Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Managementul defectuos al împărţirii dreptăţii. Ep. 6. Numele după divorţ, reglementare clară sau lăsată la prea libera apreciere a magistratului?
16.01.2015 | Adrian-Relu TĂNASE


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice

Rezumat
Plecând de la constatarea, desprinsă din activitatea practică, că multe probleme de stare civilă nu sunt cunoscute de către o parte dintre magistraţi, prezentul studiu evocă problematica desfacerii căsătoriei, cu un accent special pus pe numele purtat de foştii soţi după divorţ şi momentul disoluţiei căsătoriei. Partea doua a studiului, desprinsă din realitatea instanţelor româneşti, constituie un exemplu tipic de cum nu ar trebui judecat un divorţ în calea de atac şi surprinde o nouă dovadă de necunoaştere a legii şi aplicarea ei în activitatea de judecată. A afirma, de către un magistrat de la Tribunal, că o căsătorie, desfăcută iniţial prin acord la judecătorie, şi rămasă irevocabilă sub aspectul desfacerii ei, a încetat ulterior ca urmare a decesului unuia dintre foştii soţi survenit după o lună de la pronunţarea divorţului prin acord de către judecătorie, ni se pare vădit ilegal, chestiunea producând dificultăţi reale de punere în executare a unei astfel de sentinţe.

I. Desfacerea căsătoriei. Încetarea căsătoriei. Desfiinţarea căsătoriei. Efecte cu privire la numele după divorţ. Aspecte de ordin teoretic. Planul expunerii

A. Aspecte de ordin doctrinar potrivit Codului familiei şi noului Cod civil

Conform art. 37 din Codul familiei, în vigoare până la 1 octombrie 2011, „Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei. Căsătoria se poate desface prin divorţ”.

Potrivit doctrinei[1] publicate sub imperiul Codului familiei, “desfacerea căsătoriei, divorţul, este singura modalitate de disoluţie a căsătoriei valabil încheiate. Prin excelenţă judiciar, divorţul, fie că este pronunţat din iniţiativa unuia dintre soţi, fie pe temeiul consimţământului ambilor, stinge, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii instanţei, principalele efecte ale actului juridic al căsătoriei în raporturile dintre soţi, în special efecte de natură personală”.

Referitor la distincţia dintre desfacerea căsătoriei, încetarea căsătoriei şi desfiinţarea căsătoriei, legiuitorul face o binevenită diferenţiere, studiată tot la materia dreptul familiei, predată în anul al III-lea al facultăţilor de drept.

Conform art. 37 alin. 2 din Codul familiei[2], „căsătoria se poate desface prin divorţ”, spre deosebire de încetarea căsătoriei care intervine de plin drept, potrivit art. 37 alin. 1 din Codul familiei, ”prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei[3]; în cazul în care soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă a morţii prezumate este anulată, noua căsătorie rămâne în fiinţă, prima considerându-se desfăcută pe data încheierii celei de-a doua” (art. 22 C. familiei).

S-a observat, cu temei, în doctrină, că “atât desfacerea cât şi încetarea căsătoriei presupun existenţa căsătoriei valabil încheiate ale cărei efecte se sting pentru viitor, însă similitudinile, din acest punct de vedere, se opresc aici, fiindcă, în vreme ce divorţul este urmarea manifestării de voinţă a unuia sau a ambilor soţi, care nu mai consideră posibilă continuarea relaţiilor de căsătorie, încetarea căsătoriei are loc independent de vreo manifestare de voinţă, din cauze naturale şi obiective. Consecinţă a caracterului intuitu personae a actului juridic al căsătoriei, încetarea căsătoriei are loc pe data decesului fizic constatat al unuia dintre soţi sau, în cazul morţii prezumate, pe data indicată prin hotărârea declarativă de moarte ca fiind cea a decesului (art. 18 din Decretul nr. 31/1954). Indiferent de cauză (moarte fizic constatată sau prezumată), încetarea căsătoriei produce aceleaşi efecte, diferite de cele ale desfacerii căsătoriei:
– soţul supravieţuitor păstrează numele comun dobândit prin căsătorie, fără a fi necesară vreo manifestare de voinţă sau încuviinţare (judecătorească, de exemplu), iar dacă se recăsătoreşte, acest nume poate deveni comun la căsătoria subsecventă (aspect controversat, existând şi o altă opinie; îmbrăţişăm totuşi această opinie, a posibilităţii ca numele provenit dintr-o căsătorie care a încetat prin decesul celuilalt soţ să fie purtat şi de partenerul din căsătoria subsecventă); la desfacerea căsătoriei, soţii care au purtat un nume comun, de regulă, îşi reiau numele avut la data încheierii căsătoriei, însă nu este exclusă posibilitatea păstrării numelui comun, fie că există învoiala soţilor în acest sens, fie, în lipsa învoielii, pentru că, la cerere şi pentru motive temeinice, instanţa a încuviinţat continuarea purtării numelui (art. 40 din Codul familiei);
– drepturile părinteşti asupra copiilor minori rezultaţi din căsătorie trec în întregime asupra soţului rămas în viaţă (art. 98 alin. 2 Codul familiei); disoluţia căsătoriei scindează ocrotirea părintească, în sensul că, deşi amândoi părinţii păstrează drepturile şi îndatoririle părinteşti, le vor exercita, prin forţa împrejurărilor, în mod inegal între ei (art. 42 şi 43 din C. familiei);
– comunitatea de bunuri a soţilor încetează odată cu căsătoria şi soţul rămas în viaţă în calitate de soţ supravieţuitor va avea vocaţie succesorală la moştenirea lăsată, potrivit Legii nr. 319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor. Masa succesorală, adică drepturile şi obligaţiile rămase după de cuius, se va compune din bunurile proprii ale soţului defunct, la care se vor adăuga cele cuvenite acestuia din comunitatea matrimonială. Deci, la încetarea căsătoriei, din punct de vedere patrimonial, prima operaţiune de săvârşit este aceea de a se determina partea cuvenită fiecăruia dintre soţi din masa bunurilor comune; partea soţului decedat intră în compunerea masei succesorale, iar cea a soţului supravieţuitor va fi culeasă de acesta în calitate de codevălmaş, de titular asupra comunităţii. Dacă moartea unuia dintre soţi a fost declarată prin hotărâre judecătorească, data încetării căsătoriei este cea stabilită prin actul instanţei ca fiind data morţii prezumate. Până la rămânerea irevocabilă a hotărârii declarative de moarte, bunurile dobândite de soţul aflat în viaţă s-au aflat sub semnul prezumţiei de comunitate;
– obligaţia legală de întreţinere se stinge la data încetării căsătoriei; în cazul desfacerii căsătoriei, în anumite condiţii, această obligaţie supravieţuieşte în relaţiile dintre foştii soţi.

S-a mai afirmat, întemeiat, în doctrină că „desfacerea căsătoriei şi desfiinţarea căsătoriei au ca notă comună caracterul judiciar, dar, chiar şi sub acest aspect, demarcaţia este categorică. Deosebirile dintre cele două instituţii sunt şi mai pregnante dacă ne referim la cauzele şi efectele lor specifice: cauza desfiinţării căsătoriei se află în legătură cu valabilitatea actului juridic şi este anterioară sau concomitentă încheierii acestuia, în niciun caz ulterioară, cauza desfacerii căsătoriei se află în împrejurări ulterioare încheierii actului juridic. Desfiinţarea căsătoriei produce consecinţe mai ferme comparativ cu divorţul, înlăturând efectele căsătoriei atât pentru trecut, cât şi pentru viitor, în schimb, efectele desfacerii căsătoriei se produc numai pentru viitor”[4].

Cu privire specială asupra numelui după divorţ/încetarea căsătoriei, atunci când are loc încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor rămâne cu numele purtat pe timpul căsătoriei. În schimb, situaţia e semnificativ diferită atunci când are loc desfacerea căsătoriei prin divorţ. Astfel, potrivit art. 40 din Codul familiei[5], „la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care, potrivit art. 27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei.
Instanţa judecătorească va lua act de această învoială prin hotărârea de divorţ. Instanţa, pentru motive temeinice, poate să încuviinţeze acest drept, chiar în lipsa unei învoieli între soţi.
Dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce avea înainte de căsătorie.”

Legea stabileşte o regulă şi două excepţii. De regulă, numele dobândit cu ocazia încheierii căsătoriei (numele reunit sau numele celuilalt soţ, potrivit prevederilor art. 27 din Codul familiei[6]) a fost conceput de legiuitor ca un nume care se poartă de către soţi pe timpul existenţei respectivei căsătorii (de la data încheierii până la data desfacerii sale). Legea stabileşte două excepţii de la regulă, prima, existenţa unei învoieli prin care soţii se înţeleg asupra posibilităţii de a folosi şi după divorţ numele „împrumutat temporar” de la celălalt soţ; a doua excepţie, dacă nu există o astfel de învoială, instanţa, dacă constată existenţa unor motive temeinice, poate dispune ca fostul soţ să poarte numele dobândit în timpul căsătoriei şi după divorţ.

În privinta noţiunii de motive temeinice, doctrina a apreciat ca urmează să se înțeleagă „acel interes care ar fi vătămat prin modificarea numelui de familie purtat de soţ în timpul căsătoriei, interes care poate să fie nu numai moral, ci şi material. Numai instanţa de judecată şi numai cu ocazia pronunţării divorţului[7] poate să încuviinţeze păstrarea numelui de familie dobândit prin încheierea căsătoriei care urmează a se desface, însă numai în măsura în care soţul interesat a formulat o cerere în acest sens, nu și din oficiu. Nu există posibilitatea pentru cel interesat de a solicita păstrarea numelui de familie dobândit prin încheierea căsătoriei după ce căsătoria respectivă a fost desfăcută prin divorţ (printr-o cerere formulată pe cale administrativă sau printr-un alt proces n.n.)[8]. Prin urmare, dacă nu s-a formulat o cerere prin care se solicită menţinerea numelui de familie dobândit la încheierea căsătoriei şi, desigur, nicio cerere prin care se solicită să se ia act de învoiala soţilor, instanţa de divorţ este obligată sa dispună, chiar şi din oficiu, revenirea la numele de familie avut anterior căsătoriei. Unele precizări sunt însă necesare în legătură cu noţiunea de numele ce avea înainte de încheierea căsătoriei. Este vorba despre numele de familie care a fost modificat ca urmare a încheierii căsătoriei care se desface prin divorţ, deci despre numele de familie purtat în momentul efectuării declaraţiei ce a precedat încheierii căsătoriei respective, iar nu de un alt nume purtat anterior. De exemplu, dacă, mai înainte de încheierea căsătoriei care se desface prin divorţ, un soţ a purtat numele de familie al fostului soţ dintr-o căsătorie anterioară, încetată prin deces sau desfăcută prin divorţ, atunci el va lua acel nume de familie, iar nu pe cel pe care l-a avut înainte de încheierea primei căsătorii. Desigur că, dacă în timpul căsătoriei soţul şi-a schimbat pe cale administrativă numele de familie dobândit la încheierea acelei căsătorii sau dacă acest nume de familie a fost modificat prin adopţie (în ambele cazuri, cu consimţământul celuilalt soţ), nu mai există nicio justificare pentru revenirea la numele avut anterior căsătoriei”[9].

O poziţie minoritară, interesantă, referitoare la posibilitatea ca, ulterior divorţului, prin procedura administrativă prevăzută de O.G. nr. 41/2003, să se poată schimba numele de familie (dobândit prin căsătorie, pe care instanţa s-a pronunţat, neîncuviinţând să fie purtat şi după divorţ)[10].

Referitor la momentul/data desfacerii căsătoriei, potrivit art. 39 din Codul familiei, înaintea modificărilor aduse de Legea nr. 202 din 2010[11], „Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă[12].
Faţă de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau de la data când ei au cunoscut divorţul pe altă cale.”

În cazul desfacerii căsătoriei prin procedură notarială sau administrativă, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ de către notarul public sau ofiţerul de stare civilă. În certificatul de divorţ există o rubrică specială în care se consemnează numele de familie purtat de foştii soţi după divorţ.

B. Reglementarea numelui după divorţ potrivit noului Cod civil

Noul Cod civil nu aduce elemente semnificativ diferite cu privire la stabilirea de către instanţă a numelui de familie al foştilor soţi după divorţ. Astfel, potrivit art. 383 din NCC, „La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ.
(2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei.
(3) Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei.”

Elementul de noutate se referă la faptul că motivele temeinice se referă atât la interesul unuia dintre soţi, cât şi la interesul superior al copilului, acest din urmă aspect fiind preluat de legiuitor din practica judiciară constantă a instanţelor de judecată. Cu privire la motivele temeinice pentru ca o persoană să păstreze numele dobândit în timpul căsătoriei, rămân valabile aspectele de ordin doctrinar sau jurisprudenţial statuate sub imperiul Codului familiei. Astfel, ca principiu, soţul care solicită să i se încuviinţeze păstrarea numelui trebuie să facă dovada că ar suferi un prejudiciu pentru revenirea la numele avut anterior căsătoriei[13], prejudiciu care poate rezulta din faptul că a devenit cunoscut în lumea profesională cu numele din căsătorie, cum este cazul artiştilor, al celor care exercită profesii liberale: medic, arhitect, avocat, notar etc. Astfel de împrejurări pot constitui motive temeinice justificate de interesul soţului. Situaţia în care copilul a fost încredinţat unui părinte, care solicită să păstreze numele avut în timpul căsătoriei pentru a purta acelaşi nume cu copilul, a fost considerată, de asemenea, motiv temeinic[14], care, în contextul art. 383 alin. 2, se subsumează interesului superior al copilului[15].

În practica judiciară, s-a statuat faptul că învoiala soţilor cu privire la purtarea numelui avut în timpul căsătoriei şi după desfacerea acesteia are valoarea unei convenţii pentru valabilitatea căreia nu se cere îndeplinirea vreunei formalităţi, fiind suficient acordul verbal al soţilor dat în faţa instanţei. Desfiinţarea unei convenţii se poate dispune doar dacă părţile contractante îşi exprimă acordul sau dacă se constată că, la încheierea acesteia, au existat cauze de nulitate[16].

S-a mai decis că schimbarea ulterioară în poziţia soţului care a acceptat purtarea numelui său de către celălalt soţ, după desfacerea căsătoriei, rămâne fără relevanţă, învoiala consemnată în hotărârea de divorţ producându-şi efectele[17].

Tot în jurisprudenţă s-a hotărât că, în cazul în care soţii au convenit asupra păstrării numelui, instanţa nu poate dispune ca reclamanta să-şi reia numele purtat anterior decât cu încălcarea convenţiei părţilor[18]. S-a stabilit, corect, faptul că este nulă înţelegerea ca, după desfacerea căsătoriei, soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ să poarte atât acest nume, cât şi numele lui dinainte de căsătorie[19].

În doctrina recentă s-a exprimat opinia că “în calea de atac, soţul căruia i s-a încuviinţat păstrarea numelui dobândit prin căsătorie poate reveni la cererea formulată, solicitând să-şi reia numele avut anterior căsătoriei. Tot astfel, în calea de atac, cel care s-a opus ca soţul să-şi păstreze numele dobândit prin căsătorie poate reveni asupra opoziţiei sale şi îşi poate exprima acordul în sensul încuviinţării păstrării numelui dobândit prin căsătorie”[20].

C. Aspecte de ordin procesual civil

1. Data desfacerii căsătoriei prin acordul părţilor

Potrivit art. 619 din vechiul Cod de procedură civilă[21], „divorţul pronunţat în situaţia existenţei acordului soţilor este definitiv şi irevocabil”. Conform art. 613 indice 1, înaintea modificărilor aduse de Legea nr. 202 din 2010, „în cazul în care cererea de divorţ se întemeiază pe acordul părţilor, ea va fi semnată de ambii soţi. Atunci când este cazul, în acţiunea de divorţ, soţii vor stabili şi modalităţile în care au convenit să fie soluţionate cererile accesorii divorţului. Primind cererea de divorţ formulată în condiţiile alin. 1, preşedintele instanţei va verifica existenţa consimţământului soţilor, după care, va fixa un termen de douaă luni în şedinţă publică. La termenul de judecată, instanţa va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece la judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la motivele de divorţ. Pentru soluţionarea cererilor accesorii privind numele pe care soţii îl vor purta după divorţ, pensia de întreţinere şi atribuirea locuinţei, instanţa va putea dispune, atunci când consideră necesar, administrarea probelor prevazute de lege”.

Potrivit doctrinei, cu privire la rămânerea irevocabilă a divorţului prin acord, de la momentul realizării acordului de voinţă al soţilor, “soluţia este firească tocmai datorită rolului voinţei soţilor în pronunţarea divorţului. Prin urmare, câtă vreme hotărârea nu este decât un acord al părţilor, omologat de instanţă, nu se vede pentru ce legea ar mai deschide o cale ordinară de atac împotriva acelei hotărâri”[22]. În acelaşi sens, s-a apreciat faptul că “în ceea ce priveşte divorţul (prin acord n.n.), hotărârea care se pronunţă este definitivă şi irevocabilă, astfel că nu poate fi atacată nici pe calea apelului şi nici a recursului. Teoretic, ar putea fi exercitată contestaţia în anulare, dacă ar fi îndeplinite cerinţele prevăzute de lege pentru această cale de atac”[23].

În anul 2011 (ulterior procesului la care ne vom referi în prezentul studiu), s-a introdus în vechiul Cod de procedură civilă art. 616 indice 2, cu următorul cuprins: „dacă în timpul procesului de divorţ, unul dintre soţi decedează, instanţa va lua act de încetarea căsătoriei şi va dispune, prin hotărâre irevocabilă, închiderea dosarului”[24]. În opinia noastră, cursul procesului de divorţ durează de la depunerea acţiunii până la rămânerea definitivă şi irevocabilă (după caz) a hotărârii judecătoreşti referitoare la desfacerea căsătoriei, cu precizarea că, în cazul divorţului prin acord, textul de lege stabileşte clar că desfacerea căsătoriei este definitivă şi irevocabilă sau definitivă, după caz, din ziua în care s-a pronunţat respectiva instanţă (art. 619 vechiul Cod de procedură civilă, art. 930 alin. 4 NCPC). După acest moment, căsătoria respectivă fiind desfăcută, nu se mai pune problema ca decesul unuia dintre (deja foştiI) soţi să (mai) conducă la încetarea căsătoriei, deja desfăcută irevocabil ca urmare a acordului de voinţă exprimat în faţa instanţei de judecată. Eventuala cale de atac vizează doar cererile accesorii divorţului (numele după divorţ, problemele specifice referitoare la copiii minori etc.) neputând aduce atingere efectelor (deja) produse în privinţa desfacerii respectivei căsătorii.

În doctrina recentă[25], cu privire la autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri de desfacere a căsătoriei prin acord, s-a ridicat problema, „întrucât hotărârea se adoptă într-o procedură graţioasă, ea are autoritate de lucru judecat şi este susceptibilă de executare silită?”. Categoric da. Hotărârea de divorţ nu este pur şi simplu “o încheiere” în materie graţioasă, ci un act de jurisdicţie prin care se rezolvă – ce e drept, într-un mod specific – disoluţia unei situaţii juridice actuale pentru a da naştere unei noi situaţii juridice. Ea este deopotrivă o hotărâre declarativă şi constitutivă. Cererea comună a soţilor făcută în scopul obţinerii hotărârii este forma de manifestare a unui „drept potestativ”, dar care nu pune în discuţie autoritatea hotărârii adoptate pentru valorizarea dreptului şi posibilitatea executării silite a unora dintre măsurile adoptate de instanţă. Art. 930 alin. 4 din NCPC, precizând că hotărârea de divorţ (prin acord n.n.) este definitivă, exclude, astfel, implicit, calea de atac a apelului şi a fortiori a recursului. În sensul prevederilor arătate, nu este supusă apelului hotărârea prin care s-a “pronunţat divorţul”; în logica reglementării, este, însă, supusă apelului hotărârea prin care „s-a respins” cererea comună de desfacere a căsătoriei”.

2. Efectul devolutiv al apelului. Efecte asupra desfacerii căsătoriei prin acord

Cu privire la cererea de apel, în doctrina elaborată potrivit vechiului Cod de procedură civilă s-a afirmat, cu temei, faptul că „cererea de apel produce anumite efecte, din care unele îi sunt specifice. Este vorba de:
1. învestirea instanţei de apel;
2. efectul suspensiv de executare;
3. efectul devolutiv. Apelul, deşi cale de atac, provoacă o nouă judecată în fond, atât cu privire la problemele de fapt, cât şi cu privire la cele de drept sau, altfel spus, o rejudecare a fondului. Efectul devolutiv are totuşi două limite:
a) pe de o parte, datorită faptului că în această etapă procesul este guvernat de principiul disponibilităţii, instanţa de apel nu poate proceda la această nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant, chestiune exprimată plastic prin adagiul tantum devolutum quantum apellatum. Dacă hotărârea a fost atacată numai parţial, ceea ce nu a fost supus apelului trece în puterea lucrului judecat, iar instanţa de apel nu poate modifica acele aspecte sau afecta părţile ce nu au făcut apel;
b) pe de altă parte, efectul devolutiv este limitat de regula tantum devolutum quantum iudicatum, prin apel nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe[26].

S-a mai afirmat, în aceeaşi linie de gândire, în doctrina recentă, că „instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Această primă limită sau îngrădire a efectului devolutiv – tantum devolutum quantum appellatum – înscrie transferul litigiului numai în coordonatele a ceea ce s-a cerut prin cererea principală de apel”[27].

II. Judecăm la tribunal, de divorţ n-avem habar

În anul 2009, într-o judecătorie din Muntenia, s-a pus pe rol o acţiune clasică de divorţ fără copii. La prima strigare, pârâtul nu a fost de acord cu desfacerea căsătoriei, la primul termen de judecată având loc o modificare a cererii de judecată din partea reclamantei şi o altă modificare adusă cererii reconvenţionale de către pârât, în sensul că ambele părţi au fost de acord cu desfacerea căsătoriei (prin acordul părţilor, dacă ne este îngăduită exprimarea pleonastică).

 Mărul discordiei ori cuiul lui Pepelea l-a constituit bătălia dată pe numele de familie purtat de reclamantă după încheierea căsătoriei. Nu a existat cale de a-l îndupleca pe pârât să accepte o învoială în chestiunea numelui „împrumutat” soţiei pe perioada paşnicei convieţuiri familiale, astfel că instanţa, grabnică în a soluţiona marele divorţ, nu a mai înrebat reclamanta dacă invocă motive temeinice apte a-i permite să păstreze, cu încuviinţarea instanţei, numele de familie dobândit la momentul încheierii căsătoriei de la pârât, care devenise, între timp, atât de schimbat, în rău, faţă de momentul plin de emoţie al ceremoniei desfăşurată în faţa ofiţerului de stare civilă. Fără bătaie de cap, instanţa de fond (judecătoria) a închis dosarul, admiţând desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor (soţilor sau, ca să cităm exprimarea nefericită, a “ambilor soţi”).

Văzând că principiul vechi “cea mai bună judecată e împăcarea” s-a oprit la porţile ferecate ale numelui de familie purtat de reclamantă după divorţ, care dorea, surprinzător, să rămână măcar cu numele după trista experienţă de persoană căsătorită cu pârâtul neserios, instanţa a dispus, e adevărat, în limitele legii, ca reclamanta să revină la numele purtat înainte de încheierea căsătoriei. Pentru că era un magistrat pregătit, judecătorul de la judecătorie a aplicat la sânge legea de procedură civilă (art. 619 VCPC), afirmând, corect, în dispozitiv, că sentinţa pronunţată la 12 iunie 2009 este irevocabilă în ce priveşte divorţul şi cu drept de apel în 30 de zile pentru celelalte capete de cerere.

Viaţa e plină de surprize, unele plăcute, cele mai multe nu, astfel că pe 23 iulie 2009 are loc un eveniment tragic, din motive necunoscute pârâtul decedează (aşadar, la circa 40 de zile după rămânerea irevocabilă a divorţului pronunţat de judecătorie). Reclamanta formulase apel împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie, nedorind în ruptul capului să revină la numele purtat la naştere, insistând să îşi păstreze numele dobândit prin căsătorie. Surprinzător, cunoscând opoziţia fermă a pârâtului manifestată la judecătorie, reclamanta (apelanta) noastră nu invocă, potrivit legii, motive temeinice de natură a-i permite instanţei, în urma unei analize temeinice, serioase, să decidă dacă admite apelul, instanța constată existenţa motivelor temeinice şi încuviinţează, contra opoziţiei intimatului, ca apelanta să poarte, şi pe viitor, numele dobândit de la fostul soţ (spun fostul pentru că deja desfacerea căsătoriei era irevocabilă la momentul apelului).

Totuşi, apelanta are o sclipire de geniu şi aruncă pe masă, în faţa onoratei instanţe, argumentul suprem, asul din mânecă cu care speră să o convingă că are tot dreptul din lume să poarte numele dobândit prin căsătorie. Apelanta depune la dosarul din apel, de la tribunal, certificatul de deces al fostului soţ, mort după rămânerea irevocabilă a divorţului prin acord, pronunţat de judecătorie, şi invocă prevederile art. 37 alin. 1 din Codul familiei. Preşedintele de la tribunal, fost penalist de mare succes, afirmă, textual, ca motiv serios de admitere a apelului formulat: „cum, după pronunţarea divorţului (deci s-a pronunţat deja divorţul, onorată instanţă? Divorţ prin acord? Rămas cumva irevocabil?), reclamantul a decedat, situaţie ce reiese din certificatul de deces seria… nr…, emis la data de 23 iulie 2009, se impune (oare se mai impune, căsătoria fiind deja irevocabil desfăcută?) aplicarea textului de lege mai sus menţionat (art. 37 din Codul familiei) şi, ca urmare, tribunalul, în baza art. 296 VCPC, va admite apelul şi va constata încetarea căsătoriei ca efect al decesului soţului apelantei”.

După aşa premise pline de substanţă şi persuasiune, marea decizie a tribunalului nu putea fi, în opinia completului de la tribunal, decât „admite apelul declarat de reclamanta… domiciliată în… împotriva sentinţei civile nr… din 12 iunie 2009 pronunţată de judecătoria Buzău în dosarul nr…, având ca obiect divorţ. Schimbă în tot (chiar aşa, în tot? dar cu divorţul irevocabil prin acord ce aveţi? că nu asta contestă în calea de atac apelanta, ci doar numele după divorţ!) sentinţa şi pe fond, în baza art. 37 din Codul familiei, constată încetarea căsătoriei ca efect al decesului soţului pârât (parcă în apel îi zice intimat?). Definitivă. Cu drept de recurs în 30 de zile. Pronunţată în şedinţă publică la 28 octombrie 2009”.

Să analizăm această magnifică soluţie pronunţată de tribunal şi să vedem cât e de conformă cu realitatea juridică.

Primo, tribunalul se află într-o evidentă eroare, căsătoria s-a desfăcut pe 12 iunie 2009, data pronunţării de către judecătorie a desfacerii căsătoriei prin acord, ce să mai înceteze, ulterior, onorată instanţă de la tribunal, dacă nu mai exista în fiinţă respectiva căsătorie? Doar v-a spus şi colegul mai pregătit de la judecătorie, irevocabilă în privinţa divorţului, de ce nu aţi crezut art. 619 din vechiul Cod de procedură civilă, cod aflat pe masa dumneavoastră de fost penalist, chiar dacă penalul ţine în loc civilul…., aici se aplică alte principii, unul dintre ele fiind cel potrivit căruia, dacă o căsătorie se desface irevocabil, de către o instanţă, chiar şi cu o zi înainte de decesul oricăruia dintre foştii soţi, nu mai are relevanţă respectivul deces cu privire la fosta căsătorie. În cuvinte puţine, e moartă căsătoria din 12 iunie 2009, dom’ judecător, ce să mai înceteze prin deces pe 23 iulie 2009, data decesului fostului soţ?

Secondo, dacă doreaţi să faceţi dovada ştiinţei de carte, aţi fi judecat chestiunea numelui, că doar acesta era motivul de apel, apelul a devoalat doar sub aspectul indicat de apelantă, numele după divorţ, o întrebaţi pe apelantă dacă poate invoca prezenta şi susţine motive temeinice care să vă permită să trageţi o concluzie înţeleaptă, are sau nu apelanta motive serioase, credibile, obiective şi rezonabile care să îi permită să poarte şi după divorţ numele dobândit cu ocazia încheierii căsătoriei? Nu am văzut un rând sau măcar un cuvânt pe chestiunea motivelor temeinice, singura care i-ar mai fi permis apelantei, în lipsa acordului fostului soţ, să poată purta, după încuviinţarea instanţei de apel, numele după divorţ.

Tertio, dacă apelul se referă exclusiv la nume, ce treabă mai aveţi, onorată instanţă, cu desfacerea căsătoriei prin acord? A fost acest acord viciat, afectat, astfel încât să se mai ridice probleme cu valabilitatea sa? Dat fiind faptul că există o singură nemulţumire a apelantei, numele după divorţ, caracterul devolutiv al apelului nu prea vă mai permite să judecaţi problema divorţului, soluţionat corect şi irevocabil de judecătorie. Invocaţi art. 296 din VCPC, potrivit căruia „Instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată”, dar ignoraţi pe deplin caracterul devolutiv al apelului, statuat un articol mai sus, în Cod, la art.295, care afirmă, cu temei, că „instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă”. Instanţa schimbă în tot, dacă apelantul contestă toate capetele de cerere, astfel că apelul ar viza întreaga sentinţă, ori constată existenţa unor motive de ordine publică invocate din oficiu, care ar putea duce la anularea întregii sentinţe, şi schimbă în parte, adică în partea apelată, sentinţa, dacă există motive temeinice. Dumneavoastră aţi dorit să schimbaţi în tot o sentinţă care era în tot corectă şi în parte irevocabilă şi aţi greşit de două ori: o dată, pentru că v-aţi aplecat asupra unei chestiuni deja tranşate irevocabil, divorţul, necontestat în cererea de apel; a doua oară, pentru că aţi apreciat vădit eronat că respectiva căsătorie ar fi încetat prin deces şi aţi judecat, cu premeditare, că apelanta rămâne cu numele fostului soţ, decedat. Nu e bine, dom’ judecător… s-au mai exprimat colegi de-ai dumneavoastră, în practica judiciară, corect şi pertinent, de mulţi ani, în sensul că „instanţa de apel nu poate discuta decât punctele deduse judecăţii prin petiţia de apel, întrucât orice alte puncte neaduse în apel rămân definitiv judecate între părţi şi nu mai pot fi puse din nou în discuţie fără a ştirbi un drept definitiv câştigat de către celălalt litigant”[28].

Judecătorul de la tribunal nu a aplicat corect prevederile art. 297 din VCPC, deoarece alin. 1 se referă la soluţionarea procesului fără a se intra în judecata fondului, ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată. Părţile au fost prezente la judecătorie, au exprimat un consimţământ valabil în faţa judecătorului pe tema desfacerii căsătoriei, nu s-au mai administrat alte probe, pentru că era vorba despre un divorţ prin acord; alin. 2 al art. 297 se referă la anularea hotărârii de fond ca urmare a constatării, de către instanţa de apel, a necompetenţei instanţei de fond, ceea ce nu e cazul, judecătoriile au judecat, judecă şi vor mai tot judeca în primă instanţă procesele de divorţ şi nu au fost reguli procedurale încălcate de respectiva judecătorie, care să atragă anularea, în tot, a hotărârii pronunţate de prima instanţă… au tot spus-o şi scris-o marii profesori de procedură civilă, „soluţia de admitere sau de respingere a apelului trebuie să rezulte din decizia instanţei de apel, fără a se depăşi, fireşte, nici limitele cererii de chemare în judecată, nici limitele cererii de apel şi fără a i se crea apelantului o situaţie mai rea în propria şi solitara sa cale de atac”[29].

Într-un fel anume spus, deşi a crezut, cu bună credinţă, dar şi naivă ignoranţă, că a găsit soluţia optimă de soluţionare a apelului, judecătorul a îngreunat, nu în sens strict procedural, ci doar moral, practic, situaţia apelantei.

Având hotărârea tribunalului rămasă irevocabilă, dar şi sentinţa de la judecătorie, plină de speranţă, apelanta s-a prezentat la oficiul de stare civilă pentru a i se înscrie pe marginea actului de căsătorie cuvenita menţiune de divorţ. Surpriză, ofiţerul de stare civilă, persoană competentă şi riguroasă, a observat că desfacerea căsătoriei are loc la 12 iunie 2009 şi că sentinţa tribunalului e cel mult o glumă proastă pentru că ea, citându-l pe marele şi regretatul profesor Deleanu, “mai mult încurcă decât descurcă”. Dacă s-ar respecta sentinţa tribunalului, s-ar ignora adevărul juridic al desfacerii căsătoriei de la momentul pronunţării judecătoriei şi ar rezulta că respectiva căsătorie a încetat prin deces, soţul supravieţuitor având un drept de moştenire, ceea ce nu e deloc aşa. În realitatea juridică descâlcită de ofiţerul de stare civilă, cu care suntem deplin de acord, căsătoria s-a desfăcut pe 12 iunie 2009, prin divorţ, iar apelanta trebuie să revină la regula în materie, la numele purtat la naştere, pentru că nu i s-a încuviinţat, expres, în urma administrării de probe, să poarte după divorţ numele fostului soţ. Orice altă interpretare mi se pare excesivă, exagerată, care ignoră caracterul irevocabil al primei sentinţe cu privire la divorţ şi realitatea juridică care spune că, dacă nu există motive temeinice, admise de instanţă, o persoană nu poate purta, după divorţ, în lipsa acordului soţului, decât numele avut înainte de încheierea respectivei căsătorii. S-au comis prea multe erori de judecată la tribunal ca să se ia de bună o aşa sentinţă, aparent valabilă, nu zic nu, dar nu aici, ci poate mai curând pe lună…

Nu pot ignora şi interpretările pline de esenţă ale celor care ar putea afirma: “bună, rea, executaţi sentinţa de la tribunal aşa cum e ea”, pentru că se impune cu autoritate de lucru judecat!… am mai tot arătat în acest serial că funcţionarii publici de la starea civilă, evidenţa persoanelor sau alte servicii nu sunt roboţi teleghidaţi care nu văd, nu aud, nu citesc, nu interpretează, nu înţeleg ce e legal şi ce nu e… ei nu pot fi niciodată o suprainstanţă, dar sunt prea des puşi în delicata alternativă, execuţi sentinţa vădit ilegală, nu se supără un cetăţean, dar se supără altul (în speţă, familia răposatului, care ar fi contestat venirea la moştenire a soţiei supravieţuitoare) sau nu o execuţi şi indici petentei calea legală de urmat… cu riscul de a supăra din nou cetăţeanul nemulţumit…

Cu autoritate de lucru judecat s-a impus şi sentinţa de la judecătorie cu privire la divorţ şi totuşi a fost ignorată de judecător… să însemne oare că judecătorii, în numele independenţei şi inamovibilităţii, pot judeca oricum şi ignora orice legi sau reguli elementare de procedură, pentru că sunt una dintre cele trei puteri din stat?

Mi se pare corect să se aplice legea la toate nivelele şi să nu ni se mai pretindă doar nouă, funcţionarilor de la munca de jos, să respectăm şi aplicăm orice sentinţe, oricât de proaste ar fi, doar în numele autorităţii de lucru (ne) judecat… pentru că aplicarea unei sentinţe proaste poate genera, pe viitor, pentru acea persoană sau pentru altele, consecinţe negative greu de anticipat, pentru care ar putea să se revolte un alt cetăţean, pe bună dreptate…

Prezentul serial sau articol nu se doreşte a fi un rechizitoriu la adresa magistraţilor din România, cea mai mare parte dintre dumnealor fiind persoane profesioniste, onorabile, competente, care muncesc mult în condiţii de multe ori departe de cele ale colegilor din Europa. Serialul conturează, însă, pentru o (mică) parte dintre magistraţi, impresia tot mai puternică că în materie de stare civilă se judecă destul de superficial şi cu puţină ştiinţă de carte, pe principiul las’ că merge şi aşa, punând funcţionarii de la serviciile publice de evidenţă a persoanelor în postura ingrată de a aplica sentinţe vădit ilegale sau care produc consecinţe ilegale, absurde ori greu de admis. Suntem la episodul 8 al serialului şi telenovela bazată pe fapte şi hotărâri judecătoreşti reale continuă…


[1] Emese Florian, Dreptul familiei, ed. a 3-a, Ed. C. H. Beck, 2010, p. 213.
[2] Potrivit art. 259 alin. 5 şi 6 din NCC, „Căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi.
(6) Căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, în condiţiile legii.”
[3] Conform doctrinei, “încetarea căsătoriei operează de plin drept atât în cazul morţii fizice, cât şi a morţii prezumate – cu toate că, în cea de-a doua situaţie, este necesară o statuare judecătorească, pentru că de astă dată instanţa nu are a lua o hotărâre asupra menţinerii sau încetării căsătoriei, ci asupra unei împrejurări de fapt, anume dacă persoana se află sau nu în viaţă, iar cele stabilite prin actul instanţei se răsfrâng nemijlocit şi necondiţionat asupra căsătoriei”. Idem, p. 216.
[4] Ibidem, p. 218.
[5] Potrivit art. 383 din NCC, „La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ.
(2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei.
(3) Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei.”
[6] Potrivit art. 27 din Codul familiei, „La încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara, în faţa delegatului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie.
Soţii pot să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite.”
[7] Potrivit practicii judiciare majoritare, “Hotărârea de divorţ prin care s-a dispus ca soţia să-şi reia numele de familie avut anterior căsătoriei se impune cu autoritate de lucru judecat, în sensul că nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul unei alte proceduri de contencios administrativ – redobândirea de către soţie a dreptului de a purta în viitor numele avut în timpul căsătoriei (printr-o schimbare a numelui pe cale administrativă n.n.). De aceea, cererea soției de a i se atribui exact numele pe care l-a purtat în timpul căsătoriei şi pe care l-a pierdut ca efect al desfacerii căsătoriei, pe un alt temei de drept (Decretul nr. 975/1968, în prezent O.G. nr. 41/2003 n.n.) constituie în ultimă analiză o eludare a legii, fundamentând un abuz de drept.” ICCJ, Dec. nr. 3360 din 20 noiembrie 2000.
[8] În sens contrar, opinie pe care o îmbrățișăm, a se vedea Ion Deleanu, Prolegomene juridice, Ed. Universul juridic, 2010, p. 206, 207. „Fosta Instanţă Supremă a decis – de asemenea, consecvent cu soluţiile anterioare – că problema numelui fiecărui soţ se rezolvă prin hotărâre de desfacere a căsătoriei, în condiţiile reglementate de art. 40 C. fam., iar nu în baza unei cereri ulterioare a unuia dintre soţi. De lege lata, s-ar parea că o altă soluţie nu este posibilă. În ce ne priveşte, depăşind limitele interpretării literale şi exclusiv exegetice a textului fostului art. 40 C. fam., readucem în atenţie şi un alt mod de abordare. Într-adevăr, art. 40 C. fam. evocă momentul desfacerii căsătoriei pentru rezolvarea concomitentă, prin hotăarârea de divorţ, şi a unei cereri accesorii subiective. Nu vedem însă niciun temei ca, prin extrapolare, să se deducă interdicţia legiuitoare de a face astfel de cereri separat, după desfacerea căsătoriei, sub titlul de cereri principale, dacă există motive temeinice şi partea justifică un interes. Altminteri, motivele temeinice ar fi cantonate la momentul desfacerii căsătoriei, refuzându-se apriori şi categoric ideea că pot apărea asemenea motive şi ulterior divorţului, ceea ce ar fi absurd. Un exemplu de şcoală: ulterior divorţului, soţia solicită instanţei şi obţine de la aceasta încredinţarea spre creştere şi educare a copilului minor din căsătoria desfăcută; această împrejurare ar fi un motiv temeinic pentru a solicita redobândirea numelui pe care l-a avut în timpul căsătoriei şi pe care îl are copilul încredinţat. Astfel cum rezultă din cuprinsul art. 40 C. fam., chiar unele cereri accesorii obiective – încredinţarea copiilor minori si contributia fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a acestora – pot fi exercitate ulterior divorţului, pe cale principală, în cazul schimbării împrejurărilor. De ce ar face excepţie cu privire la schimbarea numelui, subsecventă divorţului, ca o cerere principală sau chiar ca o cerere accesorie, dar nu la cea de divorţ, fireşte, ci la cea de încredinţare a copiilor? Astfel de cereri, precum cele arătate, nu sunt aprioric anatemizate ca fiind cereri exclusiv accesorii, prin nicio dispoziţie a legii.”
[9] Gabriel Boroi, Drept civil, Persoanele, Ed. Hamangiu, 2010, p. 373.
[10] Se admite acţiunea în contencios administrativ împotriva Ministerului de interne şi, în consecinţă, anulând decizia acestuia prin care s-a respins cererea reclamantei de schimbare a numelui, obligă pârâtul să emită o decizie de admitere a cererii de schimbare a numelui în acela dobândit prin căsătoria care s-a desfăcut. În esenţă, instanţa a reţinut faptul că acordul dat în formă autentică a celuilalt soţ e necesar doar când schimbarea numelui de familie se face în timpul căsătoriei, nu şi după divorţ. Cererea reclamantei trebuie examinată exclusiv prin prisma îndeplinirii condiţiilor referitoare la motivele temeinice prevăzute de art. 4 din O.G. nr. 41/2003 pentru care se solicită admiterea schimbării numelui. Cu actele depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada că posedă cel puţin 8 diplome, certificate, adeverinţe şi autorizaţii în calitate de medic, privind pregătirea şi perfecţionarea sa profesională, eliberate pe numele de G., fiind cunoscută în mediul profesional în care-şi desfăşoară activitatea. Instanţa apreciază că reclamanta a dovedit că are motive temeinice pentru care solicită schimbarea numelui de M. În privinţa autorităţii de lucru judecat, reţinută în decizia a cărei anulare se cere, instanţa reţine următoarele:
„Autoritatea de lucru judecat este un principiu care guvernează activitatea de înfăptuire a justiţiei, în virtutea căruia un litigiu soluţionat printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu mai poate forma obiectul unui nou proces având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, potrivit art. 1201 C. civ. Cererea de schimbare a numelui pe cale administrativă nu poate fi considerată un nou proces identic cu cel de divorţ, în care instanţa a dispus revenirea reclamantei la numele purtat anterior încheierii căsătoriei. Prin urmare, în cauză nu există autoritate de lucru judecat. Numele de G. pe care reclamanta doreşte să-l poarte nu este un nume unicat şi nu este purtat de o singură persoană, respectiv fostul soţ al reclamantei. El este un nume destul de des întâlnit şi pârâtul nu îi poate limita reclamantei sau oricărei alte persoane dreptul de a-şi alege numele pe care doreşte să-l poarte în urma schimbării pe cale administrativă.” Curtea de Apel Cluj, dec. nr. 116/2002, în P.R. nr. 5/2002, p. 75.
[11] Art. 39, după modificările aduse de Legea nr. 202 din 2010, are următorul conţinut: „Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă.
În cazul prevăzut la art. 38^1 (divorţul pe cale administrativă sau notarială n.n.), căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ.
Faţă de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ sau, după caz, despre certificatul de divorţ pe marginea actului de căsătorie ori de la data când ei au cunoscut divorţul pe altă cale.”
[12] Conform art. 382 din NCC, „Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă.”
[13] T. S., dec. nr. 186/1974.
[14] Tribunalul Suceava, dec. civ. nr. 894/1982.
[15] Flavius Baias, Noul Cod civil, Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, 2012, p. 414.
[16] C. A. Craiova, dec. nr. 81/2010.
[17] T. S., dec. nr. 1247/1987.
[18] C. S. J., dec. nr. 471/1993.
[19] T. S., dec. nr. 30/1961.
[20] Gabriela Cristina Frenţiu, Noul Cod civil, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, 2012, p. 552.
[21] Potrivit art. 930 din NCPC, „La termenul de judecată, instanţa va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va pronunţa divorţul, fără a face menţiune despre culpa soţilor. Prin aceeași hotărâre, instanţa va lua act de învoiala soţilor cu privire la cererile accesorii, în condiţiile legii.
(2) Dacă soţii nu se învoiesc asupra cererilor accesorii, instanţa va administra probele prevăzute de lege pentru soluţionarea acestora şi, la cererea părţilor, va pronunţa o hotărâre cu privire la divorţ, potrivit alin. (1), soluţionând totodată şi cererile privind exercitarea autorităţii părinteşti, contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor şi numele soţilor dupa divorţ.
(3) Dacă va fi cazul, cu privire la celelalte cereri accesorii, instanţa va continua judecata, pronunţând o hotărâre supusă căilor de atac prevăzute de lege.
(4) Hotărârea pronunţată în condiţiile alin. (1) este definitivă, iar hotărârea pronunţată potrivit alin. (2) este definitivă numai în ceea ce priveşte divorţul, dacă legea nu prevede altfel.”
[22] Ion Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. 4, Ed. C. H. Beck, 2008, p. 878.
[23] Viorel Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil, Curs selectiv, Teste grilă, ediţia 4, Ed. C. H. Beck, 2008, p. 430, 431.
[24] Potrivit art. 925 din NCPC, „Dacă în timpul procesului de divorţ, unul dintre soţi decedează, instanţa va lua act de încetarea căsătoriei şi va dispune, prin hotărâre definitivă, închiderea dosarului.
(2) Cu toate acestea, când cererea de divorţ se întemeiază pe culpa pârâtului şi reclamantul decedează în cursul procesului, lăsând moştenitori, aceştia vor putea continua acţiunea, pe care instanţa o va admite numai dacă va constata culpa exclusivă a soţului pârât. În caz contrar, dispoziţiile alin. (1) rămân aplicabile.”
[25] Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. Universul Juridic, 2013, p. 735.
[26] Viorel Ciobanu, Gabriel Boroi, op. cit., p. 337.
[27] Ion Deleanu, op. cit., p. 207.
[28] Cas. I, 8 iunie 1898, Em. Dan, Codul adnotat, p. 501, nr. 96, speţă citată în Gabriel Boroi, Octavia Spineanu Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ed. Hamangiu, 2011, p. 520.
[29] Ion Deleanu, op. cit., vol. II, p. 232.


Adrian-Relu TĂNASE
Director executiv-adjunct, Direcţia de Evidenţă a Persoanelor Buzău

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate