Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
2 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Aspecte teoretice şi practice ale judecătorului de cameră preliminară. Drepturi şi obligaţii deontologice ale judecătorilor şi avocaţilor
26.01.2015 | Mihai-Ștefan GHICA


1. Scurte precizări generale legate de judecătorul de cameră preliminară

Judecătorul de cameră preliminară reprezintă o instituţie de drept procesual penal cu caracter de noutate, care nu se identifică decât parţial cu instituţia camerei preliminare, aspect relevat atât de regula de competenţă funcţională statuată la art. 54 din Codul de procedură penală, cât şi de alte dispoziţiile legale pe care le voi detalia pe parcursul alocuţiunii.

Astfel, drepturile şi obligaţiile judecătorului de cameră preliminară şi ale avocaţilor suportă consecinţele specificului procedurii în care sunt antrenate, prezentând anumite variaţii în funcţie de regulile procesuale aplicabile. Datorită diverselor configuraţii date procedurilor în care este implicat judecătorul de cameră preliminară, pot apărea situaţii în care rolul avocatului este înlăturat în totalitate (ex. procedura confirmării redeschiderii urmăririi penale).

În cadrul scopului general de eficientizare şi de înlăturare a deficienţelor care au condus la condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare C.E.D.O.) pentru încălcarea duratei excesive a procesului penal, unul dintre obiectivele pe care şi le-a asumat legiuitorul prin adoptarea Codului a fost reducerea duratei proceselor şi separarea funcţiilor judiciare.

În acest context, judecătorul de cameră preliminară a dobândit, în principal, atribuţii în strânsă legătură cu funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată (art. 3 alin. (1) lit. c) şi alin. (6) şi art. 54 lit. a), b) şi c) din C. proc. pen.), însă, contrar obiectivului declarat, trebuie observat că judecătorului de cameră preliminară i-au fost atribuite numeroase alte competenţe care îl îndepărtează de funcţia procesuală pentru care a fost reglementat.

Unele dintre competenţele menţionate, altele decât verificarea legalităţii trimiterii în judecată, derivă, bineînţeles, din crearea unei etape distincte a procesului penal, cu reguli proprii, anume camera preliminară. În acest sens, pe durata de timp în care cauza se află în această etapă procesuală, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra măsurilor preventive (cu excepţia reţinerii), vizând fie persoana fizică, fie persoana juridică (art. 348 din C. proc. pen.), asupra restituirii lucrurilor (dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 255 din C. proc. pen.), asupra luării şi ridicării măsurilor provizorii de siguranţă cu caracter medical – obligarea provizorie la tratament medical (art. 245-246 din C. proc. pen.), internarea medicală provizorie (art. 247-248 din C. proc. pen.) –, asupra luării măsurilor asigurătorii (art. 249, art. 254 din C. proc. pen.), asupra contestaţiei împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară (caz în care contestaţia se soluţionează de acelaşi judecător prin încheiere definitivă – art. 250 alin. (6) din C. proc. pen.), respectiv asupra măsurilor de protecţie cu privire la martorii ameninţaţi (art. 126 alin. (7) din C. proc. pen.).

Relativ la măsurile asigurătorii, judecătorul de cameră preliminară nu poate dispune, cu titlu provizoriu (până la finalizarea procesului prin hotărâre definitivă), restabilirea situaţiei anteriore, potrivit art. 256 din C. proc. pen., aceasta fiind doar de resortul instanţei de judecată, în etapa judecăţii.

De asemenea, în raport cu art. 252 ind. 1 – art. 252 ind. 3 din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară nu poate dispune asupra valorificării bunurilor mobile sechestrate, întrucât o asemenea procedură a fost reglementată de legiuitor doar pentru etapele urmăririi penale, respectiv judecăţii, considerând probabil că durata maximă a procedurii de cameră preliminară (60 de zile) înlătură necesitatea unei valorificării a bunurilor mobile sechestrate.

În afara atribuţiilor pe care le exercită în etapa camerei preliminare, judecătorul de cameră preliminară are atribuţii legate de verificarea soluţiilor de netrimitere în judecată (dar şi de neurmărire) dispuse de procuror prin ordonanţă de clasare sau renunţare la urmărirea penală sau prin rechizitoriu (art. 340-341 din C. proc. pen.). În plus, judecătorul de cameră preliminară confirmă redeschiderea urmăririi penale, în condiţiile art. 335 alin. (4) din C. proc. pen., respectiv soluţionează sesizarea privind luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris în caz de clasare sau renunţare la urmărirea penală, conform art. 549 ind. 1 din C. proc. pen.

Competenţa materială, după calitatea persoanei şi cea teritorială a judecătorului de cameră preliminară este dată de instanţa la care acesta funcţionează – art. 54 alin. (1) din C. proc. pen. Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară soluţionează contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic inferioară (art. 425 ind. 1 alin. (5) din C. proc. pen.).

Din ansamblul prevederilor Codului de procedură penală reiese că procedura la judecătorul de cameră preliminară nu este publică, desfăşurându-se în camera de consiliu în cvasitotalitatea cazurilor date în competenţa sa. Cu toate acestea, fără vreun motiv care să justifice o asemenea distincţie, contestaţia împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară se soluţionează în şedinţă publică (art. 250 alin. (6) şi (7) din C. proc. pen.).

2. Situaţii speciale privind anumite proceduri date în competenţa judecătorului de cameră preliminară

O primă situaţie atipică se produce atunci când în cursul urmăririi penale, în conformitate cu art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., procurorul ia o măsură asigurătorie, prin ordonanţă (prin rechizitoriu, procurorul poate doar să propună luarea unei asemenea măsuri de către judecătorul de cameră preliminară – art. 330 din C. proc. pen.), iar înainte de expirarea termenului de contestaţie de 3 zile de la data comunicării ordonanţei/aducerii la îndeplinire a acesteia, procurorul emite rechizitoriul şi sesizează judecătorul de cameră preliminară. În acest caz, cu toate că dosarul se află în etapa camerei preliminare, inculpatul sau o altă persoană interesată pot introduce contestaţie, cu respectarea termenului de 3 zile, care se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond (art. 250 alin. (1) din C. proc. pen.), iar nu de judecătorul de cameră preliminară, care nu are o asemenea competenţă funcţională – art. 250 alin. (6) din C. proc. pen. nu se referă la o asemenea ipoteză.

Referitor la luarea măsurilor provizorii de siguranţă cu caracter medical, trebuie observat faptul că, spre deosebire de ipoteza măsurilor preventive, care pot fi luate din oficiu de judecătorul de cameră preliminară în etapa camerei preliminare, în acest caz, luarea celor două măsuri de siguranţă poate fi dispusă doar la propunerea motivată a procurorului – art. 246 alin. (1) şi art. 248 alin. (1) din C. proc. pen. La soluţionarea propunerii de luare faţă de inculpat a măsurii obligării la tratament medical sau de internare medicală provizorie este obligatorie prezenţa unui avocat ales/din oficiu.

În procedura confirmării redeschiderii urmăririi penale, adoptată pentru a se realiza conformitatea instituţiei reluării urmăririi penale în cazul redeschiderii (anume atunci când se infirmă ordonanţa de clasare de către procurorul ierarhic superior sau când se revocă ordonanţa de clasare/de renunţare la urmărirea penală de către procuror), cu jurisprudenţa C.E.D.O. în interpretarea art. 6 parag. 1 din Convenţie (în special cauza Stoianova şi Nedelcu c. României din 4 august 2005), a fost reglementat un termen de cel mult 3 zile de la emiterea ordonanţei, sub sancţiunea nulităţii, în care redeschiderea urmăririi penale poate fi supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară.

Natura juridică a termenului este esenţială pentru a stabili efectele depăşirii acestuia. Apreciez că este un termen legal imperativ, nu de recomandare, care atrage nulitatea relativă, în condiţiile art. 268 alin. (3) din C. proc. pen.[1].

În general, nerespectarea termenelor legale imperative atrage decăderea care operează de drept, fără a fi necesară vreo cerere în acest sens, prin intermediul nulităţii absolute. Însă art. 335 alin. (4) din C. proc. pen. nu reprezintă o aplicaţie particulară a art. 268 alin. (1) din C. proc. pen., întrucât spre deosebire de acest text legal, sesizarea privind redeschiderea urmăririi penale nu urmăreşte exercitarea unui drept procesual, ci instituie o obligaţie a procurorului (singurul caz în care decăderea operează pentru actele efectuate de organele judiciare cu depăşirea termenelor legale imperative este când s-a introdus calea de atac de către procuror cu depăşirea termenului – de exemplu, apelul).

Art. 268 alin. (3) din C. proc. pen. este aplicabil, deoarece vizează consecinţele nerespectării tuturor termenelor procesuale (fiind regula generală), cu excepţia termenului legal imperativ instituit pentru exercitarea unui drept procesual şi a termenului pentru care poate fi luată o măsură preventivă (când intervine încetarea de drept). Astfel, nerespectarea termenelor legale imperative de către organele judiciare atrage aplicabilitatea dispoziţiilor privind nulităţile, în concret, regimul juridic al nulităţilor relative, deoarece ipoteza reglementată de art. 268 alin (3) din C. proc. pen. nu se regăseşte printre cazurile de nulitate absolută de la art. 281 alin. (1) din C. proc. pen.

Interesant este faptul că pentru nerespectarea termenului de 3 zile de către procuror, legiuitorul a reglementat, ca sancţiune, unul dintre rarele cazuri de nulitate relativă expresă. Această abordare vădeşte intenţia de a sustrage acest caz de nulitate de la regimul nulităţilor relative reglementat de art. 282 alin. (1) din C. proc. pen., persoana interesată putând să o invoce fără a fi necesară dovedirea unei vătămări, întrucât pentru nulităţile relative exprese vătămarea drepturilor părţii/subiectului procesual principal se presupune până la proba contrară. Singura problemă este cum ar putea suspectul/inculpatul să invoce nulitatea relativă, respectiv cum ar putea procurorul să facă dovada lipsei vătămării, în contextul în care sesizarea este soluţionată fără participarea lor.

Întrucât procedura confirmării redeschiderii urmăririi penale se desfăşoară în camera de consiliu, fără participarea procurorului, a suspectului/inculpatului sau a altor persoane, practic singurul care poate invoca nulitatea relativă este judecătorul de cameră preliminară.

Procedura reglementată de art. 549 ind. 1 din C. proc. pen., nu ridică probleme speciale de aplicare, însă prezintă o serie de necorelări sau omisiuni ale textelor legale. Astfel, deşi, în denumirea marginală a capitolului IX şi al art. 549 ind. 1 din C. proc. pen. se indică „procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris în cazul clasării”, încă din cuprinsul primului alineat reiese că aceasta se aplică în două ipoteze: atunci când procurorul a dispus clasarea, respectiv când a dispus renunţarea la urmărirea penală.

Alineatul (5) nu specifică felul şedinţei în etapa contestaţiei şi prevede că aceasta se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei sesizate ori, când instanţa sesizată este Î.C.C.J., de către completul competent potrivit legii. Având în vedere că soluţionarea contestaţiei are loc fără participarea procurorului şi a persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, şedinţa nu se poate desfăşura decât în camera de consiliu. Se îndepărtează de orice raţiune soluţionarea cauzei în şedinţă publică fără ca persoanele interesate sau procurorul să poată participa.

Deoarece toate contestaţiile prevăzute de cod împotriva hotărârilor judecătorului de cameră preliminară sunt soluţionate de către un judecător de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară sau, în cazul contestaţiilor de competenţa Î.C.C.J., de un complet format din 2 judecători de cameră preliminară (art. 54 alin. (1 ind 1) şi art. 31 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 304/2004), prin noţiunea instanţa ierarhic superioară celei sesizate nu se poate înţelege, prin raportare la normele de organizare judiciară indicate, decât judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate.

3. Aspecte practice referitoare la judecătorul de cameră preliminară în cadrul procedurii plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată

În ipoteza în care petentul introduce o plângere potrivit art. 339 dinC. proc. pen., iar procurorul ierarhic superior admite plângerea, infirmă soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată şi dispune aceeaşi soluţie sau o altă soluţie de neurmărire sau netrimitere în judecată pentru alte motive sau doar pentru anumite motive invocate de către petent, nu mai poate fi contestată de către petent pe cale ierarhică la procurorul ierarhic superior, întrucât art. 339 alin. (5) din C. proc. pen. interzice expres o asemenea procedură, motiv pentru care nu mai subzistă nici aplicabilitatea soluţiei adoptate prin Decizia nr. 1/2009 a Înalte Curţi – Secţiile Unite.

Dar, faţă de prevederile art. 340 alin. (1) din C. proc. pen., petentul are dreptul de a contesta direct la judecătorul de cameră preliminară o asemenea soluţie, deoarece aceasta nu reprezintă altceva decât o admitere în parte care este în acelaşi timp şi o respingere în parte. În acest caz, nu se poate susţine că obiectul controlului în procedura reglementată de art. 340 din C. proc. pen. este soluţia de clasare/renunţare la urmărirea penală din cadrul ordonanţei/rechizitoriului, ci însăşi soluţia procurorului ierarhic superior. Cu excepţia acestui caz, procedura de la art. 339 din C. proc. pen. este o procedură administrativă prealabilă obligatorie.

Deşi se poate constata faptul că legiuitorul nu a mai reluat-o în reglementare, autoritatea de lucru judecat trebuie să fie în continuare atribuită încheierii judecătorului de cameră preliminară pronunţată potrivit art. 341 alin. (6) lit. a) şi alin. (7) pct. 1, 2 lit. a) din C. proc. pen. Atunci când într-o cauză a fost pronunţată o soluţie de clasare/renunţare la urmărirea penală rămasă definitivă (fie prin încheierea judecătorului, fie prin neintroducerea plângerii în termen), dacă se descoperă fapte şi împrejurări noi, organul de cercetare penală sau persona interesată vor aduce la cunoştinţa procurorului aspecte ivite, însă refuzul procurorului de a redeschide urmărirea nu dă dreptul persoanei interesate să facă o nouă plângere la judecătorul de cameră preliminară.

Procedura de soluţionare reglementată la art. 341 alin. (5) din C. proc. pen., fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor, a fost constatată neconstituţională prin Decizia nr. 599/21.10.2014 a Curţii Constituţionale.

Întrucât instanţa de contencios constituţional nu se poate regăsi în rolul de legiuitor pozitiv, iar dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept până la expirarea unui termenul de 45 de zile, când îşi încetează aplicabilitate, având în vedere că până în prezent nu a fost adoptat un act normativ care să dezlege problema modalităţii de soluţionare a plângerii, apreciez că procedura se va desfăşura, în continuare, în camera de consiliu – regula în procedurile de competenţa judecătorului de cameră preliminară; cu prezenţa obligatorie a procurorului – regula în cadrul procedurilor penale desfăşurate în faţa unui judecător (excepţie făcând doar cazurile exprese în care se prevede înlăturarea participării reprezentantului Ministerului Public), iar întrucât procedura este esenţialmente privată urmează a se aplica prevederile privind citarea tuturor persoanelor implicate: suspectul, persoana vătămată, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente din procedura iniţială.

Pentru aplicarea regulii de citare reţin două argumente: fie se face trimitere la regula generală pentru etapa judecăţii statuată de art. 535 alin. (1) din C. proc. pen., soluţionarea plângerii fiind o veritabilă judecată, fie, prin raportare la caracterul privat al procedurii de la art. 340-341 din C. proc. pen., dacă se consideră că nu sunt aplicabile regulile din etapa judecăţii procesului penal, devin incidente regulile art. 2 alin. (2) din C. proc. civ. rap. la art. 153 alin. (1) din C. proc. civ., care statuează că dispoziţiile Codului de procedură civilă (inclusiv regula citării în toate procedurile în faţa unei instanţe) se aplică şi în alte materii în măsura care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare.

Faţă de decizia Curţii, întrucât procurorul este prezent, iar celelalte persoane împrocesuate pot fi prezente la soluţionarea plângerii admisibile şi formulate în termenul legal, în ipoteza în care în cursul urmăririi penale în care s-a pronunţat soluţia de netrimitere în judecată s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, se ridică problema dacă se pot administra probe referitoare la teza nelegalităţii administrării probelor ori efectuării actelor de urmărire penală, mai ales în contextul în care, spre deosebire de art. 278 ind. 1 alin. (7) din C. proc. pen. de la 1968, în noua reglementare nu se mai indică nici măcar posibilitatea administrării probei cu înscrisuri noi.

În cazul în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, este evident că procedura plângerii împotriva soluţiei de neurmărire sau netrimitere în judecată nu permite administrarea de probe noi, urmând a fi avut în vedere doar materialul din cursul urmăririi penale sau, după caz, anterior începerii urmăririi penale (actul de sesizare a organelor de urmărire penală şi documentele ataşate), notele scrise depuse de părţi (din procedura plângerii) şi procuror, explicaţiile prezentate în şedinţă de către părţi (suspect şi persoana vătămată din procedura iniţială), respectiv procuror, precum şi dezbaterile contradictorii. Asupra acestei situaţii, la soluţionărea unei excepţii de neconstituţionalitate privind art. 278 ind. 1 alin. (7) din C. proc. pen. din 1968 care permitea doar administrarea probei cu înscrisuri noi, Curtea Constituţională a avut ocazia să-şi exercite jurisdicţia atunci când a pronunţat decizia nr. 354/23.09.2004, statuând că examinarea plângerii doar în baza dosarului pe care s-a întemeiat soluţia dispusă de procuror este constituţională, atâta timp cât procedura nu vizează judecata în fond şi nu are ca finalitate aflarea adevărului.

În cazul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală în cursul urmăririi penale finalizate prin soluţie de netrimitere în judecată, trebuie observat că prin decizia nr. 599/21.10.2014, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii opţiunii legiuitorului în sensul de a restrânge controlul judecătorului de cameră preliminară doar la posibilitatea unei analize formale a probelor din cursul urmăririi penale şi a efectuării actelor de urmărire penală, fără permisiunea de a administra probe cu privire al aceste aspecte. Cu toate acestea, la punctul 43 din decizia arătată a ridicat această problemă în cadrul analizei vizând nerespectarea principiului egalităţii de arme.

Dată fiind importanţa pe care o prezintă pentru desfăşurarea ulterioară a procesului rezultatul analizei de legalitate pe care o realizează judecătorul de cameră preliminară (întrucât administrarea probelor şi efectuarea actelor de urmărire penală nu mai pot fi contestate, din perspectiva legalităţii, în etapa judecăţii), în ipoteza unei eventuale soluţii de admitere a plângerii şi de dispunere a începerii judecăţii – aspect decisiv pentru stabilirea unei acuzaţii în materie penală – este greu de conciliat această procedură care nu permite administrarea de probe pentru dovedirea nelegalităţilor invocate cu dreptul la un proces echitabil decurgând din art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 parag. 1 din Convenţie, mai ales în condiţiile în care procedura de la art. 340-341 din C. proc. pen., deşi prealabilă începerii judecăţii, poate fi determinantă şi să stabilească configuraţia posibilului proces.

În privinţa soluţiilor pe care ar putea să le pronunţe judecătorul de cameră preliminară, atrage atenţia formularea de la art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) lit. d) din C. proc. pen., care conduce la extinderea categoriei de persoane care pot contesta temeiul juridic al soluţiei de clasare, în sensul că petentul nu trebuie să fi avut calitatea de suspect sau inculpat, ci poate fi orice persoană al cărei interes legitim este vătămat prin soluţia procurorului. De exemplu, persoana vătămată poate solicita schimbarea temeiului juridic al clasării din art. 16 lit. a) – fapta nu există – în art. 16 lit. b) din C. proc. pen. – fapta nu e prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege – pentru a-şi deschide astfel posibilitatea unei acţiuni civile în răspundere civilă delictuală.

Un ultim aspect pe care doresc să-l evidenţiez este faptul că, deşi codul a urmărit separarea funcţiilor judiciare, prin dispoziţia art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din C. proc. pen., când verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, excluzând anumite probe şi constatând nulitatea unor acte, admite plângerea, desfiinţează soluţia procurorului şi dispune începerea judecăţii, judecătorul de cameră preliminară realizează prin actul de sesizare a instanţei (încheierea), atât o apreciere a legalităţii probelor deja administrate (specifice funcţiei de verificare a trimiterii şi netrimiterii în judecată), cât şi o apreciere asupra temeiniciei, reţinând suficienţa probelor care au trecut testul legalităţii (specifică funcţiei de urmărire penală). În acest caz, etapa camerei preliminare este înglobată, însă într-o formă aparte, în cadrul procedurii plângerii contra soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată.

4. Judecătorul de cameră preliminară prin raportare la instituţia camerei preliminare. Aspecte deontologice ale judecătorului şi avocatului

Întrucât tematica este extrem de generoasă voi puncta câteva elemente de noutate vizând limitele atribuţiilor judecătorului în această etapă procesuală şi efectele finalizării camerei preliminare, prin raportare şi la decizia nr. 641/11.11.2014 a Curţii Constituţionale a României, fără a analiza în detaliu consecinţele constatării ca neconstituţionale a prevederilor art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (5), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) din C. proc. pen.

În primul rând, observ o anumită necorelare terminologică în privinţa obiectului camerei preliminare cu efecte asupra întinderii competenţei funcţionale a judecătorului. În concret, la art. 342 din C. proc. pen. se specifică faptul că obiectul procedurii îl constituie, printre altele, legalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar la art. 54 din C. proc. pen. s-a statuat că judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea efectuării actelor procesuale. Este superfluă o analiză pe tema distincţiei dintre actele procesuale şi cele procedurale, dar având în vedere că legătura dintre ele este indisolubilă, prin raportare alte norme procesuale întâlnite în cod, se configurează un control integral asupra legalităţii efectuării urmăririi penale, atât asupra actelor procesuale cât şi a celor procedurale.

Regimul sancţionării nelegalităţilor efectuării actelor de urmărire penale este cel al nulităţilor, cu distincţiile de la art. 280-282 din C. proc. pen.

Singurele nulităţi absolute care pot fi invocate de către judecătorul de cameră preliminară în privinţa efectuării actelor de urmărire penală sunt cele de la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din C. proc. pen. – legate de lipsa suspectului sau a inculpatului în cursul urmăririi penale, atunci când prezenţa sa era obligatorie, respectiv vizând lipsa asistenţei de către avocat a suspectului sau a inculpatului (nu a persoanei vătămate sau a altei părţi), atunci când aceasta era obligatorie, în cursul urmăririi penale sau al camerei preliminare. Aceste nulităţi ar putea fi invocate în condiţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen., până la închiderea (finalizarea definitivă) a procedurii de cameră preliminară.

Prin folosirea terminologiei de verificare a legalităţii administrării probelor, legiuitorul a urmărit să supună controlului judecătorului de cameră preliminară modalitatea, operaţiunile de obţinere şi folosire a probei, putându-se constata nulitatea procedurii de administrare a probei, cu consecinţa excluderii acesteia. În acest context, excluderea probei este mediată de constatarea/declararea nulităţii procedurii de administrare a acesteia. Astfel, excluderea nu apare ca o sancţiune autonomă de drept procesual penal.

Legalitatea procedurii administrării probei nu trebuie confundată cu legalitatea probei înseşi, iar în cursul camerei preliminare nu poate fi constatată nelegalitatea decurgând din neadministrarea unor probe care sunt imperativ prevăzute de lege pentru buna desfăşurare a procesului penal – de exemplu situaţia în care o probă constituie atât o condiţie de procesualitate, cât şi una de substanţialitate, cum este expertizarea medico-legală psihiatrică a minorului care are vârsta între 16-14 ani. Altfel spus, în materia probelor, judecătorul nu poate examina ceea ce nu există, dar trebuie să existe[2].

În schimb, în materia actelor procesuale, judecătorul de cameră preliminară poate verifica şi constata inexistenţa unor acte procesuale cum ar fi lipsa punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva persoanei faţă de care s-a dispus trimitere în judecată – acest aspect poate fi analizat şi ca o neregularitate a rechizitoriului.

Nelegalitatea administrării unor probe poate fi invocată în condiţiile art. 281-282 din C. proc. pen. Acest aspect este dedus din dispoziţiile art. 102 alin. (3) din C. proc. pen., care statuează că nulitatea actului prin care s-a dispus sau s-a autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.

Probele care nu au fost excluse sau actele de urmărire penală menţinute cu ocazia verificării din camera preliminară nu mai pot fi excluse în etapa judecăţii. Acest aspect reiese din raţiunea legiuitorului care, în expunerea de motive a proiectului Codului, arăta că judecătorul de cameră preliminară evaluează într-un termen scurt şi cu caracter definitiv actele de urmărire penală.

Totuşi, în cazul probelor obţinute prin tortură sau a probelor derivate, acestea nu pot fi folosite, în nici un caz, în procesul penal, întrucât art. 102 din C. proc. pen. instituie o adevărată inadmisibilitate a unor asemenea probe, care nu operează prin intermediul nulităţilor, ca în ipoteza altor nelegalităţi vizând modalitatea de administrare a probelor. Argumentul hotărâtor în acest sens rezidă în rezultatul analizei comparative a art. 102 alin. (1) din C. proc. pen. cu art. 102 alin. (2), (3) şi (4) din C. proc. pen., distincţiile între primul şi celelalte alineate neavând nicio aplicabilitate dacă nu s-ar interpreta în sensul precizat anterior.

Mai mult, dacă dovada că probele au fost obţinute prin tortură este făcută ulterior începerii judecăţii, respectiva probă nu poate fi folosită în nici un mod în proces şi nu poate fi avută în vedere la pronunţarea soluţiei instanţei. Ca argument subsidiar, trebuie observat că atunci când C.E.D.O. analizează o eventuală încălcarea a art. 3 din Convenţie aşteaptă de la state, pe lângă obligaţia negativă de a se abţine de la acte de tortură, şi o obligaţie pozitivă, în sensul efectuării unei anchete efective, ori de câte ori există indicii suficiente că o persoană a fost supusă torturii. Or, a se accepta posibilitatea ca o probă obţinută prin tortură să poată sta la baza unei soluţii de condamnare pentru motivul că inculpatul nu a probat existenţa torturii în camera preliminară se îndepărtează cu certitudine de la cele enunţate, o atare soluţie procesuală nefiind în niciun caz proporţională cu obiectivul propus – prevenirea tergiversării cauzelor şi soluţionarea lor într-un termen rezonabil.

În acord cu argumentele Curţii Constituţionale la pronunţarea deciziei nr. 641/2014, apreciez că în etapa judecăţii nu se mai poate relua problema nelegalităţii administrării altor probe (cu excepţia celor obţinute prin tortură sau derivate), însă doar în măsura în care se consideră că etapa camerei preliminare permite administrarea probatoriului necesar pentru dovedirea eventualelor nelegalităţi. Într-o interpretare contrară, în sensul inadmisibilităţii administrării unui probatoriu în această etapă procesuală pentru a se face dovada nelegalităţilor, judecătorului de cameră preliminară şi nici instanţei de judecată, ulterior, nu le-ar fi asigurată deplinătate de jurisdicţie cu privire la aspectele care pot face obiectul camerei preliminare, iar ulterior obiectul judecăţii, sens în care acuzaţia în materie penală nu ar fi supusă controlului deplin al unui magistrat independent şi imparţial, or, o asemenea abordare implică, evident, încălcarea art. 6 din Convenţie.

Referitor la legalitatea sesizării instanţei, trebuie reţinut faptul că art. 342 din C. proc. pen. arată că obiectul camerei preliminare îl constituie şi verificarea, după trimiterea în judecată, a legalităţii sesizării instanţei, iar la art. 345 alin. (2) din C. proc. pen. se prevede că în cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi de ale actului de sesizare, încheierea se comunică de îndată parchetului.

Evident noţiunea de legalitatea sesizării o înglobează pe cea de regularitate a actului de sesizare, neconfundându-se cu aceasta. Regularitatea actului de sesizare vizează aspectele de conţinut şi de formă ale rechizitoriului, iar legalitatea sesizării include atât regularitatea actului de sesizare, felul actului de sesizare, cât şi procedura de sesizare. Distincţia este importantă, întrucât în cazul art. 345 alin. (2) din C. proc. pen. doar neregularităţile pot fi remediate de către procuror. Este greu de imaginat cum ar putea procurorul să remedieze o sesizare a instanţei făcută printr-o ordonanţă/rezoluţie sau alt act decât rechizitoriul reglementat de art. 329-331 din C. proc. pen., sau în situaţia în care rechizitoriul vizează fapte/persoane cu privire la care nu a fost efectuată urmărirea penală (nici începută) sau cu privire la care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală. În acest caz, sancţiunea nu poate fi decât nulitatea.

Prin raportare la art. 281 din C. proc. pen., trebuie observat faptul că legiuitorul a înlăturat nelegala sesizare a instanţei dintre cazurile de nulitate absolută, nerespectarea reglementărilor care vizează acest aspect atrage sancţiunea nulităţii relative. Se pune întrebarea dacă nelegala sesizare a instanţei poate fi invocată de către judecător din oficiu.

Răspunsul la această întrebare se regăseşte tot în textul art. 345 alin. (2) din C. proc. pen. în care se stipulează că, în cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare, în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 din C. proc. pen. actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori exclude una sau mai multe probe administrate, încheierea se comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul.

Apreciez că, deşi este vorba de o nulitate relativă, în acest caz judecătorul de cameră preliminară poate invoca din oficiu nelegalitatea sesizării, mai ales că textul legal raportează la regimul nulităţilor doar efectuarea actelor de urmărire penală, nu şi când constată neregularităţi ale actului de sesizare.

În cazul unei alte interpretări, în care judecătorul nu ar avea dreptul să invoce nelegala sesizare, deşi a observat-o, este dificil de admis cum ar putea să se desfăşoare judecata pentru fapte/persoane faţă de care nu a existat vreo urmărire penală sau pentru fapte neclar şi insuficient descrise în actul de sesizare ori în ipoteza în care s-a întocmit alt act decât rechizitoriul.

Oricum, după finalizarea procedurii de cameră preliminară nu se mai poate invoca nelegala sesizare a instanţei de judecată de către niciun subiect procesual.

Tot prin excepţie de la art. 282 alin. (3) şi (4) din C. proc. pen., sunt anumite situaţii în care, deşi nerespectarea unei anumite prescripţii procedurale atrage nulitatea relativă, judecătorul de cameră preliminară o poate invoca din oficiu, fără a fi necesară dovada vătămării drepturilor părţilor sau a subiecţilor procesuali principali. Este cazul necompetenţei teritoriale şi a celei materiale sau după calitatea persoanei a instanţei ierarhic superioare care poate fi invocată din oficiu, pe cale de excepţie, conform art. 47 alin. (2), (3) şi (4) din C. proc. pen., a cărei admitere atrage declinarea, fără a se verifica alte excepţii, respectiv fără a se constata alte nelegalităţi. Excepţiile invocate la primul judecător sesizat vor fi soluţionate de judecătorul de cameră preliminară competent, ulterior declinării. Aşadar, verificarea competenţei, indiferent de caracterul său absolut sau relativ, se face din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară.

Trebuie evidenţiat faptul că nerespectarea regimului competenţei materiale a organului de urmărire penală nu mai este sancţionată cu nulitatea absolută, chiar dacă ar fi fost competent un parchet ierarhic superior, în raport cu art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., astfel că judecătorul de cameră preliminară nu poate invoca din oficiu o nulitate decurgând din necompetenţa procurorului sau a organului de cercetare penală.

Având în vedere formularea art. 344 alin. (3) din C. proc. pen., se pune problema cazurilor în care asistenţa juridică este obligatorie în etapa camerei preliminare. Potrivit acestui text legal, în cazurile prevăzute de art. 90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu (…). Or, conform art. 90 lit. c) din C. proc. pen., asistenţa juridică este obligatorie în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. Este oare acest caz incident şi în etapa camerei preliminare?

Având în vedere faptul că obiectul camerei preliminare se raportează la efectuarea unui control de legalitate, precum şi consecinţele neinvocării încălcărilor prevederilor legale până la împlinirea termenului de minim 20 de zile/până la încheierea procedurii de cameră preliminară (în cazul sancţiunii nulităţii absolute), întrucât aceasta presupune existenţa anumitor cunoştinţe de specialitate ale celor care au dreptul să invoce anumite nelegalităţi, consider că, în pofida insuficienţei modalităţii de exprimare, asistenţa juridică este obligatorie în etapa camerei preliminare şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. De altfel, dacă s-ar fi dorit inaplicabilitatea acestui caz de asistenţă juridică obligatorie s-ar fi putut face trimitere doar la cazurile de la art. 90 lit. a) şi b) din C. proc. pen.

În plus, această abordare corespunde cel mai bine necesităţii asigurării condiţiilor optime pentru manifestarea rolului social pe care îl are avocatul.

Atât în cazurile de asistenţă juridică obligatorie, dar şi în cazurile apărării prin avocat ales, acesta are dreptul, dar şi obligaţia consultării dosarului (pentru exercitarea unei apărări efective), în condiţiile art. 94 din C. proc. pen., precum şi posibilitatea formulării de note scrise, de a formula excepţii şi cereri în termenele stabilite, în condiţiile legii, de către judecătorul de cameră preliminară. În plus, în raport cu decizia Curţii Constituţionale are obligaţia să se prezinte în şedinţa din camera de consiliu în care sunt citate părţile.

Apărătorului din oficiu nu i se comunică un exemplar al rechizitoriului. Asistenţa juridică a celorlalţi subiecţi procesuali nu este obligatorie în etapa camerei preliminare.

Comparaţie: art. 281 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. și art. 282 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. După cum am specificat anterior, încălcarea dispoziţiilor de la art. 281 alin. (1) lit. e), f) din C. proc. pen., sancţionată cu nulitatea absolută, poate fi invocată, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura de cameră preliminară – până la încheierea procedurii de cameră preliminară, prin aceasta înţelegându-se finalizarea definitivă şi completă a acestei etape – art. 281 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. Astfel, încălcările evidenţiate pot fi invocate şi în faţa judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară care soluţionează contestaţia.

În schimb, potrivit art. 282 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen., încălcarea dispoziţiilor legale care atrag nulitatea relativă, în cazul în care încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în camera preliminară, poate fi invocată până la închiderea procedurii de cameră preliminară. Diferenţa terminologică faţă de art. 281 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. nu este întâmplătoare, prin „închidere” înţelegându-se finalizarea fiecărei faze procesuale a camerei preliminare – la primul judecător şi în contestaţie. Astfel, vor putea fi invocate în etapa contestaţiei doar acele încălcări ivite în cursul soluţionării acesteia[3].

Cu toate acestea, prevederile art. 281 şi 282 din C. proc. pen. trebuie coroborate cu dispoziţiile relative la camera preliminară 344 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen. referitoare la stabilirea de către judecător a unui termen de 20 de zile sau mai mare în care se pot formula excepţii de către inculpat/avocatul din oficiu.

În raport cu generozitatea oferită de domeniul reglementării în materia judecătorului de cameră preliminară, rămân numeroase aspecte care merită discutate cu ocazia altor întruniri.


[1] Nicolae Volonciu, Adreea Simona Uzlău, Raluca Moroşanu, Victor Văduva, Daniel Atasiei, Cristinel Ghigheci, Corina Voicu, Georgiana Tudor, Teodor-Viorel Gheorghe, Cătălin Mihai Chiriţă, Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, pag. 835.
[2] Ilie Nariţa, Camera preliminară – sub spectrul neconstituţionalităţii?, Revista Dreptul nr. 5/2014, pag. 179-180.
[3] Nicolae Volonciu, Adreea Simona Uzlău, Raluca Moroşanu, Victor Văduva, Daniel Atasiei, Cristinel Ghigheci, Corina Voicu, Georgiana Tudor, Teodor-Viorel Gheorghe, Cătălin Mihai Chiriţă, Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, pag. 666 şi 686.


Judecător Mihai-Ştefan GHICA
Judecătoria Dej

* Articolul a fost prezentat în cadrul conferinței Infracţiuni contra persoanei: agresiunea asupra fătului, traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile, infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei şi aspecte teoretice şi practice ale judecătorului de cameră preliminară. Drepturi şi obligaţii deontologice ale judecătorilor şi avocaţilor / 16 ianuarie 2015, Cluj-Napoca.

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 2 de comentarii cu privire la articolul “Aspecte teoretice şi practice ale judecătorului de cameră preliminară. Drepturi şi obligaţii deontologice ale judecătorilor şi avocaţilor”

  1. Florin RADU spune:

    Doua intrebari concrete pt. distinsul autor: in camera preliminara, poate judecatorul sa constate ca anumite probe au fost obtinute:
    1. prin provocare din partea agentilor statului?
    2. prin incalcarea normelor legale privind inregistrarile partilor (de ex., o inregistrare ambientala efectuata de o persoana care nu participa la discutia inregistrata)?
    sau acestea sunt chestiuni destinate exclusiv judecatorului fondului?

  2. Mihai-Ștefan GHICA spune:

    prima întrebare, judecătorul de cameră preliminară poate şi trebuie să constate dacă anumite probe au fost obţinute prin provocare (cu încălcarea principiului loialităţii – art. 101. alin. (3) din C.p.p.). Dacă se începe judecata fără ca probele obţinute neloaial să fi fost excluse, judecătorul de scaun, procurorul, părţile sau subiecţii procesuali principali nu mai pot invoca nelegalitatea administrării probei (inclusiv neloialitatea), cu consecinţa excluderii probelor astfel obţinute.
    Totodată, apreciez că modalitatea de înregistrare a unei convorbiri poate fi discutată doar în camera preliminară din perspectiva legalităţi. O problemă aparte o prezintă situaţia evidenţiată, ca exemplu, la pct. 2 de către dumneavoastră, întrucât vizează mai mult decât simpla nelegalitate a administrării unei probe, anume însăşi admisibilitatea mijlocului de probă (art. 139 alin. (3) din C.p.p.). Un mijloc de probă inadmisibil nu poate fi folosit în procesul penal, iar inadmisibilitatea poate fi invocată atât de judecătorul de cameră preliminară, de judecătorul de scaun, cât şi de părţi sau subiecţii procesuali principali oricând în cursul procesului, până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate