Convenţia matrimonială – o convenţie „specială” a Codului civil român
21 ianuarie 2015 | Cristina STANCIU
Rezumat
Codul civil român, prin noua sa structură şi prin reformarea materiilor reglementate, reflectă o abordare modernă asupra relaţiilor de familie şi conformă cu viaţa socială contemporană. O modificare importantă de reglementare juridică din sfera dreptului familiei vizează regimul matrimonial, ale cărui reguli au suportat schimbări de substanţă.
Actuala reglementare juridică promovează, în această materie, principiul pluralismului regimurilor matrimoniale, modificând, astfel, caracterele regimului matrimonial anterior: unic, legal, imutabil şi obligatoriu. Altfel spus, se consacră în această materie principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale. Soluţia oferită de reglementările Codului civil român este aceea de a oferi posibilitatea viitorilor soţi sau, după caz, soţilor, de a-şi organiza chestiunile patrimoniale ale căsătoriei, prin alegerea regimului matrimonial din regimurile prevăzute de Codul civil român: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională.
Preliminarii. Codul civil român[1] a marcat în legislaţia noastră un moment de majoră schimbare, schimbare menită să realizeze o corelaţie a legislaţiei cu evoluţiile economice şi sociale ale societăţii româneşti, să aducă o serie de instituţii juridice de drept privat şi legi într-o unică reglementare şi să introducă noi elemente legislative reclamate de evoluţia izvorului material al dreptului – societatea, cu permanenta ei schimbare şi evoluţie.
Actuala reglementare a Codului civil român este definită, practic, de trei trăsături principale: unificare de legislaţie, actualizare şi introducere de elemente de noutate legislativă pentru sistemul de drept român.
Prin intrarea în vigoare a noii legislaţii civile, au fost incluse în acelaşi Cod mai multe legi speciale şi instituţii de drept privat. Astfel, Codul comercial a fost abrogat şi aceasta are ca efect faptul că noul Cod civil include şi reglementarea contractelor comerciale, inclusiv a acelora care îi priveau în mod exclusiv pe comercianţi; noul Cod civil având un impact major asupra legislaţiei comerciale. Dar, Codul civil nu a abrogat numai Codul comercial, ci şi vechiul Cod al familiei. Mai multe legi care reglementează societăţile comerciale, proprietatea intelectuală sau instituţiile de credit au suferit, de asemenea, modificări cu prilejul adoptării noului Cod. Totodată, raporturile de drept privat sunt reglementate într-un cod unic în care sunt incluse toate dispoziţiile cu privire la persoanele fizice sau juridice, relaţiile comerciale şi relaţiile de familie. De asemenea, o serie de legi speciale au fost transpuse în noul Cod, suportând modificările de rigoare ca, de exemplu, dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 sau ale Decretului nr. 167/1958.
În privinţa elementelor de noutate aduse de Codul civil amintim, cu titlu de exemplu: transformarea comerciantului în profesionist, fiducia – separaţia de patrimonii, administrarea bunurilor altuia, convenţiile matrimoniale, promisiunea de contract, modificarea regimului juridic al prescripţiei şi al termenelor de decădere, schimbările aduse în materia garanţiilor, modificările din materia dobândirii bunurilor imobile sau cele din domeniul răspunderii civile delictuale etc.
În ceea ce priveşte caracterul de normă “actualizată”, normele Codului civil român, prin noua sa structură şi prin reformarea materiilor reglementate, reflectă o abordare modernă asupra relaţiilor de familie şi conformă cu viaţa socială contemporană.
O modificare importantă de reglementare juridică din sfera dreptului familiei vizează regimul matrimonial, ale cărui reguli au suportat schimbări. Astfel, se consacră în această materie principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale, în contrast cu reglementarea anterioară (Codul Familiei) care impunea un regim matrimonial unic, legal, imperativ şi imutabil şi care sancţiona cu nulitatea absolută convenţiile matrimoniale care derogau de la comunitatea legală de bunuri[2].
De altfel, doctrina[3], care a făcut o analiză a schimbărilor suportate de regimul matrimonial din România, remarca faptul că actuala reglementare juridică nu face altceva decât să “reînvie” principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale, convenţii care au mai beneficiat de reglementare juridică în legislaţia noastră mai veche şi în Codul civil român de la 1864[4].
Prin urmare, soluţia actuală oferită de reglementările Codului civil român este aceea de a oferi posibilitatea viitorilor soţi sau, după caz, soţilor, de a-şi “organiza“[5] chestiunile patrimoniale ale căsătoriei, aspecte patrimoniale ce vizează, pe de o parte, relaţiile dintre ei, iar, pe de altă parte, relaţiile dintre ei şi terţe persoane, prin alegerea regimului matrimonial din regimurile prevăzute de Cod în art. 312: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională.
Libertatea în alegerea regimului matrimonial nu este, însă, una absolută, ci se oferă doar posibilitatea pentru viitorii soţi sau pentru soţi de a opta între unul sau altul din regimurile reglementate expres de Codul civil român.
De altfel, o parte a doctrinei a catalogat această posibilitate de a opta pentru unul sau altul dintre regimurile reglementate în mod expres de Cod ca fiind o “concepţie restrictivă”, arătând faptul că multe din legislaţiile moderne sunt mai flexibile şi oferă posibilitatea soţilor de a-şi construi propriul regim matrimonial ori de a combina mai multe tipuri de regimuri.
O altă parte a doctrinei[6] consideră, dimpotrivă, că, deşi promovarea principiului libertăţii alegerii regimului matrimonial este un “plus” în materie, reprezintă o chestiune pozitivă faptul că libertatea alegerii regimul matrimonial este una relativă. Astfel, s-a spus, în acest sens: “libertatea alegerii şi modificării regimului matrimonial este relativă – nici nu s-ar putea altfel, pentru că libertatea absolută, nelimitată a părţilor de a-şi construi propriul regim matrimonial ar avea efecte dezastruoase asupra circuitului civil prin incertitudinea propagată faţă de terţi cu privire la regulile alese de soţi – şi e de exercitat în limitele ofertei legale.”
Regimul matrimonial de drept comun este cel al comunităţii legale. Altfel spus, regimul comunităţii legale reprezintă regula şi se va aplica ori de câte ori soţii nu şi-au stabilit anterior căsătoriei regimul matrimonial ce urmează să li se aplice sau până la modificarea acestuia, modificare ce poate opera la cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, prin convenţie matrimonială. Dacă preferinţa soţilor este un regim convenţional, vor trebui sa încheie o convenţie matrimonială în acest sens.
Regimul matrimonial actual, convenţional sau legal, este mutabil şi, ca urmare, poate fi înlocuit ori, după caz, modificat în timpul căsătoriei.
Cu toate acestea, indiferent de tipul regimului matrimonial al soţilor şi indiferent de natura legală sau convenţională a acestuia, toate căsătoriile au ca element comun patrimonial statutul imperativ, numit în doctrină şi regim primar imperativ[7], adică un ansamblu de norme imperative şi fundamentale, ce guvernează raporturile patrimoniale dintre soţi şi raporturile dintre aceştia şi terţi.
Convenţia matrimonială: reglementare, noţiune, denumire şi caractere juridice. Convenţia matrimonială beneficiază în Codul civil român de o reglementare juridică căreia i s-a rezervat, în economia reglementărilor destinate regimului matrimonial, un număr de articole considerabil: art. 329–338 şi art. 366–369.
În pofida unei reglementări atât de ample, convenţia matrimonială nu primeşte o definire legală, iar sarcina determinării conţinutului acestei noţiuni îi revine doctrinei care, pornind de la setul de articole care-i configurează structura juridică şi care-i prezintă efectele, încearcă să-i determine natura juridică.
În acest sens, doctrina a înregistrat mai multe încercări de definire şi astfel, convenţia matrimonială a fost considerată a fi:
– „un act juridic solemn, public, de natură convenţională, prin care viitorii soţi reglementează înainte de încheierea căsătoriei raporturile patrimoniale esenţiale care vor exista între aceştia pe parcursul căsătoriei sau acea convenţie încheiată pe parcursul desfăşurării mariajului, prin care soţii hotărăsc să schimbe regimul matrimonial actual cu un alt tip de regim matrimonial recunoscut de lege”[8];
– „actul juridic prin care părţile îşi reglementează raporturile patrimoniale esenţiale care se vor desfăşura între ei în timpul căsătoriei”[9];
– „actul juridic prin care viitorii soţi sau, după caz, soţii, uzând de libertatea conferită de legiuitor, îşi stabilesc regimul patrimonial propriu sau, după caz, îşi modifică regimul matrimonial aplicabil”[10] etc.
Indiferent de modul de formulare a noţiunii de convenţie matrimonială, din reglementarea legală şi din analiza textelor care teoretizează aceste reglementări, rezultă câteva elemente comune, care conturează natura juridică a acestei instituţii.
Astfel, instituţia analizată este un act juridic bilateral, sinalagmatic[11]; este, de fapt, o convenţie. În acest context, două sunt discuţiile ce se nasc atunci când analizăm acest aspect particular al noţiunii de convenţie matrimonială: prima chestiune vizează denumirea, iar cea de a doua, natura juridică şi opţiunea legiuitorului pentru formula de “convenţie” şi nu pentru cea de „contract”.
Referitor la denumire, în literatura de specialitate română şi străină a fost utilizată de-a lungul timpului o terminologie variată: acord sau contract prenupţial, contract matrimonial, contract de căsătorie ori convenţie de căsătorie, foaie dotală ori constituire de dotă, pact de familie[12], convenţie matrimonială.
Opţiunea legiuitorului român în privinţa terminologiei este pentru formula convenţiei matrimoniale. Astfel, potrivit art. 329 Cod civil român, “alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei convenţii matrimoniale”. Această opţiune pentru formula convenţie şi nu pentru formula contract, analizată din perspectiva naturii juridice, ne conduce la concluzia că, în definirea acestei instituţii juridice specifice dreptului familiei, s-a dorit ca acest act să aibă o sferă de cuprindere mai amplă decât cea de contract.
De altfel, la nivelul doctrinei au existat şi există două curente referitoare la analiza acestor două noţiuni: sunt autori care consideră că cele două noţiuni nu sunt sinonime şi sunt autori care, susţinuţi şi de opţiunea majoritară a practicii judiciare, folosesc termenii de contract şi convenţie cu acelaşi înţeles.
Autorii din prima categorie, susţinuţi de ideea că legislaţia noastră este, în majoritatea ei, de inspiraţie franceză, consideră că între convenţie şi contract este un raport ca de la întreg la parte, convenţia fiind genul, iar contractul specia. S-a arătat, astfel, în doctrină că o caracteristică esenţială a contractului este însuşirea lui de a fi izvor de obligaţii, în vreme ce convenţia poate fi un acord de voinţă cu o sferă mai mare de cuprindere, care să producă efectul de a modifica un raport de drept, dar care nu generează o obligaţie, ci o face să se modifice pe cea existentă. Altfel spus, contractul este întotdeauna o convenţie, pe când convenţia nu este întotdeauna un contract[13].
A doua categorie de autori şi practica judiciară consideră că noţiunile de convenţie şi contract sunt echivalente. De altfel şi Codurile civile române, atât cel anterior, cât şi actualul, au optat pentru formule ca “acordul între două sau mai multe persoane” sau „acordul de voinţe”.
Plecând de la aceste aprecieri, literatura de specialitate[14] califică convenţia matrimonială ca fiind un act juridic, specific dreptului familiei care, în afara acordului părţilor referitoare la relaţiile patrimoniale dintre soţi, poate include şi alte acte juridice, cum ar fi donaţiile făcute de alte persoane soţilor sau doar unuia dintre ei, ori recunoaşterea unui copil. Altfel spus, este un act juridic specific acestei materii, incompatibil, în principiu, cu modalităţile din dreptul comun[15] şi este, totodată, un act juridic complex, ce poate include mai multe acte juridice, care, la rândul lor, îşi vor păstra identitatea.
Părţile unei asemenea convenţii sunt: viitorii soţi, atunci când convenţia se încheie înaintea căsătoriei, sau soţii, atunci când se încheie în timpul căsătoriei. În acest sens, art. 330 Cod civil român, referitor la încheierea convenţiei matrimoniale, prevede faptul că o convenţie matrimonială încheiată înainte de căsătorie va produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei[16], iar convenţia încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părţi sau, în lipsă, de la data încheierii ei.
Privită din această perspectivă, convenţia matrimonială este un act juridic accesoriu[17] căsătoriei şi, drept urmare, îşi va produce efecte doar pe perioada căsătoriei. Datorită acestui caracter accesoriu al convenţiei matrimoniale, în situaţia în care, după încheierea convenţiei matrimoniale, căsătoria planificată nu se mai celebrează sau, deşi se oficiază, este desfiinţată cu efect retroactiv datorită unei cauze de nulitate absolută ori relativă, convenţia matrimonială nu mai produce efecte juridice, iar sancţiunea care intervine în acest caz este caducitatea[18].
Un alt element comun în definirea noţiunii de convenţie matrimonială constă în faptul că ea un act juridic solemn[19], supus formalităţilor de publicitate.
Convenţia matrimonială este un act solemn, pentru că se cere, ca o condiţie ad validitatem, formă autentică notarială. În acest sens, art. 330 alin. 1 Cod civil român prevede faptul că o convenţie matrimonială se încheie printr-un înscris autentificat de notarul public, sub sancţiunea nulităţii absolute, cu consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială şi având conţinut predeterminat.
O convenţia matrimonială astfel încheiată va fi înscrisă în Registrul Naţional Notarial al Regimurilor Matrimoniale (RNNRM), ţinut în format electronic potrivit legii[20]. Prin această înscriere se asigură posibilitatea cunoaşterii de către oricine a regimului matrimonial ales de soţi. Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate face ca soţii să fie consideraţi, în raport cu terţii de bună credinţă, ca fiind căsătoriţi, sub regimul matrimonial al comunităţii legale.
De altfel, în cazul în care convenţia matrimonială nu a fost înscrisă potrivit legii sau a fost lovită de nulitate, între soţi, potrivit art. 338 Cod civil[21], se va aplica regimul comunităţii legale. Regimul matrimonial, odată ales, va putea fi modificat sau înlocuit de soţi cu un alt regim matrimonial numai după trecerea a cel puţin un an de la încheierea căsătoriei[22].
Drept urmare, motivele pentru care au fost impuse aceste condiţii de formă sunt aceleaşi ca pentru orice act solemn şi anume oferirea unei protecţii juridice cât mai bună părţilor, dată fiind importanţa efectelor acestui tip de convenţie, atât pentru relaţiile dintre soţi, cât şi pentru raporturile acestora cu terţii.
De asemenea, trebuie menţionat faptul că, privit din această perspectivă, convenţia matrimonială este un act juridic intuitu personae.
Aşadar, noţiunea de convenţie matrimonială se conturează ţinând cont de faptul că ea prezintă următoarele trăsături ori caractere juridice care o fac un: act juridic bilateral, sinalagmatic, act juridic solemn, supus formalităţilor de publicitate, act juridic accesoriu căsătoriei, act juridic intuitu personae şi, nu în ultimul rând, un act juridic complex. Dacă se ţine cont de tot acest complex de caractere juridice, definirea sau conturarea noţiunii de convenţie matrimonială este una conformă cu spiritul modului în care a fost conturată legislativ şi orice formulare ori definire de către doctrină poate fi considerată ca fiind una potrivită.
Convenţia matrimonială: condiţii de fond şi de formă. În ceea ce priveşte condiţiile de fond, condiţii esenţiale pentru valabilitatea contractului, ele sunt condiţiile de valabilitate din dreptul comun referitoare la convenţii, cele prevăzute de art. 1179 Cod civil: capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit şi o cauză licită şi morală. De asemenea, în situaţia în care legea prevede o anumită forma a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile. Desigur, fiecare din condiţiile de valabilitate ce trebuiesc îndeplinite sunt completate cu elemente de specificitate reclamate de caracteristicile şi particulatilităţile juridice ale convenţiei matrimoniale, asupra cărora ne vom concentra şi analiza.
Astfel, ca un element de specificitate legat de capacitatea părţilor[23] de a încheia o convenţie matrimonială, putem aminti dependenţa acesteia de capacitatea necesară la încheierea unei căsătorii. Altfel spus, poate încheia o convenţie matrimonială doar cel ce se poate căsători conform legii. Ca o consecinţă, pot încheia convenţii matrimoniale următoarele categorii de persoane:
– persoana care a împlinit vârsta de 18 ani;
– minorul care a dobândit anticipat capacitate deplină de exerciţiu, inclusiv minorul care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu ca urmare a încheierii unei căsătorii anterioare, dacă şi-a păstrat capacitatea deplină de exerciţiu;
– de asemenea, cu titlu de excepţie, minorul[24] care a împlinit vârsta de 16 ani, dacă îndeplineşte următoarele condiţii: are încuviinţarea ocrotitorului său legal şi are autorizarea instanţei de tutelă.
Nu poate încheia o convenţie matrimonială o persoană pusă sub interdicţie judecătorească[25] şi minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani.
Referitor la consimţământul viitorilor soţi sau a soţilor, după caz, necesar la încheierea unei convenţii matrimoniale, condiţiile sunt, de principiu, cele din domeniul regulilor generale în materia încheierii actelor juridice[26].
Notele de specificitate în privinţa consimţământului privesc, mai degrabă, aspecte ce ţin de exteriorizarea acestuia, de încheierea şi condiţiile de formă ale convenţiei matrimoniale: consimţământul, ca şi în cazul actului juridic al căsătoriei, este necesar a fi dat personal şi simultan. De altfel, aceasta reprezintă o condiţie esenţială a încheierii convenţiei matrimoniale. Totuşi, spre deosebire de căsătorie, la care este necesar întotdeauna consimţământul personal al viitorilor soţi, legiuitorul a prevăzut că o convenţie matrimonială poate fi încheiată şi prin mandatar. Procura trebuie, însă, să fie una autentică, specială şi să aibă un conţinut predeterminat.
Doctrina[27] a remarcat faptul că există şi anumite situaţii în care legea impune intervenţia altor persoane în cadrul încheierii unei convenţii matrimoniale, cum este cazul unui terţ care face o donaţie unuia sau, după caz, soţilor, în vederea căsătoriei. Şi pentru aceste categorii de persoane, se cere, pe de o parte, ca aceste persoane să îndeplinească condiţiile generale de validitate pentru încheierea actelor juridice şi caracterul simultan al consimţământului pentru persoana mandatată să încheie o atare convenţie.
Obiectul convenţiei matrimoniale îl reprezintă regimul matrimonial ales de viitorii soţi sau de soţi să le guverneze raporturile patrimoniale dintre ei ori dintre ei şi terţe persoane[28].
Aşa cum am mai precizat, libertatea soţilor de a stabili regimul matrimonial nu este una absolută. Doctrina[29] clasifică „limitele” care îngrădesc această libertate în două categorii: limite generale şi limite speciale.
Din categoria limitelor generale, face parte obligaţia părţilor (viitorilor soţi sau soţi, după caz) de a nu deroga de la dispoziţiile imperative ale legii şi de la bunele moravuri. Tot în acest sens, art. 332 alin. 2 Cod civil român prevede că prin convenţia matrimonială „nu se poate aduce atingere egalităţii dintre soţi, autorităţii părinteşti sau devoluţiunii succesorale legale”.
Limitele speciale se referă la libertatea în alegerea regimului matrimonial, care nu este una absolută, ci se oferă doar posibilitatea pentru viitorii soţi sau pentru soţi de a opta între unul din regimurile reglementate expres de Codul civil român: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională.
Art. 367 Cod civil român prevede, cu caracter limitativ, aspectele la care se poate referi o convenţie matrimonială. Astfel, stipulaţiile dintr-o asemenea convenţie pot viza:
a) includerea în comunitate a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepţia bunurilor de uz personal şi a bunurilor destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;
b) restrângerea comunităţii la bunurile sau datoriile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei;
c) obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă;
d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunităţii;
e) modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale.
Clauza de preciput este o instituţie juridică nou reglementată în dreptul nostru şi ea reprezintă un acord de voinţă al viitorilor soţi sau a soţilor ca prin convenţie matrimonială să stipuleze ca soţul supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate. Potrivit reglementării legale[30], clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi sau numai în favoarea unuia dintre ei.
Art. 333 Cod civil român asigură reglementarea juridică necesară acestei instituţii juridice, de inspiraţie franceză, şi stabileşte faptul că această clauza:
– este supusă doar reducţiunii[31], atunci când se depăşeşte cotitatea disponibilă în limitele căreia defunctul poate dispune, nu şi raportului donaţiilor;
– nu aduce atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei;
– devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor, când soţul beneficiar a decedat înaintea soţului dispunător ori când aceştia au decedat în acelaşi timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni;
– se execută în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent[32].
Clauza de preciput face parte din categoria clauzelor care încalcă egalitatea partajului şi ea reprezintă un avantaj instituit în favoarea soţului supravieţuitor[33].
Preluarea bunurilor în baza clauzei de preciput se face cu titlu gratuit. Cu toate aceste, doctrina[34] consideră că această clauză nu poate fi considerată nici o donaţie, nici un legat şi nici o clauză de partaj inegal al bunurilor comune ale soţilor, ci este o construcţie juridică distinctă.
Nerespectarea condiţiilor de fond sau a celor de formă necesare pentru valabila încheiere a unei convenţii matrimoniale atrage sancţiunea nulităţii acesteia.
Potrivit art. 338 Cod civil român, dacă o convenţie matrimonială este nulă sau anulată, între soţi se aplică regimul comunităţii legale. Totodată, terţii de bună-credinţă sunt protejaţi pentru că drepturile pe care aceştia le-au dobândit nu sunt afectate.
Potrivit art. 1235 Cod civil român, cauza reprezintă motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, iar în cazul convenţiei matrimoniale, cauza presupune voinţa viitorilor soţi de a se căsători sau voinţa soţilor de a modifica regimul matrimonial aplicabil. În planul valabilităţii cauzei, legea impune mai multe condiţii şi anume: cauza trebuie să existe[35], cauza trebuie să fie licită[36], cauza trebuie să fie morală[37].
În privinţa condiţiilor de formă, aşa cum am mai precizat, o convenţie matrimonială se încheie printr-un înscris autentificat de notarul public, sub sancţiunea nulităţii absolute, cu consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială şi având conţinut predeterminat.
În loc de concluzii. Soluţia actuală oferită de reglementările Codului civil român este aceea de a oferi posibilitatea viitorilor soţi sau, după caz, soţilor, de a-şi organiza chestiunile patrimoniale ale căsătoriei ce vizează, pe de o parte, relaţiile dintre ei, iar, pe de altă parte, relaţiile dintre ei şi terţe persoane, prin alegerea regimului matrimonial din regimurile prevăzute de art. 312: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională.
Prin schimbările aduse regimului matrimonial, noul Cod civil oferă o viziune modernă, actuală asupra relaţiilor de familie.
Convenţia matrimonială, ca instituţie juridică nou reglementată, reprezintă doar o mică parte a schimbărilor introduse de Codul civil actual în domeniul dreptului familiei. Ca orice reglementare, şi cea rezervată convenţiei matrimoniale este una perfectibilă şi numai practica judiciară este cea care va „verifica” efectul acestor noi reglementări, atât în privinţa încheierii unor asemenea convenţii, cât şi în cea a pronunţării unor hotărâri ce vizează aceste acte, dat fiind faptul că în doctrină analiza şi interpretarea lor a condus deja la noi recomandări sau la necesitatea unor completări. Astfel, s-a remarcat faptul că:
– pentru a evidenţia mai bine adevărata natură juridică a convenţiei matrimoniale, era necesară, la nivel legislativ, definirea acesteia în mod expres în textul de lege;
– referitor la termenul de exercitare a dreptului de preciput, legea nu prevede nici un termen, iar dacă părţile nu precizează în mod expres un anumit termen, se va aplica termenul general de prescripţie de 3 ani, ce va curge de la moartea celuilalt soţ. În acest domeniu ar putea opera completări prin stabilirea distinctă a unui termen de exercitare a dreptului de preciput;
– rămânând în aceeaşi sferă, în privinţa momentului preluării bunului de către soţul supravieţuitor, doctrina consideră că sunt necesare noi clarificări şi completări: în privinţa preluării bunului de către soţul supravieţuitor legea precizează doar că preluarea are loc înainte de partajul succesoral, nefăcând nici o referire la partajul bunurilor comune;
– de asemenea, este nevoie de o detaliere legislativă lămuritoare şi în privinţa executării clauzei de preciput prin echivalent, atunci când preluarea bunului în natură nu mai e posibilă[38];
– încheierea convenţiei matrimoniale exclusiv de către notarul public şi nu şi de către un alt profesionist al dreptului, este o chestiune criticată[39], de asemenea, la nivelul doctrinei.
[1] Legea nr. 287/2009, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011 prin adoptarea legii pentru punerea în aplicare a Codului civil, Legea nr. 71/2011.
[2] Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil, Comentariu pe articole, art. 1-2664, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 320.
[3] O. Ghiţă, Regimuri matrimoniale în reglementarea Noului Cod civil, Metamorfoză şi actualitate în dreptul românesc, Cercetări juridice postdoctorale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 246-247.
[4] Până la intrarea în vigoare a Codului familiei, legislaţie de inspiraţie comunistă.
[5] A. G. Atanasiu, A. P. Dimitriu, A. F. Dobre etc., Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 106-107.
[6] Emese Florian, Primii doi ani de aplicare a Codului civil nu i-au relevat toate imperfecţiunile în materia regimurilor matrimoniale (Interviu), Revista Pandectele Române nr. 7/2013, Ed. Wolters Kluwer, p. 19.
[7] Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., p. 321.
[8] A. F. Dobre, Convenţiile şi regimurile matrimoniale sub imperiul noului Cod civil, Revista Dreptul nr. 3/2010, p. 13-14.
[9] P. Vasilescu, Regimurile matrimoniale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 203.
[10] D. Lupaşcu, C. M. Crăciunescu, Dreptul familiei, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 139-140.
[11] Art. 1171 Cod civil: “Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acestea sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.”
[12] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 23.
[13] I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor în reglementarea NCC, Ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 38-40.
[14] D. Lupaşcu, Convenţia matrimonială, Revista Pandectele Române nr. 7/2013, Ed. Wolters Kluwer, p. 38.
[15] D. Lupaşcu, op. cit.: “Ca excepţie, părţile pot să stipuleze, de exemplu, că după un anumit termen îşi schimbă, în condiţiile legii, regimul matrimonial sau încetează regimul matrimonial ales”.
[16] În acest sens, art. 313 alin. 1 Cod civil prevede: “între soţi, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei.”
[17] A se vedea, I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 64: „Contractele accesorii sunt contracte care, neavând o existenţă de sine stătătoare, depind de existenţa altor contracte.”
[18] Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul cod civil, Comentariu pe articole, art. 1-2664, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 350.
[19] A se vedea în acest sens, I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 62: „Contractele solemne sunt contracte care, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie făcute în anumite forme. Deci, pe lângă acordul de voinţă al părţilor, pentru validitatea contractelor solemne se mai cer a fi întrunite unele condiţii de formă, unele formalităţi. Se spune că aceste formalităţi sunt cerute ad validitatem (ad solemnitatem), adică pentru validitatea contractului.”
[20] O. Ghiţă, op. cit., p. 249-250.
[21] Art. 338 Cod civil român: ”în cazul în care convenţia matrimonială este nulă sau anulată, între soţi se aplică regimul comunităţii legale, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.”
[22] Art. 369 alin. (1) Cod civil român: „După cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, soţii pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor matrimoniale”.
[23] Capacitatea de a contracta este condiţia esenţială şi de fond al cărei conţinut este dat de aptitudinea subiectului de drept civil de a dobândi drepturi şi asuma obligaţii civile pe calea încheierii contractelor.
Astfel spus, capacitatea de a încheia contracte se înfăţişează ca o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice şi a persoanei juridice şi ca o premisă a capacităţii de exerciţiu a persoanei, cealaltă premisă fiind discernământul juridic.Oricum, pentru ca un contract să fie considerat valabil încheiat, este necesar acordul de voinţă a două sau mai multe persoane fizice sau juridice care au capacitatea de a contracta.
Persoanele fizice care au împlinit vârsta majoratului au capacitatea de a contracta, regula fiind capacitatea de a contracta, iar excepţia fiind incapacitatea. Constituind o excepţie, incapacitatea de a contracta trebuie ca în toate cazurile să fie prevăzută de lege, ea neputând fi extinsă prin analogie sau pe calea interpretării, deoarece excepţiile sunt de strictă interpretare.
În privinţa reglementării juridice, cu ocazia enumerării condiţiilor esenţiale pentru validitatea unei convenţii, art. 1179 Cod civil prevede în alin. (1) pct. 1, „capacitatea de a contracta”.
Din punctul de vedere al capacităţii de a încheia acte juridice, prezintă interes şi dispoziţiile art. 1180 Cod civil, care stabileşte faptul că, în materie contractuală, capacitatea este regula, incapacitatea constituind excepţia. În acest sens, art. 1180 Cod civil prevede: „poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte”.
Aceeaşi idee este prevăzută şi de art. 29 Cod civil, articol potrivit căruia nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege. Totodată, acelaşi articol precizează că nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu.
[24] În acest sens, D. Lupaşcu, op. cit.: “Nu suntem de acord cu opinia potrivit căreia minorul care doreşte să încheie ori să modifice o convenţie matrimonială are nevoie de o dublă încuviinţare, respectiv avizul favorabil al medicului şi acordul părinţilor.”
[25] În situaţia în care unul dintre soţi a fost pus sub interdicţie judecătorească, încheierea sau modificarea unei asemenea convenţii poate fi realizată prin intermediul reprezentantului său legal.
[26] La o primă analiză comparativă a reglementărilor juridice privind consimţământul necesar la încheierea unei convenţii, observăm o tratare mai amplă a aspectelor legate de problemele juridice pe care le poate genera acesta în noul Cod civil, faţă de abordarea generală şi mai redusă în privinţa numărului de articole din vechiul Cod civil. Se observă nu numai un număr de articole mult mai mare rezervat problemei consimţământului, cât mai ales faptul că reglementarea nouă acoperă o sferă cât mai amplă de situaţii juridice ce se pot înscrie în procesul de formare al consimţământului şi de manifestare al acestuia. Astfel, dacă în vechile reglementări erau abordate mai mult aspecte juridice legate de viciile de consimţământ şi de soarta actelor juridice încheiate cu un consimţământ afectat de aceste vicii; noile reglementări abordează exaustiv consimţământul. Astfel, noul Cod civil se ocupă de o serie de aspecte juridice legate de formarea progresivă, etapizată de consimţământ şi, în acest sens, sunt abordate: negocierile – ca primul pas în realizarea consimţământului cu aspecte legate de buna-credinţă în negocieri, obligaţia de confidenţialitate în negocierile precontractuale; elementele de care depinde încheierea unui contract; momentul şi locul încheierii contractului, oferta; precum şi aspecte legate de condiţiile de valabilitate ale consimţământului, problema discernământului şi, ca şi în vechiul Cod civil, viciile de consimţământ cu o abordare mai detaliată decât în reglementările anterioare.
[27] Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., p. 350.
[28] Noul Cod civil are o altă abordare, în sensul că face distincţia necesară între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei, definindu-le distinct prin art. 1225 Cod civil – obiectul contractului şi art. 1226 Cod civil – obiectul obligaţiei.
Obiectul contractului, potrivit art. 1225 Cod civil, este reprezentat de operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
Obiectul obligaţiei este, potrivit art. 1226 Cod civil, prestaţia la care se angajează debitorul.
[29] Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., p. 352.
[30] Art. 333 Cod civil român.
[31] În condiţiile art. 1.096 alin. (1) şi (2) Cod civil român.
[32] A. G. Atanasiu, A. P. Dimitriu, A. F. Dobre, etc, op. cit., p. 114.
[33] M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 85.
[34] D. Lupaşcu, Convenţia matrimonială, Revista Pandectele Române, nr. 7/2013, Ed. Wolters Kluwer, p. 40.
[35] Această condiţie rezultă expres din dispoziţiile art. 1236 Cod civil.
[36] Această condiţie este impusă tot de dispoziţiile art. 1236 Cod civil. Când cauza înfrânge dispoziţiile legii, ea este ilicită. Per a contrario, cauza este licită când este contrară legii şi ordinii publice. Totodată, în art. 1237 Cod civil se precizează: cauza este ilicită şi în cazul în care contractul este doar un mijloc de a eluda aplicarea unei norme legale imperative
[37] Potrivit dispoziţiilor art. 1236 alin (3) Cod civil: „cauza este imorală când este contră bunelor moravuri”.
[38] Ibidem.
[39] O. Ghiţă, op. cit, p. 249.
Lect. univ. dr. Cristina STANCIU
Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative a Universităţii din Craiova
* Articol publicat în Revista de Științe Juridice nr. 2/2014.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
