Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare
2 comentarii

O viață de judecător. Ep. 17: Vin americanii!
20.01.2015 | Ion TURCU

Secţiuni: Opinii
JURIDICE - In Law We Trust

La întoarcerea în Ardeal, după refugiul la Constanța, pe timpul administrației maghiare din Ardealul de Nord, familia mea s-a stabilit la Cluj, în condiții deplorabile. Tatăl meu l-a cunoscut pe un fost avocat, acum contabil la o mică firmă, domnul Ion Aldea. Acesta, posedând un aparat de radio recepție, asculta cu sonorul redus la minim Vocea Americii, post de radio situat în Germania de Vest. Noi nu ne puteam permite o asemenea achiziție și, de altfel, locuința noastră nu era electrificată. Vocea Americii a întreținut, cel puțin în mintea ascultătorilor și a celor care primeau relatări de la ascultători, speranța că americanii vor veni și îi vor alunga pe ruși. Aceștia din urmă erau nesuferiți pentru că aveau apucăturile descrise cu talent inegalabil de artistul de cabaret Constantin Tănase. Cupletul debuta cu versurile:
”Era rău cu was ist das,
D-ai mai rău cu davai ceas.
Davai ceas, davai soție,
Asta nu-i tovărășie.”

Mulți ascultători și comentatori ai Vocii Americii au plătit cu libertatea afirmarea speranțelor în venirea americanilor. Uneori, Puterea nu se mai complica să pornească procese penale și oferea o muncă în folosul societății la săparea Canalului Dunăre-Marea Neagră, care a înghițit nenumărate victime și nu a fost terminat. Printre ele s-au numărat și persoane din familia noastră.

Sărmanele victime nu erau informate asupra târgului negustoresc de la Potsdam și Ialta, unde Churchill, primul ministru britanic, a scris pe o hartă procentele cuvenite Rusiei, Marii Britanii și Americii din fiecare țară est-europeană, ca și când ar fi menționat cotele de participare la capitalul unei societăți comerciale. Această troică era neomogenă pentru că Rusia (Marea Uniune Sovietică) era pretutindeni acționar majoritar, iar Stalin schița pe sub mustața lui un zâmbet care prevestea o punere în aplicare diferită de cea convenită la Ialta.

Așadar, americanii nu au venit, spre dezamăgirea multor români.

Eu am aflat, pentru prima oară, despre târgul de la Ialta, din revista EUROPA, pe care o tipărea, în Italia, Iosif Constantin Drăgan. În fiecare lună, sosea la biblioteca județeană câte un exemplar al revistei. Pe coperta din spatele acesteia era reprodusă harta Europei cu procentele scrise de Churchill.

Tatăl meu a decedat în 1986 și nu a mai putut trăi până în anul în care, în sfârșit, au venit americanii.

Primii americani pe care i-am întâlnit la Cluj au fost soții T., ambii profesori la universitatea din Ithaca, NY. Soțul avea doi băieți din prima căsătorie și cu cea de a doua soție nu a reușit să aibă copii, deși au dorit. În consecință, au venit la Cluj să adopte un copil și procedura a durat câteva luni, timp în care nu au avut griji. La întoarcerea în SUA, împreună cu copilul adoptat, ea a constatat, cu surprindere, că este însărcinată. Aerul României i-a priit.

Au urmat soții Ronald C., judecător de district în Portland (Oregon), și soția Ruth, procuror în același district. Ambii erau în misiune informativă pe lângă Ambasada SUA din București.

Ruth a dorit să cunoască și Clujul. Și-a programat vizita prin contact telefonic cu Facultatea de drept, unde eu activam în calitate de conferențiar, prin cumul cu funcția de judecător. La ambasadă, Ruth nu a găsit decât o singură carte disponibilă, Codul comercial uniform al Statelor Unite. Destinatarul acestei cărți era profesorul care preda dreptul comercial și eu eram acela. Încercați să vă imaginați o lume fără telefoane mobile. Însoțită de o asistentă, fostă studentă, Corina L., vizitatoarea nu a obținut rezultatul dorit. Fiind în aeroport, a mai încercat un apel telefonic și, de astă dată, eu am recepționat apelul și m-am repezit la aeroport când mai erau 30 minute până la decolare. În acest scurt răgaz de timp am comunicat cu Ruth prin interpretă, asistenta mea, care făcuse studii în Anglia. Aceste puține clipe petrecute în aeroport au fost suficiente pentru a-mi schimba viața.

În primăvara anului 1993, am primit un telefon de la o funcționară a Ambasadei Statelor Unite la București care mi-a cerut acordul să-mi organizeze o vizită în Statele Unite cu durata de cinci săptămâni. Am refuzat imediat oferta, pentru că nu-mi permiteam să absentez de la locul de muncă o durată atât de îndelungată. Am propus două săptămâni în loc de cinci și atunci doamna mi-a explicat că este o vizită în grup organizat și toți ceilalți ar fi fost mai curând tentați să ceară prelungirea vizitei decât scurtarea duratei acesteia. Conducerea instanței, probabil contactată în prealabil, mi-a aprobat absența motivată și așa se face că la o oră imposibilă din noapte m-am văzut în Aeroportul Otopeni, cu cele două valize care, odată predate companiei Delta Airlines au cunoscut rute diferite, grație domnișoarei aproape adormită de la ghișeu. Una dintre valize a luat calea Hamburgului și cealaltă valiză m-a însoțit la Washington. După trei zile, cineva mi-a adus, pe furiș, valiza deturnată, dar nu am primit niciun fel de scuze pentru că nu eram decât un român. Dacă aș fi fost american, aș fi recurs la serviciile unui avocat (în Washington D.C. sunt 76.ooo de avocați) și aș fi cerut despăgubiri serioase.

În săptămâna petrecută la Washington, grupul de judecători și procurori din România căruia îi aparțineam a fost găzduit la pensiunea New Hampshire. Camera-dormitor avea o anexă cu rolul de bucătărie complet echipată. Filtrul pentru cafea era dotat cu pernițe respectabile din hârtie specială termorezistentă, așa cum sunt dozele de ceai pe care le folosim astăzi. Am pus o doză în aparat și l-am pus în funcțiune. Rezultatul a fost lamentabil, pentru că nu avea nici gust, nici miros de cafea. Am înghesuit cu brutalitate două doze și rezultatul nu a fost mai bun. Perseverent, în căutarea cafelei matinale, cu care mă nărăvisem, am traversat strada, am cumpărat un borcan de cafea solubilă și am pus două lingurițe în zeama roșiatică, destul de fierbinte. Nicăieri, în orașele vizitate ulterior, nu am gasit o cafea adevărată și mi-am indus credința, falsă, că un cappuccino poate trece drept cafea, la rigoare.

O surpriză a fost vizita domnului Anton Wekerle, fost bibliotecar la Law Library of Congress. Printre altele, am aflat că se născuse în România și a scăpat de Holocaust, refugiindu-se în America. Ne-a întrebat dacă avem o carte de drept publicată după revoluție. Eu aveam cu mine două exemplare ale cărții Dreptul Afacerilor, publicată în 1992, la editura Chemarea Iași, pe care i le-am oferit. Bibliotecarul șef, domnul Medina mi-a trimis, la schimb, câteva cărți de drept americane. Relația a funcționat și după ce la conducerea bibliotecii a venit domnul Imre Jarmy.

Întâlnirea cu domnul Wekerle, care nu figura în programul nostru, mi-a lăsat o puternică impresie de organizare excepțională a circulației informației în Washingthon. În anul următor, 1994, impresia a fost consolidată ca certitudine admirativă, după ce domnii Schiffmann și Asser, din departamentul juridic al FMI, m-au invitat la sediul lor pentru consultări, aflând de existența mea de pe site-ul Universității Georgetown.

În scurta ședere în Washington, am avut prilejul să cunosc ABA, American Bar Association, o organizație a tuturor juriștilor americani, cu atribuții foarte largi vizând nu numai acordarea licenței pentru practica unei profesii juridice, ci și stabilirea standardelor de înființare și funcționare a universităților de drept.

La Georgetown University Law Center, situată în 600 New Jersey Avenue, N.W. Washington DC 20001, am primit de la profesorul O’Brian o carte excepțională intitulată Street Law. (La această universitate, taxa anuală pentru studenți era de 18.995 USD, la care se pot adăuga cheltuielile adiționale pentru cazare, cărți, transport și alte nevoi specifice de 12.455 USD. La circa 9.000 de cereri, se acceptă circa 2000. În perioada vizitei mele, structura studenților se prezenta astfel: studenții de culoare reprezentau 27%; femeile dețineau 47% din efectiv; cadrele didactice erau în număr total de 245, din care 48 femei și 20 de culoare.)

Următoarea vizită s-a desfășurat în Texas, un stat uriaș care, prin suprapunere pe hartă, ar acoperi Germania, Franța, Italia, Spania și poate chiar mai mult. O parte este deșert, la fel ca în Arizona și în Nevada. Am vizitat o închisoare de vitrină, ”Three Rivers.” La intrare, fiecărui vizitator i s-a aplicat o ștampilă cu revelator fotografic, care devenea vizibilă numai la o lampă ultravioletă. Ștampila se aplica pe dosul palmei stângi. La ieșire, am constatat efectul fosforescent al ștampilei ”vizitator”. Cu o săptămână mai târziu, în statul Colorado, am vizitat o închisoare obișnuită, nu de vitrină. Comandatul era un irlandez uriaș, cu un pistol pe măsura lui, care a râs când i-am relatat episodul cu ștampila de la ”Three Rivers”. ”Dacă fără acea ștampilă nu aș putea deosebi un prizonier de un vizitator, m-aș împușca cu pistolul ăsta.” Tot el ne-a mărturisit că se culcă în fiecare seară cu două românce. ”Honny soit qui mal y pense.” Cele două românce erau de vârsta grădiniței și le adoptase fiul comandantului, dar nu adormeau decât în brațele bunicului.

În Texas, am petrecut o zi la Academia de Poliție din San Antonio. În sala de curs, pe un perete mi-a atras atenția o inscripție pe care am copiat-o și pe care am reprodus-o în cărțile mele. ”Profesorul mediocru afirmă. Profesorul bun explică. Profesorul excelent demonstrează. The best professor inspiră!

Tot în San Antonio am învățat avantajele acelor happy hours. De astă dată, se ofereau gratuit vârfuri de aripioare de pui cu un sos extraordinar, pe care nu l-au egalat nici sosurile franceze sau italiene, dacă plăteai o frozen margarita cu Tekilla, la un preț spicy.

Următoarea vizită a fost în Denver, Colorado. Orașul este situat într-un decor magnific. Ai impresia că de jur împrejur sunt numai munți acoperiți de zăpezi eterne. Acesta este celebrul Far West. Centrul orașului este o zonă pietonală în care circulă autobuze fără plată, cu oprire oriunde solicită pasagerii.

În ultima zi a sejurului am pornit la vânătoare de material documentar pentru cartea Dreptul bancar, prima carte juridică, cu acest subiect, din toată istoria dreptului român. Această carte a fost premiată de Uniunea juriștilor din România cu premiul I. L. Georgescu în anul 1994 pentru activitate științifică deosebită în domeniul Dreptului comercial.

prof. univ. dr. Ion TURCU
magistrat-pensionar

Cuvinte cheie: , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

2 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti