Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
 1 comentariu

Controlul judiciar pe cauțiune. Posibile cauze ale unei ineficiențe
30.01.2015 | Adrian STAN

JURIDICE - In Law We Trust

Nu este dificil de observat că, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, la 1 februarie 2014, sistemul măsurilor preventive a suferit modificări consistente. În special, cele două noi măsuri preventive neprivative de libertate-controlul judiciar și cel pe cauțiune[1] au fost considerate o inovație menită să ducă la evitarea aplicării măsurilor extreme, privative. În ceea ce privește controlul judiciar, acesta își dovedește eficiența. Cu toate așteptările inițiale, însă, controlul judiciar pe cauțiune nu și-a găsit aplicabilitatea în sistemul actual sau, cel puțin, nu în măsura preconizată.

Inspirate din sistemul francez, concepute ca o alternativă la măsura privativă de libertate, cele două instituții schimbă optica asupra instituţiilor procesuale ale controlului judiciar şi respectiv cauţiunii, care în sistemul vechii legislații erau aplicabile numai în cazul unui inculpat arestat preventiv[2].

În mod consistent mai restrictiv decât interdicțiile de a părăsi țara sau localitatea din vechea reglementare, cu elemente de supraveghere specifice pedepselor definitive neprivative de libertate, controlul judiciar în forma simplă este aplicat în prezent pe scară largă, poate chiar prea frecvent.

Caracterizat ca o formă particulară a controlului judiciar[3], controlul judiciar pe cauțiune s-a dorit a fi o măsură eficientă în contextul creșterii incidenței infracțiunilor economice în care valoarea prejudiciului este considerabilă și situația financiară a inculpaților prosperă.

Cu toate acestea, controlul judiciar pe cauțiune se dovedește a fi o măsură preventivă la care nu se apelează decât cu titlu de excepție. Practic, există deosebit de puține situații în care instanțele de judecată au înlocuit, la cerere, măsura privativă de libertate cu cauțiunea, cu toate că solicitarea este formulată subsidiar de majoritatea inculpaților propuși spre arestare sau aflați în fața instanțelor pentru prelungirea arestului. Inculpații solicită insistent instanțelor să admită depunerea unor sume consistente, chiar cu riscul de a le pierde, pentru a beneficia de revocarea privațiunii. Când vine vorba de luarea controlului judiciar pe cauțiune de către procuror, în faza de urmărire penală, situația devine și mai rar întâlnită, parchetele alegând să evite impunerea acestuia.

Cauzele ineficienței practice ale aplicării măsurii controlului judiciar pe cauțiune par a fi multiple și își găsesc izvorul principal în normele legale incomplete și confuze.

Un prim element care a condus la lipsa de eficiență a cauțiunii, referindu-ne aici preponderent la neluarea acesteia de reprezentanții parchetelor, este însăși esența surii. Pierzându-și caracterul de beneficiu acordat inculpatului în faza urmăririi penale, caracter predominant în vechiul Cod procesual penal, în prezent, măsura are un caracter de restricție. Persoana trece, în situația tip, din starea de libertate într-o stare de restrângere a libertății de mișcare și de diminuare temporară sau chiar permanentă a patrimoniului.

Un alt motiv este, în opinia noastră, apropierea instituției mai mult de arestul la domiciliu și de arestul preventiv decât de controlul judiciar. Cu toate că este considerată o formă a controlului judiciar, prin denominație și prin obligațiile ce pot fi impuse, cauțiunea, prin condițiile preexistente, similare arestului, se apropie de măsurile privative de libertate.

Controlul pe cauțiune poate fi impus doar față de un inculpat susceptibil de a fi arestat preventiv sau care poate fi plasat în arest la domiciliu, adică față de care sunt întrunite condițiile arestului, dar se apreciază că privarea de libertate nu se impune pe criterii exclusive de oportunitate. Tocmai de aceea, art. 216 alin. 1, prin trimiterea la criteriile prevăzute de art. 223 C. proc. pen., impune restricții suplimentare la luarea măsurii de prevenție. Dacă față de o persoană poate fi luat controlul judiciar simplu doar prin existența prealabilă a criteriilor generale pentru măsuri preventive (art. 202 C. pen.), controlul pe cauțiune impune îndeplinirea condițiilor de la art. 223 C. proc. pen.

Deși impunerea acestor condiții suplimentare s-a dorit să fie o protecție a inculpaților, pentru a nu fi supuși arbitrar dublei restricții, de libertate și financiară, în realitate efectul pare a fi invers. Odată fiind întrunite condițiile despre care am făcut vorbire, procurorul preferă să ia măsura reținerii și să prezinte inculpatul cu propunerea de arest preventiv, fără a evalua posibilitatea impunerii cauțiunii. Posibilitatea dublului control al inculpatului, sub aspectul libertății de deplasare și sub aspect bănesc poate fi uneori preferabilă unei detenții preventive impusă exclusiv pe criteriul limitei maxime de pedeapsă.

O altă cauză a lipsei de eficiență practică a cauțiunii este modul confuz în care este reglementată luarea măsurii de normele legale. Sub acest aspect, este regretabilă lipsa intervenției executivului, care a avut șansa, prin OUG nr. 82/2014[4] să clarifice procedura luării măsurii de către procuror. Prin actul normativ citat, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a art. 211-217 C. proc. pen.[5], a fost introdus art. 215¹, care limitează în timp la 60 de zile măsurile de control judiciar.

Concret, în situația în care intenționează luarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune, potrivit art. 212 C. proc. pen., procurorul îl citează pe suspect (sau inculpat, în cazul în care deja a pus în mișcare acțiunea penală), îi aduce la cunoștință intenția de luare a măsurii și îl audiază. Dacă în cazul controlului judiciar simplu următoarea etapă este redactarea ordonanței, în situația dată lucrurile se complică. Procurorul urmează a-i comunica persoanei cuantumul cauțiunii stabilite, acordându-i un termen pentru a o consemna. Nu este prevăzut de lege niciun termen de recomandare, însă, cu siguranță este vorba de câteva zile.

Din momentul comunicării sumei ce este nevoit să o consemneze cu titlu de cauțiune și până la prezentarea recipisei doveditoare, persoana în cauză nu se află sub puterea niciunei măsuri preventive, fiind în situația în care măsura nu poate fi impusă, datorită tocmai nedepunerii cauțiunii. În situația în care se conformează dispoziției procurorului, inculpatul se prezintă în termenul impus cu dovada, iar acesta va emite ordonanța de luare a măsurii preventive pentru 60 de zile. Aceasta este situația de dorit, în care inculpatul, de bună-credință, se conformează întocmai celor stabilite de parchet. Ce se întâmplă însă dacă inculpatul nu consemnează cauțiunea? Ne-am afla din nou în două ipoteze distincte: una în care inculpatul comunică procurorului acest aspect și cealaltă în care nu se prezintă în termen pentru a dovedi plata sumei arătate. În prima ipoteză, procurorul ar avea posibilitatea să ia măsura controlului judiciar, dar ne-am afla într-o situație oarecum absurdă și ne punem întrebarea dacă în momentul arătării cuantumului cauțiunii, inculpatul poate afirma că nu are posibilitatea de a o achita sau este privat de a face această apreciere. Pentru că, în acest caz, procurorul ar putea, din acel moment, să opteze pentru alte măsuri mai mult sau mai puțin privative de libertate.

În cazul în care inculpatul nu se prezintă cu dovada achitări cauțiunii, nedorind plata acesteia și urmărind sustragerea de la urmărire penală, procurorul s-ar afla în situația optării pentru măsura arestării preventive, precedată firesc de reținere. Inculpatul însă nu se află sub puterea restricțiilor prevăzute de art. 215 C. proc. pen., întrucât nu i s-a impus nicio măsură până la dovedirea plății cauțiunii. Nu ne aflăm nici în situația prevăzută de art. 215 alin. 7 de înlocuire a măsurii pentru încălcarea obligațiilor, pentru simplul motiv că nu este vorba de nicio obligație.

Nici situația luării măsurii controlului judiciar pe cauțiune de către instanța de judecată nu este lipsită de controverse și inexactități. În primul rând, aspectul care nu poartă discuții este acela că instanța va lua această măsură la solicitarea inculpatului, atunci când este sesizată cu luarea sau prelungirea unei măsuri preventive mai aspre. Principiul qui potest plus, potest minus nu își găsește aplicare în această materie, fiind exclusă sesizarea direct a instanței de către procuror cu luarea acestei măsuri.

Luarea măsurii de către instanță (prin înlocuirea cu aceasta a uneia mai aspre) este reglementată de art. 242 alin. 10-13 C. proc. pen., legea făcând vorbire de o procedură în două etape. În primă fază, dacă găseşte cererea întemeiată, judecătorul, prin încheiere, dată în camera de consiliu, admite în principiu cererea şi stabileşte valoarea cauţiunii, acordând inculpatului termen pentru depunerea ei. În etapa a doua, dacă se depune cauţiunea în termenul fixat, dovedindu-se acest aspect, judecătorul va admite cererea de înlocuire a măsurii preventive cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, stabileşte obligaţiile ce vor reveni inculpatului pe durata măsurii şi dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului. În cazul nedepunerii sumei, cererea va fi respinsă. Chiar dacă la prima vedere procedura pare clară, momentul analizei temeiniciei cererii pare surprinzător. Ne aflăm în situația analizei temeiniciei cererii înainte de depunerea cuantumului cauțiunii. Cu atât mai mult, se prevede în etapa a doua că, dacă se va depune cauțiunea, instanța va admite cererea, fără a analiza oportunitatea luării măsurii, depunerea sumei devenind doar o condiție ultimă, formală.

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la acest aspect, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune. Prin decizia nr. 11 din 2 iunie 2014[6], instanța supremă a respins sesizarea ca inadmisibilă, pe motive de procedură. Cu toate acestea, considerentele deciziei sunt relevante sub aspectul lipsei unei opinii unitare în ceea ce privește analiza criteriilor de temeinicie a unei cereri de luare a controlului judiciar.

În concluzie, deși s-a dorit a fi o măsură utilă, atât în ceea ce privește garantarea plății despăgubirilor civile din suma depusă, cât și sub aspectul evitării privării de libertate a persoanelor cercetate în privința cărora s-ar putea impune arestul, controlul judiciar pe cauțiune încă nu și-a găsit locul în practica parchetelor și a instanțelor de judecată, timpul urmând să stabilească utilitatea acestei măsuri așa cum este ea în prezent reglementată.


[1] Pentru analiza generală a controlului judiciar și cauțiunii în noul cod de procedură penală, a se vedea Considerații asupra controlului judiciar și cauțiunii în Noul Cod de Procedură Penală, publicat pe JURIDICE.ro.
[2] Expunerea de motive a Noului Cod de Procedură Penală, p. 13.
[3] Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău și colectiv, Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 468.
[4] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 911 din data de 15 decembrie 2014.
[5] Prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014 a CCR, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 33 din data de 15 ianuarie 2015.
[6] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 503 din data de 7 iulie 2014.


Avocat Adrian STAN
Baroul Timiș

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Controlul judiciar pe cauțiune. Posibile cauze ale unei ineficiențe”

  1. Mihai VITMAN spune:

    Stiti care este cauza esecului acestei masuri? NU SE SOLICITA. Inculpatii prefera sa stea arestati luni intregi pana sunt pusi in libertate sub control judiciar, decat sa isi garanteze libertatea cu o suma de bani. Si vorbim de inculpati cu reale posibilitati financiare (si cand spun reale ma refer chiar si la sume cu sase zerouri in euro).
    Subscriu la opinia autorului ca aceasta masura nu a fost gandita prea profund, dar esecul ei are si alte cauze.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.