Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept constituţional
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti

Are art. 6 din Constituţie alura unui principiu general al ordinii constituţionale naţionale?
23.01.2015 | Cristian IONESCU

Secţiuni: Drept constitutional, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

Dacă art. 6 din Legea fundamentală este citit în cheia ideologică a marii schimbări politice a sistemului de guvernare declanşate în decembrie 1989, indiscutabil răspunsul la întrebarea de mai sus este afirmativ. Să nu uităm că pct. 7 din Comunicatul către Ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale din seara zilei de 22 decembrie 1989 prevedea că frontul propune „respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale şi asigurarea deplinei lor egalităţi în drepturi cu românii”, ca şi când, în perioada anterioară, în România, ar fi existat o „problemă a minorităţilor naţionale”, care ar fi trebuit să fie soluţionată de noua structură de putere, încă nelegitimată prin proceduri electorale libere şi democratice, în conformitate cu documentele internaţionale la care România era deja parte. În confuzia generată de dizolvarea structurilor de putere ale statului socialist, FSN se adresa populaţiei printr-un comunicat, ca şi când aceasta ar fi fost unicul adresant al propunerilor sale. Textul din comunicat avea mai multe semnificaţii, între care menţionăm: anunţul includerii în programul viitoarelor reforme a unei teme cu puternic impact internaţional (reglementarea raporturilor minorităţilor naţionale cu statul român).

Se ştie că una dintre temele predilecte ale atacurilor împotriva României, iniţiate de ţara vecină, Ungaria, precum şi de unele grupuri politice occidentale, înainte de 1989, era cea a minorităţii maghiare. Nu discutăm aici politica naţională a fostului partid comunist şi nici politica guvernelor din perioada interbelică faţa de minorităţile etnice.

Este cert, însă, că după 1918 s-a adoptat o legislaţie care a creat un cadru juridic favorabil exprimării identităţii etnice (şcoli, presă, literatură în limba maternă, teatre etc.). Probleme au apărut atunci când minoritatea maghiară şi cea germană au început să militeze pentru obţinerea autonomiei, inclusiv teritorială[1]. Constituţia din 1952 a legitimat crearea, în anul anterior, a Regiunii Autonome Maghiare, desfiinţate apoi în 1968.

Nu stăruim mai mult asupra acestei chestiuni care preocupă clasa politică românească încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, fără a i se găsi o soluţie pe deplin satisfăcătoare şi definitivă nici pentru grupurile etnice minoritare, nici pentru majoritatea etnic românească[2].

Să ne reamintim! Proiectul de Constituţie înaintat, de Locotenenţa Domnească, Adunării Elective la 1 mai 1866 spre dezbatere şi adoptare, prevedea în art. 6 alin. (2) că „Religiunea nu mai poate fi un obstacol la împământenire”[3]. Examinat în Comitetul delegaţilor – comisia parlamentară însărcinată de Adunarea Constituantă să se pronunţe asupra proiectului, înainte de a fi supus dezbaterii – art. 6 a fost modificat, în sensul că reglementarea modului de dobândire a drepturilor civile şi politice de către străini (inclusiv de populaţia israelită, existentă deja pe teritoriul României) urma a fi făcută prin lege specială „fără a se aduce vreo leziune dezvoltării noastre naţionale”[4]. Proiectul de Constituţie modificat de Comitetul delegaţilor a prevăzut în art. 6 că: „Împământenirea se dă de puterea legislativă. Numai împământenirea aseamănă pe străin cu Românul pentru exercitarea drepturilor politice”[5]. Proiectul de Constituţie, astfel modificat şi completat, prevedea un amendament la alin. (2) al art. 6, devenit art. 4, având următorul conţinut: „În cât priveşte pe israeliţi, o lege specială va regula admisiunea lor treptată la împământenire”[6].

În presa vremii, în special în Moldova, se crease un curent de opinie împotriva încuviinţării drepturilor politice populaţiei evreieşti, pe motiv că aceasta ar fi „cu totul deosebită prin limbă, origine, moravuri, tradiţii, morală şi religie şi ar constitui o ameninţare permanentă pentru naţia română, căci ea nu se fuzionează cu rasa indigenă”[7]. Proiectul dezbătut de Adunarea Constituantă prevedea şi garantarea libertăţii tuturor cultelor religioase.

Constituţia din 1866 promulgată de principele Carol I a prevăzut în art. 7 că: „Însuşirea de Român se dobândeşte, se conservă şi se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile”[8]. Textul respectiv a fost modificat prin Legea din 13 octombrie 1879, în sensul că „Diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”[9].

Nu trebuie ocolit adevărul că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în România nu a existat o temă internă a problematicii raporturilor politice ale minorităţilor naţionale cu statul român, a cărui legislaţie civilă recunoştea străinilor drepturi economice în concordanţă cu cerinţele acestora ca rezidenţi pe teritoriul naţional. Când s-a pus problema minorităţilor, aceasta s-a făcut, de obicei, ca o reacţie a presei şi uneori a autorităţilor statale, inclusiv, în dezbateri parlamentare la atacuri sau demersuri revendicative întreprinse de diferite puteri şi cercuri de interese economice şi financiare din străinătate, pe fondul unei toleranţe, în materie, a autorităţilor româneşti. Nu este un secret nici faptul că recunoaşterea internaţională a independenţei României, câştigate pe câmpul de luptă de către armata română în 1877, a fost posibilă numai după ce statul român a acceptat să recunoască împământenirea evreilor, la Congresul de pace de la Berlin din 1879. Acelaşi tip de condiţionare s-a produs şi după unirea plebiscitară a provinciilor istorice româneşti cu regatul român în 1918. Art. 60 din Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate şi Austria, din 10 septembrie 1919, a prevăzut că „România aderă la inserarea, într-un tratat cu principalele puteri aliate şi asociate, a dispoziţiunilor pe care aceste puteri le vor considera necesare pentru a proteja în România interesele locuitorilor care diferă de majoritatea populaţiei prin rasă, limbă sau religie”[10]. Prevederile tratatului referitoare la minorităţi au dispus că „Guvernul român se angajează a da tuturor locuitorilor săi întreagă şi deplină protecţie pentru viaţa şi libertatea lor, fără deosebire de naştere, de naţionalitate, de limbă, de rasă sau de religiune”[11].

În mai multe dispoziţii, Constituţia din 1923 a prevăzut condiţii de deplină egalitate a tuturor cetăţenilor săi fără deosebire de origine etnică. Dispoziţii asemănătoare au fost stabilite în toate constituţiile adoptate de atunci, inclusiv în constituţiile socialiste.

Legea fundamentală adoptată în 1991 a inclus în art. 6 un text general de protecţie a identităţii etnice a minorităţilor naţionale. Tezele pentru proiectul de Constituţie prevăzuseră la pct. 7 că statul „recunoaşte şi garantează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii tuturor minorităţilor naţionale, în toate domeniile vieţii economice, politice, culturale, religioase, juridice şi sociale. Orice discriminare este pedepsită prin lege. Măsurile de protecţie ale statului român pentru păstrarea identităţii minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme principiilor de egalitate şi de nediscriminare în privinţa celorlalţi cetăţeni români”[12].

Nu putem şti care a fost raţiunea avută în vedere de Adunarea Constituantă atunci când a prevăzut în Titlul I din Legea fundamentală protecţia constituţională a identităţii minorităţilor naţionale. Putem prezuma că a fost voinţa de a dovedi şi printr-o formulare de nivel constituţional că în România, în decembrie 1989, se produsese o schimbare fundamentală faţă de regimul autoritar impus după 30 decembrie 1947 de Uniunea Sovietică şi că noua putere va guverna pe deplin democratic. Încă o dată, entuziasmul politic de tip emoţional, specific poporului nostru, a depăşit pragmatismul politic raţional. Intenţia Adunării Constituante era salutară, fără îndoială, chiar şi sub forma unui text-angajament, cum este art. 6 din Legea fundamentală, dar nu poziţionat în Titlul I ca un principiu general, ci în cuprinsul Titlului II referitor la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Titlul I ar fi trebuit să ridice la nivel de principiu general egalitatea deplină a tuturor cetăţenilor români ca valoare supremă a democraţiei constituţionale. Egalitatea în drepturi şi libertăţile fundamentale sunt, în opinia noastră, principii constituţionale cu o suprafaţă politică şi juridică mult mai extinsă decât cea a celorlalte drepturi cetăţeneşti, inclusiv a dreptului la identitate.

Concepţia Adunării Constituante asupra problematicii minorităţilor naţionale rezultă din poziţionarea în cuprinsul Constituţiei a dreptului la identitate (art. 6) şi a principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor români (art. 16). Unitatea între cele două texte este realizată de art. 2, care conferă poporului, adică comunităţii indistincte etnic a cetăţenilor, calitatea de sursă a puterii politice şi din art. 4, care construieşte două concepte: unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor statului român, ambele forjate în „fundamentul statului”. Art. 2 şi art. 4 sunt poziţionate corect în structura logică a Legii fundamentale. În schimb, Adunarea Constituantă a greşit esenţial, aşezând, înaintea principiului egalităţii în drepturi, protecţia dreptului la identitate al grupurilor etnice şi, mai ales, nereferindu-se şi la identitatea naţională a poporului român. În opinia noastră, începând cu garantarea egalităţii în drepturi şi a deplinei egalităţi de şanse pentru afirmarea în viaţa economică, socială, culturală şi politică a cetăţenilor, statul are capacitatea să protejeze identitatea etnică a minorităţilor naţionale. Privite separat, art. 6 şi art. 16 din Constituţie nu vor putea să stimuleze îndeajuns formarea unui pluralism etnic egal şi funcţional deopotrivă pentru naţiunea (etnic) română şi pentru minorităţile existente astăzi în România.

În opinia Comisiei care a elaborat proiectul de Constituţie, egalitatea ocupă un loc secund în raport cu dreptul la identitate. Credem că, fără temei, raportorul Comisiei pentru Titlul I din Teze a apreciat că „dreptul la identitate trece mult dincolo de simplul principiu al egalităţii…”[13]. Discuţiile pe marginea proiectului Tezelor, care au avut loc în cadrul Comisiei, au surprins două poziţii: cerinţa unei protecţii speciale a minorităţilor naţionale prin includerea dreptului la identitate recunoscut individual persoanelor aparţinând acestora şi propunerea, făcută de grupul parlamentar al UDMR şi de cel al minorităţilor naţionale, ca pct. 7 din Tezele pentru Titlul I să precizeze că minorităţile trebuie puse „la adăpost de orice tentativă de asimilare împotriva lor”[14].

Să recunoaştem că propunerea respectivă nu avea niciun temei de fond, nicio dispoziţie cuprinsă în cele trei constituţii socialiste nu sugerase asimilarea grupurilor minoritare din România de către populaţia românească majoritară. Tocmai raţiunea art. 6 din Constituţie constă, implicit, în împiedicarea asimilării minorităţilor sau a omogenizării lor într-un creuzet românesc. Dreptul la identitate al persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale este, practic, garanţia menţinerii specificului etnic al minorităţilor naţionale. Să ne amintim, însă, că în contextul schimbării regimului politic în 1989, una dintre criticile nefondate aduse acestuia era chiar teza omogenizării etnice aparţinând partidului comunist. Cum damnarea fostului partid politic de guvernământ era pe deplin legitimă şi în vogă civică, teza falsă a omogenizării etnice devenise credibilă. Niciun partid politic şi niciun guvern român nu şi-au propus vreodată să promoveze omogenizarea etnică sau deznaţionalizarea comunităţilor etnice existente pe teritoriul României.

În lipsa „pericolului omogenizării etnice”, includerea dreptului la identitate în sfera principiilor generale ni se pare discutabilă. Dimpotrivă, experienţa socială acumulată din 1989 până în prezent arată pericolul pierderii identităţii naţionale a românilor din cele două judeţe în care majoritatea populaţiei aparţine minorităţii maghiare[15]. Din păcate, statul român nu a luat încă nicio măsură pentru a înlătura acest pericol.

Întrebarea care nu s-a formulat în Adunarea Constituantă şi nici ulterior în mediul politic sau academic este dacă au aptitudinea să beneficieze de dreptul la identitate şi cetăţenii români care se identifică cu majoritatea etnic românească? Întrebarea nu este întâmplătoare, ci dimpotrivă este esenţială pentru etnicii români din unităţile administrativ teritoriale în care aceştia se află în minoritate faţă de maghiari, care sunt majoritari în unităţile respective.

Răspunsul constituţional formal la această întrebare este negativ, ceea ce duce la concluzia ca etnicii români au mai puţine drepturi social-economice şi culturale decât persoanele aparţinând minorităţii maghiare. Această lipsă de reglementare constituţională ar trebui examinată la o viitoare revizuire a Legii fundamentale.


[1] A se vedea pe larg Centrul de Resurse pentru Diversitate etnoculturală, Minorităţi în tranziţie. Raport privind politicile publice în domeniul minorităţilor naţionale şi entice din România, 2005, p. 94.
[2] Pct. 27 din Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova, redactate de Mihail Kogălniceanu în august 1848, prevedea „emancipaţia graduală a israeliţilor moldoveni”. (A se vedea C. Ionescu, Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi documente, 1741-1991, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, p. 182). Tema va fi reluată de Kogălniceanu în art. 100 din Proiectul său de Constituţie şi Proclamaţia de la Islaz din 1848, în care preconiza „emanciparea israeliţilor”, (A se vedea C. Ionescu, op. cit., p.198).
[3] A se vedea Al. Pencovici, Dezbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupra Constituţiunii şi Legii electorale din România, Tipografia Statului, Bucureşti, 1883, p. 2.
[4] Al. Pencovici, op. cit., p. 25. A se vedea şi A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România, vol. 1, Albert Bauer, Bucureşti, 1910, p. 513.
[5] Al. Pencovici, op. cit., p. 34.
[6] Ibidem.
[7] A.D. Xenopol, op. cit., p. 509.
[8] Monitorul Oficial al României nr. 142 din 1/13 iulie 1866.
[9] C. Ionescu, op. cit., p. 414.
[10] C. Ionescu, op. cit., p. 516, Tratatul semnat de Guvernul român la 9 decembrie 1919 este publicat în „Monitorul Oficial nr. 140 din 26 septembrie 1920. A se vedea şi C. Hamangiu, Codul general al României. Legi uzuale, vol. IX-X, p. 480.
[11] Tratatul de pace între Puterile Aliate şi Asociate, pe de o parte şi Austria, pe de altă parte, prin care se ratifică unirea Bucovinei cu Regatul României, încheiat la Saint-Germain-en-Laye, la 10 septembrie 1919, şi semnat de Guvernul român, prevederile referitoare la minorităţi cuprinse în Tratatul de pace, în luc. Minorităţile naţionale din România, 1918-1925, Documente, Arhivele Statului, Bucureşti, 1995, p. 175
[12] Geneza Constituţiei României. 1991. Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998, p. 61.
[13] Idem, p. 64.
[14] Ibidem.
[15] Imposibilitatea exercitării unor drepturi constituţionale, cum ar fi, de pildă, dreptul la muncă, pe motiv că cel ce doreşte sa se angajeze nu cunoaşte limba minorităţii din localitatea în care îşi are sediul angajatorul, este o încălcare a dreptului la identitate al etnicilor români din localităţile respective. Şi dreptul acestora la învăţătură este practic îngrădit în unele localităţi din judeţele Covasna şi Harghita.


Prof. univ. dr. Cristian IONESCU
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

* Acest studiu este parte dintr-o lucrare mai amplă, care va fi publicată la Editura C. H. Beck, care are în vedere comentarea primului titlu din Constituţia României şi are rolul de a explica şi teoretiza anumite concepte din perspectiva dreptului constituţional, mai ales acum, având în vedere discuţiile pentru revizuirea Legii fundamentale.

Cuvinte cheie: , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti