Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Anularea înscrisurilor falsificate. Aspecte tranzitorii
26.01.2015 | Mihai MAREȘ, Mihai MAREȘ, Alexandra ȘINC

JURIDICE - In Law We Trust

Potrivit art. 245 alin. 1 lit. c1) din Codul de procedură penală anterior, prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale, procurorul putea dispune sesizarea instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.

Conform art. 228 alin. 6 teza finală şi, respectiv, art. 249 alin. 2 C. proc. pen. anterior, prevederile art. 245 alin. 1 lit. c1) C. proc. pen. anterior erau aplicabile şi în cazul în care procurorul dispunea neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală.

În aplicarea textelor legale sus-menţionate, s-a consolidat o practică judiciară în sensul că sesizarea formulată de procuror trebuia să aibă forma şi producea efectele unei veritabile acţiuni civile, dobândind autonomie faţă de dosarul penal aflat la originea sa într-o asemenea măsură încât s-a apreciat că derularea procedurii plângerii împotriva soluţiei, prev. de art. 275-2781 C. proc. pen., nu putea afecta în mod dilatoriu promovarea acţiunii în anulare[1].

Codul de procedură penală actual reglementează în mod diferit desfiinţarea înscrisurilor falsificate, subsecventă unei soluţii de netrimitere în judecată adoptate de procuror.

Astfel, potrivit art. 315 alin. 2 lit. d C. proc. pen., ordonanţa de clasare va cuprinde, între altele, şi dispoziţia privind sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris, iar, conform art. 318 alin. 5 C. proc. pen., textul este aplicabil şi în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală.

Art. 5491 C. proc. pen. reglementează procedura în cadrul căreia judecătorul de cameră preliminară dispune confiscarea sau desfiinţarea unui înscris în cazul în care procurorul a adoptat o soluţie de netrimitere în judecată.

Faţă de modificările legislative expuse mai sus, în practica judiciară s-a pus problema dacă dosarele, având ca obiect acţiuni promovate de procuror în temeiul art. 245 alin. 1 lit. c1) C. proc. pen. anterior în care la data de 1 februarie 2014 nu se începuse cercetarea judecătorească, rămân în competenţa instanţelor civile sau se declină în favoarea judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă să judece în fond infracţiunile cu privire la care s-a dispus o soluţie de neurmărire penală ori netrimitere în judecată.

În motivarea hotărârilor prin care instanţele civile au dispus declinarea competenţei s-a pornit de la prevederile art. 3 şi art. 6 alin. 1 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale.

Astfel, potrivit art. 3 din actul normativ menţionat, legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi, iar, conform art. 6 alin. 1, cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în vigoare a legii noi, în care nu s-a început cercetarea judecătorească, se soluţionează de către instanţa competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege.

Ca urmare, s-a concluzionat că judecătorul de cameră preliminară este competent, potrivit legii noi, să soluţioneze cererile de desfiinţare a unor înscrisuri falsificate şi s-a dispus declinarea competenţei în favoarea acesteia.

În opinia noastră, o astfel de practică este criticabilă, pentru considerentele pe care le vom arăta în continuare.

Astfel, dispoziţiile art. 3 şi art. 6 din Legea nr. 255/2013 fac parte din Capitulul 2 al acestui act normativ, intitulat „Dispoziţii privind situaţiile tranzitorii” şi au ca scop reglementarea trecerii de la aplicarea normelor procesual-penale în vigoare anterior datei de 1 februarie 2014 la aplicarea celor în vigoare începând cu această dată, astfel cum rezultă explicit din conţinutul art. 2 al Legii.

Altfel spus, este vorba de situaţii tranzitorii în procesul penal, iar nu în cadrul altor tipuri de procese. Or, în situaţia acţiunilor pentru desfiinţarea unor înscrisuri, orice legătură a acestora cu procesul penal înceta la momentul sesizării instanţei, ulterior acestui moment, în cauză, devenind aplicabile exclusiv normele de drept civil şi procesual civil. Ca urmare, cauzele la care facem referire fiind, prin ipoteză, la momentul 1 februarie 2014, pe rolul instanţelor civile, art. 3 şi art. 6 din Legea nr. 255/2013 nu erau aplicabile.

O reală situaţie tranzitorie în materia desfiinţării înscrisurilor falsificate ar fi, de pildă, aceea în care soluţia de neurmărire penală ori netrimitere în judecată a fost dispusă anterior datei de 1 februarie 2014, iar sesizarea instanţei civile sau a judecătorului de cameră preliminară s-a făcut ulterior acestei date, caz în care trebuie analizată incidenţa art. 3 din Legea nr. 255/2013. Astfel, se pune problema de a ști cui revine competența de a soluționa propunerea de desființare totală sau parțială a unui înscris, când, deși a fost întocmită ordonanța de neurmărire penală ori netrimitere în judecată înainte de data intrării în vigoare a noii legislații procesual penale, sesizarea instanței are loc după această dată. Apreciem că, într-o atare situație, judecătorul de cameră preliminară devine competent să dispună desfiinţarea înscrisurilor, întrucât sesizarea instanței se face potrivit normelor de competență din legea nouă.

Dincolo de argumentele din text, se mai impune o observaţie. Deşi legea nu prevede expres, faţă de caracterul sumar al procedurii ce face obiectul art. 5491 C. proc. pen., în cadrul căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă pe baza dosarului de urmărire penală şi a notelor scrise depuse de persoanele interesate, rezultă că dovezile privind nulitatea înscrisului trebuie să existe la dosarul de urmărire penală, în momentul sesizării instanţei. Altfel spus, în acest caz (astfel cum rezultă şi din obligaţia procurorului de a aştepta parcurgerea procedurii plângerii împotriva soluţiei anterior sesizării judecătorului), nu este vorba de două procese distincte, unul penal, încheiat prin soluţia de netrimitere în judecată, şi unul civil, declanşat la sesizarea instanţei, ci de o procedură unică, în etapa derulată în faţa judecătorului de cameră preliminară fiind valorificate probele administrate în cursul urmăririi penale. Or, în cauzele având ca obiect sesizări adresate instanţei civile, potrivit legii vechi, probele se administrau în cursul cercetării judecătoreşti, indiferent de conţinutul dosarului de urmărire penală. Ca urmare, procurorul putea sesiza instanţa civilă şi atunci când cauza care împiedica punerea în mişcare a acţiunii penale intervenea anterior lămuririi tuturor împrejurărilor privind caracterul fals al înscrisului, în acest sens existând doar o suspiciune. În astfel de situaţii se va pune deci problema cadrului procesual în care se vor administra dovezile privind falsul, iar interpretarea potrivit căreia instanţa civilă poate dispune declinarea competenţei în favoarea judecătorului de cameră preliminară nu oferă rezolvări. O soluție ce ar putea fi relevantă este aceea prin care judecătorul de cameră preliminară constată că, deși legal sesizat, nu se poate pronunța asupra obiectului învestirii – desființarea unui înscris –, întrucât nu există mijloacele de probă necesare la dosarul de urmărire penală (fiind evident vorba de o împiedicare legală a organelor de urmărire de a administra probele indispensabile cercetării plângerii penale referitoare la înscrisul fals), iar în cadrul procedurii de cameră preliminară nu există posibilitatea administrării de probe în contradictoriu.

Astfel, în condițiile în care în faza de urmărire penală nu au fost administrate probe, iar judecătorul de cameră preliminară nu are posibilitatea legală de a solicita administrarea lor, acesta se află în situația în care nu poate stabili caracterul real sau fals al înscrisului. Având în vedere soluțiile pe care, conform art. 5491 C. proc. pen, le are la îndemână în procedura desființării unui înscris, judecătorul de cameră preliminară urmează a dispune respingerea propunerii formulată de către procuror[2].

Trebuie puse aici în discuție posibilitățile legale pe care le are partea interesată de a putea ca un organ competent să examineze și să se pronunțe asupra pretențiilor sale. Considerăm că, într-un asemenea caz, partea are deschisă calea civilă, urmând a solicita cercetarea falsului și desființarea înscrisului instanței civile.

În fine, un ultim argument, colateral, rezultat din faptul că majoritatea hotărârilor de declinare a competenţei au fost urmarea invocării din oficiu a excepţie de necompetenţă a instanţei civile, se referă la posibilitatea de a se proceda în acest mod, în contextul dispoziţiilor art. 129-130 din Codul de procedură civilă.

Astfel, potrivit art. 129 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei generale – când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, a competenţei materiale – când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad – şi a competenţei teritoriale exclusive, în toate celelalte cazuri necompetenţa fiind de ordine privată.

Conform art. 130 alin. 3 C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Din cele de mai sus rezultă că necompetenţa invocată de unele instanţe civile nu este de ordine publică, deci punerea sa în discuţie din oficiu nu era posibilă.


[1] A se vedea, în acest sens, N. Neagoe – Notă de studiu privind necesitatea ca în cauzele finalizate cu o soluţie de netrimitere în judecată procurorul să aştepte finalizarea procedurii prevăzute de art. 278-278/1 din Codul de procedură penală, mai înainte de a sesiza instanţa civilă cu acţiune în desfiinţarea înscrisurilor falsificate.
[2] În același sens s-a pronunțat și Curtea de Apel Craiova, încheierea din 24 mai 2014, nepublicată.


Avocat Mihai MAREȘ
Managing Partner, MAREȘ / DANILESCU / MAREȘ
Procuror Alexandra ȘINC
Formator, Institutul Național al Magistraturii

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.