Abuzul de drept și abuzul de putere
12 ianuarie 2015 | Roxana Cristina MÂNDRUȚIU
1. Abuzul de drept
Abuzul de drept… chiar și expresia are darul de a ne ridica semne de întrebare: cum se poate ca exercițiul unui drept să cauzeze o daună altuia, din moment ce dreptul subiectiv este tocmai posibilitatea recunoscută titularului său de a acționa într-o anumită manieră[1]? Discuția se poartă nu asupra existenței în sine a dreptului subiectiv, ci a modalității sale de exercițiu.
Apariția noțiunii de abuz de drept este relativ recentă în cultura juridică[2].
Această noțiune juridică – ce lipsește din majoritatea textelor constituționale (doar abuzul de libertăți este reglementat constituțional, inclusiv în Constituția României), s-a născut doctrinar și jurisprudențial la sfârșitul secolului al XIX-lea[3].
Demnă de menționat este faimoasa condamnare în cauza Clément-Bayard din 1915, în care, pentru prima dată, s-a reținut, în mod explicit, noțiunea de abuz de drept de către o instanță judecătorească.
Această decizie a sancționat proprietarul al cărui teren se învecina cu o zonă destinată decolării și aterizării baloanelor dirijabile, întrucât a fixat pe proprietatea sa pichete din fier pentru a împiedica decolarea acestor baloane[4].
Chiar dacă vechiul Cod civil român nu a reglementat expres acest oximoron juridic, practica și doctrina de specialitate au recunoscut existența abuzului de drept, ca sursă de prejudicii și fapt ilicit. Ba mai mult, printr-o interpretare sistematică-interpretare, pe care nu împărtășesc[5] – a art. 57[6] din Constituție, se considera că textul constituțional poate constitui suport legal în materie.
Noul Cod civil, în schimb, reglementează expres abuzul de drept subiectiv. Potrivit art. 15 din C. civ. “Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei credințe.”
Din lecturarea textului legal precitat, rezultă că actualul Cod civil – fără să dea o definiție abuzului de drept – stabilește două criterii alternative după care exercițiul unui drept subiectiv poate fi catalogat ca abuziv.
Primul criteriu legal se referă la scopul în care este exercitat dreptul subiectiv. Deși este vorba despre o limită internă, de natură strict juridică, scopul dreptului se exteriorizează odată cu exercițiul său[7].
Așadar, atunci când vorbim despre existența abuzului de drept în această modalitate, trebuie să fie întrunite următoarele condiții cumulative: a) exercitarea dreptului subiectiv prin deturnare de la scopul acestuia; b) vina celui care acționează astfel; c) un prejudiciu suferit de terț.
Al doilea criteriu, folosit alternativ de Codul civil stabilește ca exercițiul dreptului subiectiv să fie făcut „într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.”
În situația specială a abuzului de drept, apreciem că buna-credință valorează mai mult ca onestitate, ce descrie comportamentul unui om corect, decât ca ignoranță justificată, care ar trebui scoasă din discuție, din motiv că titularul dreptului subiectiv e prezumat că știe care e funcția socială a dreptului pe care îl exercită.
Prin urmare, un exercițiu “excesiv și nerezonabil” al unui drept nu este decât o altă formă de expresie pentru reaua-credință, care împinge limitele de manifestare a dreptului dincolo de scopul său juridic, forțare fără sprijin rațional[8].
Dacă unul dintre cele două criterii reglementate expres de Codul civil este probat, abuzul de drept se va constitui într-o faptă ilicită, care va angaja răspunderea subiectivă de drept comun a făptașului, titular al dreptului subiectiv abuziv.
2. Abuzul de drept în materie constituțională
În cele ce succed, vom ilustra prezența elementelor abuzului de drept într-o controversă constituțională, o parte a doctrinei franceze de specialitate[9] apreciind că noțiunea de abuz de drept este un standard ce trebuie aplicat în orice ramură de drept, nu atât pentru că asigură protecția unei situații economice, politice sau sociale, ci pentru că este o exigență dictată de ideea de justiție, de echitate sau de altă dimensiune morală.
În anul 1986, președintele Franței, Francois Mitterrand, a refuzat să semneze ordonanțele referitoare la privatizarea întreprinderilor, la delimitarea circumscripțiilor electorale și cele referitoare la reglementarea timpului de muncă, bazându-se, în principal, pe ambiguitatea primului aliniat al art. 13 din Constituția Franței care prevede că „Președintele Republicii semnează ordonanțele și decretele dezbătute în cadrul Consiliului de Miniștri.”
O parte a doctrinarilor francezi au apreciat că textul constituțional a impus o obligație în sarcina Președintelui de a semna ordonanțele și decretele, neîndeplinirea acestei îndrituiri traducându-se într-o violare (încălcare) a Constituției.
O altă parte a doctrinei de specialitate a interpretat textul constituțional în sensul instituirii unui drept, Președintele având opțiunea de a semna sau de a refuza semnarea ordonanțelor și decretelor dezbătute în cadrul Consiliului de Miniștri.
Mergând pe această interpretare a textului constituțional, doctrina a identificat prezența elementelor abuzului de drept în conduita președintelui Mitterrand, după cum urmează:
- Dreptul a fost exercitat în vederea vătămării/păgubirii unor terțe persoane. Președintele Mitterrand și-a exercitat dreptul conferit de art. 13 din Constituție în mod discreționar, procedura ordonanțelor fiind blocată, Guvernul implementându-și cu întârziere programele reglementate prin ordonanțe în cauză. Criteriul privind existența unei pagube este îndeplinit.
- Dreptul a fost exercitat cu depășirea limitelor sale economice, politice, sociale. S-a reținut că, deși se admite că Președintele are o putere discreționară, aceasta nu înseamnă că poate refuza semnarea ordonanțelor pentru orice motiv. Acesta poate refuza semnarea unei ordonanțe pe motive de oportunitate. Este o decizie pur politică care angajează o răspundere de același tip. Dar, Șeful statului nu poate refuza semnarea unei ordonanțe invocând motive juridice, în contradicție cu Constituția sau cu interpretarea dată de Consiliul Constituțional cu autoritate de lucru judecat (cum a fost cazul din speță).
În concluzie, cu toate că suntem în prezența unui ilicit atipic, s-a considerat că noțiunea de abuz de drept își găsește aplicarea și în acest domeniu, putând constitui un mijloc de sancționare a practicilor controversate susceptibile de a face obiectul unei acțiuni în contencios administrativ.
3. Abuzul de putere
În cadrul raportului generat de săvârșirea unui abuz de drept, se poate lesne observa că părțile se află într-o oarecare poziție de echilibru, “forța” este distribuită în mod egal între participanți, în schimb, în cazul abuzului de putere una din părțile raportului juridic se află într-o poziție de inferioritate față de cealaltă, acesta fiind unul dintre elementele esențiale de diferențiere între cele două noțiuni.
Contractul, ca și legea și sistemul judiciar, în ansamblu, poate fi manipulat. Contractul poate fi instrumentul abuzului, poate da o aparență de legalitate intereselor meschine, fraudei, profitului ilicit etc., și poate cimenta inegalitățile sociale și economice.
Inegalitățile nu sunt interzise în sine, pentru că ele nu sunt rele în sine. Oamenii sunt diferiți. Ca să o citez pe Harper Lee[10]: „Noi știm însă că oamenii nu s-au născut egali în sensul pe care vor să-l acrediteze unii, „există oameni mai inteligenți decât alții, există oameni care au mai multe posibilități fiindcă s-au născut cu ele, există oameni care câștigă mai mulți bani decât alții, există cucoane care fac prăjituri mai gustoase decât altele – pentru simplul motiv că unii sunt înzestrați din naștere cu talente care depășesc nivelul normal al majorității oamenilor (…). Există însă în această ţară un anume fel în care toţi oamenii se nasc – şi rămân – egali, există o instituţie umană care face din cel sărman egalul unui Rockefeller, din cel sărac cu duhul egalul unui Einstein. (…) Curtea este marea nivelatoare, iar în fata Curţii toţi oamenii s-au născut egali.”
Cu alte cuvinte, nu este contrar regulilor jocului faptul de a juca dur, manipulatoriu, fără să ai, de fapt, cărți bune în mână.
În schimb, atunci când contractul consacră „strivirea celui mai slab de către cel puternic”, apreciem că suntem în prezența unui abuz de putere.
Normele de direcție (dreptul concurenței) și normele de protecție (dreptul consumului și dreptul muncii) sunt limite ale activității profesioniștilor și ale libertății lor de a contracta, întrucât sunt norme care fie le direcționează activitatea, în așa fel încât jocul concurenței să fie onest, fie le interzice anumite libertăți, în așa fel încât partea slabă în contractele pe care profesioniștii le încheie, recte consumatorii sau angajații, să fie protejați de abuzul de putere economică al profesioniștilor.
Pe de o parte, un contract poate fi invalidat în tot sau în parte, dacă este contrar ordinii publice economice de direcție, adică dacă este contrar, spre exemplu, normelor care interzic abuzul de poziție dominantă și exploatarea abuzivă a situației de dependență economică, precum și dacă sunt contrare uzanțelor comerciale cinstite. Chestiunea interzicerii practicilor anticoncurențiale, inclusiv a abuzului de poziție dominantă, în dreptul nostru, este reglementată în Legea nr. 21/1996 a concurenței.
Pe de altă parte, normele ce fac parte din ordinea publică economică de protecție urmăresc restabilirea echilibrului între cel mai slab și cel mai puternic, echilibru, care în relațiile profesioniștilor cu consumatorii sau cu angajații săi, ori în relațiile dintre profesioniști, nu se realizeaza spontan, prin jocul contractual, întrucât părțile se află într-o situație esențial inegală[11].
După cum s-a arătat şi în doctrina de specialitate[12], legislaţia protecţiei consumatorului instituie o prezumţie relativă de lipsă a negocierii directe a clauzelor contractuale. Este vorba, în principal, de contractele de adeziune care sunt preformulate şi bazate pe regula take it or leave it. Între profesionişti şi consumatori există o situaţie de inegalitate economică şi de informare; profesioniştii au, de regulă, monopolul sau cvasi-monopolul în desfacerea unor bunuri şi prestarea unor servicii într-un anumit loc sau pe un anumit teritoriu.
De aceea, se poate vorbi în cazul acestui gen de contracte şi de o prezumţie de abuz de putere economică, prezumţie care poate fi răsturnată de profesionist prin proba negocierii. Clauzele cuprinse în contractele preformulate, care au lipsit consumatorul de posibilitatea influenţării naturii acestora sunt clauze abuzive, sancţiunea firească fiind nulitatea absolută a acestora[13].
De aici, rezultă un alt element de diferenţiere între abuzul de drept şi abuzul de putere, interesul/dreptul ocrotit prin sancţionarea abuzului de drept fiind unul privat, în timp ce interesul ocrotit prin sancţionarea abuzului de putere este un interes general, public.
Concluzionând, apreciem că instanţele de judecată, în sancţionarea abuzului de drept şi a abuzului de putere, trebuie să dea dovadă de curaj şi creativitate, pentru realizarea unei justiţii echitabile şi drepte, în acord cu realităţile şi nevoile prezentului.
[1] Paul Vasilescu – “Drept civil. Obligații”, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 625
[2] 5 P. ANCEL, C. DIDRY, L’abus de droit: une notion sans histoire? L’apparition de la notion d’abus de droit en droit français au début du XXe siècle, L’abus de droit, comparaisons franco-suisses, Publications de l’Université de Saint-Etienne, 2001, p. 51.
[3] La cour de Colmar “Daerr”, 2 mai 1855, D. P., 1856, 2, 9
[4] http://www.droitconstitutionnel.org/congresmtp/textes1/ECK.pdf
[5] Textul constituţional reglementează abuzul de libertăţi, iar nu abuzul de drept.
[6] Art. 57 din Constituția României prevede că “cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționalecu bună-credință. fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.”
[7] Paul Vasilescu – Ibidem, p. 626
[8] Paul Vasilescu – Drept civil. Obligații, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 627
[9] R. Dworkin – Prendre le droits au sérieux, P.U.F., 1995, p. 80 citat de Laurent Eck – Controverses Constitutionnelles et abus de droit, p. 24
[10] Harper Lee- Să ucizi o pasăre cântătoare
[11] Gheorghe Piperea – Introducere în Dreptul contractelor profesionale, Editura C. H. Beck, București, 2011, p. 147-149
[12] C. Toader, A. Ciobanu – Un pas important spre integrarea europeană: Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, O.G. nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor şi O.U.G. nr. 130/2000 privind contractele la distanţă, R.D.C. nr. 3/2001, p. 76
[13] Gheorghe Piperea – Introducere în Dreptul contractelor profesionale, Editura C. H. Beck, București, 2011, p. 147-149
Avocat Roxana Cristina MÂNDRUȚIU
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
