunii față de dreptul intern al statelor membre.
Pornind de la ideea de supremație, reiese rolul decisiv al Curții în dezvoltarea dreptului Uniunii și interpretarea textelor Tratatelor. Datorită multitudinii de semnificații a termenilor generali folosiți în redactarea normelor Uniunii, este necesară o analiză atentă și sistematică a acestora. Baza și evoluția dreptului Uniunii își au izvorul și în dificultățile de la nivel național în aplicarea și respectarea normelor Uniunii. Astfel, prin ridicarea chestiunilor prejudiciale, apare mecanismul de cooperare între Curtea de Justiție și instanțele naționale. Se realizează o legătură substanțială între jurisdicțiile naționale și modalitatea de inițiere a chestiunilor prejudiciale, pe de o parte, și rezultatul interpretării, pe de altă parte, încât se poate concluziona că există o interdependență între acestea, dând naștere unei interpretări progresive raportate la spiritul actual al dezvoltării legislative.
Curții i-au fost atribuite competențe jurisdicționale, pe care le exercită în cadrul procedurii întrebărilor preliminare şi al diferitelor categorii de acţiuni. Astfel, atribuțiile esențiale ale acesteia sunt cele jurisdicționale. Subsidiar, Curtea poate avea și competențe de consultant, exercitând o funcție de „jurisconsult”, pronunțându-se asupra compatibilității cu dispozițiile Tratatului a acordurilor dintre Uniune și state terțe sau organizații internaționale[9].
Printre procedurile jurisdicționale date în competența sa se regăsesc: procedura întrebărilor preliminare, acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, acţiunea în anulare, acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona, recursul și reexaminarea[10]. Fiecare având un specific propriu de analiză și soluționare, în schimb, dintre acestea se detașează ca semnificație, în mod clar, procedura prejudicială, aceasta prezentându-se printre cele mai utile, determinând aproape întreaga jurisprudență a Curții.
În ceea ce privește compunerea sa[11], potrivit art. 19 alin. 2 TUE, Curtea de Justiţie este alcătuită din câte un judecător pentru fiecare stat membru, aceștia, la rândul lor, fiind asistați de 8 avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt desemnaţi de comun acord de guvernele statelor membre, după consultarea unui comitet al cărui rol este de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile respective. Mandatul acestora este de şase ani și poate fi reînnoit. Aceştia sunt aleşi din rândul personalităților care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau a căror competenţă este recunoscută.
Curtea[12] poate judeca în şedinţă plenară, în Marea Cameră (cincisprezece judecători) sau în camere de cinci sau de trei judecători. Curtea se întruneşte în şedinţă plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul Curţii (printre altele, atunci când trebuie să pronunţe destituirea Ombudsmanului sau să dispună din oficiu demiterea unui comisar european care nu a respectat obligaţiile ce îi revin) şi atunci când apreciază că o cauză prezintă o importanţă excepţională. Însă, marea majoritate a cauzelor sunt deduse camerelor de trei sau cinci judecători, fapt vital funcționării Curții, dată fiind supraaglomerarea sa[13].
Înainte de a intra în funcție, fiecare judecător depune, în fața Curții de Justiție reunită în ședință publică, jurământul că își va exercita atribuțiile cu deplină imparțialitate și potrivit conștiinței sale și că nu va divulga nimic din secretul deliberărilor.
Judecătorii beneficiază de imunitate de jurisdicție. În ceea ce privește actele îndeplinite de aceștia, inclusiv cuvintele rostite și scrise în calitatea lor oficială, judecătorii continuă să beneficieze de imunitate după încetarea funcției lor, aceste dispoziții fiind aplicabile și avocaților generali, potrivit art. 8 din Statutul Curții de Justiție.
La instalarea în funcție, judecătorii își iau angajamentul solemn de a respecta, pe durata funcției lor și după încetarea acesteia, obligațiile care decurg din această funcție, în special, îndatoririle de a da dovadă de onestitate și de discreție în acceptarea anumitor poziții sau avantaje, după încetarea funcției lor.
Judecătorii nu pot exercita nicio funcție politică sau administrativă. Aceștia nu pot exercita nicio activitate profesională, fie că este sau nu remunerată, în afara cazului în care Consiliul, hotărând cu majoritate simplă, acordă o derogare cu titlu excepțional. La instalarea în funcție, judecătorii își iau angajamentul solemn de a respecta, pe durata funcției lor și după încetarea acesteia, obligațiile care decurg din această funcție, în special, îndatoririle de a da dovadă de onestitate și de discreție în acceptarea anumitor poziții sau avantaje, după încetarea funcției lor. Aceleași reguli sunt aplicabile și avocaților generali.
Avocaţii generali asistă Curtea, având rolul de a prezenta, cu deplină imparţialitate şi în deplină independenţă, opiniile juridice numite „concluzii” în cauzele care le sunt repartizate. Totodată, trebuie reținut faptul că, în concluziile sale, prezentate la finalul procedurii, acesta stabilește în detaliu situația de fapt și de drept a cauzei, analizează toate punctele de vedere ale participanților la procedură, abordând și probleme relevante care nu au fost ridicate și procedează la o cercetare proprie a normelor naționale în discuție[14].
Concluziile sale nu sunt obligatorii pentru Curte, dar Curtea a acceptat destul de frecvent raţionamentul avocatului general, iar uneori a preluat o parte din concluziile sale, incluzându-le în propriile considerente. Au fost și cazuri când, în motivare, Curtea a făcut doar trimitere la opiniile exprimate de avocatul general. Avocații generali sunt avangardiștii sistemului, care, prin contribuția lor creativă, reușesc să identifice anumite inconsecvențe jurisprudențiale, semnalând totodată și situațiile în care apreciază că se impune o nuanțare a jurisprudenței. La origine, funcţia a fost concepută pentru a înlocui dreptul de a exprima opinii divergente, drept care nu le este recunoscut judecătorilor. Din alt punct de vedere, prezenţa sa garantează o dublă examinare a dosarului.
Potrivit art. 252 alin. 1 din TFUE: La cererea Curții de Justiție, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate mări numărul de avocați generali. Ținând cont de aceste dispoziții, Curtea, la 16 ianuarie 2013, a solicitat majorarea cu trei a numărului de avocați generali ai Curții de Justiție. Această solicitare este motivată de preocuparea de a permite Curții să continue să emită avize pentru toate cauzele care necesită aceasta, fără ca acest lucru să prelungească termenul global de instrumentare a cauzelor vizate.
Cu aceeași ocazie a adoptării Deciziei Consiliului privind majorarea numărului avocaților generali, Curtea a propus să se stabilească începutul mandatului unui avocat general la 1 iulie 2013 și să se stabilească începutul mandatelor celorlalți doi avocați generali la 7 octombrie 2015, odată cu reînnoirea parțială a componenței Curții[15].
În ceea ce privește competența[16], Curtea de Justiție a Uniunii Europene este îndrituită să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:
(a) interpretarea tratatelor;
(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii;
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.
Competența reglementată prin dispozițiile articolului 267 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene (fostul art. 234 TCE) oferă un atribut de control Curții și de limitare a aplicării dreptului Uniunii direct de instanțele naționale, în lipsa unei temeinice și prealabile interpretări a Curții.
Judecătorul de drept comun[17] în dreptul Uniunii este judecătorul național.
Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene are putere de decizie în sensul uniformizării interpretării și aplicării dreptului la nivelul Uniunii. În probleme de interpretare a tratatelor sau în validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, apare discuția posibilității instanței naționale de sesizare a Curții, cu privire la analiza textului în vederea soluționării unei cauze pendinte. Obligativitatea sesizării apare atunci când vorbim despre inexistența vreunei căi de atac la nivel intern asupra hotărârii pronunțate. Tot sub acest aspect, instanța națională este obligată să sesizeze Curtea în situații de privare de libertate a unei persoane.
Este imperios necesară îndrăzneala în interpretare și aplicare a normei Uniunii de către forurile naționale, atunci când nu este obligatorie sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene. Această îndrăzneală în interpretare trebuie realizată sub egida unei aplicări uniforme și este guvernată de atenta analiză a precedentelor Curții. Este posibil, pe cale de interpretare, ca soluția speței să reiasă din simpla cunoaștere a specificului dreptului Uniunii și a înțelegerii spiritului acestuia.
Ridicarea chestiunii prejudiciale, fie în mod obligatoriu, fie facultativ, este soluția unității dreptului Uniunii. Iar, receptivitatea judecătorului național la ridicarea chestiunii este esențială în evoluția jurisprudenței. Refuzul inițierii chestiunilor și, implicit, sesizarea Curții poate constitui un abuz din partea forului național. Iar din lipsa experienței lucrului cu instituțiile europene, se poate genera un conflict între norma juridică și finalitatea acesteia. Ca și beneficiu al îndrăznelii invocării chestiunilor prejudiciale cu fiecare ocazie pertinentă, putem menționa reducerea indirectă a distanței dintre cetățenii europeni și instituțiile UE și totodată concentrarea asupra nevoilor lor.
Odată ridicată chestiunea prejudicială, Curtea de Justiție este ținută să o soluționeze și să îi dea o interpretare adecvată. În acest sens, merită amintit faptul că este de evitat o interpretare mult prea generală a normei. O astfel de interpretare poate conduce inevitabil la o confuzie pentru judecătorul național, care va face implicit aplicarea principiului primatului dreptului Uniunii, bazându-se pe o analiză deficitară a normei din partea Curții.
Totodată, observăm că, în analiza sa, Curtea nu poate aprecia asupra validității textelor Tratatelor, ci doar asupra validității actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Prin urmare, analiza asupra validității textelor tratatelor este exclusă din competența Curții, rămânând ca exclusivă atribuție acțiunea de interpretare a acestora, asemenea situației normelor constituționale naționale, pe care magistratul nu este îndreptățit să le modifice nici măcar prin interpretare.
Orice instanță națională trebuie să adreseze Curții o cerere de decizie preliminară în situația în care are îndoieli cu privire la validitatea unui act adoptat de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniuni, indicând motivele pentru care apreciază că acel act ar putea fi lovit de nevaliditate. Cu toate acestea, atunci când are îndoieli serioase cu privire la validitatea unui act al unei instituții, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii pe care se întemeiază un act intern, instanța națională poate, în mod excepțional, să suspende cu titlu temporar aplicarea acestuia din urmă sau să ia orice altă măsură provizorie în privința sa. În această situație, instanța națională este obligată să adreseze Curții întrebarea privind aprecierea validității, indicând motivele pentru care consideră că actul menționat nu este valid.
Decizia prin care instanța unui stat membru adresează Curții una sau mai multe întrebări preliminare poate să îmbrace orice formă admisă de dreptul național în materia incidentelor procedurale. Trebuie avut totuși în vedere că acest document este cel care va sta la baza procedurii derulate în fața Curții și că aceasta din urmă trebuie să aibă la dispoziție elementele care să îi permită formularea unui răspuns util pentru instanța de trimitere. În plus, cererea de decizie preliminară este singurul act care se comunică părților din litigiul principal și celorlalte persoane interesate, prevăzute la articolul 23 din Statut, în special statele membre, pentru a obține eventualele observații scrise ale acestora.
Deseori, sunt suficiente aproximativ 10 pagini pentru a expune în mod adecvat contextul unei cereri de decizie preliminară. Păstrându-și caracterul succint, această cerere trebuie totuși să fie suficient de completă și să conțină toate informațiile pertinente pentru a permite Curții, precum și subiectelor îndreptățite, să depună observații să își facă o idee clară cu privire la cadrul factual și juridic al cauzei principale.
Dispozițiile dreptului Uniunii pertinente în speță ar trebui să fie identificate cât mai precis posibil în cererea de decizie preliminară care conține, dacă este cazul, un scurt rezumat al argumentelor pertinente ale părților din litigiul principal. În sfârșit, instanța de trimitere poate, dacă apreciază că este în măsură să o facă, să își expună succint punctul de vedere cu privire la răspunsul care trebuie să fie dat la întrebările adresate cu titlu preliminar. O astfel de expunere se dovedește utilă pentru Curte, în special în cazul în care este chemată să se pronunțe asupra cererii în cadrul unei proceduri accelerate sau al unei proceduri de urgență.
Curtea va comunica instanței de trimitere decizia sa. Ar fi binevenit ca această instanță să informeze Curtea cu privire la măsurile pe care le va lua ca urmare a acestei decizii în cadrul litigiului principal și să îi comunice decizia finală dată în cauză[18].
Potrivit Statutului Curții, procedura în fața acesteia constă în două faze: o fază scrisă și una orală.
Procedura scrisă cuprinde comunicarea adresată părților și instituțiilor Uniunii ale căror decizii sunt în cauză, cereri, memorii, apărări și observații și eventual replici, precum și toate actele și documentele ce le susțin sau copiile acestora certificate conform. Comunicările se fac prin grija grefierului, în ordinea și la termenele prevăzute de regulamentul de procedură.
Procedura orală cuprinde audierea de către Curte a agenților, consilierilor și avocaților, a concluziilor avocatului general, precum și, dacă este necesar, audierea martorilor și experților[19]. Curtea a adoptat practica de a adresa întrebări directe reprezentanților legali. Aceasta a devenit o parte importantă a procedurii orale, întrucât se clarifică astfel problemele cărora Curtea le atașează o semnificație deosebită pentru speță[20].
Soluțiile Curții de Justiție, în cadrul procedurii întrebărilor preliminare, iau forma unor hotărâri prejudiciale care leagă atât instanța națională care a sesizat Curtea, cât și celelalte instanțe care vor avea interes în soluționarea spețelor asemănătoare celor în care s-a ridicat chestiunea. Astfel că, odată ce există o hotărâre prejudicială pe un anume aspect de interpretare a Tratatelor, acea chestiune nu va mai putea fi pusă în discuție pentru aceleași considerente. De asemenea, hotărârea Curții trebuie privită și în contextul reacției unor instanțe naționale la doctrina efectului direct al prevederilor directivei, unele din acestea nefiind chiar entuziasmate de jurisprudența Curții în acest sens.
Hotărârile prejudiciale sunt obligatorii pentru tribunalele la care sunt pendinte cauzele care urmează a fi soluționate. Autoritatea hotărârilor prejudiciale, care sunt pronunțate în virtutea trimiterilor din partea organelor naționale de jurisdicție, se extinde și asupra celorlalte organe naționale de jurisdicție chemate să acționeze cu privire la aceeași cauză, dată fiind poziția lor în sistemul jurisdicțional intern, atunci când se exercită căile de atac aferente[21].
În aceeași măsură, regimul de interpretare trebuie să vizeze fiecare situație în parte, în concordanță cu realitatea obiectivă, ținând cont și de situația de fapt din spatele solicitării interpretării. Analiza in concreto va facilita rezolvarea problemelor cetățenilor, vizând, în principal, respectarea drepturilor individuale și intereselor concrete din spețele pendinte. De aceea, credem că interpretările trebuie realizate în această modalitate și nu in abstracto, tocmai datorită faptului că sunt șanse mari ca unele dintre acestea să nu ducă la o uniformizare echitabilă a dreptului, ci, mai degrabă, la crearea unor situații de tensiune la nivel local, indiferent de principiile care guvernează instituția europeană.
Mai mult, această situație, a inadmisibilității ridicării aceleiași chestiuni prejudiciale, generează în realitate ideea de precedent judiciar, asimilată conceptului dreptului common law. Jurisprudența CJUE combină caracteristicile sistemului de drept romano-germanic cu cel anglo-saxon. Rolul și importanța acesteia în cadrul ordinii juridice nu sunt puse la îndoială.
Cauza Da Costa “a inițiat ceea ce constituie în fapt un sistem al precedentului” și “în măsura în care hotărârile CJUE au valoare de precedent, acest lucru plasează Curtea într-o poziție superioară față de instanțele naționale. Sistemul precedentului judiciar duce la un sistem mai eficient de drept unional, însă un sistem bazat pe precedent presupune și un preț al erorii: posibilitatea comiterii de greșeli de către instanțele naționale. Cu toate acestea, precedentul are și beneficii… cel mai important, instanțele naționale devin ele însele organe de punere în aplicare a dreptului comunitar”[22].
Dezvoltarea precedentului are consecințe asupra raporturilor dintre instanțele naționale și CJUE. Relația orizontală și bilaterală a fost modificată. În măsura în care hotărârile CJUE au valoare de precedent, acest lucru plasează Curtea într-o poziție superioară față de instanțele naționale. Crearea precedentului servește, de asemenea, la transformarea relației într-una mai puțin bilaterală și mai degrabă multilaterală, de vreme ce o hotărâre anterioară a CJUE trebuie respectată de orice instanță națională confruntată cu o problemă de drept deja dezlegată de către Curte. Importanța acordată hotărârilor anterioare este reflectată și confirmată de art. 104 alin. 3 din Regulamentul de procedură, care permite CJUE să se pronunțe prin ordonanță motivată, făcând trimitere la o hotărâre anterioară, atunci când întrebarea care i-a fost adresată este identică cu o alta deja adresată Curții[23].
Totuși, nimic nu împiedică instanța națională să aplice direct interpretarea corectă a dreptului Uniunii, în cazul în care Curtea s-a pronunțat deja. În schimb, obligația de a sesiza Curtea nu există în cazul aplicării teoriei actului clar. În hotărârea Cilfit, Curtea de Justiție a arătat că aplicarea corectă a dreptului Uniunii poate fi atât de evidentă, încât să nu lase nicio posibilitate de îndoială rezonabilă cu privire la chestiunea ridicată. Totuși, înainte de a ajunge la această concluzie, tribunalul național trebuie să se asigure că această concluzie este la fel de evidentă pentru instanțele tuturor celorlalte state membre, cât și pentru Curte. Instanța națională trebuie să țina seama de faptul că textul este redactat în toate limbile oficiale ale Uniunii, iar concluzia dedusă din interpretare trebuie să fie aceeași în toate aceste limbi.
Jurisprudența oferă, totuși, și situații în care Curtea de Justiție a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru emiterea hotărârii preliminare și a refuzat să dea curs cererii instanței naționale: cazul în care nu există un litigiu real, deoarece atât pârâtul, cât și reclamantul aveau aceeași poziție față de problema respectivă; natura ipotetică a chestiunii de interpretare; chestiunea ridicată nu este relevantă pentru soluționarea fondului procesului în dreptul intern; chestiunea nu este prezentată suficient de clar pentru ca instanța europeană să poată da un răspuns adecvat din punct de vedere juridic sau faptele nu sunt suficient de bine identificate, astfel încât Curtea de Justiție să poată aplica regulile de drept relevante[24].
Doctrina actului clar în dreptul Uniunii este expresia unui compromis în care Curtea a căutat să întărească colaborarea cu instanțele supreme, prin permisiunea ce le-o acordă de a-și asuma responsabilitatea de a decide asupra dreptului Uniunii în chestiuni al căror răspuns este evident, iar, pe de altă parte, să le încurajeze pe această cale să folosească procedura hotărârii prejudiciale în celelalte chestiuni, asupra cărora au dubii. Condițiile nu sunt atât de stricte tocmai pentru a determina instanțele supreme să nu abuzeze de doctrină, atunci când nu doresc să respecte jurisprudența Curții[25].
Totodată, echilibrul între existența drepturilor conferite de Tratate și garanția respectării acestora stă la baza principiului supremației dreptului Uniunii. Astfel, spune articolul 259 din TFUE: Oricare dintre statele membre poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cazul în care consideră că un alt stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor. Iar art. 260 TFUE: În cazul în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene constată că un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, acest stat este obligat să ia măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curții[26].
Curtea a recunoscut, prin aceste articole, principiul răspunderii statelor membre pentru încălcarea dreptului Uniunii, care constituie, pe de o parte, un element care consolidează în mod decisiv protecţia drepturilor conferite particularilor de normele Uniunii şi, pe de altă parte, un factor care este de natură să contribuie la aplicarea mai diligentă a acestor norme de către statele membre. Încălcările săvârşite de acestea din urmă sunt astfel de natură să dea naştere unor obligaţii de despăgubire, care, în anumite cazuri, pot avea repercusiuni grave asupra finanţelor publice naţionale. În plus, Curtea poate fi sesizată cu orice neîndeplinire, de către un stat membru, a obligațiilor ce decurg din dreptul Uniunii, iar în situaţia neexecutării unei hotărâri de constatare a unei astfel de neîndepliniri, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu[27].
O altă chestiune interesantă o reprezintă încuviințarea transferului unei părți din prerogativele suveranităţii naţionale în contul instituţiilor Uniunii create, prin semnarea Tratatelor Uniunii. De aici rezultă ideea de acceptare a competenței Curții de Justiție. În schimb, la o subtilă apreciere, putem reține că în cazul renunțării la o parte din suveranitate, permitem și impunerea unor alte norme la nivel național. Excludem în acest mod ideea de independență și deplină suveranitate națională. Aidoma situației primirii influenței dreptului penal european, prin permisiunea unor organisme europene de incriminare a unor fapte ca infracțiuni, producând efect direct asupra dreptului penal național. Totodată, trebuie observat că prerogativa incriminării se va afla întotdeauna cu antiteza dezincriminării, iar prin simpla acceptare tacită a unor astfel de intervenții se poate atinge indirect puterea judecătorească și legislativă. Astfel că, prin renunțarea la unele aspecte ce țin de conceptul de suveranitate, se creează aparența unei subordonări a statelor în funcție de interesul superior al Uniunii.
Un alt aspect relativ recent îl constituie preocuparea însemnată spre aderarea Uniunii Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și impactul juridic ce va fi creat.
Aderarea Uniunii Europene la CEDO va facilita unificarea jurisprudenței în materia protecţiei drepturilor omului pe întreg continentul european, consolidând nivelul de protecţie de care trebuie să se bucure cetăţenii Uniunii. De altfel, jurisprudenţa actuală a instanţei de la Luxemburg are în vedere jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, iar Declaraţia 2 anexată Tratatului de la Lisabona „constată existenţa unui dialog constant între Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dialog care va putea fi consolidat cu ocazia aderării Uniunii la convenţia menţionată anterior”.
Raporturile CJUE și CEDO au fost escrise ca mecanisme de protecție a drepturilor fundamentale, care ating nivelul de coerență necesar asigurării efectivității sale și structurării procesului de globalizare a drepturilor fundamentale în Europa. Pentru îndeplinirea acestui deziderat general trebuie, însă, să fie clarificate relațiile dintre dreptul comunitar și dreptul Convenției Europene, între Curtea de la Luxembourg și cea de la Strasbourg. Aderarea nu modifică atribuțiile instanței de la Luxemburg de a controla legalitatea actelor instituțiilor Uniunii sau a măsurilor naționale de aplicare a dreptului Uniunii[28].
Totodată, ceea ce se poate observa din ce în ce mai mult este prezența unei decizii a ambelor instanțe europene de a evita conflictul între jurisprudențele lor și de a da dovadă de respect față de abordarea celeilalte instanțe în legătură cu chestiuni similare care le sunt deduse judecății. Relația complexă, dar de cooperare dintre CJUE și CEDO, este evidențiată din ce în ce mai mult de numărul cauzelor din fața TPI și CJUE în care este citată și urmată jurisprudența CEDO, precum și numărul crescând de cauze introduse pe rolul acesteia prin care se contestă indirect măsuri ale UE. Încercările continue ale celor doua instanțe europene și ale Cartei UE de a promova armonia și de a evita conflictul dintre cele două sisteme nu soluționează toate problemele. Problema aderării la CEDO rămâne un punct important pe agendă[29].
Viitorul dreptului Uniunii are premisa, în această colaborare dintre CJUE și CEDO, pe care Uniunea a acceptat-o prin ideea de aderare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Se va urmări, pe această cale, în principal, apărarea drepturilor cetățenilor europeni și crearea unui cadru propice pentru dezvoltarea legislației Uniunii, care va deveni punctul de echilibru în relația celor două Curți. Idealul vizat pare a fi cel al responsabilizării instituțiilor față de interesele comune ale particularilor și care se vor dovedi a fi respectate implicit prin jurisprudența nou creată.
O altă instituție ce reprezintă, de altfel, un punct de interes o constituie Ombudsmanul European[30]. El primește plângeri de la orice cetățean al Uniunii, obiectul acestora fiind limitat la cazurile de administrare defectuoasă din activitatea instituțiilor, a organelor Uniunii, a oficiilor sau a agențiilor Uniunii, cu excepția Curții de Justiție, în exercitarea funcțiilor jurisdicționale. Ombudsmanul realizează investigațiile necesare, chiar și din oficiu, cu privire la cazuri de abuz de putere, discriminări, refuzul informării, întârzieri fără justificare, acesta neputând cerceta fapte ce fac sau au făcut obiectul unei proceduri judiciare.
Astfel, putem afirma că există o departajare clară a atribuțiilor fiecărei instituții europene, în schimb, nu putem neglija faptul că acestea ființează într-un echilibru interdependent. Spre exemplu, Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de Justiție, la plângerea Parlamentului European, în cazul în care nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale sau a comis o abatere gravă, potrivit art. 228 alin. 2 din TFUE. Deși, Ombudsmanul își exercită funcțiile în deplină independență și nicio altă instituție nu este abilitată să producă vreo ingerință în sfera acestuia de competență și activitate, asupra acestuia există posibilitatea destituirii în anumite situații chiar de către Curtea de Justiție, motiv pentru care putem vorbi despre o conexiune între instituții, dacă nu neapărat de un control reciproc.
Din punct de vedere istoric, are ca model funcția de Ombudsman al Regelui, creată în 1713, iar originea poate fi căutată în Egiptul antic, în Grecia antică. Ea poate fi romană, chineză, indiană, islamică, spaniolă. În orice caz, Suedia a cristalizat-o[31]. Instituţia Ombudsmanului[32] (mediatorului) s-a statuat după primul război mondial în multe state, având la bază modelul suedez, consfinţit constituţional în anul 1809. Statele au preluat modelul suedez în ordinea lor juridică, dar profund modificat, cu forme şi variante diverse privind denumirea, componenţa, competenţa, durata mandatului etc.
Drept exemplu, denumirile naţionale sunt diferite: Comisar Parlamentar în Marea Britanie, Apărător al Poporului în Spania, Mediator în Franţa, Protector al Cetăţeanului în Canada, Delegat Parlamentar al Apărării în Germania, Comisar în Problemele Administraţiei în Cipru, Apărător al Drepturilor Civile în Polonia, Ombudsman pentru Drepturile Omului în Slovenia, Avocatul Poporului în România, Avocat parlamentar în Republica Moldova (Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova), în alte state – mediator public, procuror parlamentar etc.
În ţările membre ale Uniunii Europene, dezvoltarea instituţiei avocatului poporului a fost fortificată odată cu adoptarea Recomandării Comitetului de Miniştri al Uniunii Europene, din septembrie 1985, care sugera guvernelor statelor membre să ia în consideraţie “posibilitatea de a numi Ombudsmani la nivel naţional, regional, local sau pentru arii specifice ale administraţiei publice”, precum şi “luarea în consideraţie, la împuternicirea Ombudsman-ului, de a acorda o atenţie particulară, în cadrul competenţei sale generale, problemelor drepturilor omului şi, dacă nu este incompatibil cu legislaţia naţională, să iniţieze investigaţii şi să emită opinii, când sunt implicate chestiuni legate de drepturile omului.”
Prin crearea sa, instituția Ombudsmanului european reflectă implicarea Uniunii în realizarea formelor de administrație transparentă și democratică la nivel european, bazându-se, în acest sens, pe ideea centrală a tuturor sistemelor naționale, protejarea drepturilor cetățenilor. În planul relațiilor dintre instituțiile Uniunii și cetățenii Europei, Ombudsmanului european îi revine misiunea de a întreprinde demersurile firești, prin recomandările sale, pentru a asigura libertatea de informare a cetățenilor și transparența instituțiilor europene[33].
Ombudsmanul[34] contribuie la identificarea cazurilor de administrare defectuoasă din activitatea instituţiilor şi organelor Uniunii şi la formularea de recomandări în vederea remedierii situaţiei. Orice cetăţean al Uniunii şi orice persoană fizică sau juridică, având reşedinţa sau sediul social într-un stat membru al Uniunii, poate sesiza Ombudsmanul, direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, printr-o plângere referitoare la un caz de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor sau organelor Uniunii.
Ombudsmanul informează instituţia sau organul în cauză de îndată ce a fost sesizat printr-o plângere. Aceasta trebuie să precizeze obiectul acesteia, precum şi identitatea persoanei căreia îi aparţine; această persoană poate cere ca plângerea să rămână confidenţială. Plângerea trebuie să fie introdusă în termen de doi ani de la data la care faptele care o justifică sunt aduse la cunoştinţa autorului acesteia şi să fi fost precedată de demersurile administrative corespunzătoare pe lângă instituţiile şi organele în cauză. Plângerile prezentate Ombudsmanului nu întrerup termenele căilor de atac în procedurile jurisdicţionale sau administrative. Ombudsmanul informează autorul plângerii în cel mai scurt timp cu privire la cursul dat plângerii.
Ombudsmanul efectuează, din proprie iniţiativă sau ca urmare a unei plângeri, toate anchetele pe care le consideră justificate pentru a clarifica orice posibil caz de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor şi organelor Uniunii. Ombudsmanul informează, cu privire la aceasta, instituţia sau organul în cauză, care poate să-i transmită orice observaţie utilă. În măsura posibilului, Ombudsmanul încearcă să găsească, împreună cu instituţia sau organul în cauză, o soluţie care să elimine cazurile de administrare defectuoasă şi să rezolve în mod satisfăcător plângerea.
În cazul în care Ombudsmanul descoperă un caz de administrare defectuoasă, acesta sesizează instituţia sau organul în cauză şi, dacă este necesar, îi prezintă mai multe proiecte de recomandări. Instituţia sau organul sesizat îi transmite un aviz detaliat în termen de trei luni.
Ombudsmanul este numit de Parlamentul European după fiecare alegere a acestuia şi pe durata întregii legislaturi. Mandatul acestuia se poate reînnoi. Ombudsmanul este ales dintre personalităţile care sunt cetăţeni ai Uniunii, se bucură de toate drepturile civile şi politice, prezintă toate garanţiile de independenţă şi îndeplinesc condiţiile necesare în ţara de origine pentru exercitarea celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau posedă o experienţă şi o competenţă recunoscute pentru îndeplinirea funcţiilor de Ombudsman.
La preluarea funcţiei, Ombudsmanul îşi ia angajamentul solemn, în faţa Curţii de Justiţie, să îşi exercite funcţiile în deplină independenţă şi imparţialitate şi să respecte, pe toată durata exercitării mandatului şi după încheierea acestuia, obligaţiile care decurg din funcţia sa, în special obligaţia de onestitate şi de discreţie în cazul acceptării anumitor funcţii sau avantaje după încetarea funcţiei de Ombudsman. Situația este similară cu cea a judecătorilor sau avocaților generali din compunerea Curții de Justiție[35].
În strânsă legătură cu Instituția Ombudsmanului European, la 6 septembrie 2001, Parlamentul European a aprobat rezoluţia care ratifică Codul Bunei Conduite Administrative, pe care trebuie să îl respecte instituţiile şi organele Uniunii Europene, serviciile lor administrative şi funcţionarii în contact cu persoanele individuale. Codul ia în considerare principiile dreptului administrativ european cuprinse în hotărârile Curţii de Justiţie şi, de asemenea, se inspiră din legislaţia diferitelor ţări.
Astfel că, dreptul de a avea o administrație bună și dreptul de a adresa Ombudsmanului European plângeri referitoare la administrarea defectuoasă în cadrul instituțiilor și organelor Uniunii sunt cuprinse ca drepturi fundamentale care decurg din deținerea cetățeniei Uniunii.
Codul conține principiile de bună conduită administrativă care se aplică tuturor raporturilor dintre funcționari și public, în afara cazului în care acestea intră sub incidența unor prevederi specifice. Printre aceste principii, aducem aminte: nediscriminare, lipsa abuzului de putere, imparțialitate și independență, proporționalitate, corectitudine, amabilitate, termenul rezonabil aferent adoptării deciziilor, indicarea posibilităților, protecția datelor etc.[36].
Observăm că aceste principii și, mai mult, reguli de conduită și de drept în relația juridico-socială dintre cetățeni și funcționari trebuie să reprezinte de fapt eticheta deontologică în activitatea funcționarilor. Tocmai pentru a eficientiza și responsabiliza activitatea funcționarilor instituțiilor, s-a născut Codul Bunei Conduite Administrative, care tinde să restabilească încrederea cetățenilor în instituțiile europene, aceasta fiind în declin, iar mulți dintre cetățenii Uniunii considerând că părerea lor pur și simplu nu contează, arătând totodată că merită să beneficieze de o administrație eficace a cărei atenție să se concentreze integral asupra dificultăților lor.
Abordând o viziune comparată a legislației aplicabile în privința Ombudsmanului European și cea aplicabilă în statele din afara Uniunii, putem trasa o linie de similitudine între concepția Uniunii și ceea ce se numește Avocatul Poporului la nivel intern. În Constituția României, adoptată în 1991, a fost prevăzută la Titlul II “Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale” înființarea instituției Avocatul Poporului, menite să apere drepturile și libertățile cetățenilor, în raporturile acestora cu autoritățile publice. S-a stabilit de asemenea că organizarea și funcționarea instituției se face prin lege organică. Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului și Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului au fost republicate în anul 2004[37].
Astfel, Avocatul Poporului[38] reprezintă, potrivit art. 2 din Legea privind organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului, o autoritate publică autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate publică şi are drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în raporturile acestora cu autorităţile publice. Astfel că, în competența instituției Avocatul Poporului intră petițiile care au ca obiect încălcarea drepturilor sau libertăţilor persoanelor fizice prin acte sau fapte administrative ale autorităţilor administraţiei publice sau prin actele administrative ale regiilor autonome, niciodată cele ale Camerei Deputaţilor, Senatului sau Parlamentului, Preşedintelui României, Curţii Constituţionale, preşedintelui Consiliului Legislativ, autorităţii judecătoreşti, Guvernului – cu excepţia hotărârilor şi ordonanţelor.
Instituţia Avocatul Poporului își găsește aplicarea și în cadrul statelor din afara Uniunii, iar aici putem include Republica Moldova, sub denumirea Avocatul Parlamentar. Astfel, Instituţia Avocaţilor Parlamentari – Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova (CpDOM)[39] este o instituţie similară institutelor european şi internaţional ale Ombudsmanilor, care activează din aprilie 1998 în baza Legii nr. 1349-XIII din 17 octombrie 1997 cu privire la avocaţii parlamentari, în calitate de mecanism nejudiciar important de apărare a drepturilor omului în Republica Moldova.
CpDOM este format din 4 avocaţi parlamentari, egali în drepturi, unul fiind specializat în problemele de protecţie a drepturilor copilului (Avocat al copilului), din funcţionari, care asigură avocaţilor parlamentari asistenţă organizatorică, informaţională, ştiinţifico-analitică, economico-financiară, precum şi patru Reprezentanţe amplasate în: Bălţi, Cahul, Comrat şi Varniţa, activând ca subdiviziuni teritoriale ale instituţiei.
În prezent[40], trecând de aprobarea Guvernului, regăsim în dezbaterile Parlamentului proiectul-lege al reorganizării instituției Avocatului Parlamentar la nivelul Republicii Moldova, propunându-se ca, în loc de patru avocaţi parlamentari, Moldova să aibă un singur avocat al poporului cu mandat unic, prin crearea „oficiului avocatului poporului”, administrat de către un Secretar General.
Această schimbare a fost inițiată de Ministerul Justiției care a propus să fie schimbată denumirea „avocatului parlamentar” în „avocatul poporului”, tocmai pentru a evita confuziile în rândul populaţiei atunci când este vorba de rolul acestei instituţii în apărarea drepturilor omului. Mai mult, mandatul avocatului poporului va avea 7 ani și nu 5 ani ca în prezent, neputând deţine două mandate consecutive. El nu va putea fi persecutat sau tras la răspundere pentru acţiunile sau opiniile exprimate în exercitarea mandatului.
Prin semnarea şi ratificarea[41] de către Republica Moldova a Protocolului Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente crude, inumane sau degradante, în vigoare din 24 iulie 2006, care prevede instituirea unor mecanisme independente pentru prevenirea torturii la nivel naţional, Instituţia Avocaţilor Parlamentari a fost învestită cu misiunea respectivă. În scopul acordării asistenţei în exercitarea atribuţiilor avocaţilor parlamentari în calitate de Mecanism naţional de prevenire a torturii, care vizează efectuarea vizitelor preventive în locurile unde se află sau se pot afla persoane private de libertate, a fost creat un Consiliu consultativ.
La 20 martie 2008, prin modificările operate la Legea cu privire la avocaţii parlamentari, a fost introdus mandatul Avocatului parlamentar pentru protecţia drepturilor copilului.
Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova este acreditat cu statutul ”B” de către Comitetul Coordonator Internaţional al Instituţiilor Naţionale pentru Promovarea şi Protecţia Drepturilor Omului, fapt ce denotă capacitatea Instituţiei Avocaţilor Parlamentari de a-şi realiza sarcinile în domeniul protecţiei drepturilor omului, dând dovadă de o plusvaloare exprimată prin recunoaşterea instituţiei pe plan internaţional.
Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova este membru al organizaţiilor internaţionale: Institutul Internaţional al Ombudsmanului, Institutul European al Ombudsmanului, Asociaţia Ombudsmanilor şi Mediatorilor Francofoni.
În ceea ce privește Ombudsmanul Român, spre deosebire de cel din Republica Moldova, acesta face parte din Reţeaua Europeană a Ombudsmanilor. Odată cu aderarea Republicii Moldova la UE, se va urmări și integrarea Avocatului Poporului în linia Rețelei Europene a Ombudsmanilor.
Reţeaua reuneşte, pe bază de voluntariat, Ombudsmanii naţionali şi regionali şi organismele similare din statele membre ale Uniunii Europene, Ombudsmanii naţionali din statele candidate şi din Islanda şi Norvegia, precum şi Ombudsmanul European şi Comisia pentru petiţii a Parlamentului European. În Germania, Comisiile pentru petiţii la nivel naţional şi regional au un rol similar cu cel al Ombudsmanilor[42].
Rețeaua este compusă din peste 99 de oficii în 35 de state europene. Ombudsmanii naţionali şi organismele similare din Reţea au desemnat fiecare un ofiţer de legătură ca persoană de contact cu ceilalţi membri ai Reţelei. Reţeaua a fost creată în 1996 şi s-a dezvoltat constant devenind un puternic instrument de colaborare pentru Ombudsmani şi personalul lor, servind ca mecanism eficient de cooperare în soluţionarea cazurilor.
Este de importanţă deosebită pentru Ombudsmanul European, pentru că îi permite să trateze prompt şi eficient plângerile care nu intră sub incidenţa mandatului său. Experienţa şi cele mai bune practici sunt împărtăşite prin intermediul seminariilor şi întâlnirilor, un buletin informativ periodic, un forum electronic de discuţii şi un serviciu electronic de presă zilnic. Vizitele Ombudsmanului European organizate de Ombudsmanii din statele membre şi din statele aderente s-au dovedit a fi, de asemenea, extrem de eficiente în dezvoltarea reţelei[43].
Ombudsmanii din Reţea sunt persoane independente şi imparţiale, învestite prin constituţie sau lege, care examinează petiţii împotriva autorităţilor publice. Aceştia încearcă să soluţioneze într-un mod satisfăcător fiecare petiţie. După investigarea unei petiţii pe care o consideră justificată, un Ombudsman poate să critice felul în care a fost tratat cazul şi îşi poate expune punctul de vedere legat de cum ar fi fost mai potrivit să fie tratat.
În multe ţări, Ombudsmanii pot propune căi de remediere a cazului, ce pot include, de exemplu, reexaminarea unei decizii, prezentarea de scuze sau oferirea unei compensări financiare. Unii Ombudsmani pot încerca să găsească o cale amiabilă de soluţionare a petiţiei. În unele cazuri, petiţionarul poate să se adreseze unui Ombudsman sau unei instanţe judecătoreşti. Totuşi, în mod normal, un Ombudsman nu poate examina o petiţie dacă faptele respective fac sau au făcut obiectul unei proceduri judiciare.
Ombudsmanul, spre deosebire de instanţa judecătorească, nu poate lua decizii cu caracter obligatoriu, dar, de obicei, autorităţile publice urmează recomandările acestuia. În caz contrar, Ombudsmanul poate aduce cazul în atenţia politicienilor şi a publicului, prin informarea Parlamentului, de exemplu. Temeiurile în care un Ombudsman poate acţiona variază în cadrul Reţelei, dar, de obicei, includ: încălcarea drepturilor, inclusiv a drepturilor omului şi a drepturilor fundamentale, alte tipuri de comportament ilegal, inclusiv nerespectarea principiilor generale de drept şi a acţionării în conformitate cu principiile bunei administrări[44].
În esență, Ombudsmanul trebuie să apere spiritul legilor și să protejeze drepturile și libertățile individului. El nu este un organ care să se substituie altora, dar este un organ alături de altele pentru salvgardarea drepturilor și libertăților. El nu este un avocat al celor nevoiași, ci un protector al tuturor. În majoritatea țărilor lumii, arma principală a sa este autoritatea, puterea de a admonesta și critica, suportul moral al opiniei publice, receptivitatea și sprijinul tuturor autorităților publice. Instituția Ombudsmanului, se spunea la Conferința Internațională de la Canberra din 1988, este o instituție democratică, concepută să opereze într-un spirit de democrație, cu un guvern cooperant și oficialități amabile, care, în general, funcționează eficient, dar sunt dispuse să înlăture orice greșeală sau nedreptate. Este deci o instituție a cărei implementare cere timp, ambianță democratică, cultură politică și juridică, amabilitate și solicitudine[45].
Revenind și stabilizând o legatură între cele doua instituții fundamentale în Europa, Curtea Europeană de Justiție și Ombudsmanul European, acestea pot fi definite ca un puternic liant între problemele directe ale cetățenilor Uniunii, care reprezintă în fapt mobilul sesizării acestora și modalitatea efectivă de rezolvare. Solicitările adresate fiecarei instituții în parte reprezintă un interes al fiecărui petent, care se dorește a fi soluționat în termeni cât mai rezonabili și respectând totodată și semnificația principiului Lex injusta non est lex[46], care exprimă necesitatea concordanței legilor cu regulile morale și cu principiile generale ale dreptului. Este lesne de înțeles faptul că, din acest punct de vedere, dreptul Uniunii este un produs al conștiinței morale a societății și al rațiunii individuale.
Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că, înainte de toate, instituțiile europene se regăsesc în slujba cetățenilor Uniunii. Iar aici, apare rolul, inevitabil, de creator de drept al judecătorului în soluționarea cauzelor care presupun raporturi juridice ce privesc probleme reale ale oamenilor. Este adevărat că este la fel de important și interesul stabilității Uniunii și respectarea dreptului Uniunii, în schimb, toate se răsfrâng indirect asupra cetățenilor. Cum ar putea exista o Uniune, fără o solidaritate efectivă. Uniunea nu reprezintă o operă de salvare în masă a statelor membre, ci un mecanism care funcționează în primul rând prin respectarea legilor. Astfel că aici vom situa CJUE și Ombudsmanul European ca garanți ai acestor aspirații.
Pe cale de consecință, puterea de schimbare și evoluția jurisprudențială vor fi posibile ținând cont de corecta aplicare a dreptului Uniunii raportată constant la nevoia de securitate și de stabilitate juridică necesară solidificării încrederii cetățenilor în instituțiile Uniunii Europene.
[1] Mesaj către Europeni în Introducere în dreptul comunitar, de E. C. Mogîrzan, Ed. Fides, Iași, 2003, p. 285.
[2] Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului.
[3] Comunitatea Economică Europeană.
[4] Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.
[5] B. Ștefănescu, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1979, pp. 34-36.
[6] E. C. Mogîrzan, Introducere în dreptul comunitar, Ed. Fides, Iași, 2003, pp. 253-254.
[7] B. Ștefănescu, op. cit., p. 46.
[8] D. Vătăman, Instituțiile Uniunii Europene, ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 138.
[9] E. C. Mogîrzan, op. cit., p. 265.
[10] D. Vătăman, op. cit., pp. 147-148.
[11] Ibidem., p. 138.
[12] I. Gâlea, Tratatele Uniunii Europene. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, p. 422.
[13] P. Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2009, p. 84.
[14] O. M. Petrescu, Procedura aplicabilă în fața instanțelor comunitare, Ed. Wolters Kluwer, București, 2008, pp. 231-232.
[15] Decizia Consiliului din 25 iunie 2013 privind majorarea numărului de avocați generali ai Curții de Justiție a Uniunii Europene.
[16] I. Gâlea, op.cit., pp. 428-429.
[17] E. C. Mogîrzan, op. cit., p. 277.
[18] Recomandări în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție.
[19] O. M.Petrescu, op. cit., p. 236.
[20] P. Craig, Grainne de Burca, op. cit., p. 89.
[21] A. O. Alexandru, Invocarea chestiunii prejudiciale – Obligație sau facultate a instanțelor naționale?, în Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza” Iași, Tomul LIV, Științe Juridice, 2008, p. 157.
[22] P. Craig, Grainne de Burca, op. cit., p. 587 şi urm.
[23] Ibidem., pp. 593-594.
[24] I. Gâlea, op. cit., pp. 449-450.
[25] A. O. Alexandru, op. cit., pp. 156-157.
[26] I. Gâlea, op. cit., p. 426.
[27] D. Vătăman, op. cit., p. 148.
[28] A. Gentimir, Considerații generale privind aderarea Uniunii Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași, Tomul LIV, Științe Juridice, 2008, p. 27.
[29] P. Craig, Grainne de Burca, op. cit., pp. 534-535.
[30] Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene.
[31] I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 546.
[32] C. Manda, O. Predescu, I. P. Slăniceanu, C. C. Manda, Ombudsmanul. Instituție fundamentală a statului de drept, Ed.LuminaLex, București, 1997, pp. 18-35.
[33] C. Manda, O. Predescu, I. P. Slăniceanu, C. C. Manda, op. cit., p. 36.
[34] Statutul Ombusmanului European.
[35] Ibidem.
[36] Decizia privind Codul Bunei Conduite Administrative (2011/C 285/03).
[37] C. Manda, O. Predescu, I. P. Slăniceanu, C. C. Manda, op. cit., p. 54.
[38] I. Muraru, Avocatul Poporului – Instituție de tip ombudsman, Ed. All Back, București, 2004, p. 118.
[39] Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova, scurt istoric.
[40] Guvernul Republicii Moldova.
[41] Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova, scurt istoric.
[42] Declaraţia adoptată la cel de-al şaselea seminar al Ombudsmanilor naţionali din statele membre ale UE și din ţările candidate, Strasbourg 14-16 octombrie 2007.
[43] Instituția Avocatului Poporului.
[44] Declaraţia adoptată la cel de-al şaselea seminar al Ombudsmanilor naţionali din statele membre ale UE și din ţările candidate, Strasbourg 14-16 octombrie 2007.
[45] I. Deleanu, op. cit., p. 547.
[46] L. Săuleanu, S. Rădulețu, Dicționar de expresii juridice latine, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 184.
Nicoleta Cristina Pavlovici
Avocat, Baroul Iași
* Acest material a fost publicat într-o primă formă în nr. 1/2014 al revistei Studii Europene, publicate la Chişinău
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
